Cea dintâi formă de organizare a tineretului, înființată în Liceul „Dragoș-Vodă”, a fost cercetășia, foarte activă în perioada interbelică. Cercetășia a fost înființată în anul 1908 de către generalul Robert Baden-Powell având ca scop principal educația fizică, cea spirituală și dezvoltarea spiritului de autodisciplină al tinerilor. După ce Robert Baden-Powell a publicat cartea sa Scouting for Boys, fenomenul cercetășiei s-a extins din Anglia la nivelul Europei. În România, cercetăşia a luat ființă în anul 1912 la Braşov, un an mai târziu, la Blaj sub conducerea profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj și un pasionat colecționar de numismatică și arheologie, pentru ca mai apoi, să ajungă și la București la Liceul „Gheorghe Lazăr”.

După Primul Război Mondial Cercetășia română trece sub auspiciile Fundației Culturale „Principele Carol”, pentru ca în 1928 să fie transferată la Oficiul Național de Educație Fizică, în fruntea ei fiind Principele Regent Nicolae. Ca și structură organizatorică, Cercetașii României erau grupați în Marea Legiune, care cuprindea toate organizațiile din țară și care își avea sediul în București, urmată de cele 15 ținuturi  cercetășești conduse de inspectorii de ținut. Cercetașii dintr-un județ formau o legiune condusă de comandantul de legiune, iar cei dintr-o localitate formau o cohortă condusă de comandantul cohortei. Cohorta era la rândul ei împărțită în centurii, centuriile în câte 3 grupe, iar grupele în câte 5 patrule formate din 6-8 cercetași. Cercetașii aveau deviza Gata oricând!, și își desfășurau activitatea sub patronajul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Cercetășia română a fost desființată în anul 1937, fiind înlocuită de Straja Țării, organizație cuprinzând întregul tineret școlar, înființată și patronată de către Regele Carol al II-lea. A avut o viață scurtă, fiind desființată în anul 1940, odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea.

La Liceul „Dragoș-Vodă” prima cohortă de cercetași a fost creată în ianuarie 1921 la inițiativa directorului prof. Mihail Șerban și recunoscută în același an de comandamentul Marii Legiuni a Cercetașilor din România. Comandanții Cohortei au fost profesorii: Iuliu Epure și Traian Bilțiu, mai puțin în anul școlar 1929-1930 când cohorta și-a suspendat activitatea. În anul școlar 1921-1922 Comandantul a fost ajutat de instructorii Dr. I. Dermer, N. Angelescu și Dr. A. Balint, prin susținerea unor lecții despre orientarea pe hartă sau primul ajutor. În conformitate cu art. 32 din Statutul Asociațiunii Cercetașilor mai mulți intelectuali au intrat cu taxă în rândurile secțiunii; îi amintim aici pe: Dr. Ioan de Kovats, Dr. Petru Mihalyi, Dr. Iuliu Pop, Dr. Emil Edenburg, Elena Chindriș, Geza Costensky, Dr. Alexandru Lazar, Teodor Perényi, Dr. Sigismund Pop etc. Contribuții financiare substanțiale au venit și din partea Reuniunii Femeilor Române Maramureșene. Steagul cohortei a fost decorat artistic de către Ana Boca și Margareta Szabo-Bordeaux. Legământul cercetașului era depus în cadrul unor  serbări solemne și trebuia rostit în cor: Eu cercetașul… făgăduiesc: Să-mi slujesc cu dragoste Patria și Regele, să ajut pe aproapele meu, să mă supun legii cercetașului. Așa să-mi ajute D-zeu.

Poate cea mai importantă sărbătoare a Cohortei „Dragoș-Vodă” a reprezentat-o depunerea jurământului centuriei III de la Școala Normală, aflată sub comanda lui Vasile Vornicu (centuria II de la Liceul de fete „Domnița Ileana” era condusă de profesoara de gimnastică I. Pop), din 24 Iunie 1925, în prezența prof. Constantin Nedelcu, Directorul General al Cercetășiei. Activitățile au debutat cu un Te Deum în Piața Centrală, discursurile oficialităților, depunerea jurământului și defilarea centuriilor, pentru ca după masa în grădina Teatrului de Vară să se desfășoare un program cultural-sportiv. Gheorghe Vornicu consemna în Gazeta Maramureșană: Și așa s-a isprăvit una din cele mai însemnate zile din viața tineretului maramureșean, care înseamnă totodată și o piatră solidă pusă la templul nou al Patriei noastre, al muncii și al omeniei, pentru care cercetașii vor trebui să fie „gata oricând”. În această privință țara trebuie să fie profund recunoscătoare tuturor acelora care înțeleg să lupte pentru îndrumarea tineretului nostru pe căile profeților, am zice noi, pe căile omeniei mai bine zis. Și cu atât mai mult ne bucurăm cu cât în fruntea acestora se găsește. A. S. Regală Principele moștenitor Carol, menit să poarte coroana acestei țări, pe care ar vrea-o întâia dintre națiuni, pe calea progresului și a civilizației.

Dintre șefii de centurie dragoșistă îi amintim pe elevii: Mihail Marina, Corneliu Jurca, Bașca Radu, Huban Gheorghe, Teodor Oniga, Ionuț Șandorfi etc. Poate cel mai important nume al cercetașilor dragoșiști a fost Florentin Bodnar, fiu de miner, născut la 10 aprilie 1907 în Slatina din dreapta Tisei. A fost subșef de centurie a Cohortei „Dragoș-Vodă” în clasa a VII-a, diriginte Iosif Cațavei, iar în 1928 își susține cu brio Bacalaureatul la Satu Mare; în același an este admis la Institutul Superior de Educație Fizică și Sport din București. A fost campion universitar la atletism (1929-1932), fiind decorat cu insigna de aur Atlet Complet (1931) și Medalia de Aur pentru Sport (1932). La primul World  Rover Moot, de la Kandersteg, Elveția (29 iulie-8 august 1931), a făcut parte din delegația României condusă de către Teofil Sidorovici. Echipa română s-a remarcat în competițiile cercetășiei organizate cu prilejul reuniunii, iar Florea Bodnar s-a numărat printre cei mai apreciați participanți. Despre participarea la  Concursul aeronautic, Gazeta Maramureșană consemna: Proba a constat din fugă pe o distanță aproape de 1500 m. pe teren variat – șes, apă, lac și deal. În goana după record mulți concurenți au alunecat pe iarbă, alții au căzut în baltă, iar majoritatea s-au găsit în lipsă de puteri de a mai urca dealul la sosire după trecerea prin lac. Comandantul centuriei Bodnar Florea este stăpân pe sine, în clipele aceasta nu este Bodnar, ci România. Aplauze puternice și lacrimi în ochii românilor. Rezultatul: I. Norvegia, II.. România, III.. Suedia. Vedem deci cum un tânăr maramureșan, prin puterea și agilitatea fizicului său, a adus cinste întregii țări.

Florea (devenit Florentin) Bodnar în anul 1932 a obținut diploma de licență ca șef de promoție și a fost numit profesor la Școala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. A fost apoi mutat la Școala Superioară de Comerț din Timișoara și la Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea. Din 1950 până în 1972, la pensionare, a urcat treptele carierei universitare, fiind rând pe rând, asistent, lector, șef de catedră la Universitatea Babeș-Bolyai și Institutul de Medicină și Farmacie din Cluj.

În perioada postbelică, tradiția cercetășiei n-a fost reluată, noile organizații de tineret, U.T.M. sau U.T.C, fiind în ton cu vremurile.

După 1989 au existat încercări în țară și județ de relansare a cercetășiei, însă la CNDV tradiția interbelică nu a fost încă reînviată. Rămâne de văzut dacă generațiile viitoare vor redescoperi spiritul cercetășesc care a marcat istoria liceului în perioada interbelică.

Bibliografie:
Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Valeriu Tebeică, Istoricul cercetășiei, în Cercetașul, Aprilie, Nr. 2, 1930.
Anuarul XI și XII  al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet pe anii școlar 1929 – 1930 și 1931, Tipografia Wizner și David.
Dan Alecu, Școala și elevii, în Revista Memoria, 2000, Anul 11, nr. 30-31.
www.povesteaunuicercetas.ro

Foto 1. Grup de cercetași din cohorta „Dragoș Vodă”, cu comandantul lor, prof. I. Epure; sursa: Anuarul IV al Liceului „Dragoș Vodă”, pe anul școlar 1922 – 23, Tipografia Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș.
Foto 2. Kandersteg, Elveția (1931). Generalul Baden-Powell și Al. Hubert Martin, Directorul Biroului Internațional vizitează tabăra cercetașilor români; sursa: https://cercetasia.blogspot.com/2012/02/ziua-mondiala-cercetasiei
Foto 3. Florea Bodnar în anii ʹ30 ai secolului trecut; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.
Foto 4. Florea Bodnar (cel din zăpadă) în tabăra de schi cu colegii de studenție, Anul I la Institutul Superior de Educație Fizică, Predeal, ianuarie 1930; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.

Marius Voinaghi

Cea de-a patra ediție a Zilelor Culturale Maghiare din Sighetu Marmației se desfășoară în perioada 6-12 iulie 2026.

Vineri, 10 iulie 2026, pe terasa de la Curtea Veche, trupa KisKödmön (din Sfântu Gheorghe) a interpretat cele mai cunoscute hituri maghiare din ultimele șase decenii într-un aranjament acustic interesant.

În continuare puteți urmări înregistrarea VIDEO a concertului:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Miercuri, 08 Iulie 2026, la Școala de Muzică și Arte Plastice din Sighet a avut loc concertul extraordinar al formației The Klezmer Band of JCC Oradea.

Muzica klezmer a încântat publicul prezent, rememorând o muzică foarte iubită și mult interpretată în perioada interbelică în Sighet.
Concertul, organizat în anul în care aniversăm 700 de ani de la atestarea documentară a Sighetului, a fost susținut financiar de Comunitatea Evreilor din Sighet, Primăria Sighet, Rotary Club Sighet și UDMR Maramureș.

În continuare puteți urmări înregistrarea VIDEO a concertului:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

În anul 1713, vameșul Chilko din Sighet, încălcând aranjamentele parafate cu 10 ani mai devreme de către însuși împăratul austriac Leopold I și Compania Negustorilor Armeni, a solicitat o taxă vamală piperată (deși n-ar fi trebuit să ceară nimic pe acest sens), unui grup de negustori armeni, care transportau 132 de poveri de cai cu mărfuri orientale (mai ales mătăsuri din Persia), de la Constantinopol, via București și Brașov, către târgul de la Reuschenberg, din Germania.
Astfel, amplul proiect de reconfigurare a uneia dintre rutele comerciale Orient-Occident, prin devierea traficului dinspre Moldova spre Danzig prin Transilvania și Maramureș, la care se muncea de mulți ani, a fost zădărnicit, într-o oră, de un vameș din capătul țării, provocând pagube imense.
Drept urmare, negustorii armeni s-au reîntors la Bistrița, de unde au trecut în Moldova, de acolo urmând vechea rută prin Polonia și anunțând că nu vor mai reveni.
Dacă Chilko n-ar fi comis acel abuz, vama din Sighet ar fi încasat la întoarcerea negustorilor cca. 5-6.000 de florini doar pentru acel drum, iar planul era să se efectueze mai multe transporturi pe an!
Spre comparație, în acea vreme Sighetul avea venituri de pe urma vămii de doar cca. 1.700 de florini pe an (totuși, aproape dublu față de Bistrița).

La auzul veștii, comisarul cameral Ignatz Haan, șeful inspectoratului vamal al Transilvaniei, a scris Camerei Aulice din Viena, cerând destituirea sigheteanului și reîncorporarea Maramureșului în sistemul vamal transilvan, solicitare care nu știm ce deznodământ a avut.

Din volumul „Sighetul Marmaţiei 700 (1326 – 2026). Pagini de istorie”, în curs de publicare.

Teofil Ivanciuc

Repetiții la PALATUL CULTURII, azi Centrul Cultural Pastoral „Sf. Iosif Mărturisitorul” Sighet.

Impozantul așezământ sighetean a găzduit, ani mulți, diverse activități. Aici s-a făcut cultură, folclor, artă teatrală, muzică, pictură, chiar anumite meserii.
Aici, din 1966 și-a găsit loc și folclorul. Folclorul scenic din Maramureș, și nu numai.
Aici s-a născut și Ansamblul Folclorc MARA, în care, timp de 14 ani am activat și eu.
Călcam sfios pentru prima oară aici în augustul lui 1978, ajuns în Sighetul vegheat de Solovan și mărgint de Tisa, Iza și Ronișoara, cu repartiția în mână după terminarea studiilor.

În prima zi l-am cunoscut pe Kocsor, „gazda” Palatului. O figură impozantă, parcă întotdeauna cu haine peste măsura lui, deși avea în jur de doi metri și palma cât o lopată. Ni se pierdea mâna în mâna lui.
Era mai mult pe partea de teatru, cu afișele făcute de el, cu recuzita, făcea păpuși din ce avea și se întreținea, în timpul repetițiilor la dansuri, cu copiii colegilor care nu aveau cu cine să-i lase acasă. Da, avea grijă și de o sumedenie de porumbei, vorbindu-le domol, precum nouă.

M-a lămurit fratele meu Văsăluc (așa-i ziceam noi, cei din familie), Licoso di Marano, cum îi ziceau colegii de dansuri, să-l însoțesc la repetiții. Nu eram eu un exuberant, un băgăcios. Eram resemnat cu statutul meu de „puțin sociabil”, vorbeam doar provocat. Habar n-am de unde mi se trage!
A fost circumstanța mea norocoasă în acea zi. Lipsind un dansator, marele coregraf Gavril Ghiur m-a țintit cu arătătorul:
„Ia, tu, măi mustață, vino aici!”
„Păi, știți, eu…!”
„Nici un ‘păi știți’, vino aici!”
La finalul repetițiilor mi-a zis: „Să nu te prind că lipsești de la repetiții!”. Și da, n-am lipsit timp de 14 ani.

Toate repetițiile le-am făcut aici, la Palat. În această clădire impozantă care a dus pe umeri ani mulți cultura sigheteană.
N-am realizat atunci că putea fi mai bine. Acela a fost binele de atunci. Era și riscant să zici ceva. Nu conta că în zilele reci resimțeam frigul și în sala de repetiții. N-am ținut seama de starea a tot ce era acolo ca dotări, starea grupurilor sanitare sau faptul că după repetiții ne spălam cu apa rece ca gheața, că…
Ne-am fi dorit o sală de repetiții cu oglinzi, să ne putem autocontrola și îmbunătăți execuțiile.
Cu toate astea, pe unde am umblat și concurat, locul nostru a fost pe podium, chiar primul loc.

Nu țin minte să fi coborât ștacheta.
Totul a culminat cu „Premiul European pentru Artă Populară”, în 1980, acordat de Fundația FVS din Hamburg, cea care a acordat și premiile „Herder” pentru Cultură, pentru țările din Europa Centrală și de Est, începând cu anul 1963, primul român fiind Tudor Arghezi – 1965, și ultimul, filosoful Andrei Marga – 2006.
Ultima oară când am repetat aici, și am și dat spectacol, a fost în 2016 cu ocazia marcării a 40 de ani de la marele succes de la Dijon-Franța, unde Ansamblul MARA a cucerit „Discul de Aur” și „Colierul de Argint”. S-au marcat atunci și 50 de ani de la înființarea primei formații de dansuri, care a devenit celebrul Ansamblu MARA, domnul prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu fiind făptuitorul, cel care ulterior a și devenit directorul Casei de Cultură, și implicit, al Ansamblului MARA, perioadă în care s-au obținut cele mai mari performanțe artistice.

Văd poze sau trec foarte rar pe lângă această impozantă clădire și mi se derulează cei 14 ani de repetiții de aici.

Din 2016 n-am mai intrat pe poarta în fața căreia ne aștepta „gazda” Kocsor, cel care ne ascundea mâna în mâna lui.

NU SE MAI FAC REPETIȚII LA PALAT!

Gheorghe Mihăiescu

Acum, că febra examenelor a trecut și suntem în așteptarea rezultatelor, ne amintim de primul Examen de Bacalaureat organizat la Sighet. Poate că acesta ar fi fost, de altfel, un titlu mai potrivit al prezentării mele. Elevii dragoșiști știu foarte bine că data de 10 octombrie, Ziua Școlii, este data înființării Liceului de băieți „Dragoș-Vodă” (https://www.salutsighet.ro/cand-s-infiintat-liceul-dragos-voda-autor-prof-marius-voinaghi/), însă, la ultima noastră întâlnire de pregătire a examenului, absolvenții promoției 2026 m-au întrebat când au susținut dragoșiștii primul examen de Bacalureat la Sighet. Am considerat că întrebarea lor merită un răspuns și în scris.

În primii ani după Marea Unire de la Alba Iulia, învățământul secundar din Ardeal era organizat pe baza Legii asupra învățământului secundar și superior a lui Spiru Haret din 23 martie 1898, învățământ de 8 clase, împărțit în două cicluri: inferior, cu 4 clase (gimnaziu), și superior, tot cu 4 clase (liceu). Gimnaziul era unitar, iar liceul împărţit în 3 secţii: clasică, reală şi modernă. La sfârștul clasei a VIII-a, conform articolului 18 din Lege, elevii trebuiau să susțină un examen general (Limba română, Limba latină, Limba franceză, Fizică și Matematică), cu scopul de a dovedi „influența studiilor făcute asupra cugetării lor”.

Liceul de băieți „Dragoș-Vodă” Sighet a funcționat în primul an școlar (1919-1920) cu doar șapte clase, astfel încât în vara anului 1920 nu s-a organizat examen de maturitate. Primul examen scris s-a organizat între 16-18 mai (oral, 11 iunie) 1921, sub conducerea comisarului ministerial, Dr. Alexandru Borza, profesor universitar clujean. Din cei 9 absolvenți, 2 nu „s-au supus examenului oral din cauze juste”, 1 declarat matur „cu bine”, 3 maturi și 3 corigenți. Pentru anul 1922, examenul a fost susținut doar de către elevii de la secția maghiară, din totalul de 26 de înscriși, 5 nu au fost admiși. În vara anului 1923, 5 elevi „maturizați” cu bine și suficient, 2 corigenți, iar la secția maghiară, din total de 23 de elevi prezenți, doar 3 au fost declarați corigenți, ceea ce-l determină pe președintele Comisiei de examinare, Francis Hubic, profesor la liceul greco-catolic din Beiuș să afirme: mulțumită muncii stăruitoare a profesorilor, armoniei ce domnește în corpul profesoral și conducerii liceului, acesta s-a ridicat în șirul celor mai bune licee. În anul 1924, toți cei 12 absolvenți ai cursului superior de la secția română au fost promovați – îl remarcăm pe Gheorghe Tite cu nota foarte bine cu laudă – asemeni celor 16 absolvenți de la secția maghiară.

În timpul ministeriatului Dr. Constantin Angelescu, este elaborată o primă măsură legislativă importantă pe calea unificării învățământului secundar. La 7 martie 1925, Ministerul Justiției modifică Legea asupra învățământului secundar și superior, prin care se introduce Examenul de Bacalaureat, al cărui scop era acela de verificare a cunoștințelor dobândite de elevi și de a dovedi, cum aminteam mai sus, „influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor”. La 11 aprilie 1925, toate aceste modificări sunt publicate în Monitorul Oficial sub forma unui Regulament. Astfel, se organizau două sesiuni: una de vară (25 iunie-10 iulie) și una de toamnă (15-30 septembrie). Comisia de Bacalaureat era formată din 6 membri și Președintele, un cadru universitar de la facultățile de litere și științe. Examenul consta din probe scrise și orale la materiile de studiu fundamentale: Limba și literatura română, Istoria românilor, Geografia României, Instrucția civică, la care se adaugă o limbă modernă, precum și două materii speciale în funcție de specializarea urmată.  Lucrările de la scris (cu un timp de lucru de 2 ore) erau examinate de profesorul specialist și evaluate cu note de la 1 a 10. La examenul oral, notele se stabileau în seara zilei desfășurării examenului. Elevii care obțineau la o materie o notă mai mică de 4 sau la mai mult de două obiecte nota 4 erau considerați respinși la Examenul de Bacalaureat.

Să parcurgem cronologic locațiile unde au susținut elevii CNDV-iști acest examen, pentru a identifica Sighetul nostru drag: 1925 –  Satu Mare, sesiunea Iulie, 4 elevi reușiți, iar la Oradea Mare, sesiunea Septembrie, 6 elevi reușiți; 1926 – Satu Mare, sesiunea Iulie, 8 elevi reușiți, iar la Oradea, sesiunea Septembrie, 6 elevi reușiți; 1927 – Satu Mare, sesiunea Iulie, 7 reușiți, iar la Oradea, sesiunea Septembrie, 5 reușiți; 1928 – doar la Satu Mare, sesiunea Iulie, 6 reușiți și sesiunea Octombrie, 11 reușiți; 1929 – Satu Mare, sesiunea Iulie, 10 reușiți, iar la cea din Octombrie, 11 reușiți; 1930 – Carei, sesiunea Iulie, 13 reușiți, Satu Mare, sesiunea Septembrie, 5 reușiți; 1931 – sesiunea Octombrie, Satu Mare, 1 reușit, iar la sesiunea din Iulie, 31 de elevi au fost declarați reușiți la Sighet! Absolvenții au susținut proba scrisă la Limba română și o materie la alegere dintre matematică, fizică, chimie sau biologie, iar proba orală din română, istorie, geografie, franceză, drept și o materie la alegere. Comisia de Bacalaureat a fost prezidată de savantul Nicolae Drăgan, rectorul Universității din Cluj. Gazeta Maramurășana consemna în numărul din 16 Iulie 1931: după rezultatul obținut putem să declarăm că s-a menținut cea mai mare obiectivitate și s-a judecat fiecare elev, după criteriile realității, încât nimenea nu se poate plânge de ceva nesocotit. Comisia din Sighet lasă în opinia publică din localitate și Baia Mare, cea mai bună impresie și credem, că putem s-o arătăm de model în această materie. Doresc să-i menționez pe cei care au susținut Examenul de Bacalaureat la Sighet (fără a le trece confesiunea, locul și data nașterii sau media generală): Bosânceanu Victor, Condrat Gheorghe, Datcu Stan, Fuchs Maurițiu, Gorgan Marin, Gross Gheorghe, Hackel Adalbert, Kaczka Nicolae, Katz Maurițiu, Kaveczki Ștefan, Kira Vasile, Marina Ioan, Marina Victor (fratele mai mic al diplomatului Mihai Marina din Apșa), Miclea Alexandru, Miclea Ioan, Moldovan Gheorghe, Munteanu Silviu, Nagy Ludovic, Niczki Vasile, Oros Mihail, Penzeș Vasile, Perl David, Pop Ioan, Pop Grigore, Sasalovits Radu, Stan Gheorghe, Stein Lazar, Tite Ioan (fratele sus menționatului consul Gheorghe Tite), Țiplea Vasile, Wohl Zoltan și Zekany Vasile.

După 95 de ani și o nouă generație de CNDV-iști, mai exact 207 elevi, au susținut examenul maturității. Și istoria continuă…

Bibliografie:
Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012, pp.39-50.
Constantin Băjenaru, Consiliul Dirigent și problematica școlară din Transilvania (decembrie 1918-aprilie 1920), în Acta Terrae Fogarasiensis, VIII, Editura Negru Vodă, 2019, pp.268-276.
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, Arad, 2007, pp. 105 -106.
Anuarul XI și XII  al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet pe anii școlar 1929-1930 și 1931, Tipografia Wizner și David.

Foto 1. Dragoșiști, 1935.
Foto 2. Clădirea liceului.
Foto 3. Dr. Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii Publice 1918-1919, 1922-1928 și 1933-1937.

Prof. Marius Voinaghi

Există orașe pe care le vizitezi și le uiți. Există orașe în care locuiești o vreme și apoi viața te poartă în altă parte. Dar există și acele locuri rare care se așază pentru totdeauna în sufletul tău. Oricât de departe ai ajunge, ele continuă să trăiască în tine. Pentru mine, acel loc este Sighetu Marmației.

Au trecut mulți ani de când viața m-a purtat spre Italia. Au trecut anotimpuri, bucurii, încercări și mii de kilometri între mine și orașul copilăriei mele. Și totuși, de fiecare dată când închid ochii, nu văd zgârie-nori, autostrăzi sau orașe mari. Văd străzile liniștite ale Sighetului, dealurile care îl îmbrățișează, râul Iza curgând liniștit și cerul acela curat care parcă avea o altă lumină.

Sighetu Marmației nu este un oraș mare. Nu impresionează prin clădiri înalte sau prin agitația marilor metropole. Tocmai în această simplitate stă frumusețea lui. Este un oraș care îți oferă liniște înainte să-ți ofere spectacol. Un oraș care te învață că adevărata bogăție nu se măsoară în asfalt și beton, ci în oameni, în amintiri și în rădăcini.

Am copilărit pe malurile râului Iza. Pentru noi, copiii acelor ani, râul era mai mult decât o apă care traversa orașul. Era locul unde alergam fără griji, unde visam, unde ne opream să privim cum curge apa, fără să știm că într-o zi viața ne va purta și pe noi asemenea ei, departe de casă. Și astăzi, când aud murmurul unui râu, parcă îmi răsună în suflet glasul copilăriei.

Un alt loc drag inimii mele rămâne Grădina Morii. Acolo am făcut nenumărate plimbări. Îmi amintesc aleile umbrite, copacii care ofereau răcoare în zilele toride de vară, râsetele copiilor și liniștea pe care numai un parc adevărat o poate dărui. Nu aveam telefoane mobile și nici internet. Aveam timp. Timp să ne bucurăm unii de alții, să observăm natura și să construim amintiri care rezistă o viață întreagă.

În centrul orașului exista odinioară o fântână arteziană. Poate pentru un turist era doar o fântână. Pentru noi era mult mai mult. În zilele fierbinți, stropii ei răcoreau aerul și aduceau zâmbete celor care treceau prin apropiere. Copiii se opreau fascinați, bătrânii se odihneau pe băncile din jur, iar păsările și animalele își găseau și ele o clipă de răgaz. Astăzi, când mă întorc acasă și văd că fântâna nu mai există, simt că lipsește o mică parte din sufletul orașului. Timpul schimbă multe lucruri, însă dorul păstrează totul așa cum a fost.

Sighetul este un oraș de frontieră. La doar câțiva pași se află Ucraina. Pentru mulți, aceasta este doar o poziție pe hartă. Pentru cei care au crescut aici, frontiera a făcut parte din identitatea locului. Am învățat de mici că dincolo de pod începe o altă lume, dar și că oamenii, indiferent de granițe, seamănă între ei prin speranțe, prin muncă și prin dorul de familie.

Maramureșul are un fel aparte de a-și păstra tradițiile vii. În Sighet am învățat respectul pentru portul popular, pentru bisericile de lemn, pentru colindele care răsunau în fiecare iarnă și pentru oamenii care își salutau vecinii cu sinceritate. Nu era nevoie de bogăție pentru a fi fericit. Era suficient să existe familie, sănătate și oameni dragi în jurul mesei.

Au fost ani în care am crezut că plecarea înseamnă despărțire. Astăzi știu că nu este așa. Poți pleca dintr-un oraș, dar orașul nu pleacă niciodată din tine. El rămâne în felul în care vorbești, în gustul mâncărurilor pe care le gătești, în accentul pe care îl porți fără să-ți dai seama și în emoția care te cuprinde atunci când vezi indicatorul pe care scrie „Sighetu Marmației”.

De fiecare dată când mă întorc acasă, încerc să redescopăr orașul cu ochii omului matur și cu inima copilului care am fost odinioară. Unele clădiri s-au schimbat. Unele locuri nu mai există. Au apărut altele noi. Dar ceea ce nu s-a schimbat niciodată este sentimentul că aici aparțin.

Astăzi locuiesc în Italia. Mi-am construit o viață aici, am muncit, am învățat și am crescut ca om. Dar rădăcinile mele au rămas în pământul Maramureșului. Cred că fiecare om poartă în suflet un loc care îl definește. Pentru mine, acel loc va fi întotdeauna Sighetu Marmației.

Poate că nu este cel mai mare oraș din România. Poate că nu apare în toate ghidurile turistice. Dar pentru mine este una dintre cele mai frumoase bijuterii ale acestei țări. Un oraș în care fiecare stradă spune o poveste, fiecare colț păstrează o amintire și fiecare întoarcere acasă îmi amintește cine sunt.

Dorul nu se măsoară în kilometri. Se măsoară în emoția cu care îți bate inima atunci când auzi numele locului unde ai copilărit.
Iar inima mea va răspunde întotdeauna la un singur nume: Sighetu Marmației

Adriana CSURKA
Italia

Foto: Tomi Hoffer

O plimbare pe Solovan în anul… 1965.

În fotografie cunoscutul medic sighetean Victor POP (1914 – 1995), cel care a pus bazele Secției de Pediatrie din Spitalul Sighet, în anii ’50. Dr. Victor Pop a fost și un pasionat colecționar de artă populară maramureșeană. A intrat în patrimoniul Muzueului Maramureșean din Sighet bogata lui colecție de pecetare, unică în țară.
În anul 1973 a fost distins cu titlul de „Medic Emerit” iar post-mortem a fost declarat „Cetățean de Onoare al Sighetului”.

În fotografie este însoțit de doi copii sigheteni. Cred că nu-i prea ușor să-i identificați dar… încercați?!

Salut, Sighet!

N.R.: fotografie din arhiva familiei ing. Adrian Coman.

O biografie interesantă precum omul pe care-l îmbracă, croită și cusută cu bună credință și cu bună intenție dar proiectată pe un fundal al unei realități de acum 50 de ani, o realitate pe care, cei care am trăit-o, ne-am prea grăbit să o uităm. Omul s-a numit Stelian Morcovescu, născut în 1934, într-o familie cu mai mulți copii, la Măneciu-Ungureni, comuna Izvoarele, județul Prahova. Studiile primare le-a făcut în comună, iar cele liceale, la un liceu cu profil financiar, la Ploiești. După stagiul militar făcut la M.A.I., a rămas în cadrul armatei, la partea administrativă. Venit la  Baia Mare pentru niște controale și verificări pe linie financiară, a cunoscut-o pe tânăra funcționară Maria Țiplea, originară din Biserica Albă, de peste Tisa și s-a legat de ea și de Maramureș pentru tot restul vieții, dar și-a pierdut locul de muncă. Cei de la armată n-au considerat „corectă” căsătoria sa. Nici familia fetei, aflată în Sighet, n-a prea fost de acord cu căsătoria și cei doi tineri au stat aproape un an pe la Baia Mare. După mutarea la Sighet, a lucrat pentru scurt timp la Secția Financiară Raională, apoi a fost numit un fel de șef la Intreprinderea de industrie locală „Ilie Pintilie”, înființată în primii ani ai regimului comunist și instalată în fostul complex de clădiri al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român, naționalizate în 1948. Avea în subordine în curtea sediului câteva ateliere de mecanică și lăcătușerie, o fabrică de cărămidă la Crăciunești și una de teracotă la ieșirea din oraș, de fapt niște ateliere rudimentare, și mai avea și o secție de împletit coșuri de nuiele la Cuhea, acum Bogdan Vodă. În câțiva ani cele două fabrici au devenit adevărate unități economice iar curtea sediului a devenit neîncăpătoare pentru activitatea în creștere a atelierelor, așa că, o parte a intreprinderii din centrul orașului s-a mutat la Cămara, în clădirile dezafectate, și în bună parte distruse de război, ale fostei Mori de Sare. Până la momentul respectiv Stelian Morcovescu însă a devenit membru al partidului comunist și a urmat la Cluj, la fără frecvență, științele economice.

Așadar, la Cămara s-a născut și în anii următori a crescut sub conducerea lui Uzina „Maramureșana”, profilată treptat pe piese de schimb auto. S-au produs aici bucșe, rotule, capete de bară și o mulțime de alte piese pentru toată gama de mașini din țară, piese și supape pentru noul tip de camioane Roman Diesel. Și, pentru a rezolva problema cu forța de muncă necesară, la Bogdan Vodă, unde până atunci se produceau doar coșuri de nuiele, a luat ființă o secție care a început să producă electro-motoare pentru toată gama de mașini și în mod special pentru cele de mare tonaj de pe șantiere și de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Lucrau la un moment dat la această secție peste 400 de muncitori din Bogdan Vodă și din comunele din jur, care nu mai erau obligați să facă naveta la Baia Borșa, la Sighet, la Baia Sprie sau Baia Mare.
La Cămara, la sediu, se fabricau într-o perioadă și filtre de canal pentru Germania și containere metalice. A luat ființă și o secție de mobilă tapițată cu o gamă largă de produse și a fost creată, prin deviere de la Gara Cămara, și o linie de cale ferată pe care intrau vagoanele la descărcat și la încărcat până în hala cu produse. Au fost construite în fundul curții niște silozuri uriașe și o moară de cereale, în principal pentru grâul necesar aprovizionării cu făină a Fabricii de pâine. Uzina de piese de schimb auto (UPSA) Maramureșana a însemnat în anii aceia peste 1400 de muncitori și, cu toate poticnelile specifice economiei socialiste planificate politic, prin lozinci  de tipul „cincinalelor în patru ani și jumătate!” și a altor asemenea aberații, datorită abilităților conducerii angajații și-au primit mereu salariile fără nici o diminuare. Și asta, în mare măsură datorită faptului că Stelian Morcovescu a fost un luptător tenace și inteligent, și inteligența aceasta a fost, în primul rând, cea care l-a ajutat să ocolească obstacolele sistemului rigid al anilor regimului dogmatic instaurat de Ceaușescu. Și, da! i-a plăcut să conducă oameni și să se simtă responsabil de soarta lor, să ajute tineri, să-i îndrume și să-i formeze. Și a făcut acest lucru mereu, în întreaga sa activitate de conducător. Prin anii 80, la „Maramureșana” erau angajați peste 30 de tineri ingineri și subingineri și a găsit ce să-i dea de lucru fiecăruia, iar când a găsit un specialist cu experiență, de care avea nevoie, nu s-a lăsat până când nu l-a adus la el în fabrică.

Subinginerul Găvrilă Filimon își amintește și acum cu plăcere: „Am lucrat cu directorul Morcovescu din 1980. Ca șef, a fost om sever, dar drept, corect. Deși nu mă cunoștea personal, a venit după mine la Baia Borșa, cu motocicleta, de două ori, ca să mă lămurească, să vin la el. Mi-a promis apartament, când sosesc la Sighet. Eram bine instalat la Baia Borșa cu întreaga familie și aveam și salar bun, dar m-am gândit la copii și la școlile care le au la Sighet, și m-am dus. Am primit un apartament de proastă calitate, făcut de „Prestarea”. La scurt timp după ce m-am instalat, m-a chemat la el și m-a întrebat dacă sunt mulțumit. Știa că am doi copii și că mai ales pentru ei am acceptat să vin. I-am spus ce apartament am primit. A pus chiar atunci mâna pe telefon și l-am auzit spunând: Lui Filimon Gavrilă îi dai un apartament de la T.C.M., cu două sau trei camere, la etajul unu și la soare. Avem nevoie de el. Și l-am primit. Într-o altă zi, în secție, m-a întrebat: Filimoane, ai butelie? Am una de la Borșa. S-a uitat la mine și a zis: nu ai! Știa cât de greu era cu o singură butelie. Când se golea, treceu săptămâni până reușeai să o schimbi, și mi-a mai dat una. Cu două era mai ușor. Buteliile se dădeau pe tabel, cu o serie de condiții și după îndelungi așteptări. Dar și eu am căutat să nu-l dezamăgesc. Am fost mulți ani șeful atelierului S.D.V. Cu oamenii de acolo am realizat o mașină de debitat conducte auto și am făcut atelierul de roți dințate. După 90, după ce a plecat el, încet, încet s-a ales praful”.

Despre felul de a conduce și de a relaționa cu angajații ne-a povestit și Dumitru Turda, născut și crescut lângă Maramureșana: „Mulți dintre angajații de la Maramureșana eram din cartier, din preajma fabricii, foarte mulți tineri, și multora dintre ei domnul Morcovescu le cunoștea familiile și asta îi dădea, oarecum, un plus de autoritate. A fost un om sever, exigent dar corect. Când erau sarcini de plan deosebite venea noaptea în fabrică și trecea pe la secții, în control, mai ales iarna, când cei din schimbul III se trăgeau prin locuri mai călduțe. Desfacerea contractului de muncă nu intra în vederea lui decât după ce epuiza toate celelalte metode, mai… personale, iar când știa sau afla că împricinatul are o familie numeroasă și dependentă de salariul lui, îl chema la el în birou și după ce îi treceau nervii, termina zicând: „Spune-mi de ce ai nevoie, și te ajut, dar nu fura și sări gardul cu ce-ai furat!”. Ținea la muncitori.
Mi-aduc aminte că la foarte scurt timp după revoluție am fost adunați toți câți eram în fabrică în sala mare de ședințe și a intrat în sală dl. Morcovescu împreună cu Vucu (Silviu) Ciplea, care era președintele Feseneului, pe care îl cunoșteam bine, din copilărie, și ne-a spus: „Oameni buni, am venit să vi-l luăm pe domnul director Morcovescu. Va fi primarul orașului nostru. Avem nevoie de el acolo”. În ziua următoare a lăsat în locul lui un inginer tânăr și, cât timp a fost primar, a mai venit pe la fabrică. Apoi a plecat în Parlament și când s-a întors, s-a pensionat. Fabrica s-a descurcat tot mai greu. Eu cred că dacă mai rămânea el, fabrica ar fi existat și acuma. Dacă a rezistat Fabrica de șuruburi, ar fi rezistat și Maramureșana, care era mult mai puternică și cu experiență și cu relații puternice la Brașov, la București, în Germania și în alte părți. Știți… vorba cu omul care sfințește locul nu-i întâmplătoare”.

L-am văzut și eu de nenumărate ori la întâlnirile periodice ale Comitetului municipal de partid cu conducătorii de intreprinderi și instituții numite „Transmiteri de sarcini”. Când lua cuvântul, vorbea scurt și clar: „Asta se poate realiza, asta nu, dar o putem rezolva altfel…” și propunea o altă soluție, adeseori mai simplă. A fost un conducător respectat de șefii lui politici și iubit și stimat de angajați. Au fost ani în care a organizat Revelioanele în fabrică. Venea cu soția și-și petrecea noaptea sărbătorii dintre ani unde își petrecuse și zilele lucrătoare din anii respectivi.

Stelian Morcovescu n-a fost de-al locului, ba am putea spune chiar că a ajuns maramureșan din întâmplare, dar asta nu l-a împiedicat prin ceea ce a „construit”, la propriu și la figurat, în cei peste 60 de ani petrecuți în Sighet, să lase aici urme de neșters în istoria modernă a orașului și a Maramureșului. Și ziceam că nu l-a împiedicat fiindcă, pe lângă calitățile profesionale, Stelian Morcovescu a fost și un om ambițios, dar unul care a pus această ambiție în slujba unor realizări în folosul comunității. Atâta cât a putut, și, pentru el și pentru anii aceia, a putut mult, mai mult decât alții.

Cei care l-au cunoscut personal, dacă le vom spune că bunicii săi Anghel și Atena au fost urmașii unor greci stabiliți în zonă, o să-l înțeleagă și mai bine și o să și-l reamintească, așa cum era la deplină maturitate: nu prea înalt, bine legat, cu un păr des și negru, ten măsliniu și niște ochi negri, pătrunzători. Stelian Morcovescu părea să fi adunat toate trăsăturile specifice ale inaintașilor săi din însorita Grecie și, deși avea o pronunție ușor nazală, era un bun vorbitor și-i plăcea să vorbească și să-și susțină și argumenteze părerea. „La Morcovescu intri cu părerile tale și ieși cu ale lui”, era butada care circula printre cei care lucrau sau lucraseră cu el. Între prieteni însă și la un pahar, două, de vin bun era un excelent conviv. Avea un simț practic bine dezvoltat și găsea repede soluția problemei în discuție. Își făcea cu ușurință relații, se pricepea la oameni și avea o memorie foarte bună în a-i ține minte pe fiecare, pe mulți dintre angajați i-a ajutat sau i-a scăpat din necazuri. Dar pentru recidiviștii mincinoși și hoți nu avea toleranță. Trebuiau să plece. În schimb, pentru cei corecți și capabili gira fără ezitare și-și asuma răspunderea. La Maramureșana au găsit loc de muncă foști deținuți politic, unii dintre ei, precum regretatul Ioan Ilban, ani în șir, până la pensionare, bucurându-se de o discreție aproape totală.

În perioada aceea, când cultul personalității ajunsese la apogeu, un poet de curte al regimului comunist inventase pentru „conducătorul iubit” expresia: „comunist și om de omenie”, preluată apoi de presa de propagandă până la saturație. În ce măsură comunistul Nicolae Ceaușescu a fost și „om de omenie” au simțit-o cu vârf și îndesat cei mai mulți dintre cei care au trăit acele timpuri, dar un om căruia i se potrivea zicerea aceea mult mai bine a fost, fără îndoială, Stelian Morcovescu.

Senatorul Stelian Morocvescu a decedat în anul 2011 și a fost înhumat în Cimitirul central al Sighetului.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

N.R: Colajul imaginii reprezentative s-a făcut cu fotografii din arhiva d-lui Florin Morcovescu.

WIRTZ  JOHANN  (1901-1969)

O familie de nemți sigheteni se află în zilele noastre, (aproape) în totalitate, în… cimitirul orașului. Dar acest lucru nu trebuie să ne facă să îi dăm uitării. Ni-i reamintim cu respect!

Primul dintre aceștia, bănățean prin naștere, pe nume Johann Wirtz, a făcut școala de muzică militară și a ajuns subofițer instrumentist în fanfara Curții Regale, de unde, în 1935 a fost detașat dirijor la Fanfara Batalionului Vânătorilor de Munte din Sighet și aici a rămas pentru tot restul vieții. Au fost anii în care, la comanda batalionului se afla colonelul Leonard Mociulschi. La fiecare sfârșit de săptămână și la sărbători, „Fanfara lui Mociulschi”, cum îi spunea toată lumea, cânta în chioșcul din parcul central al orașului, iar pe trotuarele din jur se plimbau localnicii și, din când în când, trecea agale câte o trăsură. BMV-urile turate și cu muzica dată la maximum nu existau nici măcar în imaginația celor care se plimbau pe corsso, seară de seară.

În 1940, vânătorii lui Mociulschi au plecat la luptă, fanfara s-a risipit, iar dirijorul ei s-a refugiat cu familia la Hațeg. Dar, interesant!, după război Johan Wirtz s-a întors la Sighet, nu la București, și împreună cu alți câțiva maramureșeni, foști membri ai fanfarei, în 1946 au înființat o mică fanfară a orașului, a fost apoi încadrat la școala de muzică (devenită Școală populară de artă) ca profesor la clasa de instrumente de suflat, pentru a instrui tineri cu care să completeze fanfara. Și a reușit. Sighetul a avut până prin anii 1990 o fanfară. Cânta la marile sărbători naționale: 1 Mai, 9 Mai, 23 August, 7 Noiembrie – când se sărbătorea cu mare zgomot ideologic Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, care a avut loc în Rusia. Fiul său, Tony, și-a amintit după foarte mulți ani că, fiind și el tânăr membru în fanfara condusă de tatăl său, în decembrie 1949 au fost duși la Dealul Ștefăniței, să cânte la inaugurarea căii ferate Salva-Vișeu și, după terminarea festivităților, unul dintre cei din mijlocul tribunei a coborât, a venit direct la tatăl lui și l-a îmbrățișat: „Măi Ioane, aici ai ajuns, la marginea țării… dacă ai nevoie, dă-mi un telefon…” Era Emil Bodnăraș. Prin 1934-35, la București, fiind urmărit politic, la un moment dat tata l-a ascuns în magazia pentru instrumente ale fanfarei. Nu a făcut-o din considerente politice, ci dintr-un sentiment uman. Politica nu l-a interesat niciodată. N-a apelat la el niciodată. Era un neamț orgolios tata, dar i-a căzut bine gestul de recunoștință”.

Până când i-a permis sănătatea, Johann Wirtz a continuat să conducă fanfara și după pensionare, apoi a lăsat-o colegului mai tânăr, trompetistului Ioan Moldovan, care, la rândul său i-a lăsat-o elevului său, Gavril Liscovici. Își mai amintește cineva de „Fanfara lui Liscovici”, care, după 1990, mai cânta doar la înmormântări, fostele „mari sărbători” fiind șterse din calendarul vremilor noi? O rămășiță a metehnei din prima perioadă a comunismului de a avea fanfară la înmormântare în locul momentului religios, mai ales când cel „plecat” era un „tovarăș de nădejde” s-a mai păstrat și în primii ani de după 1990.

Alături de el a fost îngropată și soția sa, Wirtz Zadoczky Blanka (1902-1998). În familie se vorbea și germana și româna. Inscripția de pe piatra lor funerară este în limba germană, deși Johann Wirtz a fost toată viața, în egală măsură, un bun german și un bun român, un om al datoriei. În documentele Școlii populare de artă din Sighet figurează cu numele Ioan Wirtz.

Într-un mormânt alături, în partea stângă, a fost îngropată fiica lor, învățătoarea Martin Wirtz Blanka (1936-2004), o prezență discretă dar vie în viața culturală și muzicală a orașului.

                                     Medicul pediatru Dr. ANTON  WIRTZ (1933 – 2011)

Iar într-un alt mormânt de alături, în partea dreaptă, se află fiul lor, dr. WIRTZ ANTON, cunoscutul medic pediatru, succesor al doctorului Victor Pop la Spitalul de pediatrie. A fost unul dintre medicii emblematici ai Sighetului, iar după 1989 un adevărat binefăcător pentru copiii orașului, pentru întreg sistemul sanitar de aici.

S-a născut la București, în 1933, dar din 1935, cu excepția celor câțiva ani de refugiu și ai celor de studii de medicină la Cluj, Tony Wirtz a trăit tot timpl la Sighet. Și n-a trăit oricum. S-a dedicat profesiei cu rigurozitate de neamț și cu o dăruire și pasiune exemplare și mai ales manifestate cu discreție. Nu-i plăcea să se afișeze. Până în 1989, când ieșirea în Lume îi era restricționată, și-a petrecut tot timpul în spital, contribuind în mod decisiv la construirea noii clădiri a Spitalului de pediatrie din incinta spitalului orășenesc. El a fost adevăratul diriginte de șantier. După 1990 a pornit și peste hotare. Spre Austria, Franța, Elveția, spre Germania mai ales, unde avea relații prin fiicele sale și oriunde putea găsi sprijin pentru spitalul lui de copii, cu predilecție în medicamentele care îi lipseau, dar și pentru aparatură performantă a cărei lipsă era și mai acută. La el la spital se găseau în primii ani de după 1990 medicamentele de care se agățau cu disperare părinții unor copii bolnavi, încât începuseră și adulții să-i spună „Tata Wirtz”, cum îi spuneau copii internați. A invitat aici medici pediatri de renume din alte țări. A creat punți de comunicare, asociații de prietenie pentru Școala de muzică din oraș și relații de colaborare pentru administrația locală.

Despre medicul implicat social ne relatează și Spiridon Pralea, cu care  dr. Anton Wirtz a a colaborat în ultimele decenii. „Relația mea cu doctorul Anton Wirtz a început în copilărie, prin a-i fi pacient și s-a sfârșit într-una de prietenie și colaborare instituțională. De fapt, ea nu s-a sfârșit. Păstrez și acum legătura cu doamna și cu fiicele sale: Monika și Luana Antonela, stabilite în Germania. A fost un factor implicat în mod decisiv în educația sanitară de la noi. În cadrul emisiunilor de la Stația de radio a orșului a avut ani la rând rubrica specială „Sfatul medicului pediatru”, dedicată mamelor, vizând o largă paletă de sfaturi și îndrumări privind creșterea copiilor, dar și un curs, în cadrul Universității populare a Casei de cultură, tot pe această temă.
I-am fost alături și în alte proiecte precum cel de parteneriat cu celebrul medic pediatru elvețian, Andreas Fanconi, o importantă personalitate a medicinei europene, „Doctor Honoris Causa” al unor prestigioase universități de medicină, câteva din cărțile sale sunt manuale în cunoscute facultăți de medicină din lume, este membru al Societății Române de Pediatrie și membru de onoare al Academiei de Științe medicale din România, și care, împreună cu flautistul de origine sigheteană, Nagy Zsolt Istvan, au creat pentru Sighet o asociație de binefacere, care a organizat o serie de concerte, în România și Elveția, și ale căror încasări au fost donate integral Spitalului și Școlii de muzică, al cărei acoperiș a fost în totalitate înlocuit din aceste fonduri. Contribuția lor prin aceste fonduri bănești și prin aparatura donată spitalului, la secțiile O.R.L., Ortopedie, Imagistică, Cardiologie, o mașină autoutilitară WW nouă, care a luat locul celebrei căruțe cu un cal, care căra mâncarea pe la secții și multe altele, a fost în jur de trei milioane de euro. Și doctorul Fanconi și muzicianul Nagy au fost declarați Cetățeni de Onoare ai Sighetului și, datorită relațiilor doctorului Wirtz, Andreas Fanconi a fost distins și cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universității de Medicină „Carol Davila” din București, iar această realizare se  datorează tot doctorului Wirtz, care, în timpul pregătirii doctoratului, a reușit să-și creeze relații prestigioase în lumea academică medicală bucureșteană, precum cea cu doctorul Adrian Georgescu, șeful catedrei de pediatrie de la Medicină”.

Despre fructuoasa relație a doctorului Fanconi cu Sighetul a scris la vremea respectivă și presa locală și cea centrală, subliniind faptul că „doctorul Andreas Fanconi a dus Sighetul mai aproape de Elveția”. Cităm din Hitter Otto, Informația Zilei din 16 sept. 2009: „Fundația „Hifswerk Kinderspital Sighet” a luat ființă în anul 1994 în Zurich, la inițiativa șefului secției de pediatrie a Spitalului Municipal Sighet, Dr. Anton Wirtz și a unui fiu al Sighetului, muzicianul elvețian Nagy Istvan-Zsolt, sub președinția Dr. Andreas Fanconi, președintele de onoare fiind laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. De-a lungul celor 15 ani organizația a fost de un real ajutor spitalului sighetean, prin donațiile de aparatură tehnică și de specialitate, prin contribuții la reabilitarea unor pavilioane ale spitalului, prin cursuri de specializare etc. Școala de Muzică și Arte Plastice din municipiu a beneficiat și ea de sprijinul organizației, prin intermediul căreia acoperișul sălii de concerte a fos refăcut integral. Toate fondurile provin din donații și din concertele de binefacere susținute de Nagy Istvan-Zsolt”.
Trebuie menționat și faptul că Anton Wirtz a fost primul medic sighetean cu doctorat obținut în perioada comunistă.

Stăm de vorbă despre el și cu un alt medic de suflet „condamnat” să iubească Sighetul și să se pună în slujba lui pentru toată viața, cardiologul, pensionar acum, Alexandru Chifor: „Doctorul Wirtz a fost un mare noroc și o mare binefacere pentru sistemul nostru de sănătate exact când a fost cea mai mare nevoie de el. A fost primul medic pe care l-am cunoscut după ce am sosit la Sighet. L-am cunoscut foarte bine, la el mi-am început stagiatura, am lucrat mulți ani împreună, a fost mulți ani director medical al spitalului și a răspuns de activitatea tuturor circumscripțiilor medicale. Pentru el activitatea profesională a fost mereu pe primul plan și abia apoi familia. A iubit foarte mult copiii. Le-a amenajat în spital o sală cu tot felul de jucării și cu personaje și scene din basme pictate pe pereți. Pentru mulți dintre copiii ajunși acolo, și care vedeau pentru prima dată un astfel de loc, acolo începea terapia. Când mergea la vizită prin saloane, el era bucuria copiilor, îi săreu în brațe și-i căutau prin buzunare după dulciuri. Ca o fericită coincidență, Anton Wirtz a fost pentru copiii de aici ceea ce a fost, exact în aceeași perioadă de timp, „Tata Pesi”,celebrul medic pediatru Alexandru Pesamosca, pentru copiii din București. A dotat secția lui cu o centrală termică, un laborator propriu, cu o bucătărie proprie și când lipseau alimentele, apela la sponsori și le cumpăra, adeseori și din banii lui. După 1990, grație relațiilor sale cu diferite asociații și societăți de binefacere din Germania, Franța, Austria, Elveția, timp de peste doi ani a fost asigurat întreg necesarul de lapte praf pentru copii… dar… și-a cam neglijat viața personală și, fiind și supraponderal, boala de inimă s-a agravat, iar apariția cancerului i-a decis sfârșitul. L-a dus soția în Germania, la fiicele lor, a fost tratat și îngrijit, dar n-a mai putut fi salvat”.

L-am cunoscut și eu, autorul acestor rânduri. În anul 2005, în calitate de director al Școlii de Artă, am încercat să reînnod firul fostei fanfare a orașului prin înființarea unei clase de instrumente specifice și i-am cerut părerea și acordul ca viitoarea fanfară să poarte numele tatălui său, Ioan Wirtz, fost dirijor al Fanfarei Vânătorilor de Munte și al fanfarei orașului și fost profesor al Școlii de artă la clasa de instrumente pentru fanfară. I-am stârnit frumoase și dragi amintiri, s-a bucurat de propunere și a promis noii fanfare o costumație de gală adusă din Austria și tot sprijinul său pentru procurarea instrumentelor necesare.*

Și dacă proiectul nostru n-a reușit, nu doctorul Wirtz a fost de vină.

A murit în Germania, în 2011, în urma unor complicații multiple, dar, conform ultimei sale dorințe, a fost adus la Sighet și înmormântat lângă părinții săi. Au trecut de atunci 25 de ani și niciodată n-am mai văzut atâta lume la o înmormântare din orașul nostru, și, premonitoriu parcă, pe monumentul său funerar, în partea de jos, au fost scrise – în limba germană – următoarele cuvinte: „Cel mai frumos lucru pe care îl poate lăsa un om în urma sa este un zâmbet pe chipul celor care se gândesc la el”.

Declarat încă din timpul vieții „Cetățean de Onoare” al Sighetului, Dr. Anton Wirtz a fost cu adevărat omul  potrivit, la momentul potrivit și la locul potrivit, deci, să nu ne tot întrebăm, obsesiv, dacă cei doi Wirtz au fost mai mult neamți și mai puțin români, sau invers. Răspunsul îl avem în felul în care au servit comunitatea, Sighetul.

*Vezi I. Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic”, Sighetul Marmației, 2006, p.p. 162, 163.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota autorului: mulțumesc pentru fotografii d-lor Spiridon și Alin Pralea.

Miercuri, 08 IULIE 2026, ora 18:00, la Școala de muzică și Arte Plastice din Sighet (structură la Școala Gimnazială ,,Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”) va avea loc un concert extraordinar al formației The Klezmer Band of JCC Oradea.
Concertul are loc în anul aniversării celor 700 de ani de la atestarea documentară a Sighetului, fiind organizat și susținut financiar de Comunitatea Evreilor din Sighet, Primăria Sighet, Rotary Club Sighet și UDMR Maramureș.

* * *

The Klezmer Band of JCC Oradea este un ansamblu dedicat promovării și valorificării patrimoniului muzical evreiesc din Europa Centrală și de Est, având rădăcini într-un oraș care a reprezentat, timp de generații, unul dintre cele mai importante centre ale vieții evreiești din această regiune a Europei.
Activând sub egida JCC Oradea și a Comunității Evreilor din Oradea, formația continuă o tradiție artistică începută în anii ’90 și este considerată una dintre cele mai vechi formații klezmer active din România după 1989. De-a lungul timpului, ansamblul a susținut concerte atât în țară, cât și peste hotare, reprezentând cultura evreiască românească în cadrul unor festivaluri, manifestări culturale și proiecte dedicate dialogului intercultural.
Repertoriul formației cuprinde melodii klezmer tradiționale, cântece în idiș și ebraică, piese instrumentale și vocal-instrumentale, precum și aranjamente contemporane inspirate din bogata moștenire muzicală a comunităților evreiești din Europa Centrală și de Est. Muzica interpretată transmite emoție, nostalgie, bucurie și vitalitate, caracteristici definitorii ale spiritului klezmer.
Fiecare apariție scenică reprezintă mai mult decât un simplu concert. Este o întâlnire cu memoria, tradițiile și valorile unei culturi care a contribuit semnificativ la istoria și identitatea orașului Oradea. Prin activitatea sa, ansamblul contribuie la păstrarea vie a patrimoniului cultural evreiesc și la promovarea dialogului între comunități prin limbajul universal al muzicii.
Între tradiție și prezent, între memorie și emoție, The Klezmer Band of JCC Oradea oferă publicului o experiență artistică autentică, în care patrimoniul cultural devine viu, accesibil și relevant pentru generațiile de astăzi.
Componența The Klezmer Band: Alexandrina Chelu – Schorr – voce, Henrietta Varady – pian & orchestrație, Gheorghe Călinescu – clarinet, Ilie Pop – trombone, George Rada – vioară, Lucian Hulban – tobe și Ciprian Vereș – contrabass.

Salut, Sighet!

Printre cei 17 intelectuali maramureșeni, semnatari ai Apelului-manifest din 11 noiembrie 1918 – care a constituit primul mare pas pentru Unirea Maramureșului cu Țara – se afla și numele tânărului învățător sighetean Gheorghe Nemeth. Și însuși faptul acesta ar putea constitui un certificat de calitate umană al purtătorului acestui nume, dacă avem în vedere că el figurează alături de numele câtorva dintre cei mai importanți fruntași români maramureșeni ai vremii precum: notarul comitatului, Ioan Balea, protopopul Simion Balea, inițiatorul Apelului, avocații Dr. Grigore Bota, Dr. Titu Doroș și Dr. Iosif Pop, Ioan și Florentin Bilțiu-Dăncuș și alții. Dar rolul lui Gheorghe Nemeth nu s-a oprit la acel moment, ci abia a început.

Născut în 1890 la Craidorolț, în comitatul vecin al Sătmarului, ca fiu al învățătorului de acolo, Gheorghe Nemeth, din nu știm ce motive, a urmat cursurile Școlii pedagogice maghiare din Sighet, în care s-au pregătit mulți tineri români din Maramureș și comitatatele vecine și în cadrul căreia exista și o catedră de limba română. A absolvit în 1909, ca șef de promoție și, pentru că fusese găzduit în timpul studiilor și la Convictul (internatul) Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș și fusese remarcat de vicarul Tit Bud, acesta l-a oprit după absolvire, numindu-l la Școala confesională română (greco – catolică) din curtea Bisericii, înființată de el cu câțiva ani înainte. Aici tânărul învățător, avea asigurată și locuința și hrana și, fiind dotat cu o voce deosebit de frumoasă, putea să îndeplinească și sarcina de cântăreț în biserică și de conducător al corului acesteia. A stat acolo ani buni, chiar și după ce s-a căsătorit și a avut copii.

La școală avea elevi pentru toate cele patru clase primare, dar aplica metodele cele mai avansate ale marilor pedagogi Herbart și Pestalozzi, obținea mereu rezultate foarte bune, iar la biserică era la fel de apreciat și prețuit. Într-una din vizitele sale făcute în anii aceia la Sighet, Nicolae Iorga a asistat și la o liturghie oficiată de Tit Bud și, ascultând vocea cântărețului din strană, a fost atât de impresionat, încât a consemnat acest lucru în volumul „Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat” (vol. II., pg. 71.)

Când avea timp liber, îi pregătea pe preoții mai tineri fără nici o plată și fără deosebire de confesiunea căreia îi aparțineau. Peste ani, preotul ortodox Miron Codrea Nuțu, cu puțină școală teologică, a menționat în însemnările sale că cel care l-a învățat fără nici o plată cântările liturgice, a fost învățătorul Gheorghe Nemeth din Sighet.

În 1923, după moartea tatălui său, delegații ale românilor din Craidorolț au tot venit la Sighet și au insistat pe lângă el să-și ceară transferul în comuna natală, promițându-i tot felul de avantaje. Până la urmă a cedat, și-a luat familia și s-a dus. În cei câțiva ani munciți la școala de acolo, în timpul liber a organizat un cor mixt de 100 de persoane, cu care a câștigat concursul pe județ, o fanfară, formații de dansuri populare și de teatru de amatori, făcând același lucru și pentru maghiarii și evreii din comună. La școală a organizat, din proprie inițiativă, un atelier de mecanică și unul de tâmplărie, datorită cărora o parte dintre elevii săi s-au putut orienta de foarte timpuriu spre o meserie.

Crescându-i proprii copii și punându-se problema școlarizării lor, dar, foarte probabil, și din alte motive, s-a hotărât să se întoarcă la Sighet și a muncit în cadrul Inspectoratului județean al învățământului până la pensionare. Firește, a continuat să activeze și în viața cultural-artistică, pregătind și dirijând corul comunității ucrainiene din oraș și corul meseriașilor.

În 1946 s-a pensionat și cei din Craidorolț au venit iar după el. Era încă în plină putere. S-a dus și a fost profesor de matematică la gimnaziu și același neobosit animator cultural. În 1955 s-a întors definiv la Sighet, unde și-a petrecut ultimii 25 de ani ai vieții. A murit în anul 1981 și cel care i-a scris atunci un necrolog a fost Ion Berinde, un alt dascăl de vocație din cei ani. Din necrologul acela, rămas în manuscris, am preluat și noi o serie de informații.

De la prima soție, româncă, decedată în floarea vârstei, a avut doi băieți, iar de la a doua, de naționalitate maghiară, o fiică pe nume Ghizela, care i-a moștenit întrutotul pasiunea pentru muzică; lângă el cântând la pianul familiei și-a început micuța Ghizi inițierea. A făcut și studii de artă dramatică și canto clasic la Budapesta, fără să le finalizeze însă din pricina războiului. Din 1953 până la pensionare a predat canto la Școala populară de artă din Sighet. I-au fost elevi, printre mulți alții, Viorel Costin și cunoscuții soliști ai Operei maghiare din Cluj: Szeibert Ștefan și Molnar Ioan. Decenii la rând însă, doamna Ghizela, căsătorită Gonțoiu, a fost prezentă în formațiile muzicale și în nenumărate spectacole, cu romanțe și arii dintre cele mai frumoase, muzica fiind principala sa hrană sufletească, dar neavând urmași n-a mai avut cui să lase moștenire marea sa pasiune*.

Urmași ai învățătorului Gheorghe Nemeth există și în prezent: o nepoată, născută și trăitoare în Sighet, profesoara Mara Nemeth**, căsătorită Calfa, are un fiu stabilit peste Ocean, și care, la rândul său, are doi fii născuți acolo. Asta ca să încercăm să înțelegem/ acceptăm mai ușor că noțiunea de patriotism și de naționalitate este/ devine una foarte complexă și complicată în zilele noastre. Pentru unii – chiar o povară.

* Vezi și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic …”, Sighetul Marmației, 2006, p. 70.

** Unele informații și fotografii sunt de la doamna Mara Calfa. Mulțumim!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Publicul este invitat la o proiecție specială a filmului realizat de regizorii Liviu Tofan și Șerban Georgescu, o pelicula care aduce în atenția spectatorilor ancheta desfășurată de fosta Securitate împotriva disidentului Gheorghe Ursu, cunoscut de apropiați sub numele de „Babu”. Filmul prezintă circumstanțele care au precedat moartea acestuia în arestul din Calea Rahovei, în toamna anului 1985.

Documentarul urmărește investigațiile și abuzurile la care a fost supus Gheorghe Ursu în timpul anchetei conduse de foștii ofițeri de Securitate Vasile Hodiș și Marin Pârvulescu.

Evenimentul oferă participanților ocazia de a descoperi detalii despre unul dintre cele mai cunoscute cazuri de represiune politică din perioada regimului comunist și de a dialoga cu Andrei Ursu (fiul dizidentului Gh. Ursu) despre lupta pentru aflarea adevărului și obținerea dreptății în acest dosar.

Proiecția va avea loc miercuri, 10 iunie 2026, ora 12:00, Sala festivă a Colegiul Național „Dragoș-Vodă”.

Evenimentul este organizat de CNDV, Cercul Gemina și TechX.

Salut, Sighet!