Sigheteanul István ARANYOSI este conf. univ. dr. la o binecunoscută universitate din Turcia, Universitatea Bilkent din Ankara. După studii superioare, licență la Universitatea București, master și doctorat în filosofie (2005) la Central European University, s-a „așezat” de aproape 20 de ani la Universitatea Bilkent – Ankara. Cercetările sale recente sunt centrate inclusiv pe filosofia memoriei.
A publicat numeroase articole în reviste importante, cotate la nivel internațional, British Journal for the Philosophy of Science, American Philosophical Quarterly, Synthese, Erkenntnis, The Monist, Ratio etc. și a fost distins (în anul 2012) pentru articolul „A New Argument for Mind-Brain Identity”, cu un premiu special de către Asociația Americană de Filosofie.
Este autorul a două volume, la edituri renumite, monografiile The Peripheral Mind (Oxford University Press, 2013) și God, Mind, and Logical Space (Palgrave Macmillan, 2013) și lucrează la o nouă carte despre filosofia memoriei.
Revine când are posibilitatea (în special în vacanța universitară) la Sighet și, zilele acestea, văzându-l prin orașul nostru, am profitat de „recunoașterea” non-formală reciprocă și l-am invitat să accepte un interviu un pic mai… extins. A acceptat și am profitat adresându-i poate… prea multe întrebări. Nu s-a supărat, dimpotrivă, a răspuns cu maximă amabilitate.
Ion Mariș (I.M.): V-ați născut la Sighet, iar astăzi predați filosofia la Universitatea Bilkent din Ankara. Oare locul în care ne naștem și copilărim rămâne, într-un fel, „la suflet”, chiar și după decenii departe?
István Aranyosi (I. A.): Pentru cei mai mulți oameni, locul în care au crescut rămâne, conștient sau inconștient, profund legat emoțional de viața lor de mai târziu și, uneori, subiectiv vorbind, servește drept ancoră pentru narațiunea lor de viață în ansamblu, adică pentru felul în care își construiesc, implicit sau explicit, propria viață ca întreg.
Același lucru este valabil și în cazul meu, deși, la începutul carierei mele, în perioada în care îmi scriam și îmi susțineam doctoratul, ajunsesem să mă detașez mai mult de trecutul meu. Asta se întâmpla acum mai bine de douăzeci de ani. Pe măsură ce am înaintat în vârstă și am devenit mai bine așezat profesional, observ că m-am reapropiat de anii copilăriei. În ultimii câțiva ani, acest lucru se vede și în timpul considerabil pe care îl petrec aici, la Sighet, mai ales vara, în loc să merg în vacanțele obișnuite, de exemplu la mare.
Sunt multe variabile care explică acest fenomen, dar cea mai importantă este probabil faptul că am încetat să mai alerg după succes și după recunoașterea celorlalți. Acestea vin de la sine atunci când îmi fac cercetarea și îmi desfășor activitatea didactică cât pot de bine.
Sighetul din inima mea este un loc al liniștii, al păcii și al siguranței.
I.M.: Făcând o conexiune cu direcțiile dumneavoastră actuale de cercetare și considerând că memoria nu este doar o arhivă a trecutului, are o relație mult mai directă cu ceea ce am trăit, ce înseamnă acest lucru pentru memoria unui oraș precum Sighetul?
I.A.: Fără să vreți sau nu, ați pus degetul exact pe esența programului meu de cercetare în filosofia memoriei. Încerc să susțin o idee care, în prezent, nu se bucură de prea multă popularitate: aceea că adevărata rememorare episodică – adică memoria unor evenimente, spre deosebire de memoria unor fapte, date sau informații impersonale – reprezintă o relație directă, strânsă și personală cu evenimentele trecute.
Viziunea dominantă în prezent, susținută, de exemplu, de bunul meu prieten și fost coleg Kourken Michaelian, care conduce la Grenoble un centru de excelență dedicat exclusiv filosofiei memoriei, este aceea că memoria se bazează pe un sistem mnezic pur constructiv și generativ și că, pentru ca memoria să existe, nu sunt necesare nici relații cauzale, nici relațiile constitutive mai puternice pe care le susțin eu.
În zilele noastre, toată lumea este de acord că memoria nu constă într-o simplă conservare a reprezentărilor, însă unii filosofi au urmat calea constructivismului, în timp ce eu sunt, din câte știu, singurul filosof care susține în mod sistematic o perspectivă realistă puternică, potrivit căreia evenimentele trecute constituie – și nu doar cauzează – actele noastre curente de rememorare.
Cartea la care lucrez este o analiză amplă, însoțită de o serie de argumente și experimente de gândire, în favoarea acestei perspective direct realiste asupra memoriei episodice și este, din câte știu, prima lucrare de acest fel din ultimele câteva decenii.
Această perspectivă a fost susținută pentru prima dată de filosoful scoțian al Iluminismului Thomas Reid, un rival al lui David Hume și cunoscut drept filosoful bunului-simț.
I.M.: Sighetul își celebrează 700 de ani de atestare documentară. Cum „percepeți” acest an aniversar? Ați avut anumite așteptări vizavi de această sărbătorire?
I.A: Sunt un mare admirator al istoricilor care aduc o contribuție substanțială și originală la istoria unui loc. De aceea, urmăresc cu interes activitatea lui Teofil Ivanciuc dedicată istoriei Sighetului și populației sale atât de diverse din punct de vedere etnic. Mi se pare mai fascinantă decât istoriile unor țări întregi, care sunt inevitabil mai superficiale și mai selective într-un sens negativ, în funcție de agenda ideologică a autorului și de faptul că, începând din secolul al XIX-lea, oamenii au devenit obsedați de ideea de națiune și de stat-națiune. Pornind de la ideile formulate în anii ’90 de Benedict Anderson, sunt foarte sceptic în privința existenței unei realități sau esențe metafizice care să corespundă conceptului de națiune, cu atât mai mult în cazul unei construcții și mai artificiale precum statul-națiune.
Orașul, târgul, satul sunt altceva. Ele sunt realități fizice, nu construcții mentale, și contează cu adevărat, în sens practic, pentru locuitorii lor. În acest cadru fizic, documentele reprezintă un reper esențial. Una este să inventezi fantasme ale continuității statale, așa cum făceau pseudoistoricii din epoca Ceaușescu, și cu totul alta este să descoperi un document autentic care atestă existența unei anumite unități administrative, precum Sighetul.
De aceea, sunt mândru că putem urmări existența Sighetului până în secolul al XIV-lea, pe baza documentelor scrise, nu a unor ipoteze îndoielnice și a unor fantezii. Suntem în aceeași ligă cu Oradea, Brașovul, Alba Iulia și alte orașe de acest fel.
În ceea ce privește manifestările aniversare, mi-au plăcut unele dintre evenimente, mai ales cele cu caracter academic. Cred că acestea ar trebui încurajate mai mult decât cele care sunt pur și simplu forme de divertisment.
I.M: Ați susținut prelegeri și ați publicat lucrări despre memorie, „mental time travel”. Dacă v-ați întoarce astăzi, prin memorie, la Sighetul copilăriei, credeți că ați revedea orașul așa cum era sau l-ați reconstrui „generos” prin omul care ați devenit?
I.A.: Există dovezi covârșitoare în psihologie și neuroștiințe că trecutul este reconstruit în mod constant de mintea umană. În psihologie, avem cercetările lui Elizabeth Loftus, care încearcă să demonstreze că memoria poate fi influențată cu ușurință și că oamenilor li se poate induce convingerea că ceva ce nu li s-a întâmplat niciodată este, pentru ei, o amintire autentică.
În neuroștiințe, cercetările lui Donna Rose Addis au arătat că există o suprapunere substanțială între rețelele neuronale responsabile de memoria episodică și cele implicate în imaginație. De aici și entuziasmul prietenului meu Kourken de a elabora și apăra o teorie radical constructivistă a memoriei, pe care o numește „simulaționism”, potrivit căreia memoria nu este altceva decât imaginație orientată către trecut.
I.M.: Ce se pierde și ce se câștigă atunci când un om pleacă dintr-un oraș mic pentru a intra într-un mediu academic internațional?
I.A.: Ceea ce pierzi la început, înainte să te integrezi într-un mediu nou, este sentimentul de siguranță, intimitatea, relațiile bazate pe sentimente sincere, căldura casei părintești și grija părinților. Unele dintre acestea vor fi regăsite pe măsură ce îți construiești propria viață independentă, desigur, în funcție de numeroase variabile.
Ceea ce câștigi este un sentiment de libertate, posibilitatea de a face ceva nou și important pe cont propriu, ceva care te poate face mândru tocmai pentru că este în întregime creația ta.
I.M.: Parcursul dumneavoastră este foarte interesant: ați studiat asistență socială, apoi științe politice, iar ulterior filosofia, culminând cu un doctorat la Central European University. Ce „semne/semnale” din timpul studiilor de la Sighet v-au deteminat parcursul?
I.A.: Este adevărat că filosofia a fost marea mea iubire în liceu. Nu eram foarte bun la ea, cred, dar intuiam că este cea mai specială și mai aparte dintre toate materiile care se predau la școală.
Totuși, drumul meu către mediul academic a început cu adevărat în ultimul meu an de studii de asistență socială la Universitatea din București, când am descoperit științele politice prin intermediul prietenei mele de atunci, care era studentă la nou-înființata facultate de „științe umane”, devenita ulterior facultatea de „științe politice”. Am avut ocazia să interacționez cu câțiva dintre profesorii ei, am început să citesc reviste de științe politice în limba engleză, iar în 1996 publicam deja articole în Sfera Politicii, revistă coordonată la acea vreme de Stelian Tănase și Dan Pavel.
În 1996, imediat după schimbarea autentică de regim adusă de alegerea lui Emil Constantinescu și a CDR, am asistat la o conferință susținută de Vladimir Tismăneanu în cadrul facultății. Am fost fascinat atât de conferință, cât și de ideea unui român inteligent care reușise să aibă o carieră academică remarcabilă în Occident. Atunci mi-a devenit clar că ar trebui să încerc să-mi construiesc o adevărată carieră academică, nu în România, ci într-un loc mai serios.
Am aprofundat științele politice la Central European University și am scris o teză de master despre modelele din teoria jocurilor aplicate paradoxului votului. Mă îndreptam tot mai mult către domenii abstracte, precum teoria jocurilor, teoria alegerii sociale, teoria alegerii publice și economia politică analitică. Așa că nu a fost o surpriză că am ajuns să candidez și să fiu admis la un program doctoral de filosofie.
Pe atunci citeam cu aviditate filosofia analitică contemporană, foarte logică și puternic formalizată. M-am specializat în metafizica analitică și filosofia minții. În 2005 mi-am obținut doctoratul, având în comisie pe Howard Robinson (un cunoscut filosof britanic de orientare idealistă), Barry Dainton (filosof britanic al fizicii, cu contribuții importante în filosofia teoriei relativității, precum și în filosofia timpului și a percepției timpului) și Ferenc Huoranszki (filosof maghiar care a introdus metafizica analitică contemporană în Ungaria).
Restul e istorie, cum se spune… Dar, revenind la întrebarea dumneavoastră, anii de școală petrecuți la Sighet ar fi putut avea un rol important, deși ascuns, în motivația care m-a făcut, mai târziu, să mă îndrăgostesc de studiul academic al filosofiei.
I.M.: Una dintre cărțile dumneavoastră se intitulează „The Peripheral Mind”. Există și o „minte periferică” a unui oraș, care nu apare în centrul istoriei oficiale, dar fără de care nu putem înțelege orașul?
I.A.: Cartea încearcă să argumenteze în favoarea acordării unui loc sistemului nervos periferic în filosofia minții. Este o abordare unică, în sensul că nimeni nu s-a gândit până acum la sistemul nervos periferic ca la altceva decât la niște simple cabluri care conectează mintea la mușchi efectori prin intermediul semnalelor motorii. Desigur, ideea că trupul joacă un rol central în cogniție fusese deja susținută cu forță de fenomenologi existențiali precum Maurice Merleau-Ponty și Martin Heidegger, la mijlocul secolului XX, dar nimeni nu se gândise să se concentreze în mod explicit asupra sistemului nervos periferic.
Revenind acum la noțiunea generală de periferie, privind retrospectiv la lucrările mele de început, din perioada 2006–2010, într-adevăr eram fascinat de entitățile periferice. Am contribuit la literatura de specialitate privind statutul ontologic al absențelor de tot felul, precum umbrele, găurile, întunericul și chiar tăcerea.
În ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, sunt foarte apropiat de ideea unei istorii minore și descentralizate, a comunităților care nu reprezintă majoritatea oficială și a instituțiilor informale, care nu fac parte din aparatul de stat. Cred că, luate împreună, acestea oferă o perspectivă mult mai interesantă și mai captivantă asupra istoriei unui oraș.
I.M.: Ce v-a „determinat”, ce anume v-a făcut să considerați memoria o problemă filosofică atât de bogată și încă insuficient explorată?
I.A.: Trebuie să-i mulțumesc prietenului meu, Kourken Michaelian. Pe vremea când eram colegi la Bilkent, acum vreo zece ani, el scria cu multă pasiune despre memorie și mi-a transmis și mie acest interes. Subiectul are o istorie venerabilă, dar Kourken l-a readus aproape de unul singur în centrul atenției în ultimii 15 ani și a declanșat o adevărată avalanșă de cercetări asupra memoriei, mai ales începând din 2018, când a înființat Centre for the Philosophy of Memory la Universitatea Grenoble Alpes, unde am fost și eu un vizitator frecvent.
În momentul de față, vreau să termin manuscrisul cărții despre rememorare, după care voi aștepta cu nerăbdare reacția colegilor din domeniu la această carte, mai ales pentru că propune o perspectivă nepopulară.
I.M.: Putem considera identitatea unui oraș asemenea unei conștiințe construite din nenumărate experiențe individuale? Sau identitatea orașului este dată doar de „memoria” conducătorilor?
I.A.: Ceea ce contează în identitatea unui oraș este un anumit mod de structurare a experiențelor și a semnelor. În literatura despre memoria colectivă avem noțiunea originală, holistică, ireductibilă și fundamentală teoretizată pentru prima dată de Maurice Halbwachs, cel care a introdus termenul de „memorie colectivă”. Această idee pune accentul pe prioritatea explicativă a colectivului asupra individualului atunci când vine vorba despre memorie. Memoria individuală nu este autonomă și nici inocentă. Ea este determinată de identitatea grupului, care este o construcție socială. Prin urmare, identitatea orașului ar trebui să fie, în primul rând, fundamentată pe identitățile grupurilor care sunt prezente la un anumit moment, iar acestea determină, la rândul lor, modul în care indivizii care aparțin grupului creează și recreează amintiri despre oraș. Această idee a avut o influență considerabilă în sociologie, antropologie, studiile globalizării și studiile media.
Un lucru pe care aș vrea să-l adaug și să-l subliniez este tocmai această structurare, mai ales în funcție de relațiile de putere. De exemplu, ceea ce numim „memorializare” este tendința grupurilor care dețin putere politică de a recurge la teritorializarea identității lor de grup, prin care înțeleg structurarea semnelor trecutului în spațiul fizic. De pildă, ridicarea unui monument dedicat eroilor de război, însoțit de un drapel al grupului dominant. Rolul său nu este doar de a le aminti oamenilor de acei eroi, ci și de a înscrie în spațiul fizic un semn concret care indică faptul că acel grup există și exercită putere.
Desigur, acest lucru nu urmărește întotdeauna impunerea unei monoculturalități. Gândiți-vă la statuia pictorului maghiar Simon Hollósy din orașul nostru. Rolul ei nu este doar de a ne aminti de existența, în trecut, a unui mare pictor. Ea transmite și ceva de genul: „Și noi, maghiarii, suntem aici, facem parte din oraș, avem un trecut aici etc.”
Desigur, acest tip de structurare și de memorializare depinde, în orice moment, de bani și de voința politică, iar acestea sunt rezultatul jocurilor de putere de la nivel local și național. Cum ai putea transforma un grup într-o simplă colecție de indivizi, lipsită de identitate? Ai putea șterge numele străzilor, demola statuile, clădirile și alte semne ale prezenței acelui grup. Dacă orașul este curățat de toate aceste elemente, în câteva decenii identitatea grupului se va slăbi și poate chiar va dispărea cu totul.
I.M.: Dacă memoria individuală poate fi lacunară, așa cum sugerează cercetarea dumneavoastră despre „lacunary memory”, ce se întâmplă cu memoria colectivă a unui oraș? Poate o comunitate să uite anumite lucruri și să-și amintească selectiv altele?
I.A.: În lucrarea „Lacunary Memory” am susținut că, la nivelul faptelor empirice, nu poate exista funcția memoriei fără uitare. Sistemul nostru cognitiv încearcă întotdeauna să economisească resurse, iar daca ne-am aminti totul aceasta i-ar bloca funcționarea și ar duce la o degradare cognitivă, dacă aceasta ar urma calea hipermemorării. La nivelul analizei conceptuale, chiar dacă uitarea nu este necesară în sens strict, tot trebuie să oferim o explicație a ei. Ce înseamnă, de fapt, să uiți? Aceasta a fost întrebarea asupra căreia m-am concentrat.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, aș spune că da, pentru că, pentru ca o comunitate să păstreze vie o memorie, membrii ei trebuie să interacționeze în mod sistematic și, așa cum spuneam mai sus, să structureze ceea ce consideră a fi propriile lor amintiri, atât cele episodice (experiențe), cât și cele semantice (informații impersonale). Această structurare are loc prin discuții constante, evenimente comemorative și dezbateri. Dacă un anumit subiect nu mai face obiectul unor astfel de activități concrete de structurare, acest lucru echivalează, practic, cu uitarea acelui subiect. Cu alte cuvinte, memoria trebuie întreținută, asemenea unui foc.
I.M.: Ați predat, predați, filosofie socială și politică, filosofie a limbajului, filosofia științei și filosofia minții. Dacă ar trebui să le predați sighetenilor un curs de filosofie despre propriul lor oraș, care ar fi 2-3 întrebări de la care ați porni abordarea subiectului?
I.A.: Din domeniul ontologiei, aș întreba: ce definește limitele fizice ale orașului? Este vorba despre actele administrative oficiale? Asta ar însemna că, dacă mâine o administrație locală nebună votează pentru eliminarea cartierului Unirii din Sighet și adăugarea Vadului, este complet în regulă. Din perspectiva filosofiei minții, aș putea întreba: există o entitate obiectivă numită orașul vostru sau este o construcție mentală stabilită intersubiectiv?
I.M.: Sighetul este un oraș de frontieră. Oare granițele ne separă mai mult decât ne definesc sau, dimpotrivă, tocmai întâlnirea dintre lumi produce identitatea dezirabilă a unui loc?
I.A.: Granițele din această regiune – Nord-Vestul – au fost schimbătoare până relativ recent, iar acest lucru a reflectat raporturile de putere dintre marile imperii rivale și, ulterior, dintre statele naționale. Unul dintre bunicii mei, de exemplu, și-a schimbat cetățenia de mai multe ori fără să facă el însuși nimic în acest sens, ci pur și simplu pentru că schimbările raporturilor de putere din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au dus, în anumite momente, la redesenarea granițelor.
Granițele în sine, adică frontierele fizice stabilite din punct de vedere administrativ, nu au în mod intrinsec un rol în definirea identității. În profunzime, ceea ce contează sunt, din nou, raporturile de putere, rivalitățile și modul în care competiția și cooperarea se intersectează.
Din fericire, trăim în prezent într-o perioadă în care pacea și cooperarea sunt considerate norma, iar discursul politic care urmărește să îi separe pe oameni pe criterii etnice sau religioase este, pe bună dreptate, considerat extremist și antidemocratic.
Cel mai important aspect al democrației este pluralismul, adică abilitatea unei societăți de a accepta și integra diversitatea de orice fel. Orice lucru care contravine acestui principiu îl consider un atac la adresa societății și a stabilității politice. Cu atât mai mult într-o lume în care granițele devin din ce în ce mai puțin relevante, așa cum se întâmplă în interiorul Uniunii Europene.
I.M.: Ați susținut conferințe la Oxford, Glasgow, Milano, Sydney, Singapore, Geneva, Barcelona și în multe alte centre academice. După acest parcurs internațional impresionant, detașat „un pic” de orașul nostru, ce credeți că vede – la urbea noastră – un om din afara Sighetului pe care sighetenii înșiși nu-l mai observă?
I.A.: De fapt, în ultimii câțiva ani am devenit tot mai sighetean, așa că probabil că nu pot oferi aici un răspuns prea original. Dar cred că unul dintre lucrurile care îmi plac este faptul că, prin dimensiunea și organizarea sa, orașul este ușor de locuit. Dacă stai să te gândești, Sighetul este, într-un fel, un „oraș de 15 minute”, pentru că poți ajunge cu bicicleta la serviciile de bază în mai puțin de 15 minute.
Desigur, există și aspecte negative apărute în ultimii ani. Orașul nu mai poate face față traficului actual, iar lucrările de reabilitare a străzilor și clădirilor ar trebui să avanseze mult mai repede.
I.M.: Știu că sunteți și… muzician. Chitarist și, mai nou… baterist. Tinerii sunt în mod special și „absolut” pasionați de muzică (nu întotdeauna de cea mai bună calitate). Întrebarea mea este oarecum „colaterală”: care credeți că sunt oportunitățile destinate tinerilor, în zilele noastre? Sunt tinerii de azi mult mai „defavorizați”de contextul socio-economic actual?
I.A.: Cred că tinerii de astăzi au un acces incomparabil mai facil la informație și, implicit, la oportunități de a învăța să cânte la un instrument sau să facă muzică decât aveam noi în anii ’90. Resursele de informație sunt ubicue, datorită internetului și globalizării în general.
Paradoxul este însă că, pe măsură ce resursele devin tot mai accesibile, oamenii ajung să le prețuiască tot mai puțin și, prin urmare, nu reușesc să profite cu adevărat de ele…
În plus, pășim acum într-un teritoriu nou și încă neexplorat, cel al inteligenței artificiale, unde mă tem că popularitatea și valoarea artistică se vor îndepărta și mai mult una de cealaltă. Bănuiala mea este că generațiile care vin vor fi mai degrabă consumatoare pasive de muzică artificială de slabă calitate decât creatoare de muzică de valoare.
Vedem deja acest lucru pe rețelele sociale, unde o voce cântată de AI, stupidă, exagerată și complet nerealistă, poate deveni virală, iar oameni lipsiți de educație media o aplaudă frenetic, ca niște foci fără minte…
I.M.: Dacă ar trebui să păstrați – pentru următorul secol – o singură amintire sau o singură lecție despre Sighet, care ar fi aceea?
I.A.: Pentru Sighet, este important să păstrăm vie memoria evenimentelor traumatizante și rușinoase din trecut, cum ar fi deportarea evreilor din ghetoul din Sighet și întemnițarea și exterminarea elitei politice după încheierea războiului – cu alte cuvinte, crimele comise atât de naziști, cât și de comuniști.
Sunt lecții și avertismente care ar trebui să ne facă mai responsabili și să ne amintească să stăm departe de partidele de extremă dreaptă sau de extremă stângă, chiar și atunci când tentația de a le susține este mare, cum se întâmplă în perioadele de criză economică.
I.M.: Vă mulțumesc pentru discuția noastră și… v-aș ruga să transmitrți un mesaj sighetenilor!
I.A.: Vă mulțumesc mult pentru invitație! Mesajul meu ar fi unul de încurajare: să nu abandonăm ideea că orașul încă are potențial și că ar trebui să fim deschiși către proiecte de dezvoltare care să-i redea vitalitatea în câțiva ani, chiar dacă procesul este foarte complex și are numeroase ramificații, fiecare dintre ele necesitând nu doar bunăvoință, ci și fonduri considerabile. Calea de urmat este să atragem și să folosim la maximum fondurile europene.
Ion Mariș
În 1952, au sosit la liceul sighetean (care se numea atunci Scoala Medie Nr.1 ): Cornelia Circa, profesoară de limba franceză, Ecaterina Melaniuc (căsătorită mai târziu Ciplea), de chimie, Eusebia Rebreanu (căsătorită Negrea), de limba română și limba rusă și Ion Șuteu, de limba română, un om de spirit și un nonconformist de mare rafinament, plăcut de elevi și apreciat de colegi și de intelectualii urbei pentru cultura sa dar și pentru umorul său inepuizabil. Iubitor și bun cunoscător al clasicilor literaturii noastre, Șuteu a fost profesorul care n-a ținut cont mereu de restricțiile cenzurii politice.
Semicentenarului liceului, în anul 1969. A fost prima aniversare importantă a acestei instituții-fanion a învățământului maramureșean și reușita ei s-a datorat în bună măsură domniei sale.
