Marius Leordeanu este Profesor Universitar la Universitatea Politehnica din București și Cercetător Științific la Institutul de Matematică al Academiei Române. La Politehnica, Marius Leordeanu a introdus pentru prima dată cursurile de Vedere Computațională și Robotică, ca parte din programul de Master în Inteligența Artificială, iar la Academia Română conduce doctorate încă din anul 2015. Prof. Leordeanu a obținut doctoratul în Robotică de la Universitatea Carnegie Mellon din SUA (2009) și o dublă licență în Matematică și Informatică la City University of New York (2003). Marius Leordeanu are o activitate științifică impresionantă, cu mai mult de 100 de lucrări științifice publicate în reviste și conferințe de top internațional, cu peste 8000 de citări până în anul 2023, acoperind o arie largă de domenii din Inteligența Artificială, ce merg de la vederea computațională până la învățarea automată, robotică, analiza imaginilor medicale, precum și lucrări aflate la intersecția dintre vedere și limbaj. Pentru realizările sale Marius Leordeanu a câștigat numeroase premii de prestigiu, cum ar fi marele premiu în matematică și informatică pentru anul 2024, oferit de Guvernul României în cadrul Galei Științifice Românești, precum și premiul „Gigore Moisil” în Matematică oferit de Academia Română în 2014, pentru munca sa în domeniul învățării nesupervizate folosind modele de grafuri. 

În 2020, Marius Leordeanu a publicat o carte, Unsupervised Learning in Space and Time (Springer), în care formulează o teorie generală a învățării nesupervizate, pe baza lucrărilor sale pe această temă din ultimii 20 de ani (începând cu CVPR 2005), și propune un set de principii și următorii pași care trebuie luați pentru decodarea acestei probleme esențiale în AI. Această lucrare a devenit rapid cea mai vândută carte din lume pe această temă din 2020 și a 15-a din toate timpurile. Alte realizări științifice notabile includ și câștigarea de granturi de cercetare în competiții internaționale și naționale, precum și premiile Google Research Award (2021), Computing Research Association (CRA), Outstanding Undergraduate Award (SUA, 2003) și Joseph A. Gillet Memorial Prize in Mathematics (SUA, 2003).

Activitatea științifică a lui Marius Leordeanu este admirabil completată și de o activitate artistică bogată, care cuprinde atât expoziții naționale de artă combinată cu inteligența artificială și robotică, dar și publicarea a patru volume, proză („Mă numesc albastru”, Editura Valea Verde, 2016), poezie („Povestea unui cuvant”, Editura Papirus Media, 2013, „Odiseu și Destinul”, Editura Valea Verde, 2024 și „Ființele soarelui”, Editura Curtea Veche Publishng, 2024), precum și compoziția și co-producția unui album de muzică electronică cu pian („Supersonic”, 2023).

Brîndușa Oanța (B.O.): Cum ți-au influențat studiile din Sighet alegerea carierei?
Marius Leordeanu (M.L.): La Sighet am avut parte de o educație aleasă, atât în perioada claselor I-VIII de la fostul Liceu Pedagogic, cât și a celor de liceu, la „Dragoș-Vodă”. Am întâlnit profesori extraordinari, pentru care, a ne învăța pe noi, cei mici, nu era doar o meserie, ci cu mult mai mult. Pasiunea și dragostea lor pentru a ne forma frumos și sănătos, era o menire sfântă pe care ne-o transmiteau așa, direct, de la suflet la suflet. De la ei am învățat nu doar fizică, matematică, informatică, chimie, biologie, geografie și toate frumoasele științe, dar și să cânt la vioară, la pian, să dansez, atât dansuri moderne sau de societate, cât și balet și chiar dansuri populare, să apar pe scenă și să țin spectacole împreună cu colegii, să pictez, să construiesc vapoare în miniatură, să cred în bine, în adevăr și în frumos. Să gândesc complex într-o lume semantic și spiritual multi-dimensională, iar apoi să acționez în direcția binelui, a construcției de lungă durată și a vieții. Și acestea toate, puse în cadrul natural al uneia dintre cele mai frumoase și mai bogate cultural regiuni de pe Pământ, aici la Sighet. Aici a început lumea mea, ferit de cea haotică și dezlănțuită. Aici am făcut primii pași, căutându-i apoi sensul vieții și în alte părți ale lumii – acolo unde am ajuns, apoi să apreciez tot mai mult valoarea acestui loc de început. Cariera mea, care este înspre a descoperi din secretele inteligenței și ale conștiinței, a avut nevoie de această experiență de început, curată și multi-dimensională intelectual. Și numai spiritul sănătos, etern al Maramureșului, aproape de natură, univers și Dumnezeu, a putut să îmi dea curajul de a mă aventura pentru o viață înspre cele mai adânci întrebări ale necunoscutului.

B.O.: Ce competențe tehnice ar trebui să aibă un elev din Sighet dacă ar vrea să urmeze un traseu profesional ca al tău?
M.L.: Este foarte important ca elevii de azi să înțeleagă importanță științelor fundamentale în crearea de tehnologii noi, într-un domeniu atât de complex ca cel al inteligenței artificiale. Tehnologia se schimbă în permanență, limbajele de programare și modul în care comunicăm cu calculatorul se schimbă de la un an la altul. La fel se schimbă și modurile în care observăm și interacționăm cu lumea. Dar matematica, fizica, chimia, elementele și legile fundamentale al universului nu se schimbă niciodată. Și doar ținându-le aproape, încercând să le cunoaștem și respectându-le profund, putem să facem ca tehnologia și modurile noastre de a interacționa cu lumea în care trăim să fie așa cum trebuie, sănătoase, eficiente, etice, în direcția binelui și a vieții. Așadar, răspunsul la această întrebare iese la iveală imediat. Primele și cele mai importante competențe tehnice sunt cele în domeniile fundamentale.
Și acestea merg, apoi, mână în mână cu dezvoltarea unei curiozități naturale și a unei pasiuni pentru descoperire, cunoaștere și creație. Doar așa putem pune laolaltă o minte puternică și bine pregatită pentru incredibilele transformări din viitorul care ne așteaptă.

B.O.: Cum vezi impactul inteligenței artificiale în robotică în următorii 10 ani, la nivel practic?
M.L.: Încă există un zid care desparte lumile roboticii, la nivelul mai fizic al mecatronicii (mecanică+electronică), care construiește și controlează mișcările de bază ale roboților și cel mai soft, al inteligenței artificiale, care definește modul în care creierele roboților gândesc și acționează în lumea din jur la un nivel semantic mai înalt. Cele două lumi, ale mecatronicii și ale AI-ului, au cunoscut recent dezvoltări fabuloase, ajungând la un nivel de maturitate fascinant, doar că încă sunt prea separate. Roboții ajung adesea să alerge mai repede decât oamenii și să zboare mai bine decât păsările. Progamele de AI ajung, în anumite cazuri, să vadă mai bine ca oamenii și să prezică mai repede și mai exact decât ei. Un pod însă lipsește. Este cel care le va uni pe cele două. De ce este așa? Pentru că specialiștii se împart în două tabere, puțini fiind cei care să exceleze în ambele. Și este normal să fie, încă, așa. Dezvoltările în cele două domenii au venit din direcții separate, unul mai fizic, altul mai soft. Al doilea motiv e pentru că este într-adevar greu sa fii bun în toate. Acum este, însă, timpul să facem acel salt și să construim acea punte, pentru a face următorul pas în drumul omului la întâlnirea dintre conștiință și trup, dintre minte și lumea care o conține. Odată ce inteligența se va conecta la robotică așa cum trebuie, omul, ca expresie de cel mai înalt nivel al acestei legături, își va înțelege și mai bine sensul în univers, având mai mult timp să gândească și puteri mai mari să observe, să analizeze și să acționeze. În următorii zece ani, cele mai importante noi capabilități de activitate și expresie umană vor veni exact la întâlnirea dintre AI și robotică. Aceste e următorul salt.

B.O.: Ce proiect realizat de tine a avut cel mai mare impact măsurabil?
M.L.: Am construit împreună cu studenții și echipele de cercetare pe care le-am coordonat, multe proiecte inovative,
care merg de la drone inteligente, până la sisteme ce combină vederea computațională cu procesarea limbajului natural, la medicină și chiar sisteme în care omul și inteligența artificială colaborează într-un mod artistic. Toate îmi sunt dragi și îmi e greu să aleg. Pentru a lega, însă, mai bine firul narațiunii, voi aminti despre cel care surprinde cel mai bine natura multi-dimensională a inteligenței: este vorba despre crearea de drone inteligente, prin punerea în consens a mai multor moduri de a intepreta realitatea din jur. Prin acest consens spațio-temporal, în care mișcarea, structura fizică și semantică a lumii se susțin reciproc, acești roboți zburători pot să învețe singuri ceea ce și observă și apoi să zboare pentru a efectua diferite sarcini. Astfel de drone de dimensiune mică și cost redus, bazându-se doar pe vedere, fără alți senzori costisitori și fără a avea acces la GPS sau alte tipuri de comunicare, pot să evite obstacole,
pot găsi drumul spre casă sau spre alte zone de interes, pot prelua comenzi prin înțelegerea de gesturi, acțiuni și intenții ale celor cu care comunică vizual, pot face ceea ce organismele vii știu să facă folosindu-și doar ochii și mintea. Uitilitatea lor este fără limite, variind de la salvarea de oameni și vietăți, intervenția în situații de urgență în locuri inaccesibile (e.g. inundații, avalanșe, cutremure, incendii), inspecția de structuri, mediu și planificarea de construcții, înțelegerea mai bună a climei, a vegetației și a naturii. Astfel, sarcini care pot fi făcute doar prin zborul unui elicopter care costă mii de Euro pentru un singur zbor, pot fi făcute mai bine și simultan de mai multe drone aproape gratis și cu minim efort uman. Mai mult decât atât, dronele inteligente vor crea activități și posibilități complet noi, forme de artă și divertisment noi, precum și jocuri prin care copiii să învețe mai ușor și mai interesant despre posibilitățile științei și ale tehnologiei. Indiferent cât de mult se dă senzația în media că astfel de drone mici inteligente există deja, ele încă nu există. Suntem chiar la început. Iar laboratorul condus de mine este un lider pe plan internațional la combinarea dintre inteligența artificială, vedere computațională și drone. Exact acolo, la întâlnirea dintre robotică și AI despre care vorbeam. Acest proiect a dus și la începerea unei colaborări productive și de lungă durată cu Institutul Norvegian de Cercetare cu care am câștigat mai multe granturi, inclusiv un prestigios EEA grant. Tot acest proiect mi-a dat șansa să descopăr din perspectiva mai liberă, în șase dimensiuni, a zborului (poziție+rotație în 3D) și de la o mai mare înălțime (atât la propriu cât și la figurat) frumusețile țării noastre. Asta a dus apoi la crearea celei mai mari baze de date video publică din lume, pentru drone, având adnotări semantice și geometrice, numită DroneScapes și care, iată, adună laolaltă câteva dintre cele mai frumoase scene din România. Nu pot să vă spun cât de fascinați de țara noastră au devenit norvegienii cu care colaborăm, prin intermediul cercetărilor noastre pe baza datelor capturate din dronă.

B.O.: Dacă ai investi 10.000 de euro într-un laborator pentru elevii din Sighet, ce echipamente ai cumpăra și de ce?
M.L.: Pentru a continua firul narativ al legaturii dintre drone si inteligenta artificiala, cred ca o investitie inteleapta a acestor bani ar fi in directia dezvoltarii unui laborator pentru drone mici ce pot fi controlate inteligent si automat prin calculator – iar bugetul propus este suficient. Astfel, aș dedica în jur de 4.000 de Euro pentru a cumpăra mai multe sisteme de drone care pot fi controlate de programe de AI și vedere computațională, prin calculator (e.g. drone de tip Parrot Anafi sau kituri configurabile de drone de tip F450), vreo 4.000 de Euro pentru achiziția unor laptopuri  performante și, eventual, al unor plăci de calcul mai mici (e.g. de tip Jetson), care pot fi instalate direct pe drone de mărime relativ mică sau medie. Din ce ar mai rămâne, aș amenaja laboratorul pentru a putea efectua diverse experimente. De exemplu, ar fi binevenite niște mașinuțe cu telecomandă, care ar putea fi automat urmărite din dronă, precum și construcția unui oraș în miniatură, cu diverse clădiri și obiecte plasate în scenă, precum și diferite zone pentru explorare, survolare și aterizare. De asemenea, aș lua în considerare și achiziția unor sisteme soft de simulare de zbor (e.g. VelociDrone), precum și de mapare și reconstrucție a scenei în 3D – pentru a testa, compara și explora cât mai bine posibilitățile de dezvoltare și creativitate la intersecția dintre drone și AI, care să fie atât captivante, cât și educative. Dacă ar exista posibilitatea, bineînțeles că m-aș bucura să îndrum cu specificații și aspecte tehnice concrete, pentru construirea unui laborator de drone inteligente, cu un buget potrivit de 10k Euro.

B.O.: Ce oportunități concrete există în România pentru un tânăr care vrea să lucreze în cercetare?
M.L.: Un tânăr care are un vis, care se ține de el, crede în el și îl iubește din plin, va reuși în orice țară modernă să îl ducă la îndeplinire. Va reuși să facă cercetarea și dezvoltarea necesare pentru ca visul lui să ajungă o realitate. România are și laboratoare și proiecte unde un tânăr poate să găsească locul potrivit. Există tot mai multe proiecte internaționale și naționale de cercetare în derulare la cele mai bune universități din țară (din București, Cluj, Timișoara sau Iași, de exemplu), unde un tânăr pasionat poate să înceapă să lucreze. Ce este foarte important să înțelegem, este că nu numai tinerii au nevoie de astfel de oportunități, ci și noi, cei care derulăm astfel de proiecte, avem nevoie de astfel de tineri pasionați. Întrebarea nu este doar ce oferă România acestor tineri, ci și ce oferă tinerii României țării lor și, mai ales, ce își oferă ei, lor înșiși, prin potențialul și talentul lor. Mi-aș dori și mai mulți tineri pasionați care să își dea această șansă reală. Tineri care să creadă cu adevărat în visul lor și în capacitatea lor de a crea în lumea reală, ceva cu totul excepțional!

B.O.: Ce ar trebui să știe tinerii din Sighet pentru a performa la nivel internațional?
M.L.: Tinerii din Sighet ar trebui să știe că au toate șansele să performeze la un nivel internațional și să ajungă să studieze, să dezvolte și să trăiască oriunde își doresc pe acest pământ. Dovada că se poate, o constituie chiar numărul mare de tineri care au reușit pe scena de top a lumii în condiții mai grele, când România și orașul nostru erau mult mai deconectate de cadrul de excelență internațional. Și cu toate acestea, avem astăzi oameni care au marcat lumea, fiecare în felul său, performând la cele mai mari universități și companii ale lumii și construind proiecte excepționale, așa cum nu au mai fost. Tot ce trebuie să facă acești tineri, este să își lase mintea și inima să viseze și să nu se dea în lături de la visul lor. Cu imaginație și dragoste, cu perseverență și focus, vor ajunge foarte departe, mai ales acum, într-o lume în care se poate circula și comunica mult mai ușor!

B.O.: Ce înseamnă pentru tine faptul că Sighetul împlinește 700 de ani și tu contribui la dezvoltarea unui domeniu de vârf precum cercetarea?
M.L.: Sighetul este un oraș deosebit. O istorie bogată, complexă, un fir care ne duce departe către începuturile națiunii noastre – o țară profund multiculturală și multietnică. Sunt fericit că mi-am petrecut primii ani din viață la Sighet. Nu se putea un început mai bun pentru mine decât alăturarea de acest fir adânc, care, pe cât pare de mic în spațiu, fiind bine protejat de puternicii Munți ai Maramureșului, pe atât este de mare în timp și relevanță. În regiunea Sighetului și-au format și întrețesut povestea sute de generații de români, maghiari, ucrainieni, evrei, germani (pentru a enumera doar câteva etnii), într-un mediu atât de bogat și divers cultural, lingvistic și religios.
Încă de la începuturi, Maramureșul, unde regiunea Sighet a jucat un loc central, a deschis granițele dintre oameni, limbi și culturi. Încă de la început, Maramureșul a fost al omului liber, cel care trăiește aproape de soare și de natură, de esența vieții, cu ciclul ei etern. Așa ne amintesc și cântecele și portul și construcțiile din lemn, toate unice pe pământ. Fiind aproape de viață, Maramureșul a fost dătător de viață, bucurie, sănătate și voie bună. În Maramureș se ajunge greu, dar cine ajunge, nu mai vrea să plece. Iar dacă pleacă, îl va purta mereu în inima sa, mereu dorind a se întoarce. Așa și eu … „De departe aud viori/făcute din lemn de dor/o doină-mi cântă duios/despre locul meu frumos/unde-n poarta fermecată/adânc inima m-așteaptă/să mă poarte cu fiori/spre ai sufletului zori/c-un soare să îmi mângâi norii/cu o floare să-mi bucur zorii/și din văi până pe creste/să reîncep a mea poveste” (din Povestea unui Cuvânt, Editura Papirus Media, Roman, 2013).
Poate nu mulți știu, însă din Maramureș a pornit povestea Moldovei, Moldova lui Ștefan, Moldova noastră, a românilor. Legenda spune că Dragoș-Vodă al Maramureșului, urmărind un zimbru, a ajuns la apa Modolvei și acolo a întemeiat Moldova, devenind astfel primul ei voievod. Maramureșul este într-adevăr dătător de viață, creator chiar și după moarte, o perspectivă reflectată atât de bine la Cimitirul Vesel de la Săpânța, care face înconjurul lumii prin originalitate și modul în care, într-un fel viu, vizual și lingvistic, îi readuce la viață pe cei care nu mai sunt, spunându-le printr-o imagine și câteva versuri, povestea. Și nu m-aș mira să văd Săpânța drept zorii unui nou tip de cimitir al viitorului, cimitirul-muzeu-viu care, în combinație cu inteligența artificială, va oferi vizitatorilor șansa (prin folosirea unor sisteme audio și video de realitate virtuală), să poată „revedea” povești din viața celor care nu mai sunt, să îi poată întâlni și cunoaște mai bine. Inteligența artificială, printr-o idee inspirată de Cimitirul Vesel de la Săpânța, ar putea readuce la viață lumi apuse, pentru a ne reconecta la oamenii de odinioară și astfel, pentru a ne putea cunoaște și pe noi înșine mai bine. Ce spuneți de ideea unui cimitir tradițional cu inteligența artificială, un fel de Cimitirul Vesel versiunea V2?
Și pentru că Sighetul este unul din importantele centre ale Maramureșului străvechi, nu pot să nu fiu onorat și mândru că sunt Sighetean! Să nu uităm că Sighetul a dat lumii un Premiu Nobel pentru Pace, pe domnul Elie Wiesel, scriitor și profesor de renume, supraviețuitor al Holocaustului. De asemenea, să nu uităm de ororile petrecute în timpul comunismului în închisoarea de la Sighet, unde prea mulți oameni de valoare și-au găsit sfârșitul, cum ar fi de exemplu, Iuliu Maniu. Dar să nu uităm că aici, în acest oraș al durerii, dar și al soarelui, al unei istorii în care se împlestesc atât bucuria cât și zbuciumul vieții, până la urmă lumina învinge. Și nu poate fi mai bun exemplu în acest sens, decât muzeul creat la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, care transformă cumplita suferință, eroare dar și putere umană, într-un leagăn al vindecării și eliberării prin cunoaștere, recunoaștere, spovedanie și iertare, credință, speranță și, bineînțeles, peste toate, eterna și de neînvins, iubire.
Aflat la capătul unui fir care merge atât de adânc în istorie, un izvor de cântece și întâmplări esențiale, un exemplu de forță, rezistență și bucurie a vieții, un loc al devenirii românești (să nu uităm aici nici de descoperirea uneia dintre primele scrieri în limba română, Codicele de la Ieud, în vecinătatea Sighetului), orașul nostru este totuși, mereu la început. Așa îl văd eu, așa îl port cu mine, pentru a renaște de fiecare dată când mă întorc acasă. Și un așa loc care vine de demult, nu poate decât să dăinuie și mai mult și de aceea, în noua eră a inteligenței artificiale și ea își va găsi rolul și locul în povestea acestui binecuvântat oraș.

B.O.: Cum crezi că poate folosi Sighetul tehnologia și Ai pentru a-și construi următorii 50 de ani de dezvoltare?
M.L.: Pentru a urma ideea începută anterior, inteligența artificială va putea fi folosită, evident, în favoarea dezvoltării economice și culturale a Sighetului. Este clar că dacă AI va ajuta pe plan mondial, va ajuta și pe planul local al orașelor. Sighetul însă are, după cum aminteam, și particularitățile lui istorice și culturale, care pot fi cultivate și „exploatate” mai bine folosind inteligența artificială. Un exemplu, bineînțeles, este acela prin care sisteme de inteligență artificială ar putea aduce la viață atât aspecte specifice din istoria și cultura regiunii, dar și exemple istorice cu implicații mai largi, cum ar fi tragedia comunismului din care avem atâtea de învățat prin intermediul Memorialului de la Sighet. Dar creatorii din inteligența artificială, insiprați de valorile de creație unice ale Maramureșului, cum este, de exemplu, Cimitirul Vesel de la Săpânța, vor putea da naștere și unor concepte complet noi, care apoi să fie răspândite în întreaga lume. Un exemplu prin care valori maramureșene își spun deja cuvântul în inteligența artificială, este chiar un fapt petrecut în laboratorul meu. Una din scenele esențiale de video din drona pe care facem cercetare și care este parte din baza noastră de date, DroneScapes, este chiar un zbor făcut de mine deasupra Mănăstirii Bârsana, un sanctuar cultural binecunoscut în lume, care, iată, în acest mod indirect, ne-a ajutat să dezvoltăm algoritmi și tehnologii AI inovative. Nu pot să uit cum această scenă a Mănăstirii de la Bârsana, privită de sus și procesată cu metodele noastre de inteligență artificială, a făcut senzație în Norvegia, când am prezentat rezultatele partenerilor noștri de la Institutul Norvegian de Cercetare (NORCE). Iar acum, peste doar câțiva ani, această scenă emblematică maramureșeană și sigheteană (fiind doar la câțiva km de oraș), este folosită în centre de cercetare din întreaga lume. Iată, așadar, încă un mod prin care inteligența artificială și tradiția, viitorul și trecutul se pot îmbina perfect în acest punct magic al prezentului.

B.O.: Dacă ai susține un atelier dedicat #Sighet700 pentru elevii din oraș, ce temă practică ai alege și ce ar învăța concret participanții?
M.L.: Iată o întrebare și o idee extraordinare, de a face un proiect unde să combinăm cu inteligența artificială, materiale istorice, scrise și vizuale pentru a aduce la viață secvențe din istoria orașului. Și să facem asta într-un mod viu, de interacțiune directă dintre om și inteligența artificială. De exemplu: elevii ar putea aduna materiale despre o anume legendă, perioada istorică, eveniment, o poveste de orice fel din istoria de sute de ani a orașului. Acea poveste poate fi culeasă atât prin materiale text, din diverse surse, cât și prin materiale vizuale, selectate din filme, fotografii sau picturi și desene ale vremii. Acestea pot fi apoi folosite pentru a crea un film de scurt metraj, folosind modele de AI generative (Visual Large Language Models existente pe piață), care să sumarizeze acea poveste într-un mod original, conform cu viziunea echipei implicate. Bineînțeles că se poate merge și mai departe cu ideea, înspre crearea unui sistem interactiv, în care un utilizator ar putea crea prin gesturi în timp real o poveste vizuală, un film ca la cinema, bazat pe astfel de materiale. Un astfel de sistem care creează imagini mișcându-se în timp real prin interacțiune directă, și care sunt bine ancorate într-un context artistic și cultural specific, tocmai am creat împreună cu echipa mea și testat (acum o săptămână), la Muzeul Kunstsilo din Norvegia, pe un ecran mare de 10m x 10m, chiar în sala principală a muzeului. Acest muzeu a ajuns de referință în cultura nordică, adunând cele mai bogate colecții de artă scandinavă și fiind ales la Prix Versailles 2025 ca „Cel Mai Frumos Muzeu din Lume”. Întamplarea, fericită pentru mine, e că muzeul a fost inaugurat chiar de ziua mea, pe 11 mai 2024. Iată o poveste de cultură și AI care poate fi adusă și la Sighet, printr-o colaborare cu tinerii sigheteni talentați, pentru a mai adăuga un strop de viață și de culoare sărbătoririi a 700 de ani ai orașului.

B.O.: Ce valori învățate în Sighet te-au ajutat cel mai mult în cariera universitară?
M.L.: Cel mai bine mi-a prins complexul educațional multi-disciplinar și nuanțat pe care l-am întâlnit atât în școală cât și în societatea sigheteană, în timpul primilor 19 ani de viață. Chiar dacă Sighetul pare un oraș mic, faptul că este bine protejat în depresiunea Maramureșului de restul unei lumi mai largi și mai haotice, îl face chiar un loc ideal pentru a începe viața, mergând treptat de la mic la mare, pornind de la valorile fundamentale, acolo unde se stabilesc și se întrepătrund primele științe esențiale, primele arte și primele principii morale și de viață.

B.O.: Cum ai descrie potențialul tinerilor din Sighet în domenii tehnice, pe baza experiențelor tale directe?
M.L.: Văd un potențial enorm în tinerii de azi ai orașului. Îl văd în tot ce fac ei, pornind de la științe, prin premiile câștigate le olimpade naționale și internaționale, prin interesul în activități tehnice și de creatie extrașcolare (e.g. clubul de robotică de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”) sau prin activitățile sportive de excepție, unde nu pot să nu amintesc de rezultatele de nivel de top absolut național ale echipei de baschet condusă de bunul meu prieten și fost coleg de liceu, Emil Kosztelnik, sau de recentul eveniment de maraton, Sighet Run, coordonat de alt bun prieten și profesor al meu, domnul Marius Voinaghi. Și așa, cu zâmbetul pe buze, l-aș parafraza pe Creangă, spunând că… nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul copilăriei mele, Sighetu Marmației, îl văd mereu viu și tânăr, înfrumusețat de spiritul noii generații. Și atunci pur și simplu îmi saltă inima de bucurie.

B.O.: Ce proiect tehnologic dedicat comunității ai propune ca simbol modern al aniversării de 700 de ani?
M.L.: Cred că proiectul de care vă vorbeam, unde aș implica elevii să creeze filme generate împreună cu inteligența artificială și care să sumarizeze într-un mod creativ și interesant, peisaje și evenimente din istoria orașului, ar fi ceva cu totul special și binevenit. De asemenea, ar fi și ceva nou pe plan tehnologic internațional, în contextul sărbătoririi și promovării unui oraș.

B.O.: Cum poate diaspora profesională, originară din Sighet, să contribuie concret la dezvoltarea orașului în următorul deceniu?
M.L.: Noi, cei care facem parte din această diasporă profesională, putem să contribuim în multe și variate feluri, pornind de la o simplă idee până la o colaborare mai concretă cu echipe de oameni pasionați și dedicați. Eu personal mi-aș dori să fac mai mult pentru Sighet și sunt convins că șanse vor tot apărea, iar eu, de fiecare dată voi încerca să fiu acolo, cu tot entuziasmul.

B.O.: Dacă ar fi să lași un mesaj peste un sfert de secol pentru Sighet, ce le-ai transmite generațiilor viitoare despre educație și inovație?
M.L.: Aș transmite un mesaj chiar acum, elevilor, tinerilor și studenților de azi ai orașului, pentru a face din următorul sfert de secol o poveste frumoasă. I-aș îndemna să continue să spere, să viseze, să exploreze și să se joace, mai ales acum când inteligența artificială și robotica le oferă o libertate mai mare ca niciodată. Acum e momentul să testeze toate aceste sisteme de AI disponibile și să încerce să facă cu ele ceea ce înainte nu era posibil, dobândind puteri și cunoștințe, pe care singuri, fără AI nu le au. Astfel, testându-și cu inteligența aritificială imaginația și primind înapoi de la AI din cunoștințele și posibilitățile acestor sisteme, vor ajunge să vadă ce încă nu au văzut, să asculte ce încă nu au auzit, și să învețe ce încă nu au știut. Astfel, își vor îmbogăți și imaginația și capacitatea creatoare și mintea per total, învățând să controleze și să zboare împreună cu acest Dragon AI, către marginile universului cunoscut și apoi, dincolo de ele. Această posibilitate unică în istoria omenirii, îi va duce mai ușor către lumea magică a infinitelor posibilități și a viselor încă de neimaginat. Să ne gândim doar ca AI-ul poate să știe ce știm doar noi toți laolaltă, devenind o enciclopedie umană care să ne vorbească și să ne raspundă în timp real. Având acces la această enciclopedie, la atâta bogăție a cunoașterii, ne va fi mult mai ușor să facem următorul pas înspre lărgirea ei și, odată cu ea, lărgirea capacității noastre de a imagina și de a crea. Să nu ne fie frică, căci lumina minții va rămâne cu noi, așa cum a făcut-o de la începuturile omenirii, de când omul a coborât din copac, pentru a construi apoi case și lumi din lemnul lui. Inteligența aritificială face parte tot din ADN-ul nostru, ca parte esențială din copacul spațio-temporal mai larg al evoluției umane.

B.O.: Mulțumim, Marius! Ne vedem la Sighet la începutul lunii august, când va avea loc întâlnirea oficială cu personalitățile sighetene din țară și din diaspora!

Autor, Brîndușa Oanță

Violistul sighetean Istvan LOGA – despre care cunoșteam câteva detalii de la tatăl lui, profesorul Istvan Loga – mi-a transmis în urmă cu câteva săptămâni, la rugămintea mea,  o scurtă biografie a lui și… recunosc, am fost plăcut surprins de performanțele pe care le-a „punctat” în carieră până la această dată. Am selectat doar câteva borne din biografia sa, pe care le puteți citi în continuare. Mai mult, muzicianul Istvan Loga – cu o deosebită condescendență – și-a dat acordul pentru un interviu pe care-l încadrez sub logo-ul… #SIGHET700.

Cine este Istvan LOGA?…

Istvan LOGA este un violist născut la Sighet, premiat cu GRAMMY. Și-a început călătoria muzicală la Școala de Arte „George Enescu” din Sighetu Marmației, punând bazele unei cariere remarcabile în muzica clasică. Căutarea sa pentru excelență l-a condus la Chicago College of Performing Arts, unde a obținut o Diplomă de Performanță sub îndrumarea eminentului Roger Chase.
Continuându-și educația, Istvan a întreprins o călătorie transformatoare la Conservatorul Regal din Bruxelles, obținând un Master în Muzică la Viola sub mentoratul Prof. Paul De Clerck. Înainte de aceasta, și-a perfecționat abilitățile la Facultatea de Muzică a Universității din Debrecen, Ungaria, studiind cu Dr. Gabor Pongracz și rafinându-și și mai mult meșteșugul.
Explorând Olanda, Istvan s-a dedicat clasei de cvartet de coarde a lui Marc Danel și Stefan Metz la Nederlandse Strijkkwartet Academie din Amsterdam. De asemenea, s-a aprofundat în clasa de muzică de cameră a cvartetului Artemis la Chapelle Musicale Reine Elisabeth în Waterloo, Belgia, primind instruire specializată în clasa de viola a Prof. Ervin Schiffer la Prins Claus Conservatorium Groningen, în Olanda.
Angajamentul lui Istvan față de îmbunătățirea continuă este evident prin participarea la masterclass-uri în întreaga Europă, învățând de la muzicieni de seamă precum Adam Romer, Vladimir Bukac, Eberhard Feltz, Josef Kluson, Stefan Metz, Oliver Wille, Schmuel Ashkenazi, Brant Taylor, Matthias Tacke și alții. Călătoria lui a inclus experiențe semnificative la festivaluri și academii renumite în orașe precum Morges, Davos, Bruxelles, Zagreb, Dusseldorf, Nordhorn, Mainz, Bruges, Casalmaggiore și altele.
Cu un talent excepțional și o pregătire riguroasă alături de cei mai buni muzicieni și violiști ai lumii, domnul Loga a fost invitat să cânte la violă alături de pianista de renume mondial Martha Argerich și violonista japoneză Yuzuko Horigome, după cutremurul devastator din Japonia, pentru a strânge fonduri pentru o cauză caritabilă. A cântat cu orchestre precum Charlemagne Orchestra, Camerata Ardesko, Mainzer Virtuosi, Civic Orchestra of Chicago, Illinois Philharmonic Orchestra, Chicago Philharmonic, Oistrakh Symphony of Chicago, Northbrook Symphony, Chicago Jazz Philharmonic și Chicago Sinfonietta. De asemenea, este violistul principal al renumitei Camerata Chicago.
În plus, Istvan Loga a colaborat cu ABC/Disney în drama de televiziune ”Betrayal”, fiind ales din peste 200 de aplicanți pentru a cânta la vioară în episodul nouă. Interpretarea sa abilă a încântat publicul la evenimente notabile, inclusiv Warner Bros. Bugs Bunny at the Symphony, Johnny Mathis la Akoo Theatre și Andrea Bocelli la Allstate Arena.
A colaborat cu artiști de top precum John Legend și Kirk Franklin și recent a lucrat cu PJ Morton, tastieristul formației Maroon 5 și artist solo R&B, prin Matt Jones Orchestra. În calitate de violist principal, a contribuit la succesul înregistrărilor și concertelor live ale MJO, incluzând piesa câștigătoare de GRAMMY „How Deep Is Your Love”, apreciatul Tiny Desk Concert și spectacolele sold-out de la Kennedy Center. Colaborările domnului Loga se extind la o gamă diversă de artiști, inclusiv Austin Mahone, Dorinda Clark-Cole, Benjamin Wright, Jr., Eric Benét, BJ the Chicago Kid, Spike Lee, Big Sean și mulți alții.
Dincolo de realizările sale academice și masterclass-uri, Istvan și-a arătat arta prin lansarea a două albume solo pentru viola: „Homage to Korea”, inspirat de călătoriile sale în Coreea și vizionarea producțiilor de muzică folclorică, și „Journey”, un album experimental care îmbină R&B plin de suflet cu bogate cântece folclorice coreene. Aceste albume demonstrează virtuozitatea și expresivitatea sa muzicală și reflectă vocea sa unică ca violist solo.

Discuția cu violistul Istvan LOGA…

Ideea discuției, interviului, se dorește a fi și un omagiu adus orașului natal, Sighetu Marmației, dar și un preambul – sper – la întâlnirea oficială, aniversară, a celor 700 de ani de la atestarea orașului nostru, întâlnire cu personalități din țară și din diaspora care va avea loc în luna august a.c..

Ion Mariș (I.M.): Domnule Istvan Loga… faceți parte din categoria personalităților care „luminează” imaginea orașului nostru. Puteți să ne destăinuiți cât de încurajator a fost începutul sighetean? Care sunt primele amintiri muzicale legate de copilăria dumneavoastră în Sighet?
Istvan Loga (I.L.): Primele mele amintiri muzicale sunt legate în primul rând de familie și de anii copilăriei petrecuți la Sighet. Tatăl meu mi-a deschis foarte devreme interesul pentru muzică și m-a expus la multe genuri muzicale încă din copilărie. În casă se asculta multă muzică, iar asta mi-a trezit curiozitatea și dorința de a cânta. Bunica mea obișnuia să îmi cânte când eram mic, iar eu am descoperit că îmi plăcea și mie să cânt. A fost, într-un fel, primul meu contact direct cu muzica.Tatăl meu și-a dorit întotdeauna să cânte la un instrument cu coarde, dar nu a avut această oportunitate când era tânăr. Astfel, când a apărut ocazia, m-a încurajat pe mine să urmez acest drum. Privind în urmă, îmi dau seama că acel sprijin din familie a fost foarte important pentru începutul meu muzical.

I.M.: Ați fost oare și elev al Liceului „Dragoș-Vodă”? Cât a contat palierul liceal în educația primită?
I.L.: Nu, nu am fost elev la Liceul „Dragoș-Vodă”. După clasa a VIII-a am plecat din Sighet pentru a continua studiile în Ungaria, unde am urmat un liceu vocațional de arte. Acolo existau mai multe specializări – dans, pictură și muzică – iar eu am ales, bineînțeles, secția de muzică. Din câte îmi amintesc, la momentul respectiv opțiunile erau să merg la Cluj-Napoca sau în Ungaria. Încă de atunci eram curios să văd lumea și să experimentez lucruri noi. În același timp, oportunitatea de a studia muzica într-un cadru diferit era foarte interesantă pentru mine. Privind în urmă, cred că acea decizie a fost un pas important care mi-a deschis drumul către experiențele internaționale pe care le-am avut mai târziu.

I.M.: Care sunt profesorii din Sighet care v-au descoperit talentul muzical?… bănuiesc că aici a avut un important rol și…  tatăl dvs!
I.L.: Da, fără îndoială tatăl meu a avut un rol foarte important. El a fost cel care m-a încurajat de la început și mi-a cultivat interesul pentru muzică.
În același timp, la Școala de Arte din Sighet am avut profesori care au contribuit mult la formarea mea muzicală. Am studiat vioara cu profesorul Gavaller Alexandru, iar la solfegiu și teorie muzicală cu profesorul Nicolae Paraschiv. Ei au fost printre cei care m-au ghidat în primii ani și m-au ajutat să îmi dezvolt disciplina și baza muzicală.
Privind în urmă, îmi dau seama că acea perioadă și oamenii care m-au îndrumat atunci au avut un rol foarte important în parcursul meu.

I.M.: Pe parcursul carierei internaționale, v-ați prezentat vreodată – explicit – ca fiind din Sighet – Maramureș – România? Cum a reacționat publicul?
I.L.: Da, desigur. De multe ori spun că sunt din Sighetu Marmației, din Maramureș, România. Pentru mine este important să menționez locul din care provin.
De cele mai multe ori, reacția oamenilor este una de curiozitate. Mulți nu cunosc foarte bine regiunea, iar atunci apar discuții interesante despre România, despre Maramureș și despre tradițiile de acolo.
În același timp, port cu mine și amintirile din oraș – străzile, clădirile vechi, atmosfera copilăriei și comunitatea diversă care l-a format: români, maghiari, evrei și alte minorități. Sighetul are o istorie foarte bogată, iar pentru mine este important să povestesc despre aceasta – despre memoria evreiască, despre perioada comunistă și faimosul penitenciar, dar și despre cultura vie care există aici.

I.M.: Care sunt amintirile sighetene pe care le purtați „la suflet” prin lume?
I.L.: Cele mai dragi amintiri din Sighet sunt legate de familia mea și de atmosfera copilăriei. Îmi amintesc cu drag de anii petrecuți la Școala de Arte „George Enescu”, de competițiile muzicale organizate acolo și de momentele în care cântam la biserică. Străzile orașului, muzica din casă și sărbătorile împreună cu cei dragi sunt lucruri pe care le port mereu cu mine. Chiar și când călătoresc prin lume, aceste amintiri îmi dau rădăcini și inspirație.

I.M.: Cât de dificilă a fost adaptarea în sistemul muzical universitar internațional?
I.L.: Adaptarea la sistemul muzical universitar internațional a fost o călătorie cu mai multe etape. În Ungaria, nivelul nu era foarte ridicat, dar chiar și așa, mediocritatea colegilor m-a motivat să dau tot ce am mai bun și să fiu mai bun decât… mine însumi.
Când am ajuns în Belgia și Olanda, lucrurile au fost complet diferite. Sistemele muzicale internaționale sunt foarte exigente, iar nivelul colegilor mei era extrem de ridicat. La Conservatorul Regal din Bruxelles și la Prins Claus Conservatorium din Groningen, te întâlneai cu oameni din întreaga lume, extrem de competitivi și dedicați. A fost nevoie nu doar de disciplină și multă muncă, ci și de abilitatea de a te înțelege cu toți colegii. Reputația ta și etica muncii erau la fel de importante ca talentul muzical.
În același timp, această perioadă m-a provocat și m-a ajutat să mă dezvolt foarte mult. Am învățat să fiu responsabil, să primesc feedback și să colaborez cu oameni din culturi diferite. Privind în urmă, pot spune că aceste experiențe m-au format nu doar ca muzician, ci și ca persoană.

I.M.: Ce diferențe majore ați observat între viața muzicală din România și cea din țara în care v-ați stabilit, Statele Unite ale Americii?
I.L.: Diferențele între România și Statele Unite în privința vieții muzicale sunt foarte evidente pentru mine. În România există foarte mult talent și pasiune, dar oportunitățile profesionale pentru muzicieni sunt limitate. Chiar dacă există orchestre sau școli de muzică, cantitatea de muncă și proiecte stabile este mult mai mică.
În Statele Unite, lucrurile stau complet diferit. Aici există o cerere reală pentru muzică, inclusiv muzică clasică, și ești respectat ca profesionist. Bisericile, orchestrele și diverse proiecte oferă oportunități reale de a cânta și de a construi o carieră. Etica muncii și reputația sunt foarte importante, iar nivelul profesional este ridicat, ceea ce te motivează să dai tot ce ai mai bun.
Din experiența mea personală, aceasta diferență se simte cel mai mult: în România, muzica clasică există, dar cultura muzicală s-a schimbat mult și nivelul general de apreciere a acestui gen nu mai este la fel de puternic. În schimb, în SUA simți că muzicienii sunt respectați și există oportunități reale de a face performanță la cel mai înalt nivel, ceea ce te ajută să crești continuu ca artist.

I.M.: Este dificil de trăit din muzică în lumea occidentală?
I.L.: Viața de muzician în lumea occidentală are provocările ei, dar și oportunități reale. Pentru a reuși, nu este suficient să fii doar talentat – trebuie să fii un instrumentist foarte bun, pentru că nivelul cerut este foarte ridicat.
În același timp, contează enorm să fii plăcut, ușor de lucrat și să ai o reputație bună. În această industrie, oamenii revin la cei cu care se înțeleg bine și care își fac treaba cu profesionalism. Combinația între calitate muzicală excelentă și etică impecabilă este cea care îți oferă cele mai multe oportunități și te ajută să construiești o carieră durabilă.

I.M.: Ați avut experiențe muzicale pe întreg mapamondul și succese deosebite. Care a fost „povestea” GRAMMY-ului?
I.L.: Povestea GRAMMY-ului începe aproape întâmplător. În Chicago, l-am întâlnit pe stradă pe Matt Jones, un talentat aranjor de coarde, care căuta muzicieni pentru a înregistra câteva piese pentru un artist. Am început să lucrăm împreună și, de-a lungul anilor, am construit o relație profesională foarte strânsă.
Treptat, vestea s-a răspândit că există un grup de muzicieni specializați în înregistrări de coarde în Chicago, iar oportunitățile au început să apară. Aceasta ne-a adus colaborări cu artiști importanți, inclusiv PJ Morton, pianist și membru al formației Maroon 5. Am avut privilegiul să fiu violist principal pe piesa „How Deep Is Your Love”, care a câștigat un GRAMMY.
A doua experiență GRAMMY a venit prin colaborarea cu legendarul artist gospel Kirk Franklin, câștigător al Grammy-ului pentru albumul „Long Live Love”. Am avut ocazia să înregistrez și să lucrez direct cu el, ceea ce a fost extrem de inspirant și memorabil.
Pentru mine, aceste realizări nu sunt doar despre premii, ci despre relații, muncă de echipă, reputație și pasiunea pentru muzică. Tot ce am construit de-a lungul carierei, inclusiv studiile internaționale și colaborările constante, a dus la aceste momente speciale.

I.M.: V-ați gândi la un proiect artistic dedicat orașului natal, în contextul aniversării… #Sighet700?
I.L.: Mi-ar plăcea să fac un proiect dedicat Sighetului, nu neapărat pentru #Sighet700, ci mai degrabă pentru viitorul apropiat.
Am câteva idei, dar nu m-am decis încă ce anume aș face. Poate un concert sau un proiect muzical care să aducă împreună artiști din diaspora și să celebreze cultura și tradițiile orașului. Pentru mine ar fi o bucurie să pot aduce un omagiu orașului natal și să creez o experiență memorabilă pentru comunitate.

I.M.: Cum apreciați viitorul cultural al Sighetului și ce rol credeți că poate juca diaspora artistică în dezvoltarea lui?
I.L.: Cred că viitorul cultural al Sighetului poate fi promițător dacă se valorifică tradițiile și patrimoniul local. Este un oraș cu o istorie bogată și diversitate culturală, care poate inspira noi proiecte și inițiative artistice.
Diaspora artistică poate juca un rol important, aducând experiență internațională, idei noi și colaborări care să sprijine și să încurajeze tinerii artiști. Chiar dacă nu sunt mereu acasă, legătura mea cu Sighetul rămâne puternică și orice contribuție, oricât de mică, poate avea impact asupra comunității.

I.M.: Dacă aveți un mesaj destinat tinerilor muzicieni din Sighet… care ar fi acela?
I.L.: Le-aș spune tinerilor muzicieni să fie curajoși și să nu se teamă să își urmeze pasiunea. Talentul este important, dar munca, disciplina și dorința de a învăța continuu fac diferența.
Să fie deschiși la colaborare, să asculte și să învețe de la cei din jur și să fie mândri de rădăcinile lor. Chiar dacă drumul poate părea greu, oportunitățile vin pentru cei care perseverează și se străduiesc să fie cele mai bune versiuni ale lor.

I.M.: Mulțumesc! Sper să ne vedem la Sighet, în luna august, la întâlnirea cu personalitățile din țară și din diaspora sigheteană!
I.L.: Mulțumesc! Abia aștept să revin la Sighet și să întâlnesc comunitatea. Va fi o ocazie frumoasă să ne revedem și să schimbăm impresii.

Ion Mariș

La 22 noiembrie 1918 se organizează la Sighet o impunătoare Adunare Naţională care alege delegaţii comitetului Sfatului Naţional Român în frunte cu dr. Vasile Chindriş şi delegaţii pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). Prin Decretul -lege 3631 din 11 decembrie se consfinţea unirea pe plan intern şi se organiza Transilvania provizoriu prin cele două organisme, Marele Sfat Naţional, cu rol legislativ, şi Consiliul Dirigent, drept for executiv. Acesta din urmă, avea în componență 15 Resorturi (ministere), la Culte și Instrucțiune Publică fiind numit Vasile Goldiș. La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent înființează Gazeta Oficială, care apare neîntrerupt, la Sibiu, până la 31 martie 1920. Ea publică hotărârile Marelui Sfat al Transilvaniei, decretele, ordonanțele, notele circulare și alte decizii ale Consiliului Dirigent. În anunțul ministrului Valeriu Braniște, nr. 5742, Sibiu 14 iunie 1919, publicat în Gazeta Oficială, nr. 35 din 16 iunie 1919 se înființează: a) 17 licee  de băieți – din care  8 licee complete (clasele I-VIII) și 9 deocamdată cu primele 5 clase românești, la poziția 5 figurând „Dragoș” – Sighet; b) 4 școli reale superioare (clasele I-V românești); c) 3 licee de fete deocamdată cu clasele I-V românești; d) 2 școli superioare de fete (clasele I – V), la Brașov și Sighet; e) 2 școli comerciale de băieți; f) 2 școli comerciale de fete; g) 6 Școli Normale,  5 de băieți (printre care și cea de la Sighet) și una de fete.

Astfel, după cum se poate remarca, în Sighetul interbelic s-au impus, prin contribuţia lor deosebită la educarea tinerei generații Liceul de băieți „Dragoș Vodă”, Liceul de fete „Domnița Ileana” și Școala Normală „Regele Ferdinand”.

Liceul de băieți Dragoș Vodă şi-a deschis cursurile la 10 octombrie 1919. Festivitatea prilejuită de acest eveniment rămâne o zi memorabilă, care a început cu sfinţirea şcolii de către părintele vicar Ilarie Boroş, preot greco-catolic la Sighet. Şcoala a funcţionat şi funcţionează şi azi într-o clădire construită în 1912. Imobilul a intrat în proprietatea Ministerului Educaţiei Naţionale la 3 martie 1937. Liceul de băieţi „Dragoş Vodă” a fost instalat la parterul şi primul etaj al clădirii, preluate de la fostul liceu catolic de băieţi la 10 august 1920.

În perioada interbelică, la acest liceu au predat 105 cadre didactice, dintre care 64 profesori cu studii superioare, opt dintre ei având și titlul de doctor. Îi amintim pe dr. Eugen Seleș, primul director al liceului, transferat în 1920, profesor și director, în 1920 la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare; îi urmează la conducerea liceului până în anul 1940 profesorul de matematică Mihail Șerban, originar din Săpânța, transferat de la Liceul de fete din Blaj; Alexandru Gheorghe Flore, autorul Graiul mirilor români de pe Valea Someșului (1914), Titu Liviu Doroș, Iacob Dermer, care a desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică, în special la ziarul Graiul Maramureşului  și coautor la Maramureşul românesc, Alexandru Balint, Nicolae Angelescu, Marcu Csoti, Dumitru Simion, care activa în același timp și ca director al Școlii Normale (până în anul 1928, când este transferat la Focșani) sau pictorii Traian Bilțiu-Dăncuș – fondator și redactor al gazetei Graiul Maramureșului, director al Muzeului sighetean de etnografie – Liviu Bordeaux, cel care la Palatul Cultural de la Sighet a înfiinţat o şcoală particulară de pictură, și unde a organizat expoziţii cu caracter permanent.
Dintre absolvenții de seamă ai liceului din perioada interbelică se remarcă folcloristul și etnologul Mihai Pop, președinte al SocietățiiInternaționale de Etnografie și Folclor, laureat al premiului internațional „I.G. Herder” (1967), membru de onoare al Academiei Române (2000). Una dintre trăsăturile absolventului de „Dragoș Vodă” o reprezintă opțiunea de-a se întoarce în calitate de profesor, de-a fi coleg cu foștii profesori. Este cazul lui Andrei Radu, care în 1932 este numit profesor suplinitor și colaborator la „Graiul Maramureșului”. La sfârşitul carierei didactice, Andrei Radu a fost lector la catedra de metodică a Universităţii din Cluj-Napoca, calitate în care şi-a susţinut doctoratul la Sorbona cu tema: „Methodologie de l’enseigment du francais”. Îi datorăm cele mai frumoase mărturii despre oamenii liceului în lucrarea „Mierea amintirilor”. Un alt absolvent întors la Sighet în 1931 a fost Mihai Marina. Secretar al Despărţământului Maramureş, fondator al „Graiului Maramureşului”, a fost primpretor al plasei Sighet. A participat la lucrările de pregătire a materialului documentar pentru Conferinţa de Pace de la Paris. Se impune prin studiul referitor la numele Sighetului şi prin lucrarea monografică intitulată „Situaţia Maramureşului între cele două războaie mondiale”.

Un alt pasionat de gazetărie dar şi de istorie, absolvent al Liceului „Dragoş Vodă” în acelaşi an cu Mihai Marina (1926), a fost Gheorghe Dăncuş. După terminarea facultății, obţine catedra de limba şi literatura română la Şcoala Normală din Sighet, până la 1934, când se va angaja la Arhivele Judeţene. Din anul 1950 a fost numit director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii sale (în 1967), cu excepţia perioadei 1956-1959, când a fost director al Muzeului Emil Isac. Și lista poate continua cu artiștii Vasile Kazar – profesor la catedra de grafică de la Institutul „Nicolae Grigorescu”, distins cu Marele premiu al U.A.P. pentru întreaga carieră (1985) și Harry Herman Maiorovici, membru al Uniunii Cineaștilor Români și vicepreședinte al Asociației de prietenie România – Israel.

După al Doilea Război Mondial, Liceul de băieți „Dragoș Vodă” își va modifica de mai multe ori numele, devenind rând pe rând, Liceu Mixt, (odată cu unificarea cu liceul de fete) Liceu Mixt „Filimon Sârbu”, Școala Medie Nr.1 Sighet, Școala Medie Nr. 1„Filimon Sârbu”, Liceul de cultură generală, Liceul „Dragoș Vodă”, Liceul real-umanist „Dragoș Vodă”, Liceul Industrial „Dragoș Vodă”, Liceul Teoretic „Dragoș Vodă”, pentru ca începând cu 1 septembrie 1999 să devină Colegiul Național „Dragoș Vodă”.

Tot la 10 octombrie 1919 şi-a început activitatea şi Liceul de fete Domniţa Ileana, festivitatea de deschidere având loc în curtea interioară a Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko” de azi. Cursurile şcolare s-au desfăşurat într-un edificiu care cuprindea opt clase, o capelă, o sală de gimnastică, o sală de muzică, opt săli destinate laboratoarelor, bibliotecii şi altor activităţi adiacente. În clădire se afla şi locuinţa directorului școlii, profesorul Corneliu Sânjoanu, formată din patru camere. Totodată, liceul de fete dispunea de un internat cu 32 încăperi. În afara camerelor destinate fetelor care frecventau şcoala, în incinta internatului se afla şi o locuinţă cu două camere pentru directoarea internatului.

Liceul de fete „Domniţa Ileana” înscria şi fete care doreau să se prezinte la sesiunile de examene organizate pentru candidatele care s-au pregătit particular. În 1924, în clasa întâi a fost înscrisă o elevă, în clasa a doua trei, în clasa a treia zece, în clasa a patra nouăsprezece, în clasa a cincea trei, în clasa a şasea o elevă, iar în clasa a şaptea două. Situaţia cea mai slabă s-a înregistrat în 1932, când erau înscrise doar două eleve particulare, una în clasa a doua şi cealaltă în clasa a şaptea. În 1934 au fost şcolarizate 16 eleve, în 1935 – 26, în 1936 – 22, în 1937 – 17, în 1938 – 15, în 1939 – 18 şi în 1940 – 27. Majoritatea elevelor particulare erau înscrise în primele patru clase, deci în cele gimnaziale. Absolvirea acestora era suficientă pentru a ocupa un post de funcţionar public. Liceul de fete „Domniţa Ileana” se înscrie în realizările învăţământului românesc interbelic. Din motive financiare, în anul 1938 printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale, Armand Călinescu, liceul de fete este transformat în gimnaziu.

Prin același decret al Consiliului Dirigent din 1919, urmau să fie înființate cinci Școli Normale de băieți la Cluj, Deva, Timișoara, Zalău şi Sighet. Se preconizau două cicluri de câte doi ani, primul an cu o instrucţie comună celorlalte licee teoretice, iar ciclul secundar, dedicat specializării. La 11 octombrie 1919, își începe cursurile Școala Normală de băieți din Sighet, primul director fiind profesorul Ion Borgovan. Încă din primul an de studiu, 46  de elevi au fost cazați în internatul din strada Avram Iancu, internat deschis în prezența directorului Enea Hodoș și a profesorului Ioan Bilțiu-Dăncuș. Tot acum se organizează și școala de aplicație. Potrivit Decretului Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, în anul 1920 este numit director profesorul Dimitrie Simon, care-și desfășoară activitatea până în anul 1928, când se transferă la Focșani, iar în locul acestuia este adus profesorul Vasile Pop.

Între 1922 şi 1932 Şcoala Normală „Regele Ferdinand” a dat învăţământului 237 dascăli. În următorii şase ani, până la desfiinţarea şcolii, numărul total al absolvenţilor a fost de 79. Majoritatea absolvenţilor au devenit învăţători în Maramureş, acoperind o parte a posturilor vacante, foarte numeroase. Numai în anul şcolar 1921-1922 au fost vacante 117 posturi în învăţământul primar local. În acelaşi an şcolar, Şcoala Normală avea 150 elevi înscrişi, însă din aceştia doar opt erau absolvenţi.

Cei 237 de învăţători, care s-au calificat la Şcoala Normală din Sighet în perioada 1922-1932, reprezentau un contingent ce avea să contribuie parţial la rezolvarea crizei de cadre didactice din învăţământul primar. Scăderea numărului de absolvenţi din anii următori, faptul că în intervalul 1933-1938, cât a mai funcţionat şcoala s-au calificat doar 79 învăţători, a contribuit numai în parte la îmbunătăţirea efectivului de învăţători.

La catedrele şcolii au funcţionat profesori cu o frumoasă pregătire, iar de pe băncile acesteia au ieşit învăţători care au urmat exemplul dascălilor lor. Rămân repere: Ioan Berinde – absolvent al Școlii Normale (promoţia 1927), s-a remarcat printr-o intensă activitate publicistică, concentrându-şi atenţia asupra problemelor şcolii în general și asupra învăţământului primar rural în mod special; Petre Lenghel Izanu, absolvent și el al școlii (promoția 1926) – a îndeplinit funcții de conducere în cadrul Revizoratului Școlar Județean. În 1938 a realizat manualul Geografia Judeţului Maramureş pentru clasa a II-a; Ion Bârlea – prestigios folclorist și om de cultură și-a desfășurat activitatea la Școala Normală între 1920 – 1930 ca și profesor de religie greco-catolică, iar în 1938 s-a transferat la Cluj, unde a editat seria nouă a săptămânalului Gazeta Maramureşană. Cât timp a deţinut funcţia de director al Arhivelor Statului din Sighet a publicat „Contribuţii la istoria Maramureşului”; Gheorghe Vornicu – la 1 septembrie 1921este numit la profesor la catedra de istorie și geografie, pe care o va ocupa timp de 10 ani; cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din Maramureș inaugurează la 7 septembrie 1926 Muzeul Etnografic al Maramureșului; Vasile Pop – participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca reprezentant al comitatului Satu Mare, profesor la Școala Normală din Gherla, este numit director în 1928; va deține această funcție până în anul 1938, timp în care s-a ocupat de buna funcționare a Școlii de Aplicație și a cursurilor de vară de perfecționare didactică; în perioada celui de-al doilea război mondial a fost profesor la Şcoala Normală din Blaj, iar după 1945 la Liceul „Dragoş Vodă” de la Sighet.

Din motive financiare, în anul 1938, printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale Armand Călinescu, liceul este desființat. Își redeschide porțile după zece ani, la 1 octombrie 1948 sub numele de Liceul Pedagogic, iar prin unificarea de la 1 septembrie 1960 cu secția pedagogică a liceului cu limba de predare ucraineană, va purta denumirea de Școala pedagogică din Sighet. Începând cu 1 septembrie 1966 își schimbă din nou titulatura, devenind Liceu Pedagogic, pentru ca după revoluția anticomunistă din decembrie 1989 să se transforme în Colegiu Național Pedagogic „Regele Ferdinand” (2024).

* o infimă contribuție dintr-un viitor volum omagial
Sursa foto: Muzeul Maramureșean

Bibliografie:

Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Constantin Băjenaru, Consiliul Dirigent și problematica școlară din Transilvania (decembrie 1918-aprilie1920), în Acta Terrae Fogarasiensis, VIII, Editura Negru Vodă, Făgăraș, 2019.
Odarca Bout, Vasile Paul, Mihaela Sautriot, Radu Zlati, Monografia Liceului Pedagogic din Sighetu Marmației. File din istoria liceului de ieri și de azi, Editura Valea Verde, 2012.
Petre Lenghel Izanu, Situația învățământului primar în Maramureș, în Graiul Maramureșului, nr. 17, 1933, 2.
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.
Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2008.
Marius Voinaghi, Liceul „Dragoș -Vodă”Sighet la început de drum, în Centenarul Unirii 1918-2018. Maramureșul înainte și după Marea Unire a românilor, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2019.

Luna martie are în centru sensibilitatea feminină. Asociația SOS Bambini Romania a decis să sărbătoreasca domnișoarele într-un mod inedit: Cupa Rotary Sighet la fotbal feminin! Proiectul sportiv al asociației are un istoric de… 14 ani de muncă, perioadă în care 4 generații de domnișoare au învățat ce e disciplina, regulile și cât de sănatos este să practici un sport. Pornind de la experiența noastră ne-am încumetat să organizăm pentru prima dată cupa interjudețeană de fotbal feminin. Cupa e reunit echipe din două județe: Maramureș și Satu Mare. Au fost patru echipe care au intrat pe teren și au dat ce aveau mai bun! Emoțiile au fost mari dar victoriile finale presupun multă munca și asiduitate!

La campionat, pe lângă echipa locală Sporting Sighet (proiect SOS Bambini Romania), au participat și echipele din localitățile Baia Mare, Băița de Sub Codru și Bârsăul de Sus.

A fost un eveniment de excepție aflat sub egida #Sighet700 care s-a desfăsurat cu sprijinul Clubului Rotary Sighet, Liceul Leowey Klara, Serviciul de ambulanță Sighet și Restaurant Hotel Grădina Morii. Mulțumiri arbitrului voluntar si colegilor din Clubul Rotary Sighet și Asociația SOS Bambini care s-au implicat în mod direct în organizarea acestei cupe.

Feedback-ul a fost unul pozitiv, sperăm să devină o cupă anuală care să aducă multe bucurii fotbalistelor și publicului sighetean!

Pe această cale mulțumim domnișoarelor care au participat la turneu, antrenorilor și tuturor celor care s-au implicat în buna desfășurare a acestui eveniment!

Levente Pesek

În cadrul ședinței Consiliului Local Sighet din 26 februarie 2026  a fost aprobată oficial stema municipiului nostru. Este un moment semnificativ în anul în care Sighetul sărbătorește atestarea celor 700 de ani de existență… „oficială”.
Elementele noii steme provin din cea mai veche stemă cunoscută a orașului, datând din anul 1576, refăcută și adaptată conform rigorilor heraldice actuale. Designul stemei sugerează „continuitatea orașului Sighet, vechea capitală istorică a Maramureșului”.

Argumente:

Smalțul roșu al scutului simbolizează vechea autonomie locală, specifică urbanismului medieval de tip german, subliniind statutul privilegiat și organizarea administrativă distinctă de care s-a bucurat orașul nostru de-a lungul timpului.
Capul de bovideu, element central al stemei, face parte din vechea stemă a Sighetului și se regăsește în numeroase reprezentări heraldice din zonă, fiind un simbol al identității locale și al tradiției istorice maramureșene.
Crinul heraldic, prezent și el în vechea stemă, evocă tradiția heraldică franceză a regilor angevini de stirpe napoletană ai Ungariei, care au recunoscut orașul în anul 1326. Acest simbol face trimitere la continuitatea istorică a localității încă din secolul al XIV-lea și exprimă puterea, identitatea, forța materială și spirituală, demnitatea, măreția, credința și ideea de nemurire.
Crucea și steaua cu șase raze, elemente tradiționale asociate capului de bovideu în heraldica medievală locală, reprezintă credința locuitorilor și rolul important jucat de maramureșeni în sistemul de apărare medieval.
Coroana murală cu cinci turnuri crenelate confirmă rangul de municipiu al Sighetului, marcând statutul administrativ și importanța sa în cadrul județului și al regiunii istorice.

Stema va fi înaintată spre analiză în cadrul Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, iar după obținerea avizului favorabil urmează să fie aprobată prin Hotărâre de Guvern, acesta fiind ultimul pas procedural pentru ca simbolul municipiului Sighet să fie oficializat la nivel național.

Salut, Sighet!

 Primul cor al Bisericii greco-catolice din Sighet lângă vicarul Tit Bud, inițiatorul său.

„Cantor-docent (învățător și cântăreț n.n.) a fost ales Petru Pop, unul dintre docenții cei mai buni, e cantor foarte bun pricepător de muzică și de note. Cu ajutorul lui s-a ajuns scopul de a avea un cor vocal al credincioșilor parohiei noastre. Corul acesta cuprinde 28 de membri, toți credincioși ai parohiei și cântă în toate duminecile și sărbătorile liturghia. S-au cumpărat cărți de rugăciuni care cuprind și cântările bisericești. S-au împărțit deja vreo 50 și se cer mereu altele și altele. Odată cu înființarea corului se lățește dorința de a citi românește și pătrund tot mai mult cărțile românești în popor. Biserica acum e îndesată în toate sărbătorile. Ca să îndemn pe credincioși să ia parte în cor, am fotografiat coriștii, ca să rămână icoana (fotografia n.n.) întâiului cor român al poporului din Sighet ca o suvenire pentru urmași”.
În 1903, când a scris Tit Bud aceste rânduri (vezi „Însemnări și date despre înființarea Parohiei Greco-Catolice Române din Sighetul Maramureșului”, în Tit Bud, „Scrieri istorice”, Sighet, 2021, p.126-127), corul exista deja din 1901. În 1906, când a trecut prin Sighet și a participat la o liturghie oficiată de Tit Bud în Biserica „Adormirea Preacuratei Fecioare Maria”, ridicată de el în 1892, Nicolae Iorga a fost plăcut impresionat de partea muzicală a liturghiei și a notat în impresiile sale. După Petru Pop, cantor al bisericii și dirijor al corului a fost mulți ani Gheorghe Nemeth, un alt învățător dăruit cu calități vocale deosebite.

În perioada interbelică viața culturală și artistică din Sighet și din Maramureș a cunoscut o creștere deosebită și o „lățire”, cum zicea Tit Bud, la școlile confesionale și la bisericile comunale (ex. Corul Bisericii din Hoteni, foto 1930) iar în Sighet, cu sprijinul doamnelor din Reunuinea femeilor greco-catolice și a AGRU-lui corul a ajuns la un înalt nivel de interpretare sub bagheta doamnei profesoare Elisabeta Iurca, o fiică și o demnă reprezentantă a școlilor Blajului. Dar corul Bisericii greco-catolice din anii aceia n-au fost doar cu cântările alături de biserica lor. Au fost o prezență vie în viața muzicală și culturală a orașului, au organizat manifestări diverse și au făcut colecte pentru a sprijini pictarea iconostasului și rezolvarea altor nevoi. Și uite cum nimic nu este întâmplător! coriștii din zilele noastre adună în fiecare duminică – dă fiecare cât poate – bani pentru vitraliile bisericii în care cântă. Poate și pentru că de la balcon vitraliile sunt mai aproape de ei.

După 1948, corul a dispărut odată cu Biserica greco-catolică pe care a slujit-o și, după o tăcere, un trist intermezzo de… 50 de ani, a reapărut iarăș împreună cu aceasta, în 1990. Întâi, pentru scurt timp, a fost dirijat de regretatul profesor Teodor Borca, apoi, până în prezent, l-a adus – cu dragoste și cu multă muncă, dar și cu multe și frumoase succese – doamna profesoară Rodica Gheorghiu, având-o alături, până în urmă cu câțiva ani, pe colega și buna sa prietenă, regretata profesoară Monica Chifor, două nume strălucite ale vieții muzicale sighetene din ultimele decenii.
Sub conducerea doamnei Gheorghiu, corul a ținut, în urmă cu peste 30 de ani primele concerte de colinzi pe treptele interioare ale Palatului Culturii, celelalte, an de an, se țin în nou construita Biserică „Cristos Regele Universului”, iar concertul închinat Sfintelor Paști, ținut în fiecare an în Săptămâna Patimilor și dedicat celor care au suferit în timpul regimului  comunist, are loc întotdeauna pe celularul Memorialului – un requiem care pătrunde prin ușile deschise ale celulelor fostei închisori, dar și o plecată rugăciune pentru liniștea sufletelor celor care au suferit aici. Sunt momente de mare emoție și de înaltă vibrație sufletească  pentru toți cei prezenți. Dar în afara celor două concerte anuale corul cântă în fiecare an, ca invitat, la sfințirea și la hramul unor biserici și mănăstiri, la diferite concerte și concursuri corale organizate la Cluj, Oradea, Zalău, Bistrița, Baia Mare, la Liturgia solemnă de la Cimitirul Săracilor, în cadrul Pelerinajului anual de la începutul lunii mai, la care participă un număr impresionant de pelerini în frunte cu ierarhii și preoții bisericilor greco-catolice din întreaga țară și a cărui importanță a depășit granițele. Și, datorită acestei intense activități și aprecierilor de care pe bună dreptate se bucură, corul a fost invitat și peste hotare și a avut onoarea și bucuria să concerteze în celebra Catedrală „Sfântul Ștefan” din Viena și la Centrul cultural al românilor de acolo, în alte mari biserici din Marsilia și Strasbourg – Franța. Dar, pe lângă toate acestea, trebuie avut în vedere faptul deosebit de important că un cor înseamnă, în primul rând, oameni, oameni dispuși să dăruiască, oameni care „sfințesc” locul… fiindcă oamenii aceștia trec și ei odată cu anii și trebuie să vină alții, să le ia locul!

Rândurile de mai sus pot fi considerate ca fiind o scurtă și grăbită poveste a unui cor bisericesc de-a lungul anilor, de la nașterea sa până în zilele noastre și, la o primă impresie, așa este. Au trecut, iată! 125 de ani de când a luat ființă. Analizată mai în profunzime însă această „poveste” este și o interesantă filă de istorie a locului, din care se desprind imaginile evoluției noastre sociale, culturale, religioase și chiar economice. Trebuie doar să privim atent fotografiile!

                                                                       Ioan Ardeleanu-Pruncu

Vineri, 20 februarie 2026, în prima parte a zilei, în Sala Transist a Primăriei, a fost o atmosferă frumoasă, sportivă, încărcată de fair-play. S-a marcat „oficializarea” debutului Final Four-ului Cupei României la baschet feminin, ediția 2025/2026, eveniment găzduit de venerabilul nostru oraș (#Sighet700) care ne plasează în lumea bună a competițiilor naționale de maximă vizibilitate.

Evenimentul găzduit de Primăria Sighet și de primarul Vasile Moldovan a fost onorat de prezența  doamnei Carmen Tocală – președinta Federației Române de Baschet, a domnului Tibi Dumitrescu – Secretar General al FRB, a domnului Șerban Sere – director CSM Oradea, a domnului George Opriș, președinte CSM Sighetu Marmației, a reprezentanților celor patru echipe finaliste, dar și a elevilor voluntari CNDV-iști implicați în organizarea activităților conexe și – nu în ultimul rând – a reprezentanților mass-media și a altor invitați.

„Pentru Sighetu Marmației, găzduirea unui asemenea turneu reprezintă o confirmare a faptului că suntem un oraș care susține performanța, spiritul de echipă și valorile sportului. Le mulțumesc tuturor celor implicați în organizare, în special tinerilor voluntari, care demonstrează că implicarea și responsabilitatea civică sunt parte din identitatea comunității noastre.” (Vasile Moldovan – primar)

După discursurile concise, la obiect (baschet), și oferirea unor lucrări realizate de elevii de la Clubul Copiilor din Sighet personalităților sportive participante, a urmat ședința foto de rigoare (cu trofeul competiției în prim plan) pentru imortalizarea acestui eveniment care face parte implicit și din calendarul activităților dedicate aniversării celor 700 de ani ai Sighetului (conform „certificatului” existent până la această dată).

În după amaiza zilei de vineri, 20.02.2026, s-au disputat semifinalele: Rapid București – Sepsi SIC Sfântu Gheorghe: 94 – 69 și CSM CSU Târgoviște – FCC Baschet UAV Arad: 53  – 65.
În FINALA care se va disputa azi, 21 februarie 2026, de la ora 14:30 se vor întâlni așadar Rapid București și FCC Baschet UAV Arad.

Felicitări participanțior, succes finaliștilor!

Concluzia (nu doar mediatică)… să nu se neglijeze la niciun nivel: Mens sana in corpore sano!

Foto & text: Ion Mariș

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Mulți colegi ne întreabă de ce insistăm pe anul 1326, când este mai mult decât evident că locuirea aici este mult mai veche. Reiterăm ideea potrivit căreia istoria, deși explorează trecutul, vizează mai ales prezentul și înțelegerea acestuia. Așadar, până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, ne continuăm periplul prin Sighet (cititorilor „Salut, Sighet!” le mai pregătim câteva povești citadine), mai bine zis pe străzile virtuale ale acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra a doi istorici care au marcat istoria urbei noastre și care și-au lăsat amprenta asupra mai multor generații de maramureșeni: Szilágyi István și Ioan Mihalyi de Apșa. Nu este un demers simplu să rezumi cariera științifică a doi academicieni în câteva fraze, pentru o revistă electronică, dar tinerii noștri cititori trebuie să cunoască despre ei cel puțin următoarele date.

Szilágyi István (1819–1897) a fost profesor, filolog și istoric, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. S-a născut la Nagykálló și a studiat la Colegiul Reformat din Debrețin, unde și-a început și cariera didactică. A predat pentru scurtă vreme la Salonta, iar în 1845 a fost numit profesor la Liceul Reformat din Sighet, instituție pe care a condus-o între 1850 și 1894. Pe lângă strălucita activitate didactică, Szilágyi István a fost unul dintre promotorii cunoașterii istoriei Comitatului Maramureș, alături de Ioan Mihalyi de Apșa și Várady Gábor. A fost primul care a semnalat importanța documentului din 1326. În 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor de la Sighet, a publicat lucrarea Máramaros vármegye leírása (Descrierea Comitatului Maramureș). În 1883, a fost membru fondator și președinte al Societății pentru Muzeu, iar în 1889, cu prilejul Adunării Societății Istorice Maghiare desfășurate la Sighet, a publicat studiul Máramaros megye általános történetéből (Din istoria generală a Comitatului Maramureș). De asemenea, în 1865, a fost unul dintre întemeietorii periodicului Maramaros, al cărui redactor responsabil a fost, dar și sufletul publicației timp de aproximativ două decenii. La doi ani după moartea sa, i-a fost ridicat un bust de bronz, realizat de sculptorul Tóth András din Debrecen, monumentul (Foto 1) fiind amplasat în grădina dintre Biserica Reformată și Liceul Reformat. După 1918, a fost îndepărtat din fața Bisericii Reformate, azi aflându-se în spațiul expozițional al Muzeului Prielle Kornélia.

Ioan Mihalyi de Apșa (1844-1914) a fost jurist și istoric, membru corespondent al Academiei Române. S-a născut la Ieud și a studiat la gimnaziile piariste din Sighet, Ungvár, Košice și Pesta. Între anii 1862-1866, a urmat studiile de drept la Pesta, unde a fost inițiat în cercetarea documentelor medievale de profesorul Gustáv Wenzel, iar în domeniile arheologiei și numismaticii, de profesorul Rómer Flóris. Revenit la Sighet, a ocupat funcția de prim-subnotar al comitatului între 1867 și 1871. În 1869 și-a obținut doctoratul în drept, iar din 1871 a fost numit prim-procuror al comitatului, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită în 1914. Pe lângă cariera profesională, asemenea lui Szilágyi István, Ioan Mihalyi de Apșa a studiat cu pasiune istoria comitatului natal. În jurul celebrului tezaur de la Sarasău, aflat parțial în posesia sa, a pus bazele unei valoroase colecții de arheologie și numismatică. La Expoziția Universală de la Paris din 1867, două obiecte, alături de colecția sa, au fost expuse în cadrul standului Ungariei. De asemenea, în 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor desfășurate la Sighet, a fost curatorul primei expoziții de istorie și arheologie organizate vreodată în Maramureș. Alături de Szilágyi István și Várady Gábor, a pus bazele Societății pentru Muzeu, în cadrul căreia a susținut, în noiembrie 1883, conferința intitulată Preistoria Maramureșului. În 1889, cu ocazia Adunării Societății Istorice Maghiare, Mihalyi a prezentat lucrarea Studii asupra documentelor maramureșene, care anunța apariția, în 1900, a celei mai importante opere a sale: Diplome maramureșene din secolul al XIV-lea și al XV-lea (Foto 2). În perioada interbelică, eforturile conjugate ale Asociațiunii, ale profesorului dragoșist Ion Modreanu și sprijinul financiar colectat prin subscripție publică au făcut posibilă ridicarea unui bust realizat de sculptorul E. Mățăianu (Foto 3), amplasat în fața clădirii Prefecturii, azi Curtea Veche. Bustul de bronz a fost dezvelit la 30 august 1925, în prezența Ministrului Instrucțiunii și Culturii Publice, istoricul Alexandru Lapedatu, care, în discursul său, preciza: monumentul ce ne stă în față reprezintă chipul unuia dintre cei mai buni și mai merituoși fii ai acestui ținut; chipul pe care mulți dintre cei prezenți l-au cunoscut aievea și pe care cei viitori rămân să și-l imagineze după această înfățișare. AERE PERENNIUS, chipul lui Ioan Mihalyi de Apșa. Monumentul a fost înlăturat după Dictatul din 30 august 1940, iar regimul comunist, odată cu naționalizarea bunurilor familiei Mihalyi, a trimis bustul la un depozit de fier vechi din Satu Mare pentru a fi topit. În urma unor nenumărate memorii adresate autorităților comuniste județene de către familie și intelectuali maramureșeni de la București (spre exemplu, Memoriul din 2 decembrie 1974 al lui Alexandru Ivasiuc, Mihai Marina și N.I. Vancea), la 1 decembrie 1988, în piațeta din fața casei a fost dezvelit, într-un cadru restrâns, bustul academicianului, de astă dată din marmură, opera sculptorului Mihai Borodi.

Colaborarea dintre cei doi academicieni  nu s-a limitat doar la domeniul istoriei. Spre exemplu, în anul școlar 1870-1871, Szilágyi István i-a pus la dispoziție lui Ioan Mihalyi de Apșa o sală în cadrul Liceului Calvin din Sighet, unde acesta, împreună cu Simion Botizan, au susținut în fiecare duminică prelegeri gratuite de istorie și literatură română, destinate elevilor români ai liceului.

După Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, prin Hotărârea Consiliului Local Sighetu Marmației, fosta stradă Mihalyi și-a recăpătat denumirea anterioară. Fosta stradă Szilágyi, însă, nu a beneficiat de aceeași măsură, probabil ca o formă de compensare, numele lui Szilágyi István fiind atribuit doar  unui tronson din fosta stradă Karl Marx.

Totodată, bustul Dr. Ioan Mihalyi de Apșa este amplasat acum lângă zidul de răsărit al Bisericii Reformate, în timp ce bustul academicianului Szilágyi István este expus în Muzeul Prielle Kornélia din Sighet (Foto 4). Oare acum, la 700 de ani de la prima atestare documentară a Sighetului, își va relua bustul lui Szilágyi István locul pe un soclu, la intrarea principală a lăcașului, potrivit proiectului Bisericii Reformate? Căci, în definitiv, menirea istoriei este de a separa zgomotul vremurilor de actul necesar al reparației morale.

Bibliografie selectivă:

Antal Vékony, Szilágyi István emlékezete, în Anuarul Liceului Reformat, 1898
Valeriu Achim, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa susținând vechimea și continuitatea românilor maramureșeni,în Marmația, IV, Baia Mare, 1978.
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997.
Mihai Marina, Maramureșeni – portrete și medalioane, Editura Dragoș Vodă, Cluj – Napoca, 1998.
Mihai Dăncuș, Academicianul maghiar Szilágyi István – spirit enciclopedic și mare umanist, Acta Musei Maramorosiensis, II, 2004.
Ioan Ardeleanu-Pruncu, Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit, Editura Valea Verde, 2024.

Foto 1: monumentul cu bustul lui Szilágyi István.
Foto 2: coperta lucrării Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900.
Foto 3: monumentul cu bustul de bronz a Dr. Ioan Mihalyi de Apșa.
Foto 4: bustul original Szilágyi István, expus la Muzeul Prielle Kornélia.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Suntem conștienți – aproape toți – că în mecanismul socio – economic urban faptele contează mai mult decât vorbele. Dar, trebuie să ne folosim și de cuvinte – știm prea bine că „la început a fost cuvântul” –  pentru a intra în atmosfera aniversării Sighetului multisecular.

În anul în care Sighetul Marmației marchează 700 de ani de la prima sa atestare documentară nu aniversăm doar o cifră rotundă – mai mult sau mai puțin semnificativă – dintr-un calendar istoric. Celebrăm un destin preponderent urban, o comunitate care a traversat secole de schimbări politice, economice și culturale, o geografie de graniță și un spirit care, în ciuda tuturor rupturilor, a reușit să rămână identificabil. Aniversarea celor 700 de ani este, în mod special, o invitație la reflecție profundă. Cine am fost, cine suntem și – absolut normal – ce vrem să devenim?

Istoria Sighetului nu este nici liniară și nici foarte… pașnică. Este o istorie sinuoasă, în care se suprapun perioade de prosperitate și declin, conviețuire și conflict, memorie și uitare. De la târg medieval la centrul administrativ al Maramureșului Istoric, de la oraș multicultural la simbol al represiunii politice din secolul XX, Sighetul a purtat pe umerii săi greutatea marii istorii, nu doar a celei locale. Tocmai de aceea, aniversarea de 700 de ani nu este doar un banal eveniment festiv, ci trebuie asumată ca un act de maturitate comunitară. Este o abordare, oare, prea… metaforică?

A sărbători Sighetul la 700 de ani înseamnă a recunoaște valoarea memoriei ca resursă principală. Orașele care știu să-și spună și disemineze „povestea” devin mai puternice, mai atractive și mai conștiente de propriile potențiale. Sighetul are o poveste complexă și, uneori, incomodă, dar tocmai această complexitate îl face unic. Moștenirea multiculturală – românească, maghiară, evreiască, ucraineană, germană și ruteană – nu este doar un capitol de „manual”, ci un fundament identitar viu, înscris în arhitectură, în limbaj, în obiceiuri și în memoria locului. Conviețuirea, uneori fragilă, alteori productivă, a acestor comunități a făcut din Sighet un oraș al interferențelor, nu al uniformității, iar această diversitate este una dintre cele mai valoroase resurse simbolice ale sale. Într-o lume tot mai uniformizată, globalizată, specificul, unicitatea, devin un avantaj competitiv pe care o administrație „smart” știe să-l exploateze.

Pentru locuitorii de astăzi, aniversarea celor 700 de ani este o provocare directă de conștiință civică. Ce înseamnă să fii sighetean în 2026? Este doar o apartenență administrativă sau o asumare afectivă și responsabilă a orașului?

Orașul este – pe lângă infrastructură, clădiri și servicii publice – suma relațiilor dintre oamenii săi, a felului în care aceștia se raportează la spațiul comun, a educației și conștiinței lor. A sărbători Sighetul înseamnă, implicit, a te întreba ce faci tu pentru orașul tău – și dacă ești dispus să treci de la atașament superficial la implicare reală. Greu de… acceptat?!
În acest sens, #Sighet700 trebuie să devină un moment de reactivare a comunității, nu o sărbătoare „delegată” exclusiv instituțiilor. Evenimentele culturale, expozițiile, conferințele, spectacolele sau proiectele educaționale  etc. nu ar trebui să fie simple bifări într-un program festiv, ci ocazii reale de implicare. Aniversarea poate stimula dialogul între generații, recuperarea memoriei locale prin povești de familie, arhive personale, mărturii orale etc. Fiecare locuitor poartă o mică parte din istoria orașului, iar această istorie merită cunoscută, împărtășită.

Pentru tineri – purtători sau nu ai tarelor „ne_socializării” –  #Sighet700 este o invitație la redescoperire. Prea des, orașele mici sunt percepute ca spații fără perspectivă, simple puncte de plecare spre „altundeva”, spre… „evadare”. Orașul nostru nu mai oferă chiar… nimic?! Totuși, aici mai locuiesc aproximativ… 40000 de suflete. Aniversarea poate oferi prilejul de a reconfigura această percepție, de a arăta că Sighetul are resurse creative, culturale și umane care pot genera viitor. Timpul trece și mă întreb… cum și cât de bine vom fructifica această aniversare?

Indiscutabil, aniversarea de 700 de ani reprezintă o provocare majoră pentru administrația locală – NOTA BENE! – poate una dintre cele mai serioase din ultimele decenii. Nu este suficient să organizezi festivități, este nevoie de o viziune coerentă care să „justifice” această sărbătoare și să revigoreze încrederea în evoluția viitoare. Sighet 700 ar trebui să fie un semnal de  prioritizare pentru politici publice orientate spre patrimoniu, educație și dezvoltare durabilă. Restaurarea clădirilor istorice, protejarea spațiilor publice, valorizarea centrului istoric, integrarea patrimoniului în strategii turistice inteligente etc. sunt pași necesari.

Administrația are responsabilitatea de a transforma aniversarea și într-un moment de asumare a RE_NAȘTERII. Sigur, Sighetul nu este doar un oraș-muzeu, blocat în nostalgie, este un oraș viu care își folosește trecutul ca fundament pentru generațiile viitoare. Răspunsul poate veni și dintr-o întâlnire cu personalitățile  Sighetului – răspândite în lumea largă – printr-un dialog real (sau virtual, de ce nu?), prin dialog cu cetățenii, mediul cultural, economic și educațional. #Sighet700 poate fi cadrul ideal pentru acest dialog, dar numai dacă este tratat ca un proces deschis, nu ca un exercițiu de imagine.

Un alt aspect esențial al acestei aniversări este relația cu memoria traumatică a secolului XX. Să nu uităm Holocaustul și pe cetățenii nevinovați ai Sighetului care au fost victime dramatice ale unei ideologii absurde, antiumane, dar nici Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, o altă „bornă” a terorii și-a gândirii inumane. Integrarea acestor dimensiuni în celebrarea celor 700 de ani este nu doar firească, ci necesară. A sărbători nu înseamnă a uita suferința, ci a o înscrie într-o narațiune matură despre IDENTITATE și RESPONSABILITATE.

Da, fără exagerare, #Sighet700 poate deveni o oportunitate reală pentru dezvoltare. Un program bine gândit, coerent și comunicat eficient – „cu celeritate”! – poate atrage vizitatori, cercetători, artiști și investitori interesați de orașe cu identitate puternică. Și, repet și mă repet, nu trebuie uitată diaspora sigheteană, personalitațile orașului care mai poartă Sighetul în suflet și care pot aduce/ propune idei interesante, fezabile.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de profesionalism și colaborare. #Sighet700 trebuie să fie și un proiect de ORAȘ ETALON, nu un proiect de birou, de „laborator”. Doar astfel celebrarea poate depăși nivelul simbolic și poate genera și schimbări benefice.
La nivel simbolic, aniversarea celor 700 de ani este un exercițiu de recunoaștere a continuității, dar și un test de onestitate colectivă. Sighetul nu este rezultatul unor momente „glorioase”, ci al unor acumulări de eforturi, greșeli, reușite și adaptări… inclusiv actuale.
Respectul pentru spațiul public, pentru patrimoniu și pentru „celălalt” nu sunt simple lozinci, ci condiții ale unei vieți urbane de calitate. #Sighet700 poate fi momentul în care comunitatea își reafirmă aceste valori și le traduce într-o aniversare emblematică.

Provocarea este deschisă, iar miza este una comună, ORAȘUL care își cunoaște trecutul, își trăiește prezentul își poate imagina și viitorul cu multă responsabilitate și inteligență.
Ce frumos sună versurile „Cât îi Maramureșu’/ Nu-i Oraș ca Sighetu’…”
Îmi doresc ca 2026 să fie un an aniversar pe înțelesul și pe „gustul” tuturor sighetenilor.

Foto & text: Ion MARIȘ

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, noi ne continuăm periplul prin Sighet și prin programul aniversărilor. Și, din aproape în aproape, am ajuns la Popa Lupu, care are o stradă, devenită cartier în orașul nostru, încă din perioada interbelică (i s-a preconizat și un bust, n-a fost să fie!). Și, în mod surprinzător, la ceas aniversar, în articolul Sighet 680, îl întâlnim: „… la 1717 în Sighetul Marmației își fac apariția tătarii care jefuiesc bogățiile sighetenilor ascunse în biserica reformată. Știm cu toții că vor fi înfrânți la Strâmtura pe Valea Izei și nimiciți la Borșa prin acțiunea plină de vitejie și inteligență a preotului Lupu Timiș.” Este un argument solid pentru a pune ordine-n lucruri și pentru a elucida tema ultimei invazii tătare din Maramureș, ridicând, în același timp, încă două întrebări: Care este numele preotului greco-catolic Popa Lupu și despre care Strâmtura e vorba? Pentru început, se impune o analiză retrospectivă a literaturii de specialitate dedicate acestei teme. Alessiu Anderco, în articolul Victori’a Romaniloru la Borsia, din ziarul Familia (1870), susținea că: Preotulu d’atunci alu Borsiéi, Lupu Sandru, din o vechia familia nobila romanésca, adună intregu satu’u Borsiéi la svatu, pentru a cercâ medilóce de scapare contr’a furiei tatare, iar despre locul bătăliei: Map’a catastrala, in folio, făcută in 1786, i sub intieleptulu Iosifu imperatu,inca amintesce gréznic’a cădere a tatariloru, insemnandu Strimtur’a Borsiéi cu o. cruce si dóue sabie incruci- siate. Aci e scrisu: „17,000 Tartaren sind bier im Jalire 1717 geschlagen.“ (17,000 de tatari fure omoriti aci.). Pe harta iosefină sunt trecuți doar 15.000 de tătari (foto 1).

Varády Gabor, la 1901, relata cu lux de amănunte desfășurarea bătăliei și toate inițiativele comemorative propuse în secolul al XIX-lea pentru ridicarea unui monument la Borșa (1867, 1896). Alexandru Filipașcu, în articolul Eroul Popa Lupu din Borșa – 225 de ani de la nimicirea tătarilor, din ziarul Țara (1942), susține că Popa Lupu este descendentul unei străvechi familii româneşti, nobile şi preoţeşti, tatăl său fiind preotul Grigore Sándor, care, într-un document din 1677, figurează drept unul dintre cei mai de seamă proprietari. Originea familiei o găsește la Sandrim, aflat, într-un document din 1385, în posesiunea Borșei. Pentru a se deosebi de numeroasele lor rude, descendenţii lui Sandrin au adoptat cu timpul numele familiar Sándor, alias Saudrin de Borşa: în 1752 membrii familiei Şandor de Borsa şi-au dovedit cu prisosinţă, în fața comisiei inchizitoriale a Comitatului, descendența lor directă din Sandrin al lui Hotico, recunoscându-li-se oficial nobiliatul donator din anul 1456.

În cel mai consistent articol din perioada postbelică, Vasile Schrek, consultând Protocoalele Adunărilor generale ale anului 1717, prezintă contextul, măsurile de apărare luate de către autoritățile comitatului și cronologia evenimentelor, îmbunătățită ulterior de către Andrei Pogăciaș și Teofil Ivanciuc: la 30 august tătarii sunt învinși la Hust (de aici, o parte s-au întors prin Oaș, Baia Mare, Cavnic, reintrând în Maramureș dinspre Gutâi, și la Vad fac joncțiunea tătarii veniți pe Tisa); 1 septembrie: tătarii sunt învinși la Remeți, jefuiesc și incendiază biserica reformată din Sighet; 2 septembrie: tătarii sunt prinși în ambuscada de la Bârsana – Piatra Țiganilor/Mormântul Țiganilor (Czigányok sirhalma la Várady), în marș forțat înaintează prin Dragomirești, Rozavlea, Cuhea, Săliște, Săcel, și își stabilesc tabăra la Moisei; 3 septembrie: după ce tătarii incendiază biserica din deal a Borșei, își stabilesc tabăra în strâmtoarea Cheia, denumită de atunci Strâmtura Tătarilor, de pe Valea Vișeului, și nu a Cislei; 4 septembrie 1717: fostul căpitan din armata lui Francisc Rákóczi II, Popa Lupu (Șandrin/Șandru/Șandor), conform lui A. Pogăciaș, chiar fost haiduc de-al lui Pintea Viteazul, îi învinge pe tătari rostogolind copaci tăiați din timp pe jumătate și bolovani de pe vârfurile munților; au reușit să scape din capcană 4.000 de tătari, dar o alunecare de teren în Jgheabul Tătarilor de pe muntele Știol a mai cauzat moartea a jumătate dintre ei. Au fost eliberați 7.085 de robi creștini, din care 1.454 erau din Ugocea, iar restul din Sătmar și Valea Someșului; 5 septembrie: ajung la Borșa trupele comandate de Francisc Deak și garnizoana din Oradea comandate de colonelul Pivoda. Care este finalul? 8.000 de tătari capturați, o bogată pradă de război, să amintim doar de cai (se vindeau cu 5-6 florini bucata). Victoria aduce mai multe diplome de înnobilare: cazul haiducului Toader Crăciun, titlul de baron vicecomitelui Vasile Stoica și pe cel de protopop lui popa Lupu Șandru. Numele lui se găsește, de altfel, pe o Cazanie a lui Varlaam, dăruită de el bisericii din Borșa anului 1717. Iar în turnul-clopotniță sunt ridicate cele două clopote jefuite de tătari din biserica comunei Suciu de pe Valea Lăpușului. Fiul său l-a urmat în preoție, fiind înregistrat în procesul verbal al inchiziției nobiliare din 1752, alături de rudele lui din familia Șandor, alias Sandrin de Borșa. Nu știm exact de când locul bătăliei se numește Preluca Tătarilor (cea mai veche menționare a acestei denumiri apare în 1912 în Gazeta Transilvaniei), dar pe Harta Iosefină a Comitatului Maramureș mai era încă înscrisă Strâmtura (foto 1) și nicidecum localitatea Strâmtura de Valea Izei, deoarece aceasta se numea Szurdok (foto 2).

Incursiuni tătare au mai fost în istorie la Sighet (anii 1594/1595, 1629, 1658, 1661), dar numai această ultimă campanie a tătarilor din Crimeea, chemați de turci în războiul lor cu austriecii, a beneficiat de monumente comemorative: unul la Cavnic (Piatra Scrisă) și unul în Preluca Tătarilor din pasul Prislop (foto  3). După Primul Război Mondial, Generația Unirii cinstește memoria eroului Popa Lupu, acordându-i numele unei străzi din Sighet (fostă Hajnal utca), actualmente un respectabil cartier, și proiectează ridicarea unui bust în capitala Maramureșului Istoric. Proiect care, din păcate, nu s-a mai realizat. Să fie oare acesta momentul providențial în care să reluăm acest proiect, acum, când celebrăm cu mândrie șapte secole de existență atestată documentar a orașului nostru drag?

foto 1 – localizarea Strâmturii pe Harta Iosefină  și a înscrisului 15.000 de tătari (1785)
foto 2 – localizarea Szurdok (1901)
foto 3 – localizarea Stramtura Preluka (1901)

Bibliografie selectivă:

Várady Gábor, A borsai tatárverés emléke, în Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901.
Vasile Schrek, Năvălirea tătarilor în Maramureș  și înfrângerea lor la Borșa în 1717, Marmația, 3, 1977.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006.
Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism, Editura Valea Verde, 2012.
Andrei Pogăciaș, Diversiunea transilvăneană din 1717 – frontul secundar otoman și ultima campanie tătară la vest de Carpați, Revista Arhivelor, LXXXII, 2016.
Ilie Gherheș, Invazia tătarilor în Sătmar și Maramureș (1717) – legendă versus adevăr istoric, Gazeta de Maramureș, iunie 2023.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Anul acesta orașul nostru împlinește o frumoasă vârstă de la prima atestare documentară. Dacă pentru Hust, Visk, Teceu și Câmpulung lucrurile au fost clare de la bun început, pentru cel mai estic târg de coroană de pe Tisa superioară, lucrurile n-au stat tocmai așa. Cel mai vechi document care atestă Sighetul este din anul 1326 și are o poveste interesantă. Szilágyi István se referă la acest document în discursul rostit la 15 iunie 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a bisericii reformate din Sighet, reconstruită după incendiul devastator din 1859, discurs intitulat „Schiță istorică despre vechea biserică din Sighet”, în care afirma: „abia dacă există printre noi un loc a cărui memorie scrisă să poată fi dusă mai sus de începutul secolului al XIV-lea. Nici viața orașului nostru Sighet nu este diferită, astfel că despre el, fie ca localitate, fie ca parohie întemeiată în sânul său, dacă ne bazăm doar pe izvoarele scrise, cel mai departe putem merge până la anul 1326. Atunci avem prima mărturie clară că în acest oraș exista deja o comunitate de credincioși creștini și o biserică împodobită în mod demn de rangul și locul său, biserică pe care incendiul devastator din 1859 a distrus-o deasupra capetelor noastre; exista o comunitate puternică din punct de vedere spiritual și bisericesc, al cărei preot de atunci, pe nume Ioan, nu era doar protopop al bisericii romano-catolice aflate în formare între munți, ci își exercita autoritatea și ca locțiitor al episcopului de Eger în cele spirituale.” Tot la acest document face referire Szilágyi István și Márki Sándor în 1889, la o ședință a Societății istorice maghiare de la Sighet, dar documentul nu este publicat. Esența este că, în 1326, arhiepiscopul de Esztergom, Boleszló, a confirmat parohiile celor cinci orașe (viitoarele orașe privilegiate) în dreptul de a percepe zeciuiala. Această scrisoare arhiepiscopală a fost redactată de capitlul de la Buda.  La 1900 în „Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”  publicate de Ioan Mihalyi de Apșa, prima atestare documentară devine anul 1346, când este menționat Benedict rector eclesiae de Zygeth. Odiseea continuă. În anul 1955 în Documente privind istoria României, vol. III, este publicat un document din anul 1334, când același Benedict, paroh de Sighet, este prezent în listele decimei papale sub arhidiaconatul de Maramureș, plătind aceeași sumă cu parohul din Hust și dublu în raport cu parohia din Câmpulung. Documentul cu pricina, pierdut sau făcut pierdut la sfârșitul secolului XIX, a fost regăsit de Teofil Ivanciuc într-un fond arhivistic clujean în anul 2011, în dosarul 1278-1523: „Documente medievale privind istoria Transilvaniei”, provenite din Colecția Barabás Samu a Muzeului Național Secuiesc. Un an mai târziu, Teofil Ivanciuc l-a publicat în „Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism” la Editura Valea Verde. Documentul este unul dublu și cuprinde privilegii date de arhiepiscopul de Esztergom (14 mai 1326) și de către regele Carol Robert (17 mai 1326) față de rectorii bisericilor din Provincia sau districtul Maramorosiensi, Ioannes de Zygheth, Laurencius de Hossumezeu, Benedictus de Thecev, Georgius de Visk și Georgius de Huszth de a strânge zeciuiala în fiecare an. Și tot în secolul XIV, mai exact în anul 1352, Sighetul primește de la Ludovic I, regele Ungariei, privilegiile orășenești acordate în 1329 de către regele Carol Robert celor patru așezări de oaspeți regali, germani și maghiari, din Maramureș, pentru ca în anul 1385 orașul nostru să figureze ca reședință comitatensă, de unde se emit documente. Nu ne-am propus să scriem despre istoria de 7 secole a burgului nostru, au făcut-o alții remarcabil (pentru începuturile orașului, evoluția lui și toată bibliografia problemei vezi https://www.academia.edu/31480745/Primele_atest%C4%83ri_ale_t%C3%A2rgurilor_de_coroan%C4%83_maramure%C5%9Fene_The_Earliest_Mentions_of_the_Maramures_Royal_Market_Towns) și au s-o mai facă pe parcursul anului acesta suntem ferm convinși. Ci despre de când am început să sărbătorim orașul, mai exact de când ținem numărătoarea anilor de la prima atestare documentară, care nu coincide cu fondarea așezării, după cum prea bine știți. Și nu, nu este din perioada interbelică, după cum am fost tentați să credem inițial, ci din 1976 când s-au împlinit 650 de ani. Redăm pentru cei mai tineri dintre noi, care n-au cunoscut regimul comunist, fragmente din articolul „Sighetu Marmației la 650 de ani de atestare documentară”, semnat de Șt. Freamăt în Pentru Socialism, în curatul limbaj propagandistic al epocii. Evenimentul s-a desfășurat în Sala Studio, joi, 22 aprilie 1976, cu participarea tovarășilor Gheorghe Blaj, Gheorghe Pop și Ioan Ulici, primarul orașului:
„Străveche vatră de civilizație și cultură românească, Sighetu Marmației a luat ființă, ca localitate, pe strămoșescul teritoriu al Daciei libere, fiind atestată ca așezare de numeroase depozite de bronz și ceramică (sic!), de fortificații din perioada tîrzie a bronzului, de obiecte de fier, aur și un mare număr de monede din diferite epoci, care, alături de toponime și etnografie, sînt dovezi prețioase ale continuității poporului român pe aceste meleaguri. Așezare sătească în secolul al XII-lea, reședință voievodală în secolele XIII-XIV, Sighetu Marmației este atestat documentar în 1326. Dezvoltarea sa ulterioară face ca în secolele XVIII – XIX să se numere printre primele orașe din țară care dispuneau de cale ferată și lumină electrică”.
Evenimentul se vrea un bun motiv pentru a raporta realizările și depășirile de plan ale oamenilor muncii, respectiv o trecere în revistă a evenimentelor desfășurate la a IV-a Ediție a Decadei culturale sighetene: sesiunea de comunicări „Contribuții sighetene la dezvoltarea tehnico-științifică”, recitalul de poezie patriotică la Fabrica Maramureșana, spectacole de teatru și muzical – coregrafic, deschiderea expozițiilor artiștilor amatori și de desene ale copiilor, întâlnirea cu cititorii bibliotecii municipale pe tema „Istoricul tipăriturilor în Maramureș” etc. Rămâne să vedem ce calendar ne oferă în acest an Primăria și Consiliul Local Sighetu Marmației. La mulți ani, Sighet! La mulți ani, sigheteni!

Fotografii:

Foto 1: Biserica reformată la începutul secolului al XIX-lea (Kovassy, 1977).
Foto 2: sigiliul celor cinci orașe de coroană din comitatul Maramureș cu inscripția – S. (sigillum) Quin. (quinquee) Priv. (privilegiatorum) Opp. (oppidorum) Cot. (Comitatus) Marm. (Maramaros) Tets (Teceu), Visk, Husst (Hust), Hossu (Hosszúmező), Szigeth (Kovassy, 1977).
Foto 3-4: imagini din Sighet de la 1900 (Várady, 1901).
Foto 5: Sighetul Marmației – 650 de ani, Sala Studio (1976), arhiva Muzeului Maramureșan.
Foto 6: insignă aniversară (mulțumiri d-lui prof. Ioan Ardeleanu Pruncu).

Bibliografie:

Márki Sandor, A varmegyei bizottsag jelentese, Századok, XXIII, Budapest, 1889,  p. 73.
Várady Gábor, Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901, pp. 301-334.
Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétöl a XVIII. Század elejéig, Budapest, 1943, pp. 20-26.
Kovássy Zoltan, Helytörténeti adatok Máramorossziget múltjához, Honismeret 1977. 2-3 szám, pp.129-134.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006, pp. 143-150.
Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Ediția a IV-a, Editura Societății Culturale ProMaramureș ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2009, pp.10-47.
Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene, Revista Arhivei Maramureșene, 2016, pp. 20-23.

Marius Voinaghi & Alin Pralea