Pentru că Talida Loredana BRAUNER este fiica fostei mele colege de gimnaziu (Lenuța Șafar), îmi „permit” să fiu mai puțin protocolar deși port o discuție cu o doamnă deosebită, membră a corpului diplomatic român, cu o experiență îndelungată tocmai în… Hong Kong și Macao.
Așadar, încercând să respect protocolul în discuția cu un diplomat de carieră, voi avea o abordare mai… prietenească, gândindu-mă la numitorul comun, Sighetul nostru.

Născută la Sighet (1978), Talida a absolvit cursurile Școlii Generale nr. 9 (acum Școala Gimnazială „George Coșbuc” Sighetu Marmației, 1984-1992) și Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației (1992-1996). A obținut diploma de licență în Matematică și Informatică la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, urmată de cursuri postuniversitare în Comunicare și Relații Publice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București și la Universitatea din Hong Kong.
În 2005, Talida a intrat în diplomația economică a României, fiind trimisă în misiune diplomatică permanentă la Beijing, în cadrul Biroului de Promovare Comercial-Economică al Ambasadei României în Republica Populară Chineză.
În 2008, la decizia guvernului României, a înființat și inaugurat Biroul de Promovare Comercial-Economică a României la Hong Kong și Macao, marcând astfel prima dată când România a avut o reprezentare diplomatică economică în aceste două regiuni administrative speciale ale R.P.C.
În 2011, a fost numită director al Camerei de Comerț Europene la Hong Kong, activând ca lider al Programului European de Informații Comerciale pentru Hong Kong și Macao, finanțat de Uniunea Europeană, având ca scop promovarea relațiilor economice dintre UE, Hong Kong și Macao. În această demnitate, a organizat numeroase evenimente și activități de promovare in regiune.
La sfârșitul anului 2012, Talida a fost numită Consul General al României în cadrul Consulatului General al României la Hong Kong și Macao, unde a activat până în 2015.
Din 2015 au urmat alte demnități importante, Vicepreședinte și membru în bordul de administrație al Camerei de Comerț Europene la Hong Kong (2017-2021) și membru în Comitetul Consultativ pentru Dezvoltarea Eticii în Afaceri din Hong Kong (Hong Kong Business Ethics Development Advisory Committee – BEDAC) din cadrul Comisiei Independente împotriva Corupției din Hong Kong (2019-2020).
La ora actuală, Talida Brauner este Președinte de onoare și membru în bordul de administrație al Camerei de Comerț Române la Hong Kong.
Este căsătorită și are doi copii (născuți în Hong Kong), Larisa Ingrid (11 ani) și Wilhelm Amadeus (6 ani).

Concluzionând, Talida Loredana Brauner are peste 20 de ani de experiență în diplomația economică, relații internaționale și relații publice. Rezident permanent în Hong Kong din 2008, și-a dedicat cariera promovării parteneriatelor economice și culturale dintre România și Hong Kong, precum și Republica Populară Chineză.

Ar fi multe întrebări pentru doamna diplomat, este o profesie foarte provocatoare și râvnită dar, în contextual aniversării Sighetului, voi încerca să „identific” și idei/ propuneri pentru „întinerirea”  – prin instrumente (cât mai) diplomatice – orașului nostru.

I.M.: V-ați născut în Sighetu Marmației și astăzi reprezentați interesele economice ale României în Hong Kong. Dacă priviți spre trecut, cât din copilăria, adolescența din Maramureș v-a „marcat” parcursul profesional?
T.L.B.: Extrem de mult. Și cred că, privind în urmă, ceea ce m-a marcat cel mai profund este ceva ce atunci mi se părea firesc, dar care astăzi știu că este, de fapt, specific Sighetului – mă refer la această îmbinare armonioasă a culturilor. Mama provine din comunitatea locală ucraineană, iar tata din cea maghiară, cu toții trăind pe teritoriu românesc. În copilăria mea, asta însemna colinde diferite în aceeași casă, miros de sarmale, de „töltött káposzta” și de „holubți” în aceeași bucătărie, și trei feluri de a spune „acasă” – toate trei adevărate. Și niciodată nu am simțit că trebuie să aleg.
Acum știu că această armonie nu e un accident. Este ADN-ul Sighetului, aș putea spune. Un oraș în care români, ucraineni, maghiari, germani au trăit secole laolaltă – nu doar unul lângă altul, ci unul cu altul.
Această lecție – că diferențele nu despart când sunt așezate în respect și firesc – am purtat-o cu mine peste tot pe unde am umblat, de la Beijing, la Hong Kong, la Macao, în toate întâlnirile diplomatice.

I.M.: Pentru publicul care poate nu cunoaște foarte bine acest domeniu, ce înseamnă concret diplomația economică într-un centru global precum Hong Kong și/ sau Macao?
T.L.B.: Ca să încep cu o definiție mai exactă: Diplomația economică înseamnă să folosești instrumentele economice ale unei națiuni – acorduri comerciale, investiții, mediul de business – pentru a atinge obiective de politică externă și a construi alianțe.
Tradus în viața de zi cu zi, la Hong Kong și Macao, asta înseamnă, în primul rând, să faci cât mai cunoscută România și potențialul ei economic. La mii de kilometri distanță, puțini oameni știu ce înseamnă cu adevărat țara noastră – nu doar ca istorie și cultură, ci și ca partener de afaceri serios. Așadar, o bună parte din muncă este de promovare continuă, intensă, aproape didactică.
În același timp, înseamnă să cunoști și să înțelegi în profunzime interesele economice ale zonei în care activezi. Hong Kong și Macao sunt, ambele, punți – platforme de intrare în R.P. Chineză, datorită facilităților speciale dintre R.P. Chineză și aceste două regiuni administrativ-speciale. Nu sunt doar vitrine strălucitoare; sunt porți strategice. Dacă nu le înțelegi mecanismele, nu poți construi nimic real.
Iar apoi, poate cel mai important: să identifici punți de legătură între România și aceste regiuni – punți care să aducă beneficii ambelor părți. Nu un transfer unilateral, ci un schimb cinstit, câștig-câștig.
Ca să vă dau un mic exemplu: în 2008, Hong Kong a anulat taxele la vinuri. România a reacționat prompt cu standuri naționale la târguri. Rezultatul? Și azi găsim vinuri românești aici.
Și pentru că suntem atât de departe unii de ceilalți – geografic, dar și ca percepție – această muncă nu se termină niciodată. Promovarea trebuie să fie continuă, consecventă, adaptată la nevoile curente care se schimbă de la zi la zi.

I.M.: Într-un oraș precum Hong Kong, unde totul pare să se miște cu o viteză incredibilă, ce parte din Maramureș a rămas constant cu dumneavoastră?
T.L.B.: Am cu mine costumul maramureșenesc, autentic, lucrat de mână. Și îl port cu drag în ocazii oficiale, de Ziua Iei, sau când sărbătorim tradițiile românești aici, la Hong Kong. În agitația asta de zgârie-nori și metrouri care nu dorm niciodată, costumul acela mă face să mă simt acasă.
De asemenea, am o sculptură a maestrului Ion Bledea – renumitul sculptor în lemn din Sighet pe care am transportat-o la Hong Kong cu grijă, direct din atelierul lui din strada Bradului din Sighet. O am în casă și mă mândresc cu ea. Prin ea, le povestesc invitaților despre cultura lemnului din Maramureș.

I.M.: Ce întrebare despre România vi se pune cel mai des de către partenerii asiatici? Și ce le povestiți despre Sighet?
T.L.B.: O să vă spun ceva interesant: partenerii mei asiatici nu plasează imediat România pe hartă – unii chiar îmi spun că aspectul meu nu le sugerează o singură țară. Li se pare că aș putea fi din multe locuri. Așa că am învățat să am mereu la îndemână o poveste și să explic calmă. Pentru mine, asta nu este o problemă – este o oportunitate. Înseamnă că avem mult de povestit.
Apoi, mai e ceva ce mă emoționează întotdeauna. Cei mai în vârstă dintre chinezi au nostalgii cu filmele românești vechi. Și au motive întemeiate: România a fost a treia țară din lume care a recunoscut oficial Republica Populară Chineză, la numai câteva zile după proclamarea ei, pe 5 octombrie 1949. Iar în 1953, un prim film românesc, „Viața învinge”, a rulat în R.P. Chineză. Au urmat zeci de filme – „Mitrea Cocor”, „La moara cu noroc”, „Ciulinii Bărăganului”, „Darclée”, „Setea” – iar în perioada grea a Revoluției Culturale, când aproape niciun film străin nu mai era acceptat, filmele românești de dinainte de 1966 au rămas printre puținele care încă circulau. Până la începutul anilor ’90, aproximativ patruzeci de filme românești au fost distribuite în R.P. Chineză.
Și apoi, desigur, Nadia Comăneci – cu nota 10! Un alt motiv pentru care România este cunoscută și iubită aici.
Vedeți, România și R.P. Chineză au o relație veche și specială. Este o punte pe care nu am construit-o noi acum, dar pe care avem datoria să o explorăm mai departe și să o menținem. Pentru că acolo, în acea istorie comună, există încredere și nostalgie – iar acestea sunt mai greu de câștigat decât orice parteneriat comercial.
Când îmi cer să le povestesc de unde vin, le spun așa: „Există un orășel în nordul României, la poalele munților, chiar pe granița cu Ucraina – un mic paradis unde se agață harta în cui. Se numește Sighet și e orașul meu natal.”

I.M.: După multe aeroporturi, întâlniri, fusuri orare și lumi diferite… ce mai înseamnă oare azi „acasă”?
T.L.B.: În sufletul meu, acasă este clar Sighetul. Niciunde în lume nu dorm mai bine și nu mă odihnesc mai bine decât acasă, la mama. Acolo mă simt din nou copil, mă simt în siguranță, mă simt la locul meu. Este locul unde nu trebuie să fiu diplomat, nu trebuie să fiu reprezentantul nimănui, nu trebuie să explic sau să conving. Pot doar să fiu.
Am păstrat cu drag legătura cu prietenii din copilărie, cu foști colegi de școală și de liceu. De câte ori vin acasă și am timp, îmi place să ies la o poveste cu fiecare. Și de multe ori aud: „Tali, tu nu te-ai schimbat deloc.” Și ăsta este, poate, cel mai frumos compliment pe care îl pot primi. Pentru că înseamnă că, dincolo de toate fusurile orare și de toate lumile prin care am trecut, eu, cea dinăuntru, sunt încă aceeași.
Dar viața mi-a mai dăruit încă ceva. Acum am familia mea – soțul meu, Wilhelm, este din Austria. Ne-am cunoscut în 2010, la Macao. Eu organizam standul României în cadrul pavilionului european la un tradeshow, iar el era prezent în calitate de președinte al Camerei de Comerț Europene la Hong Kong. Așa a început povestea noastră. Azi avem împreună doi copii (Larisa și Amadeus), născuți în Hong Kong. Alături de ei, mi-am făcut un alt „acasă”. Unul diferit, dar la fel de real. Unul în care limba vorbită nu e numai una (vorbim pe lângă română, germană, engleză și chineză), în care sărbătorile arată altfel, în care râsetele copiilor umplu un apartament la etajul 21, între zgârie-nori.
Așa că astăzi am două „acasă”. Unul în care m-am născut și unul pe care l-am construit. Și cred că asta este, de fapt, maturitatea: să nu mai simți că trebuie să alegi între ele.

I.M.: Există industrii sau competențe românești care trezesc vreun interes în Hong Kong și în regiune?
T.L.B.: Cu siguranță. Dar haideți să înțelegem corect cadrul: Hong Kong este o regiune administrativ-specială a R.P. Chineze și, în același timp, un port liber. Aici nu există TVA, nu există taxe vamale pentru majoritatea produselor. Practic, Hong Kong nu este destinația finală – este platforma. Destinația la care trebuie să ne orientăm este piața imensă a R.P. Chineze. Iar Hong Kong, prin statutul său special și facilitățile sale, este cea mai eficientă poartă de intrare pe această piață. Din exportul românesc înregistrat în Hong Kong, aproximativ 80% se retrimite mai departe în China via Hong Kong.

I.M.: Din perspectiva dumneavoastră, ce ar trebui să facă muuuult, muuult mai bine România pentru a deveni mai vizibilă economic în acea parte a lumii?
T.L.B.: Să fie mai prezentă. În toate formele și în toate funcțiile – atât din partea guvernului, cât și a oamenilor de afaceri proeminenți. Prezență guvernamentală constantă, nu doar la evenimente mari, ci prin reprezentanțe active, vizite de lucru, continuitate diplomatică. Și prezență a mediului privat – oameni de afaceri români care vin aici nu o dată, ci vin regulat, care cunosc piața, care construiesc relații.
Pentru că în Asia, încrederea nu se obține printr-un email sau printr-un singur meeting. Se obține arătând că ești acolo și mâine, și peste un an, și peste cinci ani.
Prezență înseamnă să nu mai fim intermitenți. Să nu mai venim doar când avem nevoie. România are povești bune de spus, produse bune de oferit, oameni talentați. Dar dacă nu suntem prezenți, nimeni nu ne va descoperi de unul singur.

I.M.: Presupunem că ați invita mâine un investitor sau un prieten din Hong Kong să descopere Maramureșul, Sighetul, unde l-ați duce mai întâi și de ce?
T.L.B.: L-aș duce direct la o plimbare în centrul istoric al Sighetului. Pentru mine, acolo bate inima orașului, pe străzile acelea, între casele cu istorie, se vede cel mai frumos ce înseamnă de fapt acest loc: oameni de culturi diferite care nu au trăit doar unul lângă altul, ci unul cu altul. Iar un oaspete din Hong Kong, venit dintr-un loc unde diversitatea este acasă, ar înțelege asta mai bine decât i-aș putea spune eu în cuvinte.

I.M.: Anul acesta, după cum bine știți, Sighetu Marmației celebrează 700 de ani de istorie. Ce vă spune acest număr și ce credeți că ar trebui să păstrăm cu grijă din identitatea orașului pentru următorii… 700 de ani?
T.L.B.: Îmi spune un singur lucru: o moștenire veche, de mare valoare. 700 de ani înseamnă rădăcini adânci, înseamnă că orașul acesta a văzut totul – războaie, granițe mutate, culturi care s-au ciocnit și apoi au învățat să trăiască împreună. Și totuși, este încă aici, viu. Este o dovadă că reziliența și armonia pot merge mână în mână. Iar ceea ce ar trebui să păstrăm cu cea mai mare grijă este tocmai această armonie dintre culturi. Faptul că oameni diferiți au trăit împreună, nu doar unul lângă altul. Asta este comoara adevărată a Sighetului.

I.M.: Ce proiect/ eveniment inedit/ special/ atractiv credeți că ar fi benefic și implementabil, în acest an aniversar… Sighet 700?
T.L.B.: Vă mărturisesc că și eu am urmărit online, de la distanță, manifestările din mai, și mi s-au părut foarte reușite.
Eu aș sugera poate o Săptămână a Porților Deschise în Sighet. Și cred că ar fi cu adevărat specială dacă s-ar organiza exact atunci când diaspora este acasă, în august (cu ceva promovare poate ar atrage și turiști). Ar fi un prilej minunat ca ei să redescopere Sighetul, iar cei rămași să le fie gazde.
În fiecare zi, câteva instituții importante și-ar putea deschide ușile pentru public, gratuit, iar la intrare ar fi câte un „povestitor” – un elev, un profesor, un preot, poate chiar un fost elev sau un localnic pasionat de trecutul orașului care să spună pe scurt istoria locului respectiv.
Mă gândesc la muzee (Muzeul Maramureșean, Casa Ioan Mihalyi de Apșa, Muzeul Elie Wiesel, Palatul Cultural Episcopal etc. – ce au trăit aceste clădiri, ce oameni au trecut pe acolo, ce povești „dorm” în pereții lor?), biserici, școli și liceele istorice (cum ar fi Colegiul Național „Dragoș-Vodă” unde am avut norocul să învăț și eu), chiar și instituțiile locale (Primăria – să vezi unde se iau deciziile orașului, cu o scurtă prezentare a istoriei clădirii și a câtorva momente importante legate de ea). Și, de ce nu?… și oamenii – câțiva locuitori care au case vechi în centru sau care păstrează o tradiție (țesut, sculptură în lemn, bucătărie specifică) ar putea, dacă doresc, să își deschidă și ei poarta pentru un sfert de oră de poveste.
Ar fi un Tur al Sighetului văzut din interior, ghidat de oameni care îl iubesc. Simplu, ieftin și profund. Exact ce ar redescoperi cu bucurie cei care vin acasă sau cei care vin în contact pentru prima dată cu Sighetul.

I.M.: Pentru tinerii din Sighet care visează să ajungă departe, dar poate se întreabă dacă un oraș mic le poate oferi un start spectaculos… ce le-ați spune?
T.L.B.: Chiar dacă vii dintr-un oraș mic, poți ajunge oriunde în lume – atâta vreme cât nu uiți de unde vii și rămâi fidel principiilor tale. Rădăcinile nu te țin pe loc, dimpotrivă. Te țin ancorat atunci când lumea din jur se mișcă prea repede.

I.M.: Și-acum, o ultimă întrebare de multe, multe „puncte”. Cât de utilă ar fi o întâlnire oficială – în prima parte a lunii august – cu diaspora sigheteană și dacă… ați participa?
T.L.B.: O întâlnire cu diaspora sigheteană ar fi minunată. Ne leagă, ne amintește de unde venim și ne poate mobiliza în jurul unor proiecte pentru oraș. La începutul lui august voi fi în Hong Kong, dar am planificată o călătorie la Sighet în ultima săptămână a lunii august – pentru întâlnirea de 30 de ani de la terminarea Liceului „Dragoș-Vodă”, promoția Informatică 1992-1996. Așa că, dacă această întâlnire cu diaspora s-ar organiza în aceeași perioadă, zic „prezent” cu mare plăcere.

I.M.: Vă mulțumesc pentru discuție și succes în activitatea diplomatică!
T.L.B.: Eu vă mulțumesc! Și un gând cald pentru tot ce înseamnă Sighet la 700 de ani, cu trecutul său greu, cu prezentul său viu și cu viitorul pe care îl merită!

Ion Mariș

GRACE and GLORY este un proiect inițiat în anul 2022, al cărui scop este să aducă în atenția publicului Arta manuală. Trăind într-o eră numită și era vitezei, o eră prea digitalizată de altfel, am considerat important să ne centrăm din nou atenția spre nevoile cele mai valoroase ale copilului și anume descoperirea acestei lumi prin arta manuală. Atunci când copilul își folosește mânuțele în a crea un lucru, nu numai că îi dezvoltă creativitatea, îi dezvoltă și percepția asupra mediului înconjurător în care se află. Mai mult de atât, motricitatea fină este dezvoltată, iar copilul crește sănătos, eliminând stresul cotidian, prin simplul act de a crea cu mânuțele sale.

Atelierul nostru este situat în Sighet, strada Mihai Eminescu nr. 12 unde se inițiau nenumărate generații de copii în diferite activități manuale și ludo-educative. Binecunoscuta „Casa pionierilor” ne găzduiește astăzi pe noi ca să putem forma noi generații în locul unde minunatele ateliere de creație manuală, sport și dansuri populare se desfășurau în urmă cu mai bine de 30 de ani. Acum, răsună liniștea în această clădire istorică unde noi încă mai auzim râsetele copiilor în pereții acestei clădiri. Atelierele noastre de astăzi readuc zâmbetul pe buzele copiilor și adulților care vin să descopere arta vieții, cum îi spunem noi.

Grace and Glory oferă spațiu sighetenilor care mai doresc și mai caută activități cu relevanță pentru copiii lor. Pe lângă atelierele de broderie manuală desfășurăm și ateliere de artă origami (arta de a crea forme din hârtie prin împăturire), renumita artă japoneză care era accesibila doar nobililor Japoniei, ateliere de creație pe diferite suporturi, unde îmbinăm broderia manuală cu pictura și ateliere de scris recreativ. Aici puteți găsi o mică expozite de tablouri și cadouri brodate manual de inițiatoarea acestui proiect, Mihaela N. Rusalim.

„Creativitatea este la fel de importantă în educație ca și alfabetizarea și ar trebui să o tratăm având același statut.” (Sir Ken Robinson, expert în educație)

Copiii noștri au nevoie astăzi mai mult ca oricând de medii de lucru care le dezvoltă creativitatea și stima de sine. Activitățile noastre manuale îi transpun într-o stare de liniște și îmbunătățesc bunăstarea lor emoțională.
Ne-am instalat activitatea la Sighetu Marmației de aproximativ un an, proiectul fiind inițiat pe meleaguri pariziene, iar feedback-urile participanților noștri sunt mereu pozitive.
„Când vin aici, mă simt atât de bine, parcă uit de orice grijă” Acesta este unul dintre feedback-urile pe care le avem în urma atelierelor nostre de broderie. La atelierele noastre au participat și adulți care s-au bucurat alături de copiii lor de momente de creativitate și bunăstare emoțională. Lucrul manual este o activitate valoroasă care trebuie prioritizată și readusă în cotidianul nostru. Este o terapie individuală am putea spune, pe care strămoșii noștri maramureșeni au accesat-o (neștiind atunci de rezultatul studiilor științifice). Această artă încă este pusă în valoare în zona rurală a Maramureșului chiar dacă mult mai puțin.
Viitorul copiilor se definește în viață reală, iar noi credem că îl putem crea cu mâinile. Când facem lucruri cu mâinile noastre nu doar ne dezvoltăm frumos, ci învățăm să apreciem că viața se trăiește simplu și în ritm ușor. Copilul nu se grăbește să se ridice pe picioare să înceapă să umble. El își pregătește și consolidează forța, ca mai apoi să pășească cu încredere în viață. La fel este și cu Arta manuală. Nu vedem tabloul complet de la început, decât în imaginația noastră, dar îl vedem devenind complet de-a lungul timpului. La final, micul sau marele artist descoperă că… ceea ce e făcut cu mâinile omului e „bine facut” și dăinuie în timp. Vedem cum creăm arta cu mâinile noastre și cum se conturează atât de frumos. Frumosul se regăsește în lucrurile mărunte și e pretutindeni, doar că trebuie să îndrăznim să îl vedem.
Va așteptăm să îl regăsiți în atelierul nostru, dumneavoastră cu cei mici, și să ne întoarcem din nou atenția spre Arta Vieții.

Suntem recunoscători că putem să oferim un spațiu de creativitate copiilor din Sighetu Marmatiei și vă așteptăm și pe dumneavoastră cei care încă nu ne-ați trecut pragul.

Mihaela N. RUSALIM

Foto: I. Mariș

Sighetu Marmației devine, la finalul lunii mai 2026, capitala folclorului pentru copii și tineret. Festivalul Național cu Participare Internațională „Am fost, s-om fi”, ajuns la ediția a XXVII-a, se desfășoară în perioada 30 mai 2026 – 1 iunie 2026, în Parcul Grădina Morii.

Evenimentul reunește ansambluri și artiști din județele Bihor, Bistrița, Brăila, Hunedoara, Olt, Prahova, Maramureș, Satu Mare, Sălaj, Suceava și București, dar și invitați din Republica Moldova și Ucraina.

Festivalul debutează sâmbătă, 30 mai 2026, la ora 11:00, cu vernisajul unei expoziții de pictură organizate la Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor” (str. Bogdan Vodă, nr. 1).

Deschiderea oficială are loc în aceeași zi, la ora 12:00, pe scena din Parcul Grădina Morii, urmată de concursul ansamblurilor folclorice și al soliștilor vocali și instrumentali.

Duminică, 31 mai 2026, programul continuă cu Concursul de pictură (ora 10:00, Clubul Copiilor, str. Gh. Doja, nr. 46), întâlnirea conducătorilor de formații cu oficialitățile la Primăria Sighetu Marmației (ora 12:00), Parada portului popular (ora 12:30 – de pe Aleea Pietonală până în Parcul Grădina Morii) și Gala Laureaților (ora 13:00, Parcul Grădina Morii).

Luni, 1 iunie 2026, de Ziua Internațională a Copilului, participanții și publicul sunt invitați la un spectacol folcloric și la ateliere dedicate copiilor.

Festivalul se desfășoară cu suportul financiar al Consiliului Județean Maramureș, Primăriei Sighetu Marmației, Inspectoratului Școlar Județean Maramureș și Ministerului Educației și Cercetării cu sprijinul Centrului Cultural Sighet, Muzeului Maramureșan Sighet și Școala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa – structura Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet.
Evenimentul face parte din Calendarul Proiectelor de Educație Extrașcolară Naționale finanțate de Ministerul Educației și Cercetării pentru anul școlar 2025 – 2026, pentru elevii din învățământul secundar.

Salut, Sighet!

Miercuri, 27 mai 2026, la Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighet (Șura Koșa), începând cu ora 13:00, vor „vorbi” bucătăresele satului și se va lansa volumul de „aventuri” culinare… SARMALE și SEROTONINĂ.
Nu ratați ocazia de a participa la un eveniment gastro-cultural foarte pașnic și de-a „degusta” din… spiritul Muzeului Satului sighetean.

Organizatorii evenimentului: Primăria municipiului Sighet, Muzeul Maramureșean Sighet și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.

Iubitorii de Gastronomie – Cultură – Natură sunt așteptați la o întâlnire… tradițională!

Salut, Sighet!

5 muzee îi așteaptă pe sigheteni dar și pe turiști să descopere… expoziții spectaculoase, ateliere interactive, demonstrații tradiționale, filme, trasee tematice, lansări de carte și alte activități pregătite special pentru sâmbătă, 23 mai 2026.

Ce puteți vizita?

• Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” ▶ 14:00 – 22:00
• Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor” ▶ 17:00 – 00:00
• Muzeul de Istorie-Arheologie ▶ 17:00 – 00:00
• Muzeul de Științele Naturii ▶ 17:00 – 00:00
• Casa Memorială Elie Wiesel ▶ 17:00 – 00:00

Vă așteaptă multe experiențe… pregătite ca să impresioneze vizitatorii!

Intrare este liberă, dar pentru cei care doresc să susțină activitatea muzeului, se pot face donații!

Salut, Sighet!

Parcul Grădina Morii din Sighet este „ocupat” în acest weekend de reenactorii Festivalului Medieval Eternul Maramureș (ediția a XV-a), care se desfășoară în perioada 16 – 17 mai 2026. Prințese, prinți, regi, regine, domnițe, cavaleri, ostași, iele etc. reconstituie spectaculoasa atmosferă medievală.

Un scurt VIDEO cu secvențe din viața medievală a Eternului Maramureș puteți urmări în continuare:

Foto & Video: Ion Mariș

Vineri, 15 mai 2026, simpozionul „Sighetu Marmației – 700 de ani de atestare documentară” a fost unul dintre evenimentele importante ale zilei. Istorici, cadre universitare, oameni de cultură, au vorbit despre orașul nostru și i-au evidențiat momentele importante derulate de-a lungul anilor.

O înregistrare VIDEO parțială de la simpozion puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

În după-amiaza și seara zilei de joi, 14 mai 2026, cele șapte secole (cel puțin!) de continuitate, identitate și memorie sigheteană au fost celebrate printr-un  Extraordinar Concert al Operei Naționale București – dirijor Daniel Jinga.

Nu este nevoie de multe cuvinte, imaginile vă vor convinge că Sighetul merita un asemenea „premiu” muzical aniversar.

La mulți ani, Sighet! La mulți ani, sigheteni!

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Joi, 14 mai 2026, la Sighet, cu prilejul aniversării celor 700 de ani de existență a orașului nostru, a avut loc Ședința festivă a Consiliului Local Sighet (în clădirea Curtea Veche),

Foarte multe persoanlități din țară și din străinătate, ministrul culturii – András Demeter, senatori și deputați, conducători de instituții locale, județene și naționale, reprezentanții cultelor din Maramureș și din Sighet, oameni de cultură, reprezentanții ONG-urilor, invitați din România dar și din alte țări (Germania, Japonia, Polonia, Spania etc.), alături de primarul Sighetului, Vasile Moldovan și membrii Consiliului Local Sighet au participat la ședința solemnă.
Peste trei ore a durat ședința solemnă în care s-a evidențiat frumusețea conviețuirii în orașul care a „împlinit” 700 de ani. S-au rostit discursuri și s-au acordat multe distincții aniversare.

O parte din ședința solemnă o puteți urmări în VIDEO-ul următor:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Aceasta o știm dintr-un act datat pe 14 mai 1326, prin care arhiepiscopul Boleszló de Esztergom confirma dreptul preoților catolici din cele cinci târguri regale maramureșene (printre care și Sighetul), de a strânge zeciuiala.

Unde este documentul respectiv? Acesta se păstrează în fotocopie la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca (F 754, nr. 6) și pe microfilm la Arhivele Naționale Maghiare (MNL, DF 247881).

Care este începutul istoriei sale? Acad. Szilágyi István este primul care s-a referit la acest document în discursul rostit în anul 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a noii biserici reformate din Sighet. Apoi, cu ocazia adunării generale a Societăţii Istorice Maghiare de la Sighet din anul 1889, cercetătorul Márki Sándor a vizitat „Arhiva celor cinci oraşe de coroană maramureșene” din orașul Teceu, unde nu a găsit, însă, actul nostru (care era cel mai vechi de acolo), deoarece fusese împrumutat, în vederea cercetării. de către acad. Szilágyi István. De atunci, documentului i s-a pierdut, oficial, urma.

Cine l-a regăsit? Subsemnatul, în anul 2011, în timpul unor cercetări în fondurile arhivistice deţinute la Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca, am avut șansa să identific în Fototecă un dosar care conţinea fotocopii realizate în anul 1943, provenite din Colecţia Barabás Samu a Muzeului Naţional Secuiesc.

Între acestea se găsea și actul nostru din 1326, greu lizibil, cu rupturi, cu părţi şterse şi ceţoase, scris pe 31 rânduri şi păstrând resturile şnururilor sigiliului, cu pecetea căzută.

Unitatea arhivistică în cauză este de fapt una dublă, cuprinzând atât privilegiul dat pe 14 mai 1326, cât și confirmarea dată de către regele Carol Robert la 17 mai 1326, ambele întăriri fiind copiate de Capitlul din Buda pe 30 iunie 1341.

În acelaşi an am identificat şi microfilmul fotocopiei respective, aflat în Arhivele Naţionale Maghiare, care azi se poate vedea și pe site-ul net al instituției.

Cât privește actul propriu-zis, se știe că originalul acestuia, împreună cu întreaga colecție Barabás Samu, a fost distrus prin bombardament în 1944, în timpul transportului arhivei către Ungaria, astfel că azi nu mai există decât în acea fotocopie.

Cum a ajuns privilegiul maramureșean tocmai la Muzeul Secuiesc? Unii autori presupun că, dat fiind faptul că în Evul Mediu unii comiţi ai Maramureşului au condus și Secuimea, unul dintre aceştia ar fi putut duce documentul la Sfântu Gheorghe. În realitate, însă, actul se mai afla încă la finele secolului al XIX-lea în Maramureş, după cum am văzut mai sus. Mai ştim că medievistul maramureşean Szilágyi István (cel la care a ajuns documentul din „Arhiva celor cinci oraşe”) a fost prieten cu Barabás Samu. Nu ne rămâne decât să intuim că primul l-a înmânat celui de-al doilea (probabil sub forma unui împrumut în vederea studierii, nemaifiind returnat).

De ce Ioan Mihalyi de Apșa, Alexandru Filipașcu ori Radu Popa nu l-au utilizat?

Probabil, fie nu li s-a părut suficient de important să fie publicat, fie nu au știut de el, fie nu au dat de urma sa. În 1976, la aniversarea a 650 de ani de la atestare, Sighetul a trimis un arhivist la Baia Mare, Cluj-Napoca și Budapesta, pentru a căuta documentul despre care se știa din articolul lui Márki, însă acesta nu a găsit nimic.

Totuși, dr. Kovássy Zoltan și dr. Mihai Dăncuș au repus în circulație data 1326, ultimul organizând și sărbătorirea a 670 și 680 de ani de la prima atestare, fără însă ca niciunul să fi dat, vreodată, de documentul pe care-l știau din literatura veche.

Unde este publicat? După rezumatul lui Márki Sandor (în A varmegyei bizottsag jelentese, în „Századok” (supl.), XXIII, Budapest, 1889, p. 73), actul a mai fost adus în discuție de către Várady Gábor, dr. Kovássy Zoltan și dr. Mihai Dăncuș. Apoi, subsemnatul l-am prezentat inițial în regest (în Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, ed. Valea Verde, Sighetul Marmației, 2012, pp. 16-18), iar apoi l-am publicat „oficial” în Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene („Revista Arhivei Maramureșene“, nr. 9, Baia Mare, 2016, pp. 13-44).

Este sigur, este confirmat științitic? Da, comunitățile istorice române și maghiare îl consideră autentic și îl acceptă și îl citează ca atare. Cel mai recent, lucrarea dedicată istoriei orașului pe care o voi lansa foarte curând și care conține o secțiune dedicată acestui document, este prefațată de către acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, prof. univ. dr. Ovidiu Pecican și dr. Livia Ardelean, ceea ce îmi imaginez că este suficient.

Este, oare, cel mai vechi document? Dacă apare unul și mai timpuriu? Este cel mai vechi act cunoscut, nu actul de înființare al localității. Aceasta este cutuma, la fel se procedează peste tot, de la Paris la Londra, de la Cluj la Timișoara: aniversările localităților se bazează pe cele mai vechi menționări cunoscute în prezent. Dacă va apărea vreo dovadă mai timpurie, se va proceda în consecință. Deocamdată, în cei 164 de ani de la prima menționare a actului Sighetului din 1326, nu a apărut nici cel mai mic indiciu că ar fi putut exista un alt document și mai vechi.  

Ce înseamnă 700 de ani de la prima atestare? Din cele 103 de municipii din România, Sighetul, cu diploma din 1326, se află pe locul 20 ca vechime a atestării, înaintea Bucureștiului, Băii Mari și a tuturor marilor orașe din Moldova și din Țara Românească.

Așadar, orașul nostru își aniversează jubileul septicentenar!

La mulți ani, sigheteni, la mulți ani, Sighet!

Teofil Ivanciuc

Joi, 14 mai 2026, la Sighet debutează sărbătoarea aniversării celor 700 de ani de existență a orașului nostru, atestare consemnată într-un document din 14 mai 1326.

Sighetenii, invitații din România dar și din alte țări europene (Ungaria, Germania, Polonia etc.) vor putea participa la următorul program:
Ora 12:00 – Ședința festivă a Consiliului Local Sighet (Curtea Veche),
Ora 14:00 – Reconstituire istorică – demonstrație de luptă (platoul din față de la Curtea Veche),
Ora 16:00 – Paradă (de pe platoul Curtea Veche până în fața Centrului Cultural Pastoral „Sf. Iosif  Mărturisitorul”),
Ora 17:00 – Concert al Operei Naționale București – dirijor Daniel Jinga (platoul din fața Centrului Cultural Pastoral „Sf. Iosif  Mărturisitorul”),
Ora 19:30 – Concert Cleopatra Stratan (Parcul Grădina Morii).

La mulți ani, Sighetu Marmației!

Salut, Sighet!

Este destul de complicat să formulez o prezentare concisă a parcursului doamnei conf. univ. dr. Oana ANDREICA, de fapt o introducere la interviul pe care mi l-a acordat domnia sa.

Traseul doamnei conf. univ. dr. Oana Andreica a început la Sighet și, după absolvirea Școlii gimnaziale dar și a Școlii de Muzică din orașul natal, pașii o poartă în mod firesc spre Liceul de Muzică din Baia Mare.  Urmează Clujul și Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, cu licență (2004), masterat (2006) și doctorat în muzică (2009, teza de doctorat – „Pertinenţa psihanalizei în investigarea estetică a creaţiei muzicale. Paradigma Mahler”). În continuare doamna Oana Andreica este profesor de pian în învățământul preuniversitar și, din octombrie 2006, intră în învățământul universitar (asistent la disciplina Muzicologie și secretar al Departamentuliui de Muzicologie) la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, unde va „parcurge” toate gradele universitare fiind, din septembrie 2020 conferențiar universitar la disciplinele Muzicologie și Semiotică Muzicală.  Din iulie 2005, pentru o lungă perioadă, doamna Oana Andreica a fost secretar muzical al prestigioasei Filarmonici de Stat „Transilvania” din Cluj – Napoca, iar din anul 2024 este director al Consiliului Studiilor Universitare de Doctorat din Academia de Muzică „Gheorghe Dima”.

Din această scurtă prezentare nu pot să nu enumer câteva lucrări importante semnate de doamna Oana Andreica:  „Artă şi abis. Cazul Mahler”, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, (2012), „Costin Miereanu and the Musical Labyrinth. Looking Through Converging Lenses”, în Sounds. Societies. Significations. Numanistic Approaches to Music, Springer International Publishing AG, (2017), „The Archetype of the Labyrinth. Signification and Metamorphosis. First Part – Theoretical Background”, in Musicology Papers, Cluj-Napoca: MediaMusica, Vol. 30 No. 1, (2015), „When Space Meets Time or the Paradox of Costin Miereanu’s Musical Labyrinth”, in Semiotics 2014: The Semiotics of Paradox, Yearbook of the Semiotic Society of America, Edited by James Pelkin, print & online, „The Pastoral in Adrian Pop’s Vocile nopţii/Les voix de la nuit”, în Musicology Today: Journal of the National University of Music Bucharest, (2023), „Pastoral in Sting’s ‘Fields of Gold’”. În Dario Martinelli, Here Comes the Sign, Cham: Springer, (2025), „Expression of Nostalgia in George Enescu’s Impressions d’enfance”. În Translating Human Inner Life In and Between the Arts. A Semiotic Approach to the Emotions and the Process of Translation. Ed. Malgorzata Gamrat. Bloomsbury Publishing, (2025) etc.

Pentru a completa – evident, doar într-o mică măsură – imaginea carierei d-nei conf. univ. dr. Oana Andreica am mai selectat pentru cititori și câteva articole/studii publicate în reviste din fluxul ştiinţific international, dintre zecile, poate sutele publicate: „Minimalist Orientations in Romanian Music: Corneliu Dan Georgescu and the Concept of ‘Archetypal Monotony.’ ”, Contemporary Music Review, 1–20, (2025), „Expression of Nostalgia in George Enescu’s Impressions d’enfance”. În Translating Human Inner Life In and Between the Arts. A Semiotic Approach to the Emotions and the Process of Translation. Ed. Malgorzata Gamrat. Bloomsbury Publishing, (2025), „Muzicologul Cornel Ţăranu: preocupări, direcţii şi stil”. În Componistica românească – Focus (2024), „Atitudini moderniste în creaţia compozitorilor clujeni. Două studii de caz: Cristian Bence-Muk şi Adrian Pop”. În Genurile de trio şi cvartet instrumental în România între 1950-2020. Ediţie îngrijită de Florinela Popa. Bucureşti: Editura UNMB, (2024), „Nostalgie pentru o lume pierdută: Concertul nr. 2 pentru pian de Ede Terényi”, în Genul concertant în România între 1955-2020, Ediţie îngrijită de Florinela Popa, Bucureşti, Editura UNMB, (2022), „Costin Miereanu and the Musical Labyrinth. Looking Through Converging Lenses”, în Sounds. Societies. Significations. Numanistic Approaches to Music, Springer International Publishing AG, (2017) etc.

Indiscutabil, vorbim despre o carieră universitară remarcabilă.

Pentru a afla mai multe informații despre activitatea profesională a doamnei conf. univ. dr. Oana Andreica demarăm discuția noastră cu fireasca serie clasică de… întrebări și răspunsuri.

Ion Mariș (I.M.): Doamnă conf. univ. dr. Oana Andreica, în ce fel v-a influențat orașul natal – deși ați petrecut la Sighet o perioadă relativ scurtă – parcursul artistic și… sensibilitatea muzicală?
Oana Andreica (O.A.): În primul rând, doresc să vă mulţumesc pentru acest interviu. Sighetul rămâne, pentru mine, „acasă”, chiar dacă am plecat foarte devreme, la vârsta de 14 ani. Dar acolo am început, în paralel cu studiile de la Liceul Pedagogic şi pianul la Şcoala de Muzică. În acei ani mi s-au format disciplina şi rigurozitatea în muncă. Timpul trebuia să fie foarte bine împărţit între ce aveam de făcut pentru şcoală şi studiul la pian, care impunea cel puţin două ore pe zi. Decizia să urmez un liceu de muzică a venit relativ târziu, cu puţin timp înainte de admiterea în clasa a IX-a. În fapt, voiam să urmez profilul de informatică, dar ceva s-a întâmplat în mintea mea şi m-am răzgândit literalmente de pe o zi pe alta. Poate că toate îndemnurile pe care le primisem ani de zile de la mai mulţi profesori – să optez pentru o pregătire muzicală, care nu era la îndemâna oricui – să se fi sedimentat în inconştient şi să mă fi determinat să merg pe calea aceasta. Nu ştiu… rămâne unul dintre acele lucruri care nu pot fi explicate raţional, dar care au menirea să-ţi schimbe radical cursul vieţii.
În ce priveşte sensibilitatea pentru muzică, cred că un rol fundamental l-au avut înregistrările pe care le aveam acasă. Tata se preocupase să cumpere foarte multe discuri, pe unele dintre ele le ascultam în buclă, nu mă puteam sătura. Nu erau doar de muzică clasică, multe dintre ele erau cu cele mai cunoscute trupe pop-rock ale anilor ’60-’80, ca The Beatles, Queen, Deep Purple, Led Zeppelin şi Bon Jovi. Dar aveam, evident, şi Vivaldi, Bach, Beethoven, Schumann, Brahms şi foarte mulţi alţii. În perioada aceea mi s-au format gusturile muzicale şi filtrul pentru a putea cerne ce e de valoare şi ce e un capriciu de moment al preferinţelor publicului.

I.M.: Există amintiri din Sighet care v-au marcat profund și care se regăsesc, într-o formă sau alta, în „bagajul” dumneavoastră?
O.A.: Bineînţeles. Îmi amintesc cu foarte mult drag de profesorii mei preferaţi, ca dna. prof. Odarca Bout (limba română), dl. prof. Gheorghe Gherasim (matematică), colectivul de la Şcoala de Muzică. De la ei am învăţat să fiu onestă cu mine însămi în pregătirea mea şi, mai ales, să fiu pasionată de ce mi-am ales. Ei au fost pentru mine modele de seriozitate şi competenţă, profesori dedicaţi pe ale căror învăţături le duc cu mine constant de atunci.
Mai important decât atât, duc cu mine toate experienţele unei copilării liniştite şi echilibrate, într-o familie pentru care educaţia copiilor a fost dintotdeauna scopul cel mai important. Acei ani mi-au dat tot ce am avut nevoie ca apoi să mă descurc singură odată ce am plecat.

I.M.:  Studiile universitare le-ați absolvit integral în România. Nu v-a tentat – pentru studii dar și pentru o carieră/ job – o „evadare” în alte țări mai bine poziționate, comparativ cu România, în domeniul muzicii culte?
O.A.: Ba da, desigur că m-a tentat. De altfel, tot anul IV l-am urmat în Germania, mulţumită unei burse Erasmus. Apoi, când deja eram angajată la Academia de Muzică, două burse DAAD mi-au dat şansa unor stagii de cercetare la Institutele de Muzicologie din Berlin, respectiv München. Însă definitoriu în decizia mea de a rămâne în România a fost faptul că, imediat după absolvire, am primit seminarii de muzicologie la Cluj. Era o şansă foarte preţioasă, la care nici nu îndrăznisem să visez. România încă nu era parte din Uniunea Europeană şi nu exista aceeaşi libertate de mişcare pe care o avem astăzi. Ideea de a pleca din ţară cu orice scop nu a fost pentru mine o opţiune şi eram conştientă că oportunitatea pe care mi-o oferise Academia de Muzică, de a preda întocmai disciplina care dădea numele specializării pe care o urmasem, putea fi cu greu egalată oriunde altundeva. În plus, aveam să fiu şi secretar muzical al Filarmonicii din Cluj, iarăşi, o poziţie privilegiată şi un loc de muncă ce se potrivea perfect cu profesia mea.
După adererea la UE, şansele să călătoresc în interes profesional s-au înmulţit exponenţial de-a lungul anilor. Turnee, conferinţe, documentare în biblioteci, cursuri predate în universităţi din străinătate – toate astea îmi confirmă acum că decizia luată în urmă cu mai bine de douăzeci de ani a fost cea optimă pentru cariera mea.
Altfel, eu rămân un om al valorilor europene şi mă nelinişteşte situaţia politică actuală, sper că România nu va alege o cale a izolării şi reîntoarcerii într-un trecut privit într-un mod complet distorsionat. Nu am „evadat” până acum şi nici nu vreau să ajung să regret asta.

I.M.: Ce v-a oferit muzica și ce simțiți că mai aveți de „descoperit” prin ea?
O.A.: Mi-a oferit apartenenţa la o „breaslă” privilegiată, ca tot ce ţine de artă şi cultură. De asemenea, accesul nemediat la produsele cele mai înalte ale minţii omeneşti. Cu cât ajungi să înţelegi tot mai în adâncime un limbaj aşa de particular cum este cel muzical, cu atât mai uimit rămâi că el a fost posibil datorită unor genii pe care le-a dat omenirea, creatori care au gândit mult înaintea vremurilor lor, care nu s-au temut să împingă limitele acolo unde nu ajunsese încă nimeni şi care, prin asta, au determinat cursul istoriei. De descoperit încă mai sunt multe, e un tip de fascinaţie care nu se epuizează niciodată. Uneori, când mă pregătesc pentru câte un curs sau scriu un articol, am o bucurie de copil să găsesc ceva într-o partitură care îmi „vorbeşte” despre spiritul timpului în care ea a fost scrisă sau despre anumite situaţii din viaţa celui care a compus-o. E un teritoriu, spus simplu, infinit.

I.M.: Aveți un compozitor sau o lucrare de care vă simțiți în mod special apropiată? De ce?
O.A.: E greu de ales, dar l-aş numi pe Gustav Mahler. E un compozitor de care mă ocup, cu pauze mai mici sau mai mari, de douăzeci de ani, încă de pe vremea studiilor de doctorat. Când am ascultat prima dată o simfonie a lui (mai precis, a patra), cândva prin anii de facultate, am rămas realmente buimăcită de contrastele foarte abrupte care-i sunt caracteristice. De pildă, alătură fără rezerve momente de cel mai impresionant rafinament şi lirism cu muzici banale, de stradă, considerate triviale. Nu înţelegeam ce determinase astfel de alegeri fără precedent în muzica de tradiţie austro-germană, căreia îi aparţineau nume ca Mozart, Beethoven, Brahms. Dar când am început să mă documentez, am realizat că nu făcea altceva decât să traducă muzical întocmai acele ciocniri de culturi diferite care alcătuiau Imperiul Austro-Ungar şi, mai mult decât atât, acea stare de extremă agitaţie fin-de-siècle care avea să ducă la prăbuşirea violentă şi traumatică a lui. A fost cea mai bună lecţie pe care am putut-o primi despre cum muzica este, în fapt, oglinda istoriei şi a societăţii în mijlocul cărora ia fiinţă.

I.M.: Ce valori încercați să transmiteți studenților dumneavoastră, dincolo de competențele… „tehnice”?
O.A.: Întocmai ce mi-au transmis mie mentorii mei: respect faţă de profesie, curiozitate continuă şi, mai ales, sinceritate faţă de mine însămi. Până la urmă, astea sunt lucruri care ar trebui să ne ghideze pe toţi, indiferent ce alegem să facem în viaţă. Doar că o cale ca muzica le cere într-un mod special, aici nu prea poţi să trişezi pe termen lung. Iar dacă ţi-ai asumat rolul de profesor, cu atât mai puţin. Studenţii simt imediat dacă vii nepregătit, dacă nu-ţi pasă de cum te ocupi de educaţia lor, dacă încerci să păcăleşti timpul cât durează cursul. În cele din urmă, te taxează. Însă dacă tu faci tot ce ţine de tine să le fii un model care să-i inspire, vei avea mulţumirea să-i vezi devenind, la rândul lor, specialişti care vor contribui mai departe la acest domeniu atât de cuprinzător şi interesant cum e muzicologia.
Dar mai ţin în mod deosebit să le transmit şi o serie de valori pe care le consider esenţiale: libertatea de gândire, toleranţa, atenţia la ce se întâmplă în jurul lor şi la ce aleg în momentele de cumpănă. Pe cât posibil, îi îndemn să meargă şi în străinătate să studieze cu Erasmus, să vadă alte ţări, alte şcoli, alţi studenţi, să trăiască experienţe care, la vârsta atât de frumoasă pe care o au, să-i ajute să îşi construiască cel mai bun drum posibil. Când văd că se întâmplă asta, satisfacţia să ştiu că am avut şi eu o oarecare contribuţie e nemăsurată.

I.M.: Ce sfat le-ați oferi tinerilor care își doresc o carieră în muzică?
O.A.: Să fie mândri de faptul că ei sunt printre cei răspunzători de frumosul care ne înconjoară. Să facă totul cu sens şi încrederea că sunt parte a unei lumi foarte privilegiate.

I.M.: Care sunt cele mai mari provocări în educația muzicală universitară astăzi?
O.A.: Aceleaşi ca, în general, în toate ştiinţele umaniste: să-ţi demonstrezi permanent rolul şi utilitatea într-o societate orientată către profit imediat şi cuantificabil în termeni economici. În artă nu ar trebui să privim lucrurile în acest fel. Aici este vorba de beneficii de cu totul alt tip, pe termen mult mai lung şi care ţin de o gândire şi un fel de a vedea lumea de cel mai avansat şi sofisticat nivel. Dacă îţi cultivi permanent aceste atribute, nu vei putea fi prea uşor manipulat în nişte timpuri în care acest lucru se face incredibil de agresiv. Cu alte cuvinte, îţi vei forma gândirea critică, o sintagmă pe care întâlnim peste tot în discursuri, dar o însuşire pe care riscăm tot mai mult să o pierdem dacă nu o preţuim îndeajuns. Educaţia muzicală nu presupune că înveţi doar muzică. Ea te pune faţă în faţă cu istoria, cu literatura, filozofia, antropologia, sociologia şi cu multe alte domenii, iar asta îţi formează o perspectivă stratificată şi sensibilă la tot ce se petrece în jur.

I.M.:  Să mai revenim un pic la Sighet. Ce rol credeți că au personalitățile din țară și din diaspora, originare de aici, în promovarea imaginii orașului la nivel național și internațional?
O.A.: Inevitabil, toţi suntem reprezentanţi, sub o formă sau alta, a locurilor din care provenim. Sighetul este un oraş mic, însă a dat, de-a lungul timpului, o serie de oameni foarte valoroşi care dau măsura unui loc important ca istorie şi educaţie. Mă bucur să văd că e un oraş căutat de turişti, mulţumită Memorialului şi tradiţiilor care s-au păstrat atât de bine în zonă.

I.M.: Cum credeți că poate muzica să contribuie la celebrarea identității unui oraș precum Sighetu Marmației?
O.A.: Muzica este unul dintre cei mai buni ambasadori, oriunde mergem în lume. În ce priveşte strict Sighetul, o spun fără rezerve că, la nivel muzical, oraşul se identifică cu Şcoala de Muzică şi concursul de interpretare instrumentală pe care l-a iniţiat acum peste 30 de ani. Mulţi colegi din Cluj şi din ţară, când aud că sunt din Sighet, îmi spun imediat: „Am fost şi eu acolo, la concurs.” E pentru mine o mare satisfacţie, cu atât mai mult cu cât tatăl meu (n.r. prof. Nicolae Paraschiv) a fost „părintele” acestei competiţii. Şi mai mult mă bucur să văd că el continuă şi sub actuala conducere. E o calitate să ştii să duci mai departe ce au făcut înaintaşii tăi, să construieşti pe zidurile fortificate de ei în loc să distrugi şi să o iei iar de la zero.

I.M.: Dacă ar fi să propuneți un concert/ program muzical aniversar pentru Sighet, cum ar arăta programul ideal?
O.A.: Aş merge pe reţeta care funcţionează întotdeauna: muzică românească alăturată unor capodopere din repertoriul european. Ce anume, concret, îmi e greu să spun, pentru că detaliile acestea ţin deja de resursa umană pe care o ai la dispoziţie.

I.M.: Credeți că evenimente precum „Sighet 700” pot influența interesul tinerilor pentru cultură și artă? În ce mod?
O.A.: Desigur că pot influenţa, dar în măsura în care se oferă şansa unor manifestări culturale alese atent, pe criteriul valorii, nu al gustului personal al celor cu putere de decizie. Cu cât tinerii sunt mai expuşi la cultură de calitate, cu atât mai ascuţit le va fi simţul critic. Vor învăţa să aprecieze frumosul, dreptatea şi libertatea într-o lume care e tot mai haotică şi imprevizibilă.

I.M.: Cum vedeți evoluția vieții culturale/ muzicale din Sighet și ce potențial credeți că are pentru viitor?
O.A.: Potenţial a existat în Sighet dintotdeauna, nu asta este problema. În ce priveşte evoluţia vieţii culturale, e nevoie de bani investiţi în ea, deci de voinţă politică. Accesul la cultură nu ar trebui să fie negociabil. Câtă vreme cei de la cârmă înţeleg că, pentru dezvoltarea unui oraş, componenta aceasta este fundamentală, atunci vor şti să trateze cultura cu importanţa pe care ea o merită. E nevoie să asfaltezi străzi, să consolidezi şi renovezi clădiri, să faci parcuri şi străzi pietonale, dar e la fel de nevoie să oferi oamenilor o viaţă bogată şi sufleteşte.

I.M.: Vă mulțumesc pentru interviu și vă rog să transmiteți un mesaj comunității din Sighet, cu ocazia aniversării celor 700 de ani de la atestarea documentară!
O.A.: La mulţi, frumoşi şi minunaţi ani! Vă doresc să rămâneţi întotdeauna preocupaţi de educaţie, istorie, cultură şi artă şi să ţineţi strâns aproape valorile pe care se fundamentează o comunitate închegată şi sănătoasă moral!

Ion MARIȘ

Cu fiecare articol pe care îl scriem, reiterăm faptul că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Promiteam să ne continuăm periplul pe străzile virtuale ale Sighetului nostru drag, mai exact prin Piața Centrală a acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra armenilor care au marcat, prin puterea lor financiară, arhitectura, comerțul și istoria urbei noastre în secolele XVIII–XIX. Comunitatea armeană de la Sighet a fost reprezentată de comercianți, farmaciști, avocați sau artiști. Pretextul a fost oferit de turul ghidat pentru elevii cercurilor Gemina și Tech-X de la CNDV, respectiv pentru elevii Liceului „George Pop de Băsești”, în cadrul programului „Școala Altfel”, când cele mai multe întrebări le-am primit la altarul armean (foto 1) dedicat Sfântului Grigore Luminătorul din cadrul Bisericii Romano-Catolice „Sfântul Carol Borromeo”.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1736, dar construcția nu a fost finalizată în totalitate decât în 1794. Altarul Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul armenilor, era deja prezent în biserică încă din anul 1778, când este menționat în procesul-verbal întocmit cu ocazia unei vizite episcopale. Altarul armean măsoară 160 × 280 cm, autorul picturii este necunoscut, iar tipul iconografic este cel al botezului regelui Tiridates al III-lea, înconjurat de 16 medalioane ilustrând torturarea și miracolele Sfântului Grigore. În partea inferioară apar inscripțiile: în armeană Սուրբ Գրիգոր Լուսաւորչի չարչարանքները („Chinurile Sfântului Grigore, Luminătorul armenilor”) și în latină Martyrium et miracula Sancti Gregorii, primi Patriarchae Armenorum („Martiriul și minunile Sfântului Grigore, primul Patriarh al armenilor”).

Armenii stabiliți la Sighet proveneau în mare parte din centrele armenești ale Transilvaniei – Gherla, Dumbrăveni și Gheorgheni – care, la rândul lor, s-au format prin migrarea armenilor din Moldova în secolul al XVII-lea. Inițial, armenii din Transilvania aparțineau Bisericii Apostolice Armene, dar, la sfârșitul secolului al XVII-lea, sub conducerea episcopului Oxendius Vărzărescu, s-au unit cu Roma, formând episcopia armeană unită, cu centrul la Gherla. Această episcopie a fost desființată după moartea episcopului (1715), iar armenii au fost subordonați episcopului catolic al Transilvaniei.

Armenii transilvăneni s-au stabilit la Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, una dintre cele mai vechi mărturii ale prezenței lor fiind chiar altarul în discuție, cel mai probabil adus de familiile venite din Transilvania. Din scrierile istoricului armean Kristóf Szongott amintim două dovezi ale locuirii armenilor în Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: înnobilarea lui Pászákász Gergely (1797), comerciant armean din Sighet a cărui familie provenea din Gherla, pentru servicii de spionaj îndeplinite în Galiția și Moldova cu ocazia invaziei tătare din 1762 și scrisoarea, ori foaia de zestre, redactată la Sighet în 1781 de către Khosza Melchon din Gherla, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Terezia, cu Jursa Antal din Sighet.

În 1905, în revista Armenia, etnograful Antal Hermann publică un studiu dedicat comunității armene din Sighet, pe care o consideră a fi una dintre cele mai importante comunități din Ungaria, din afara Transilvaniei, pentru perioada de sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX. Acesta menționează 22 de nume de familie armene care se repetau frecvent în cimitirul catolic al orașului: Augusztonovics, Bárány, Buzáth, Dondon, Ember, Fogolyén, Foith, Hollósy, Jakab, Jakobovics, Kapatán, Korbuly, Lukács, Máli, Markovics, Marosán, Novák, Páll, Petrovics, Teodorovics, Zacharias, Zeferovics, amintind și de familiile Agoston, Karácsony, Páll, Zeffer, Kincsesi, Piros, Szongott.

Având în vedere că armenii stabiliți la Sighet erau, în principal, comercianți, aceștia și-au construit case cu etaj în piața centrală a orașului. Parterul era destinat activităților comerciale, iar în curțile spațioase se aflau depozite și ateliere, utilizate fie de proprietari, fie date în chirie. Etajul era rezervat locuirii familiei și, parțial, închirierii către alte familii.

Vom porni într-un periplu imaginar prin piața centrală a orașului pentru a identifica aceste case, începând cu latura nordică a pieței, de pe actuala stradă 22 Decembrie 1918. Una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe această stradă era Casa Bethlen, care astăzi, din păcate, nu mai există. Multă vreme, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost proprietatea comerciantului de stofe Fogolyán János, fapt care demonstrează puterea financiară de care se bucurau acești negustori.

Trecând de sediul administrației forestiere (astăzi, Liceul Teoretic „Leöwey Klára”) și de mănăstirea piaristă (astăzi, Muzeul Maramureșean), de biserica romano-catolică și de vechiul gimnaziu piarist, ajungem la intersecția pieței centrale cu strada Plevnei, unde se află vechea casă Buzáth Kristóf (foto 2 – imaginea principală). Cel mai vechi reprezentant al acestei familii pe care îl cunoaștem este Stephanus Buzat (1748–1821), al cărui mormânt se mai găsea încă în 1942 în Grădina Calvariei (vechiul cimitir romano-catolic). Probabil, comercianții Buzáth Kristóf (1805–1878) și Buzáth Bogdán, extrem de activi în viața socială și economică a orașului, au fost fiii acestuia. Proprietarul casei aflate în discuție, Buzáth Kristóf (1805–1878), a avut opt copii: șapte fete și un băiat, Lajos, care a urmat cariera de farmacist la Eger. Dintre fete, Tereza a rămas în casa părintească și s-a căsătorit cu Jakab Péter, judecător și președinte de tribunal; astfel, casa a devenit cunoscută sub numele de Casa Jakab. Acesta din urmă a extins imobilul și spre strada Plevnei. Jakab Péter a murit în anul 1903, iar soția sa, Tereza Buzáth, zece ani mai târziu. După moartea acesteia, în 1913, imobilul a fost achiziționat de Parohia Romano-Catolică.

În prelungirea Casei Buzáth–Jakab urmează Parohia romano-catolică, iar mai apoi Casa Ember Mihály (foto 3 – imaginea principală). Acesta a fost un comerciant aparținând unei numeroase și importante familii de origine armeană, fiind cumnat cu Buzáth Kristóf prin sora lui, Anna. După moartea lui Ember Mihály (1887) și a soției sale, născută Zacharias Katalin (1908), casa a fost cumpărată în 1910 de Banca de Scont din Sighet. Următoarea clădire este Casa Hollósy Lukács (foto 4), un celebru comerciant de stofe în epocă. Cel mai probabil, acesta era înrudit cu Hollósy Simon, tatăl marelui pictor. Știm despre Hollósy Lukács că a fost căsătorit cu Szongott Elisabeta, cu care a avut patru copii. Doamna Hollósy a decedat în 1868, iar soțul ei în 1879. În anul 1900, casa a fost cumpărată de Zacharias István, notar în Desești.

Următoarea clădire a aparținut Școlii Superioare de Fete, iar dincolo de aleea care astăzi duce spre piața de alimente se află casa farmacistului Buzáth Márton, ridicată de acesta în anul 1879, pe locul vechii tipografii a fiscului. La parterul acestei clădiri a funcționat Farmacia Buzáth „Kígyóhoz” („La Șarpe”) (foto 5). Buzáth Márton a fost fiul comerciantului Buzáth Bogdán și nepotul lui Buzáth Kristóf, amintit mai sus.

Trecând pe latura sudică a pieței, remarcăm frumoasa clădire care a aparținut comerciantului Páll Joachim (foto 6), aflată pe strada Bogdan Vodă, vizavi de librăria Luceafărul. Imobilul a fost reconstruit în anul 1890 de fiul lui Joachim, Manó (Emanuel). Acesta din urmă este cunoscut prin corespondența pe care a purtat-o cu Hollósy Simon în legătură cu pictarea tabloului „Cetatea Hustului”, corespondență publicată în revista Nyugat.

Clădirea aflată lângă Palatul Poștei este Casa Todorovits (foto 7). Familia Todorovits este una dintre marile familii sighetene de origine armeană, ai cărei membri au fost comercianți, funcționari și avocați. Printre descendenții acestei familii se numără și Kincsesy Mariska, soția arheologului Roska Márton. Totodată, Veronika, sora pictorului Hollósy Simon, a fost căsătorită în această familie. Bănuim că această casă a aparținut comerciantului Ember Gergely (Grigore), iar prin căsătoria fiicei sale, Anna, cu Todorovits Todor, imobilul a ajuns în proprietatea acestuia din urmă. În această clădire a funcționat Farmacia lui Héder Lajos, cea de-a treia farmacie a orașului. Tot aici bănuim că a funcționat primăria orașului între anii 1865 și 1876. De cealaltă parte a Palatului Poștei se află Hanul „Vadászkürt” („Cornul Vânătorului”), iar clădirea imediat următoare este Casa farmacistului Marosán Albert (1832–1893) (foto 8). Farmacia Marosán a fost a doua farmacie înființată în Sighet. După moartea lui Marosán Albert, farmacia a fost administrată de urmașii săi și de ginerele său, farmacistul Péterffy Imre. În 1899, farmacia a fost preluată de farmacistul Lorber Vilmos, iar mai târziu a fost mutată în locul unde se află astăzi Farmacia Mana.

Ultima clădire la care ne vom referi este Casa Hollósy (foto 9), situată tot pe latura sudică a pieței. Imobilul a aparținut comerciantului Hollósy Simon (1809–1879) și este locul în care s-au născut copiii săi: pictorul Hollósy Simon, fratele acestuia, István, ziarist și politician, precum și József, cunoscut ca promotor al religiei budiste în Ungaria. La sfârșitul secolului al XIX-lea, clădirea a fost cumpărată de Banca de Economii din Sighet.

Încheiem această prezentare succintă a caselor armenilor din Piața Centrală a Sighetului nostru drag cu promisiunea de a continua. Destinul acestor familii se identifică cu modernizarea orașului; armenii au dispărut din peisajul citadin sighetean dar casele lor nu. E de datoria noastră să le punem în valoare, deoarece ele reprezintă, alături de altarul armean, o mostră de patrimoniu material inestimabil, o moștenire a unui oraș multietnic, multiconfesional, dar mai ales multicultural.

foto 1 – altarul Sfântului Grigore Luminătorul;
foto 2 – Casa Buzáth Kristóf;
foto 3 – Casa Ember Mihály;
foto 4 – Casa Hollósy Lukács;
foto 5 – Casa Buzáth Márton;
foto 6 – Casa Páll Joachim;
foto 7 – Casa Todorovits Todor;
foto 8 – Casa Marosán Albert;
foto 9 – Casa Hollósy Simon.

Bibliografie selectivă:

Szongott Kristóf, A magyarhoni örmény családok genealógiája, Gherla, 1898.
Szongott Kristóf, Szamosújvár szabad királyi város monográfiája, Gherla, 1903.
Hermann Antal, Örmények Máramarosban, în revista Armenia, nr. 10, 1905, pp. 318–319.
Livia Ardelean, Orosz Krisztofer, Familia Szaplonczai și testarea bunurilor în favoarea Liceului Piarist din Sighet, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, pp. 62-76.
Puskás Éva, Sulyok László, A Máramarosszigeti Borromeo Szent Károly plébániatemplom festményeinek restaurálása, Studii și Comunicări, Satu Mare, XXXV/II, 2019, pp. 379–387.

Alin Pralea & Marius Voinaghi

Sursa foto 1: O istorie a comunității romano-catolice din Sighetu Marmației.
Sursa foto 2-9: Sorin Kosinszki.