Cu fiecare articol pe care îl scriem, reiterăm faptul că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Promiteam să ne continuăm periplul pe străzile virtuale ale Sighetului nostru drag, mai exact prin Piața Centrală a acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra armenilor care au marcat, prin puterea lor financiară, arhitectura, comerțul și istoria urbei noastre în secolele XVIII–XIX. Comunitatea armeană de la Sighet a fost reprezentată de comercianți, farmaciști, avocați sau artiști. Pretextul a fost oferit de turul ghidat pentru elevii cercurilor Gemina și Tech-X de la CNDV, respectiv pentru elevii Liceului „George Pop de Băsești”, în cadrul programului „Școala Altfel”, când cele mai multe întrebări le-am primit la altarul armean (foto 1) dedicat Sfântului Grigore Luminătorul din cadrul Bisericii Romano-Catolice „Sfântul Carol Borromeo”.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1736, dar construcția nu a fost finalizată în totalitate decât în 1794. Altarul Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul armenilor, era deja prezent în biserică încă din anul 1778, când este menționat în procesul-verbal întocmit cu ocazia unei vizite episcopale. Altarul armean măsoară 160 × 280 cm, autorul picturii este necunoscut, iar tipul iconografic este cel al botezului regelui Tiridates al III-lea, înconjurat de 16 medalioane ilustrând torturarea și miracolele Sfântului Grigore. În partea inferioară apar inscripțiile: în armeană Սուրբ Գրիգոր Լուսաւորչի չարչարանքները („Chinurile Sfântului Grigore, Luminătorul armenilor”) și în latină Martyrium et miracula Sancti Gregorii, primi Patriarchae Armenorum („Martiriul și minunile Sfântului Grigore, primul Patriarh al armenilor”).

Armenii stabiliți la Sighet proveneau în mare parte din centrele armenești ale Transilvaniei – Gherla, Dumbrăveni și Gheorgheni – care, la rândul lor, s-au format prin migrarea armenilor din Moldova în secolul al XVII-lea. Inițial, armenii din Transilvania aparțineau Bisericii Apostolice Armene, dar, la sfârșitul secolului al XVII-lea, sub conducerea episcopului Oxendius Vărzărescu, s-au unit cu Roma, formând episcopia armeană unită, cu centrul la Gherla. Această episcopie a fost desființată după moartea episcopului (1715), iar armenii au fost subordonați episcopului catolic al Transilvaniei.

Armenii transilvăneni s-au stabilit la Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, una dintre cele mai vechi mărturii ale prezenței lor fiind chiar altarul în discuție, cel mai probabil adus de familiile venite din Transilvania. Din scrierile istoricului armean Kristóf Szongott amintim două dovezi ale locuirii armenilor în Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: înnobilarea lui Pászákász Gergely (1797), comerciant armean din Sighet a cărui familie provenea din Gherla, pentru servicii de spionaj îndeplinite în Galiția și Moldova cu ocazia invaziei tătare din 1762 și scrisoarea, ori foaia de zestre, redactată la Sighet în 1781 de către Khosza Melchon din Gherla, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Terezia, cu Jursa Antal din Sighet.

În 1905, în revista Armenia, etnograful Antal Hermann publică un studiu dedicat comunității armene din Sighet, pe care o consideră a fi una dintre cele mai importante comunități din Ungaria, din afara Transilvaniei, pentru perioada de sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX. Acesta menționează 22 de nume de familie armene care se repetau frecvent în cimitirul catolic al orașului: Augusztonovics, Bárány, Buzáth, Dondon, Ember, Fogolyén, Foith, Hollósy, Jakab, Jakobovics, Kapatán, Korbuly, Lukács, Máli, Markovics, Marosán, Novák, Páll, Petrovics, Teodorovics, Zacharias, Zeferovics, amintind și de familiile Agoston, Karácsony, Páll, Zeffer, Kincsesi, Piros, Szongott.

Având în vedere că armenii stabiliți la Sighet erau, în principal, comercianți, aceștia și-au construit case cu etaj în piața centrală a orașului. Parterul era destinat activităților comerciale, iar în curțile spațioase se aflau depozite și ateliere, utilizate fie de proprietari, fie date în chirie. Etajul era rezervat locuirii familiei și, parțial, închirierii către alte familii.

Vom porni într-un periplu imaginar prin piața centrală a orașului pentru a identifica aceste case, începând cu latura nordică a pieței, de pe actuala stradă 22 Decembrie 1918. Una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe această stradă era Casa Bethlen, care astăzi, din păcate, nu mai există. Multă vreme, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost proprietatea comerciantului de stofe Fogolyán János, fapt care demonstrează puterea financiară de care se bucurau acești negustori.

Trecând de sediul administrației forestiere (astăzi, Liceul Teoretic „Leöwey Klára”) și de mănăstirea piaristă (astăzi, Muzeul Maramureșean), de biserica romano-catolică și de vechiul gimnaziu piarist, ajungem la intersecția pieței centrale cu strada Plevnei, unde se află vechea casă Buzáth Kristóf (foto 2 – imaginea principală). Cel mai vechi reprezentant al acestei familii pe care îl cunoaștem este Stephanus Buzat (1748–1821), al cărui mormânt se mai găsea încă în 1942 în Grădina Calvariei (vechiul cimitir romano-catolic). Probabil, comercianții Buzáth Kristóf (1805–1878) și Buzáth Bogdán, extrem de activi în viața socială și economică a orașului, au fost fiii acestuia. Proprietarul casei aflate în discuție, Buzáth Kristóf (1805–1878), a avut opt copii: șapte fete și un băiat, Lajos, care a urmat cariera de farmacist la Eger. Dintre fete, Tereza a rămas în casa părintească și s-a căsătorit cu Jakab Péter, judecător și președinte de tribunal; astfel, casa a devenit cunoscută sub numele de Casa Jakab. Acesta din urmă a extins imobilul și spre strada Plevnei. Jakab Péter a murit în anul 1903, iar soția sa, Tereza Buzáth, zece ani mai târziu. După moartea acesteia, în 1913, imobilul a fost achiziționat de Parohia Romano-Catolică.

În prelungirea Casei Buzáth–Jakab urmează Parohia romano-catolică, iar mai apoi Casa Ember Mihály (foto 3 – imaginea principală). Acesta a fost un comerciant aparținând unei numeroase și importante familii de origine armeană, fiind cumnat cu Buzáth Kristóf prin sora lui, Anna. După moartea lui Ember Mihály (1887) și a soției sale, născută Zacharias Katalin (1908), casa a fost cumpărată în 1910 de Banca de Scont din Sighet. Următoarea clădire este Casa Hollósy Lukács (foto 4), un celebru comerciant de stofe în epocă. Cel mai probabil, acesta era înrudit cu Hollósy Simon, tatăl marelui pictor. Știm despre Hollósy Lukács că a fost căsătorit cu Szongott Elisabeta, cu care a avut patru copii. Doamna Hollósy a decedat în 1868, iar soțul ei în 1879. În anul 1900, casa a fost cumpărată de Zacharias István, notar în Desești.

Următoarea clădire a aparținut Școlii Superioare de Fete, iar dincolo de aleea care astăzi duce spre piața de alimente se află casa farmacistului Buzáth Márton, ridicată de acesta în anul 1879, pe locul vechii tipografii a fiscului. La parterul acestei clădiri a funcționat Farmacia Buzáth „Kígyóhoz” („La Șarpe”) (foto 5). Buzáth Márton a fost fiul comerciantului Buzáth Bogdán și nepotul lui Buzáth Kristóf, amintit mai sus.

Trecând pe latura sudică a pieței, remarcăm frumoasa clădire care a aparținut comerciantului Páll Joachim (foto 6), aflată pe strada Bogdan Vodă, vizavi de librăria Luceafărul. Imobilul a fost reconstruit în anul 1890 de fiul lui Joachim, Manó (Emanuel). Acesta din urmă este cunoscut prin corespondența pe care a purtat-o cu Hollósy Simon în legătură cu pictarea tabloului „Cetatea Hustului”, corespondență publicată în revista Nyugat.

Clădirea aflată lângă Palatul Poștei este Casa Todorovits (foto 7). Familia Todorovits este una dintre marile familii sighetene de origine armeană, ai cărei membri au fost comercianți, funcționari și avocați. Printre descendenții acestei familii se numără și Kincsesy Mariska, soția arheologului Roska Márton. Totodată, Veronika, sora pictorului Hollósy Simon, a fost căsătorită în această familie. Bănuim că această casă a aparținut comerciantului Ember Gergely (Grigore), iar prin căsătoria fiicei sale, Anna, cu Todorovits Todor, imobilul a ajuns în proprietatea acestuia din urmă. În această clădire a funcționat Farmacia lui Héder Lajos, cea de-a treia farmacie a orașului. Tot aici bănuim că a funcționat primăria orașului între anii 1865 și 1876. De cealaltă parte a Palatului Poștei se află Hanul „Vadászkürt” („Cornul Vânătorului”), iar clădirea imediat următoare este Casa farmacistului Marosán Albert (1832–1893) (foto 8). Farmacia Marosán a fost a doua farmacie înființată în Sighet. După moartea lui Marosán Albert, farmacia a fost administrată de urmașii săi și de ginerele său, farmacistul Péterffy Imre. În 1899, farmacia a fost preluată de farmacistul Lorber Vilmos, iar mai târziu a fost mutată în locul unde se află astăzi Farmacia Mana.

Ultima clădire la care ne vom referi este Casa Hollósy (foto 9), situată tot pe latura sudică a pieței. Imobilul a aparținut comerciantului Hollósy Simon (1809–1879) și este locul în care s-au născut copiii săi: pictorul Hollósy Simon, fratele acestuia, István, ziarist și politician, precum și József, cunoscut ca promotor al religiei budiste în Ungaria. La sfârșitul secolului al XIX-lea, clădirea a fost cumpărată de Banca de Economii din Sighet.

Încheiem această prezentare succintă a caselor armenilor din Piața Centrală a Sighetului nostru drag cu promisiunea de a continua. Destinul acestor familii se identifică cu modernizarea orașului; armenii au dispărut din peisajul citadin sighetean dar casele lor nu. E de datoria noastră să le punem în valoare, deoarece ele reprezintă, alături de altarul armean, o mostră de patrimoniu material inestimabil, o moștenire a unui oraș multietnic, multiconfesional, dar mai ales multicultural.

foto 1 – altarul Sfântului Grigore Luminătorul;
foto 2 – Casa Buzáth Kristóf;
foto 3 – Casa Ember Mihály;
foto 4 – Casa Hollósy Lukács;
foto 5 – Casa Buzáth Márton;
foto 6 – Casa Páll Joachim;
foto 7 – Casa Todorovits Todor;
foto 8 – Casa Marosán Albert;
foto 9 – Casa Hollósy Simon.

Bibliografie selectivă:

Szongott Kristóf, A magyarhoni örmény családok genealógiája, Gherla, 1898.
Szongott Kristóf, Szamosújvár szabad királyi város monográfiája, Gherla, 1903.
Hermann Antal, Örmények Máramarosban, în revista Armenia, nr. 10, 1905, pp. 318–319.
Livia Ardelean, Orosz Krisztofer, Familia Szaplonczai și testarea bunurilor în favoarea Liceului Piarist din Sighet, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, pp. 62-76.
Puskás Éva, Sulyok László, A Máramarosszigeti Borromeo Szent Károly plébániatemplom festményeinek restaurálása, Studii și Comunicări, Satu Mare, XXXV/II, 2019, pp. 379–387.

Alin Pralea & Marius Voinaghi

Sursa foto 1: O istorie a comunității romano-catolice din Sighetu Marmației.
Sursa foto 2-9: Sorin Kosinszki.

Octombrie 1959, închisoarea din Satu Mare… Procesul s-a sfârşit. O parte a tinerilor maramureșeni, membri ai „lotului Vișovan” – arestaţi prima dată în 1948 şi eliberaţi după executarea unor detenţii mai mari  sau mai mici – au fost condamnaţi din nou, primind pedepse şi mai mari. De această dată, acuzaţiile erau complet inventate şi concluziile de-a dreptul aberante. Securitatea a mai adăugat grupului încă câțiva tineri din Maramureș  care nu fuseseră arestați prima dată pentru a arăta că noua „organizaţie” luase amploare…

Trei dintre cei condamnaţi – Nistor Man, Ștefan Deac și Ghiţă Nan (acesta din urmă nu mai fusese arestat înainte dar s-a speculat prietenia sa cu Nelu Dunca și a fost atașat grupului deși nu se manifestase niciodată contra regimului) – au fost băgaţi la izolare, fiind acuzaţi de sfidarea justiţiei în timpul  procesului.  Era ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dumitru. Au fost introduşi într-o celulă fără geam, afară era o toamnă friguroasă, temperatura sub zero grade, ei îmbrăcaţi în haine subţiri de doc, cu lanţuri la picioare, lanţuri grele şi groase cu veriga de 15 mm. În celulă nu era niciun  mobilier, doar o tinetă fără capac, ciment pe jos şi o cană pentru apă. Mâncarea era o dată la 3 zile…

Nistor Man ne relatează: „Ne ţineam în braţe unul pe altul ca să nu îngheţăm, ne schimbam tot la 40 de secunde, cel din faţă venea în spate şi tot aşa… La ora 10 seara era stingerea, primeam o pătură zdrenţăroasă pe care o înfăşuram pe lângă noi şi ne culcam unul în braţele celuilalt. Nu mai puteam de foame, oboseală, frig… Aşa au trecut 30 de zile îngrozitoare… Pe 25 noiembrie am fost scos de la izolare. Când mi-au scos lanţurile am simţit că zbor!  În celulă mă aşteptau Aurel Vişovan  şi Ştefan Minică, ei ştiau de unde venim… Am intrat în celulă unde era destul de cald şi plăcut. Vișovan și Minică ne-au întâmpinat pe supraviețuitori cu cântece de recunoștință:  „Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărului mărilor”  şi apoi  „Ave Maria”… Eram aşa de fericit, credeam că sunt în rai…”

(mărturia domnului Nistor Man, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Domnul profesor Nistor Man trăiește și azi, la Târgu Mureș, la venerabila vârstă de 97 de ani. A suferit 13 ani în temnițele comuniste, cea mai lungă detenție dintre tinerii maramureșeni (după Aurel Vișovan). Ștefan Deac și Gheorghe Nan sunt plecați demult pe drumul veșniciei… Preacurata Fecioară Maria, care i-a însoțit în Calvarul închisorilor, să îi conducă pe toți eroii neamului românesc la fericirea cerească!

Preot prof. Marius Vișovan

Fiind băiet, vorba poetului, mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni!
Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat, sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni!
Fiecare epocă, fiecare zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat exponențial, pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o lume ultracreștină și foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți dintre semenii noștri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care cohorte nesfârșite de vitregiți o poartă pe umerii lor slăbănogi, într-un urcuș epuizant pe Golgota concurenței fără cruțare?

N.B.: Ei da, ca de fiecare dată, în campania pentru foarte confortabilele fotolii parlamentare (vezi mulţimea penalilor, care nu plătesc cu privarea de libertate şi cu confiscarea averilor furate de la sărmanul popor român, ci sunt răsplătiţi cu pensii speciale!), puzderia competitorilor de toate gabaritele materialului și culorile interesului, încearcă cu disperare să semene speranțe în cugetele și intențiile de vot ale alegătorilor, promițând marea cu sarea, deși ei știu prea bine că toate aceste speranțe se nasc moarte, întrucât sunt rezultatul nerușinatei împerecheri dintre minciună și necinste…

Dacă privim lucrurile din acest unghi, atunci noutestamentarul Baraba ne apare ca un biet mielușel în comparație cu ferocii săi discipoli, lepădați de istorie pe toate meridianele globului, iar de fatalitate pe meridianele și paralele mioritice.

De fapt, ce vină i se poate imputa lui Baraba că a fost preferat de Iudei în dauna Mântuitorului? Era condamnat la moarte pentru faptele mârșave comise și, pesemne, omul chiar se împăcase cu soarta, deși iubea viața. Deodată, hodoronc-tronc, este anunțat că-i liber, iar el observă cu uimire că altcineva, un necunoscut slab, gârbovit, cu fața acoperită de lațele părului său lung, poartă cu greutate crucea ce-i era lui menită.
Sigur că se miră. Ar vrea să știe cine-i condamnatul care i-a luat locul, dar străjile romane îl înjură și-l alungă. Iar afară, lumina puternică a soarelui îi rănește ochii și urletele mulțimii înfuriate îl asurzesc. De-abia într-un târziu se dumirește că lumea n-are nimic cu el, nici măcar nu-l bagă în seamă. Ea are ce are cu acel sărman strivit sub greutatea crucii. Pe el îl înjură și-l scuipă, lui îi cer moartea și, după cum constată Baraba, pe el l-ar sfârteca mulțimea în bucăți dacă gărzile romane nu i-ar curma avântul, lovind în dreapta și în stânga cu săbiile și sulițele.

Deci, ce vină are Baraba, mai ales că Mântuitorul își anunțase moartea și învierea?! În definitiv, Baraba și Iuda nu au fost decât niște unelte oarecare, prin care s-au împlinit punct cu punct Scripturile și s-au adeverit spusele Învățătorului…

Scriitorul suedez Pär Lagerkvist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1951, prezintă în romanul său Baraba (Barabbas în original), roman apărut în anul 1950, enorma schimbare petrecută în ființa și viața lui Baraba după evenimentul major din ziua Paștelui iudaic.
Într-un cuceritor stil simplu, scriitorul prezintă drama lui Baraba datorită necunoașterii lui Iisus și a misiunii sale. Dorința lui de a se apropia de mesajul cristic, dar nedusă cu fermitate până la capăt, refuzul comunităților creștine de a-l primi după ce el își declină numele („Piei de-aici, blestematule! îi spuseră cu furie”), însingurarea și izolarea în brațele cărora se abandonează, toate acestea îi accentuează posomoreala pe măsură ce înaintează în vârstă, pentru ca la Roma să moară crucificat alături de creștinii nevinovați, dar acuzați de împăratul Nero că au dat foc orașului, după ce el, renegat mai înainte de-a deveni creștin împlinit, fusese cu adevărat surprins de soldați în timp ce incendia, convins fiind că „răstignitul de pe Golgota se întorsese” ca „să pună capăt acestei lumi, (…) să o pună pe foc, așa cum promisese”.
Personajul lui Lagerkvist, magistral înfățișat cu lașitățile, trădările, frica de moarte și obstinația însingurării sufletești și a izolării de semeni prin necunoașterea, mai exact prin neaplicarea mesajului cristic de a iubi, un asemenea personaj mai degrabă stârnește mila decât oroarea.
Deși s-a caracterizat drept „un credincios fără credință, un ateu religios”, Pär Lagerkvist își desfășoară acțiunea romanului pe coordonatele câtorva dintre marile adevăruri ale acestei credințe: în creștinism nu există deșeuri umane, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, fiecare om păstrează în sine și în faptele sale șansa mântuirii…

                                                                            George PETROVAI

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/
Сігетцям – на батьківщині та в діаспорі – і всім тим, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція вітає/
Στους Σιγκετιανούς -στο σπίτι και στη διασπορά- και σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, η συντακτική μας ομάδα τους εύχεται/
A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/
Pour les personnes du Sighet – chez eux et dans la diaspora – et tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/
To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/
A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea/
Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Frohe Ostern!

Salut, Sighet!

Marius Leordeanu este Profesor Universitar la Universitatea Politehnica din București și Cercetător Științific la Institutul de Matematică al Academiei Române. La Politehnica, Marius Leordeanu a introdus pentru prima dată cursurile de Vedere Computațională și Robotică, ca parte din programul de Master în Inteligența Artificială, iar la Academia Română conduce doctorate încă din anul 2015. Prof. Leordeanu a obținut doctoratul în Robotică de la Universitatea Carnegie Mellon din SUA (2009) și o dublă licență în Matematică și Informatică la City University of New York (2003). Marius Leordeanu are o activitate științifică impresionantă, cu mai mult de 100 de lucrări științifice publicate în reviste și conferințe de top internațional, cu peste 8000 de citări până în anul 2023, acoperind o arie largă de domenii din Inteligența Artificială, ce merg de la vederea computațională până la învățarea automată, robotică, analiza imaginilor medicale, precum și lucrări aflate la intersecția dintre vedere și limbaj. Pentru realizările sale Marius Leordeanu a câștigat numeroase premii de prestigiu, cum ar fi marele premiu în matematică și informatică pentru anul 2024, oferit de Guvernul României în cadrul Galei Științifice Românești, precum și premiul „Gigore Moisil” în Matematică oferit de Academia Română în 2014, pentru munca sa în domeniul învățării nesupervizate folosind modele de grafuri. 

În 2020, Marius Leordeanu a publicat o carte, Unsupervised Learning in Space and Time (Springer), în care formulează o teorie generală a învățării nesupervizate, pe baza lucrărilor sale pe această temă din ultimii 20 de ani (începând cu CVPR 2005), și propune un set de principii și următorii pași care trebuie luați pentru decodarea acestei probleme esențiale în AI. Această lucrare a devenit rapid cea mai vândută carte din lume pe această temă din 2020 și a 15-a din toate timpurile. Alte realizări științifice notabile includ și câștigarea de granturi de cercetare în competiții internaționale și naționale, precum și premiile Google Research Award (2021), Computing Research Association (CRA), Outstanding Undergraduate Award (SUA, 2003) și Joseph A. Gillet Memorial Prize in Mathematics (SUA, 2003).

Activitatea științifică a lui Marius Leordeanu este admirabil completată și de o activitate artistică bogată, care cuprinde atât expoziții naționale de artă combinată cu inteligența artificială și robotică, dar și publicarea a patru volume, proză („Mă numesc albastru”, Editura Valea Verde, 2016), poezie („Povestea unui cuvant”, Editura Papirus Media, 2013, „Odiseu și Destinul”, Editura Valea Verde, 2024 și „Ființele soarelui”, Editura Curtea Veche Publishng, 2024), precum și compoziția și co-producția unui album de muzică electronică cu pian („Supersonic”, 2023).

Brîndușa Oanța (B.O.): Cum ți-au influențat studiile din Sighet alegerea carierei?
Marius Leordeanu (M.L.): La Sighet am avut parte de o educație aleasă, atât în perioada claselor I-VIII de la fostul Liceu Pedagogic, cât și a celor de liceu, la „Dragoș-Vodă”. Am întâlnit profesori extraordinari, pentru care, a ne învăța pe noi, cei mici, nu era doar o meserie, ci cu mult mai mult. Pasiunea și dragostea lor pentru a ne forma frumos și sănătos, era o menire sfântă pe care ne-o transmiteau așa, direct, de la suflet la suflet. De la ei am învățat nu doar fizică, matematică, informatică, chimie, biologie, geografie și toate frumoasele științe, dar și să cânt la vioară, la pian, să dansez, atât dansuri moderne sau de societate, cât și balet și chiar dansuri populare, să apar pe scenă și să țin spectacole împreună cu colegii, să pictez, să construiesc vapoare în miniatură, să cred în bine, în adevăr și în frumos. Să gândesc complex într-o lume semantic și spiritual multi-dimensională, iar apoi să acționez în direcția binelui, a construcției de lungă durată și a vieții. Și acestea toate, puse în cadrul natural al uneia dintre cele mai frumoase și mai bogate cultural regiuni de pe Pământ, aici la Sighet. Aici a început lumea mea, ferit de cea haotică și dezlănțuită. Aici am făcut primii pași, căutându-i apoi sensul vieții și în alte părți ale lumii – acolo unde am ajuns, apoi să apreciez tot mai mult valoarea acestui loc de început. Cariera mea, care este înspre a descoperi din secretele inteligenței și ale conștiinței, a avut nevoie de această experiență de început, curată și multi-dimensională intelectual. Și numai spiritul sănătos, etern al Maramureșului, aproape de natură, univers și Dumnezeu, a putut să îmi dea curajul de a mă aventura pentru o viață înspre cele mai adânci întrebări ale necunoscutului.

B.O.: Ce competențe tehnice ar trebui să aibă un elev din Sighet dacă ar vrea să urmeze un traseu profesional ca al tău?
M.L.: Este foarte important ca elevii de azi să înțeleagă importanță științelor fundamentale în crearea de tehnologii noi, într-un domeniu atât de complex ca cel al inteligenței artificiale. Tehnologia se schimbă în permanență, limbajele de programare și modul în care comunicăm cu calculatorul se schimbă de la un an la altul. La fel se schimbă și modurile în care observăm și interacționăm cu lumea. Dar matematica, fizica, chimia, elementele și legile fundamentale al universului nu se schimbă niciodată. Și doar ținându-le aproape, încercând să le cunoaștem și respectându-le profund, putem să facem ca tehnologia și modurile noastre de a interacționa cu lumea în care trăim să fie așa cum trebuie, sănătoase, eficiente, etice, în direcția binelui și a vieții. Așadar, răspunsul la această întrebare iese la iveală imediat. Primele și cele mai importante competențe tehnice sunt cele în domeniile fundamentale.
Și acestea merg, apoi, mână în mână cu dezvoltarea unei curiozități naturale și a unei pasiuni pentru descoperire, cunoaștere și creație. Doar așa putem pune laolaltă o minte puternică și bine pregatită pentru incredibilele transformări din viitorul care ne așteaptă.

B.O.: Cum vezi impactul inteligenței artificiale în robotică în următorii 10 ani, la nivel practic?
M.L.: Încă există un zid care desparte lumile roboticii, la nivelul mai fizic al mecatronicii (mecanică+electronică), care construiește și controlează mișcările de bază ale roboților și cel mai soft, al inteligenței artificiale, care definește modul în care creierele roboților gândesc și acționează în lumea din jur la un nivel semantic mai înalt. Cele două lumi, ale mecatronicii și ale AI-ului, au cunoscut recent dezvoltări fabuloase, ajungând la un nivel de maturitate fascinant, doar că încă sunt prea separate. Roboții ajung adesea să alerge mai repede decât oamenii și să zboare mai bine decât păsările. Progamele de AI ajung, în anumite cazuri, să vadă mai bine ca oamenii și să prezică mai repede și mai exact decât ei. Un pod însă lipsește. Este cel care le va uni pe cele două. De ce este așa? Pentru că specialiștii se împart în două tabere, puțini fiind cei care să exceleze în ambele. Și este normal să fie, încă, așa. Dezvoltările în cele două domenii au venit din direcții separate, unul mai fizic, altul mai soft. Al doilea motiv e pentru că este într-adevar greu sa fii bun în toate. Acum este, însă, timpul să facem acel salt și să construim acea punte, pentru a face următorul pas în drumul omului la întâlnirea dintre conștiință și trup, dintre minte și lumea care o conține. Odată ce inteligența se va conecta la robotică așa cum trebuie, omul, ca expresie de cel mai înalt nivel al acestei legături, își va înțelege și mai bine sensul în univers, având mai mult timp să gândească și puteri mai mari să observe, să analizeze și să acționeze. În următorii zece ani, cele mai importante noi capabilități de activitate și expresie umană vor veni exact la întâlnirea dintre AI și robotică. Aceste e următorul salt.

B.O.: Ce proiect realizat de tine a avut cel mai mare impact măsurabil?
M.L.: Am construit împreună cu studenții și echipele de cercetare pe care le-am coordonat, multe proiecte inovative,
care merg de la drone inteligente, până la sisteme ce combină vederea computațională cu procesarea limbajului natural, la medicină și chiar sisteme în care omul și inteligența artificială colaborează într-un mod artistic. Toate îmi sunt dragi și îmi e greu să aleg. Pentru a lega, însă, mai bine firul narațiunii, voi aminti despre cel care surprinde cel mai bine natura multi-dimensională a inteligenței: este vorba despre crearea de drone inteligente, prin punerea în consens a mai multor moduri de a intepreta realitatea din jur. Prin acest consens spațio-temporal, în care mișcarea, structura fizică și semantică a lumii se susțin reciproc, acești roboți zburători pot să învețe singuri ceea ce și observă și apoi să zboare pentru a efectua diferite sarcini. Astfel de drone de dimensiune mică și cost redus, bazându-se doar pe vedere, fără alți senzori costisitori și fără a avea acces la GPS sau alte tipuri de comunicare, pot să evite obstacole,
pot găsi drumul spre casă sau spre alte zone de interes, pot prelua comenzi prin înțelegerea de gesturi, acțiuni și intenții ale celor cu care comunică vizual, pot face ceea ce organismele vii știu să facă folosindu-și doar ochii și mintea. Uitilitatea lor este fără limite, variind de la salvarea de oameni și vietăți, intervenția în situații de urgență în locuri inaccesibile (e.g. inundații, avalanșe, cutremure, incendii), inspecția de structuri, mediu și planificarea de construcții, înțelegerea mai bună a climei, a vegetației și a naturii. Astfel, sarcini care pot fi făcute doar prin zborul unui elicopter care costă mii de Euro pentru un singur zbor, pot fi făcute mai bine și simultan de mai multe drone aproape gratis și cu minim efort uman. Mai mult decât atât, dronele inteligente vor crea activități și posibilități complet noi, forme de artă și divertisment noi, precum și jocuri prin care copiii să învețe mai ușor și mai interesant despre posibilitățile științei și ale tehnologiei. Indiferent cât de mult se dă senzația în media că astfel de drone mici inteligente există deja, ele încă nu există. Suntem chiar la început. Iar laboratorul condus de mine este un lider pe plan internațional la combinarea dintre inteligența artificială, vedere computațională și drone. Exact acolo, la întâlnirea dintre robotică și AI despre care vorbeam. Acest proiect a dus și la începerea unei colaborări productive și de lungă durată cu Institutul Norvegian de Cercetare cu care am câștigat mai multe granturi, inclusiv un prestigios EEA grant. Tot acest proiect mi-a dat șansa să descopăr din perspectiva mai liberă, în șase dimensiuni, a zborului (poziție+rotație în 3D) și de la o mai mare înălțime (atât la propriu cât și la figurat) frumusețile țării noastre. Asta a dus apoi la crearea celei mai mari baze de date video publică din lume, pentru drone, având adnotări semantice și geometrice, numită DroneScapes și care, iată, adună laolaltă câteva dintre cele mai frumoase scene din România. Nu pot să vă spun cât de fascinați de țara noastră au devenit norvegienii cu care colaborăm, prin intermediul cercetărilor noastre pe baza datelor capturate din dronă.

B.O.: Dacă ai investi 10.000 de euro într-un laborator pentru elevii din Sighet, ce echipamente ai cumpăra și de ce?
M.L.: Pentru a continua firul narativ al legaturii dintre drone si inteligenta artificiala, cred ca o investitie inteleapta a acestor bani ar fi in directia dezvoltarii unui laborator pentru drone mici ce pot fi controlate inteligent si automat prin calculator – iar bugetul propus este suficient. Astfel, aș dedica în jur de 4.000 de Euro pentru a cumpăra mai multe sisteme de drone care pot fi controlate de programe de AI și vedere computațională, prin calculator (e.g. drone de tip Parrot Anafi sau kituri configurabile de drone de tip F450), vreo 4.000 de Euro pentru achiziția unor laptopuri  performante și, eventual, al unor plăci de calcul mai mici (e.g. de tip Jetson), care pot fi instalate direct pe drone de mărime relativ mică sau medie. Din ce ar mai rămâne, aș amenaja laboratorul pentru a putea efectua diverse experimente. De exemplu, ar fi binevenite niște mașinuțe cu telecomandă, care ar putea fi automat urmărite din dronă, precum și construcția unui oraș în miniatură, cu diverse clădiri și obiecte plasate în scenă, precum și diferite zone pentru explorare, survolare și aterizare. De asemenea, aș lua în considerare și achiziția unor sisteme soft de simulare de zbor (e.g. VelociDrone), precum și de mapare și reconstrucție a scenei în 3D – pentru a testa, compara și explora cât mai bine posibilitățile de dezvoltare și creativitate la intersecția dintre drone și AI, care să fie atât captivante, cât și educative. Dacă ar exista posibilitatea, bineînțeles că m-aș bucura să îndrum cu specificații și aspecte tehnice concrete, pentru construirea unui laborator de drone inteligente, cu un buget potrivit de 10k Euro.

B.O.: Ce oportunități concrete există în România pentru un tânăr care vrea să lucreze în cercetare?
M.L.: Un tânăr care are un vis, care se ține de el, crede în el și îl iubește din plin, va reuși în orice țară modernă să îl ducă la îndeplinire. Va reuși să facă cercetarea și dezvoltarea necesare pentru ca visul lui să ajungă o realitate. România are și laboratoare și proiecte unde un tânăr poate să găsească locul potrivit. Există tot mai multe proiecte internaționale și naționale de cercetare în derulare la cele mai bune universități din țară (din București, Cluj, Timișoara sau Iași, de exemplu), unde un tânăr pasionat poate să înceapă să lucreze. Ce este foarte important să înțelegem, este că nu numai tinerii au nevoie de astfel de oportunități, ci și noi, cei care derulăm astfel de proiecte, avem nevoie de astfel de tineri pasionați. Întrebarea nu este doar ce oferă România acestor tineri, ci și ce oferă tinerii României țării lor și, mai ales, ce își oferă ei, lor înșiși, prin potențialul și talentul lor. Mi-aș dori și mai mulți tineri pasionați care să își dea această șansă reală. Tineri care să creadă cu adevărat în visul lor și în capacitatea lor de a crea în lumea reală, ceva cu totul excepțional!

B.O.: Ce ar trebui să știe tinerii din Sighet pentru a performa la nivel internațional?
M.L.: Tinerii din Sighet ar trebui să știe că au toate șansele să performeze la un nivel internațional și să ajungă să studieze, să dezvolte și să trăiască oriunde își doresc pe acest pământ. Dovada că se poate, o constituie chiar numărul mare de tineri care au reușit pe scena de top a lumii în condiții mai grele, când România și orașul nostru erau mult mai deconectate de cadrul de excelență internațional. Și cu toate acestea, avem astăzi oameni care au marcat lumea, fiecare în felul său, performând la cele mai mari universități și companii ale lumii și construind proiecte excepționale, așa cum nu au mai fost. Tot ce trebuie să facă acești tineri, este să își lase mintea și inima să viseze și să nu se dea în lături de la visul lor. Cu imaginație și dragoste, cu perseverență și focus, vor ajunge foarte departe, mai ales acum, într-o lume în care se poate circula și comunica mult mai ușor!

B.O.: Ce înseamnă pentru tine faptul că Sighetul împlinește 700 de ani și tu contribui la dezvoltarea unui domeniu de vârf precum cercetarea?
M.L.: Sighetul este un oraș deosebit. O istorie bogată, complexă, un fir care ne duce departe către începuturile națiunii noastre – o țară profund multiculturală și multietnică. Sunt fericit că mi-am petrecut primii ani din viață la Sighet. Nu se putea un început mai bun pentru mine decât alăturarea de acest fir adânc, care, pe cât pare de mic în spațiu, fiind bine protejat de puternicii Munți ai Maramureșului, pe atât este de mare în timp și relevanță. În regiunea Sighetului și-au format și întrețesut povestea sute de generații de români, maghiari, ucrainieni, evrei, germani (pentru a enumera doar câteva etnii), într-un mediu atât de bogat și divers cultural, lingvistic și religios.
Încă de la începuturi, Maramureșul, unde regiunea Sighet a jucat un loc central, a deschis granițele dintre oameni, limbi și culturi. Încă de la început, Maramureșul a fost al omului liber, cel care trăiește aproape de soare și de natură, de esența vieții, cu ciclul ei etern. Așa ne amintesc și cântecele și portul și construcțiile din lemn, toate unice pe pământ. Fiind aproape de viață, Maramureșul a fost dătător de viață, bucurie, sănătate și voie bună. În Maramureș se ajunge greu, dar cine ajunge, nu mai vrea să plece. Iar dacă pleacă, îl va purta mereu în inima sa, mereu dorind a se întoarce. Așa și eu … „De departe aud viori/făcute din lemn de dor/o doină-mi cântă duios/despre locul meu frumos/unde-n poarta fermecată/adânc inima m-așteaptă/să mă poarte cu fiori/spre ai sufletului zori/c-un soare să îmi mângâi norii/cu o floare să-mi bucur zorii/și din văi până pe creste/să reîncep a mea poveste” (din Povestea unui Cuvânt, Editura Papirus Media, Roman, 2013).
Poate nu mulți știu, însă din Maramureș a pornit povestea Moldovei, Moldova lui Ștefan, Moldova noastră, a românilor. Legenda spune că Dragoș-Vodă al Maramureșului, urmărind un zimbru, a ajuns la apa Modolvei și acolo a întemeiat Moldova, devenind astfel primul ei voievod. Maramureșul este într-adevăr dătător de viață, creator chiar și după moarte, o perspectivă reflectată atât de bine la Cimitirul Vesel de la Săpânța, care face înconjurul lumii prin originalitate și modul în care, într-un fel viu, vizual și lingvistic, îi readuce la viață pe cei care nu mai sunt, spunându-le printr-o imagine și câteva versuri, povestea. Și nu m-aș mira să văd Săpânța drept zorii unui nou tip de cimitir al viitorului, cimitirul-muzeu-viu care, în combinație cu inteligența artificială, va oferi vizitatorilor șansa (prin folosirea unor sisteme audio și video de realitate virtuală), să poată „revedea” povești din viața celor care nu mai sunt, să îi poată întâlni și cunoaște mai bine. Inteligența artificială, printr-o idee inspirată de Cimitirul Vesel de la Săpânța, ar putea readuce la viață lumi apuse, pentru a ne reconecta la oamenii de odinioară și astfel, pentru a ne putea cunoaște și pe noi înșine mai bine. Ce spuneți de ideea unui cimitir tradițional cu inteligența artificială, un fel de Cimitirul Vesel versiunea V2?
Și pentru că Sighetul este unul din importantele centre ale Maramureșului străvechi, nu pot să nu fiu onorat și mândru că sunt Sighetean! Să nu uităm că Sighetul a dat lumii un Premiu Nobel pentru Pace, pe domnul Elie Wiesel, scriitor și profesor de renume, supraviețuitor al Holocaustului. De asemenea, să nu uităm de ororile petrecute în timpul comunismului în închisoarea de la Sighet, unde prea mulți oameni de valoare și-au găsit sfârșitul, cum ar fi de exemplu, Iuliu Maniu. Dar să nu uităm că aici, în acest oraș al durerii, dar și al soarelui, al unei istorii în care se împlestesc atât bucuria cât și zbuciumul vieții, până la urmă lumina învinge. Și nu poate fi mai bun exemplu în acest sens, decât muzeul creat la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, care transformă cumplita suferință, eroare dar și putere umană, într-un leagăn al vindecării și eliberării prin cunoaștere, recunoaștere, spovedanie și iertare, credință, speranță și, bineînțeles, peste toate, eterna și de neînvins, iubire.
Aflat la capătul unui fir care merge atât de adânc în istorie, un izvor de cântece și întâmplări esențiale, un exemplu de forță, rezistență și bucurie a vieții, un loc al devenirii românești (să nu uităm aici nici de descoperirea uneia dintre primele scrieri în limba română, Codicele de la Ieud, în vecinătatea Sighetului), orașul nostru este totuși, mereu la început. Așa îl văd eu, așa îl port cu mine, pentru a renaște de fiecare dată când mă întorc acasă. Și un așa loc care vine de demult, nu poate decât să dăinuie și mai mult și de aceea, în noua eră a inteligenței artificiale și ea își va găsi rolul și locul în povestea acestui binecuvântat oraș.

B.O.: Cum crezi că poate folosi Sighetul tehnologia și Ai pentru a-și construi următorii 50 de ani de dezvoltare?
M.L.: Pentru a urma ideea începută anterior, inteligența artificială va putea fi folosită, evident, în favoarea dezvoltării economice și culturale a Sighetului. Este clar că dacă AI va ajuta pe plan mondial, va ajuta și pe planul local al orașelor. Sighetul însă are, după cum aminteam, și particularitățile lui istorice și culturale, care pot fi cultivate și „exploatate” mai bine folosind inteligența artificială. Un exemplu, bineînțeles, este acela prin care sisteme de inteligență artificială ar putea aduce la viață atât aspecte specifice din istoria și cultura regiunii, dar și exemple istorice cu implicații mai largi, cum ar fi tragedia comunismului din care avem atâtea de învățat prin intermediul Memorialului de la Sighet. Dar creatorii din inteligența artificială, insiprați de valorile de creație unice ale Maramureșului, cum este, de exemplu, Cimitirul Vesel de la Săpânța, vor putea da naștere și unor concepte complet noi, care apoi să fie răspândite în întreaga lume. Un exemplu prin care valori maramureșene își spun deja cuvântul în inteligența artificială, este chiar un fapt petrecut în laboratorul meu. Una din scenele esențiale de video din drona pe care facem cercetare și care este parte din baza noastră de date, DroneScapes, este chiar un zbor făcut de mine deasupra Mănăstirii Bârsana, un sanctuar cultural binecunoscut în lume, care, iată, în acest mod indirect, ne-a ajutat să dezvoltăm algoritmi și tehnologii AI inovative. Nu pot să uit cum această scenă a Mănăstirii de la Bârsana, privită de sus și procesată cu metodele noastre de inteligență artificială, a făcut senzație în Norvegia, când am prezentat rezultatele partenerilor noștri de la Institutul Norvegian de Cercetare (NORCE). Iar acum, peste doar câțiva ani, această scenă emblematică maramureșeană și sigheteană (fiind doar la câțiva km de oraș), este folosită în centre de cercetare din întreaga lume. Iată, așadar, încă un mod prin care inteligența artificială și tradiția, viitorul și trecutul se pot îmbina perfect în acest punct magic al prezentului.

B.O.: Dacă ai susține un atelier dedicat #Sighet700 pentru elevii din oraș, ce temă practică ai alege și ce ar învăța concret participanții?
M.L.: Iată o întrebare și o idee extraordinare, de a face un proiect unde să combinăm cu inteligența artificială, materiale istorice, scrise și vizuale pentru a aduce la viață secvențe din istoria orașului. Și să facem asta într-un mod viu, de interacțiune directă dintre om și inteligența artificială. De exemplu: elevii ar putea aduna materiale despre o anume legendă, perioada istorică, eveniment, o poveste de orice fel din istoria de sute de ani a orașului. Acea poveste poate fi culeasă atât prin materiale text, din diverse surse, cât și prin materiale vizuale, selectate din filme, fotografii sau picturi și desene ale vremii. Acestea pot fi apoi folosite pentru a crea un film de scurt metraj, folosind modele de AI generative (Visual Large Language Models existente pe piață), care să sumarizeze acea poveste într-un mod original, conform cu viziunea echipei implicate. Bineînțeles că se poate merge și mai departe cu ideea, înspre crearea unui sistem interactiv, în care un utilizator ar putea crea prin gesturi în timp real o poveste vizuală, un film ca la cinema, bazat pe astfel de materiale. Un astfel de sistem care creează imagini mișcându-se în timp real prin interacțiune directă, și care sunt bine ancorate într-un context artistic și cultural specific, tocmai am creat împreună cu echipa mea și testat (acum o săptămână), la Muzeul Kunstsilo din Norvegia, pe un ecran mare de 10m x 10m, chiar în sala principală a muzeului. Acest muzeu a ajuns de referință în cultura nordică, adunând cele mai bogate colecții de artă scandinavă și fiind ales la Prix Versailles 2025 ca „Cel Mai Frumos Muzeu din Lume”. Întamplarea, fericită pentru mine, e că muzeul a fost inaugurat chiar de ziua mea, pe 11 mai 2024. Iată o poveste de cultură și AI care poate fi adusă și la Sighet, printr-o colaborare cu tinerii sigheteni talentați, pentru a mai adăuga un strop de viață și de culoare sărbătoririi a 700 de ani ai orașului.

B.O.: Ce valori învățate în Sighet te-au ajutat cel mai mult în cariera universitară?
M.L.: Cel mai bine mi-a prins complexul educațional multi-disciplinar și nuanțat pe care l-am întâlnit atât în școală cât și în societatea sigheteană, în timpul primilor 19 ani de viață. Chiar dacă Sighetul pare un oraș mic, faptul că este bine protejat în depresiunea Maramureșului de restul unei lumi mai largi și mai haotice, îl face chiar un loc ideal pentru a începe viața, mergând treptat de la mic la mare, pornind de la valorile fundamentale, acolo unde se stabilesc și se întrepătrund primele științe esențiale, primele arte și primele principii morale și de viață.

B.O.: Cum ai descrie potențialul tinerilor din Sighet în domenii tehnice, pe baza experiențelor tale directe?
M.L.: Văd un potențial enorm în tinerii de azi ai orașului. Îl văd în tot ce fac ei, pornind de la științe, prin premiile câștigate le olimpade naționale și internaționale, prin interesul în activități tehnice și de creatie extrașcolare (e.g. clubul de robotică de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”) sau prin activitățile sportive de excepție, unde nu pot să nu amintesc de rezultatele de nivel de top absolut național ale echipei de baschet condusă de bunul meu prieten și fost coleg de liceu, Emil Kosztelnik, sau de recentul eveniment de maraton, Sighet Run, coordonat de alt bun prieten și profesor al meu, domnul Marius Voinaghi. Și așa, cu zâmbetul pe buze, l-aș parafraza pe Creangă, spunând că… nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul copilăriei mele, Sighetu Marmației, îl văd mereu viu și tânăr, înfrumusețat de spiritul noii generații. Și atunci pur și simplu îmi saltă inima de bucurie.

B.O.: Ce proiect tehnologic dedicat comunității ai propune ca simbol modern al aniversării de 700 de ani?
M.L.: Cred că proiectul de care vă vorbeam, unde aș implica elevii să creeze filme generate împreună cu inteligența artificială și care să sumarizeze într-un mod creativ și interesant, peisaje și evenimente din istoria orașului, ar fi ceva cu totul special și binevenit. De asemenea, ar fi și ceva nou pe plan tehnologic internațional, în contextul sărbătoririi și promovării unui oraș.

B.O.: Cum poate diaspora profesională, originară din Sighet, să contribuie concret la dezvoltarea orașului în următorul deceniu?
M.L.: Noi, cei care facem parte din această diasporă profesională, putem să contribuim în multe și variate feluri, pornind de la o simplă idee până la o colaborare mai concretă cu echipe de oameni pasionați și dedicați. Eu personal mi-aș dori să fac mai mult pentru Sighet și sunt convins că șanse vor tot apărea, iar eu, de fiecare dată voi încerca să fiu acolo, cu tot entuziasmul.

B.O.: Dacă ar fi să lași un mesaj peste un sfert de secol pentru Sighet, ce le-ai transmite generațiilor viitoare despre educație și inovație?
M.L.: Aș transmite un mesaj chiar acum, elevilor, tinerilor și studenților de azi ai orașului, pentru a face din următorul sfert de secol o poveste frumoasă. I-aș îndemna să continue să spere, să viseze, să exploreze și să se joace, mai ales acum când inteligența artificială și robotica le oferă o libertate mai mare ca niciodată. Acum e momentul să testeze toate aceste sisteme de AI disponibile și să încerce să facă cu ele ceea ce înainte nu era posibil, dobândind puteri și cunoștințe, pe care singuri, fără AI nu le au. Astfel, testându-și cu inteligența aritificială imaginația și primind înapoi de la AI din cunoștințele și posibilitățile acestor sisteme, vor ajunge să vadă ce încă nu au văzut, să asculte ce încă nu au auzit, și să învețe ce încă nu au știut. Astfel, își vor îmbogăți și imaginația și capacitatea creatoare și mintea per total, învățând să controleze și să zboare împreună cu acest Dragon AI, către marginile universului cunoscut și apoi, dincolo de ele. Această posibilitate unică în istoria omenirii, îi va duce mai ușor către lumea magică a infinitelor posibilități și a viselor încă de neimaginat. Să ne gândim doar ca AI-ul poate să știe ce știm doar noi toți laolaltă, devenind o enciclopedie umană care să ne vorbească și să ne raspundă în timp real. Având acces la această enciclopedie, la atâta bogăție a cunoașterii, ne va fi mult mai ușor să facem următorul pas înspre lărgirea ei și, odată cu ea, lărgirea capacității noastre de a imagina și de a crea. Să nu ne fie frică, căci lumina minții va rămâne cu noi, așa cum a făcut-o de la începuturile omenirii, de când omul a coborât din copac, pentru a construi apoi case și lumi din lemnul lui. Inteligența aritificială face parte tot din ADN-ul nostru, ca parte esențială din copacul spațio-temporal mai larg al evoluției umane.

B.O.: Mulțumim, Marius! Ne vedem la Sighet la începutul lunii august, când va avea loc întâlnirea oficială cu personalitățile sighetene din țară și din diaspora!

Autor, Brîndușa Oanță

Atrocitățile din închisoarea Pitești din perioada 1949-1951 prin torturarea fizică și psihică a studenților deținuți politici (denumită sinistru „reeducare”) a constituit apogeul cruzimii și terorii regimului comunist din România. În acel context diabolic, sărbătorile creștine nu erau oaze de pace ci din contră, ocazii pervers exploatate pentru noi revărsări infernale, cu scopul de a ucide sufletele… Doar câteva secvențe, deosebit de amare, din dureroasele memorii ale lui Aurel Vișovan, omul care face legătura simbolică între Sighet și Pitești…

Reîncep torturile

„Brusc se deschide uşa şi în cadrul ei, înfiorător, Ţurcanu. – Unde-i Vişovan? urlase din toate puterile. – Treci acolo! Îmi arătase un loc în partea opusă a camerei, după care citise de pe listă mai multe nume. – Acolo, bandiților! O să vă arăt eu vouă! Apoi adresându-se numai mie strigă: – Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit.

La un semnal al lui Ţurcanu săriseră asupra noastră o parte din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem. Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc… Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a avertizat Ţurcanu. Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode de tortură şi acum urma acel „deosebit”. . .

Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se  prăbuşise mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune „Tatăl nostru” în gând mi  s-a blocat la „Fie voia Ta…”  şi n-am mai putut să continui.

Mă  simţeam  pierdut.  Simţeam  că  nu  mai  am controlul gândurilor mele. O pată neagră se aşezase peste tot. În  mine  nu  rămăsese  decât  acea  groaznică aşteptare de clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi – pe care nu mi-o puteam imagina –  promisă de Ţurcanu. Ce anume o fi aflat Ţurcanu despre mine ca să vină cu o asemenea groaznică ameninţare…?

Doamne, de ce m-ai părăsit? Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit de unde nu primeam nici un răspuns…

Programul de teroare zilnică

Dimineaţa, cum suna deşteptarea, trebuia să sărim prin pantaloni direct în bocanci. Cred că aveam cel mult 10  secunde  pentru  aceasta… După  care,  înainte  ca plantonul să ne poată lovi, să fim cu mâna pe cârpă (pe care noi o lăsam de cu seară la îndemână) şi începeam frecatul  mozaicului  în cerc,  unul  după  altul,  toţi  cei izolaţi. Frecatul se făcea în genunchi, iar în mod ritmic cu o mână  frecam  mozaicul, iar  cu  cealaltă  făcută  pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă.

La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă. N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă. La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea: A fost bun terciul? trebuia să răspundem: Groh… ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare. Nu  aveam  voie  să  vorbim  între  noi,  pentru  că porcii nu vorbesc. Mâncarea era aşteptată sub imperiul foamei, dar şi cu groaza manierei în care trebuia s-o servim.

Trebuia  tot  timpul  să  notăm  pe  coaja de săpun lucruri pe care nu le spusesem. Spusesem că făcusem şi poezii contra regimului, că compusesem şi poemul incendiar „Rapsodia Maramureşului”… Groaznic era momentul în care nu mai aveai ce spune şi trebuia să inventezi, întrucât ei tot nu te credeau că ai spus totul.

Sub această teroare unii au debitat inimaginabile aberaţii doar ca să poată scăpa de suplicii. Se înjosiseră până a declara despre relaţii incestuoase în familie, despre aberaţii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic şi mai puţin dicibil, considerând că  doar-doar vor fi crezuţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.

Trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine. Câte unul era – în sfârşit –  crezut şi trecut în cealaltă parte, unde trebuia să facă proba violenţei asupra noastră a celorlalţi. Dacă accepta să-și bată colegii de celulă era considerat „reeducat”… Nu mai reţin numele şefilor de comitete care se perindaseră prin camere şi care au aplicat metode de teroare.

Într-o zi  – ţin minte –  cum am fost pus să stau într-un picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie. Dumnezeu, însă, a vrut altfel…

Paștile anului 1951

Se  apropiau  Paştile  unui  nou  an  sub  cerul demascărilor de la Piteşti. De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră. Primiseră – probabil –  şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi mai rău şi mai infam.

Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene – scene din ce în ce mai blasfemiatoare –  la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător…

Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita imaginabilului. Nu mai rămăsese nimic care să nu fie pângărit. De partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva…”

(fragmente din lucrarea lui Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Epilog

Zeci de ani mai târziu, tata avea încă deseori coșmaruri îngrozitoare în care se visa la Pitești…, deși închisorile trecuseră demult și el se bucura (atât cât putea, în limitele sănătății zdruncinate) de familia pe care și-o întemeiase. A fost nevoie de toată dragostea și delicatețea mamei mele pentru a-l ajuta să depășească aceste rememorări cu totul nedorite ale traumelor de atunci…
După alte decenii, în anii ’90, necesitatea descoperirii și prezentării adevărului istoric noilor generații, l-au făcut pe neobositul elev și camarad de pușcărie al tatălui meu, Gheorghe Andreica, stabilit la Constanța (care nu a trecut prin Pitești ), să insiste în dezgroparea și publicarea acestor amintiri, ceea ce nu era deloc ușor. Dacă despre celelalte închisori, tata relata cu relativă seninătate chiar și episoadele grele, când era vorba de Pitești refuza practic orice discuție, orice amintire fiind o retrăire a groazei și ororii absolute. A fost nevoie de efortul și tenacitatea deosebită a lui Gheorghe Andreica (care a făcut mai multe drumuri de la Constanța la Sighet pentru asta) ca această experiență să poată fi scoasă la lumină și să rămână moștenire celor care vor vrea să știe ce a însemnat comunismul și cum au dus fiii acestui neam Crucea pe drumul Calvarului…

Preot prof. Marius Vișovan

Duminică, 05 aprilie 2026, la Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighetu Marmației vizitatorii prezenți s-au bucurat de o minunată după amiază de… FLORII.

Tradițiile de Florii au fost la ele „acasă” și au fost surprinse în montajul VIDEO următor:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/ Szerkesztőségünk a szigetieknek – itthonról és a nagyvilágból – és mindazoknak, akik ma húsvétot ünnepelnek/ A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/ Aux habitants de Sighet – de chez eux et de la diaspora – et à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/ Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion/ To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/ A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea/ Aos residentes de Sighet – de casa e da diáspora – e a todos os que hoje celebram a Páscoa, a nossa equipa editorial deseja-lhes/ Mieszkańcom Sighet – z domu iz diaspory – oraz wszystkim obchodzącym dziś Wielkanoc nasza redakcja życzy:
Paște Fericit!
Kellemes Húsvéti Ünnepeket!
Buona Pasqua!
Joyeuses Pâques!
Frohe Ostern!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Feliz Páscoa!
Wesołych Świąt Wielkanocnych!

Salut, Sighet!

Naţiei îi lipseşte consecvenţa, dar are superficialitate.

Zăpăceala e totală. Şi permanentă. De exemplu, cum să spunem oare, maieu sau maiou? Lingviştii (de azi) vor spune imediat că maiou trebuie zis, dar cu ani in urmă nu era aşa… Consecvenţa lipseşte… Superficialitatea, în schimb, „dă pe-afară” şi a fost permanent prezentă în România.

Redau mai departe nişte secvenţe culese de pe adt.arcanum.com.

„Informaţia zilei” din 30 iunie 1999 în articolul „La ocazii se poartă costumaşe”, scria: „Din materialele mai groase se fac costumașe cu taior, care se poartă cu bluză tip maieu, de culoare asortată”.
https://adt.arcanum.com/en/view/InformatiaZilei_1999_06-2/?query=maieu&pg=21
8&layout=s)

În „Evenimentul zilei” din 19 mai 2004, ziaristul Costi Rogozanu în articolul „Viaţa în maieu” scria: „Tony Soprano m-a învățat importanța maieului. E un articol de lenjerie care, pe lîngă faptul că te scoate din monotonia tricourilor, îți dă un aer de retro în relaxarea de acasă, în maieu nu te contrazice nimeni, ești un simpatic dictator”. https://adt.arcanum.com/en/view/EvenimentulZilei_2004_05/?query=maieu&pg=361&layout=s)

Trec acum în epoca socialismului victorios (pe hârtie) şi citez Buletinul Oficial, ianuarie-iunie 1980, Supliment A, cu „Lista  nr. 50, anexă la Ordinul Ministerului Comerțului Interior nr. 7270 din 17 iunie 1980”,unde este descrisă o păpuşă cu „corpul, mîinile și picioarele din polietilenă de joasă presiune, articulații mobile, ochi mobili […], păr implantat […], prevăzută cu dispozitiv de voce, înălțimea 57 cm, îmbrăcată cu […], maieu, […], pantofi din polietilenă, în cutie din carton.” https://adt.arcanum.com/en/view/BuletinulOficial_1980_SuplA_jan-jun/?query=maieu&pg=394&layout=s

În ziarul „Drum nou” din 29 august 1954: Cornel Stănescu scria în articolul „O zi deosebită”: „Un lucrător, în maieu, lovea cu tîrnăcopul zidul de sus.” https://adt.arcanum.com/en/view/DrumNou_1954_08/?query=in+maieu&pg=107&layout=s)

În perioada interbelică, scriitorul Cezar Petrescu în revista „Gândirea” din 12 ianuarie 1929, în schiţa „Foamea”, scria: „Se uită cu ciudă la copila în maieul alb de lână, cu patinele atârnate pe braț și cu obrazul îmbujorat de frig.”. https://adt.arcanum.com/en/view/Gandirea_1929/?query=in+maieu&pg=470&layout=s)

Tot cam pe-atunci se spunea şi maiou. În 14 august 1930, în „Ilustraţiunea română”, în rubrica „Art Cronica” apărea următorul text: „La Cazino, un incident. Comisarul de poliție apostrofează un vilegiaturist care, în maiou, s’a rezimat de un pom şi şade aşa, nostalgic de multă vreme”.
(https://adt.arcanum.com/en/view/IlustratiuneaRomana_1930_2/?query=in+maiou&pg=111&layout=s)

În ziarul „Dimineaţa” din 16 august 1936, în articolul „Pescuitoare de perle la Paris” se putea citi că „…s’a organizat o serbare sportivă neobişnuită: pescuirea de perle într’un bazin”, în care, „12 sportive, 4 în maiouri albastre, 4 în maiouri roşii şi 4 în maiouri albe, au început apoi goana după scoica cu perle”.
https://adt.arcanum.com/en/view/Dimineata_1936_08/?query=in+maiou&pg=202&layout=s

Până la urmă, cum spunem, maiou sau maieu?

Simona Voicu scria în ziarul „Adevărul” din 15 noiembrie 2017: „Articolul de lenjerie, decoltat şi fără mâneci, purtat direct pe piele se numeşte maiou. Este incorectă, deşi uzuală, forma maieu”.
https://adevarul.ro/stiri-locale/vaslui/maiou-sau-maieu-cum-este-corect-top-10-1823679.html

Wikipedia e împăciuitoare şi zice că „Un maiou sau maieu este un articol de lenjerie sau de echipament sportiv (cu sau fără mâneci), care se îmbracă direct pe corp, acoperind partea superioară a acestuia”. https://ro.wikipedia.org/wiki/Maiou

https://www.cumsescrie.eu explică „De ce se spune „maieu”, desi forma corecta este „maiou”?”.

„1. Diftongul „-iou” este mai dificil de pronunțat. Grupul de sunete din maiou (ma-iou) nu apare foarte des în română și poate părea „stângaci” în vorbirea rapida. Din comoditate, vorbitorii simplifică pronunția și ajung la maieu, care curge mai ușor în vorbire.
2. Tendința naturală de simplificare a limbii. Limba vorbită caută mereu soluții mai rapide și mai comode. Așa apar forme populare sau regionale care, desi nu sunt corecte normativ, devin foarte răspândite.
3. Transmiterea prin uz, nu prin reguli. Mulți oameni învață cuvintele „din auz”, din familie sau din mediul apropiat. Dacă părinții, bunicii sau colegii spun maieu, forma se fixează, chiar dacă nu este cea din dicționar.
4. Influența limbajului familiar și colocvial. Maieu sună mai „domestic”, mai relaxat, potrivit pentru conversatii informale. De aceea este preferat în vorbirea de zi cu zi, deși în scris și în contexte oficiale este considerat incorect”.

Se va spune în continuare şi maieu, şi maiou. Ca să nu se supere nimeni. Inconsecvenţa domină societatea noastră şi asta (mă) supără. Superficialitatea e acel impuls care spune multora că nu contează. Scriem oricum, vorbim oricum, crezând că nu contează.

Ba contează! Vineri aşteptam un tren într-o gară. La linia 3 era parcat unul. Aud la megafon anunţul că trenul cutare soseşte în staţie la linia 3!!! Mă gândeam că nou-sositul îl va împinge uşor pe cel demult staţionat şi se va proţăpi mândru în faţa gării. Nu s-a întamplat aşa. La megafon am auzit, peste un minut, că trenul cutare va sosi şi va pleca de la linia 2 (care era liberă).

Naţiei îi lipseşte consecvenţa, dar are superficialitate. Mai bine ar avea consecvenţă şi n-ar avea superficialitate.

Horia Picu

Duminică, 05 aprilie 2026, de la ora 15:00, la Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighetu Marmației are loc întâlnirea de… FLORII.

Vor participa: coruri bisericești, interpreți de cântece religioase și școlile din Maramureș și… alte surprize.

Salut, Sighet!

Se împlinesc 70 de ani de la aderarea României la UNESCO, iar aniversarea este sărbătorită în 2026 printr-o serie de evenimente, organizate în cadrul Programului UNESCO 70 România – celebrăm trecutul clădind împreună viitorul.

Pe 30 martie 2026, la sediul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO din București, a avut loc evenimentul inaugural al acestui program: vernisajul expoziției Stone Made Objects (Obiecte făcute din piatră). Organizatorii sunt Rețeaua Geoparcurilor din România (RGR) și CNR UNESCO, cu susținerea BRD – Groupe Société générale, iar conceptul și coordonarea sunt semnate de Alexandru Andrășanu (expert UNESCO, Universitatea din București).

Expoziția invită la o călătorie în istoria, geologia, natura, cultura și meșteșugurile din variate Geoparcuri Internaționale UNESCO ale Europei, precum și din Geoparcurile Internaționale UNESCO de pe teritoriul României (recunoscute, aspirante sau în fază de proiect). Prin intermediul exponatelor, se realizează o interpretare artistică a legăturii dintre Om și Pământ, dintre geologie și cultură, dintre roci, minerale și obiecte făurite prin prelucrarea acestora.

Proiectul Geoparcul UNESCO Gutâi-Maramureș a fost prezent în expoziție cu aur, argilă, andezit, cu imagini ilustrative pentru patrimoniul natural și cultural al Munților Gutâi, texte informative și mai ales, cu poveștile locurilor spuse de dr. geolog Marinel Kovacs, care ne-a reprezentat la eveniment.

„Am adus în capitală câteva dintre materialele care definesc identitatea geologică a zonei noastre: aur, argilă și andezit, modelate ca să devină obiecte concrete. Andezitul se regăsește în piatra cubică provenită din cariera Blidari și în placa realizată cu ocazia aniversării a 50 de ani de activitate muzeală a Muzeului Județean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare. Argila locală prinde formă în piesele de ceramică din colecțiile meșterilor olari Kőszegi István și Vasile Chira, cărora le mulțumim pentru sprijinul oferit acestui demers. Fragmentul de filon aurifer din zăcământul Săsar a fost transformat simbolic într-o imitație de lingou, sugerând drumul de la resursă naturală de prim rang la valoare economică.” (Marinel Kovacs, coordonator proiect)

A fost, iată, încă o ocazie prin care am putut arăta lumii conexiunea dintre oameni, tradiții și geologia din Munții Gutâi, „munții care ne unesc”, acesta fiind, de altfel și sloganul sub care proiectul nostru este prezent în Stone Made Objects.

Expoziția va fi deschisă publicului până pe 30 aprilie 2026.

Echipa Proiectului Geoparcul UNESCO Gutâi-Maramureș
Email: geoparcmaramures@gmail.com
www.facebook.com/geoparcMM
www.instagram.com/geoparcmaramures

Pesah sau Pesach, (în ebraică פֶּסַח, Pesaḥ, Paștile ebraic), este sărbătoarea religioasă a poporului evreu și a iudaismului care simbolizează eliberarea din robia egipteană și ieșirea din Egipt a fiilor lui Israel – conduși de Moise – și cei 40 de ani de peregrinare prin deșert. Este o sărbătoare fixă din calendarul religios ebraic, care se desfășoară anual în perioada 15-21 a lunii nisan, lună ce marca în antichitate începutul anului ecleziastic ebraic. În timpul acestei sărbători nu se consumă pâine și nici produse dospite.

Pastele evreiesc (Pesah) în anul 5786 (2026) a început miercuri seara, 1 aprilie, la asfințit, și se încheie joi seara, 9 aprilie. Sărbătoarea durează opt zile, prima masă de Seder având loc în prima seară.

Urmăriți înregistrarea VIDEO a primei seri de Pesah:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Noul sediu al Partidului Renașterii și Dezvoltării Maramureșului (PRDM) din Sighet, partid înființat în anul 2024, a fost luat cu asalt de către cetățenii dezamăgiți de partidele „tradiționale” și aleg să își ofere sprijinul acest partid proaspăt – grupat în jurul unei echipe credibile – atrași de valorile și proiectele sale. Această creștere a popularității partidului este un indicator clar al dorinței de schimbare și de implicare politică creativă a cetățenilor.

Unul dintre proiectele importante al PRDM-ului – cu șanse mari de reușită dacă Țara ne susține –  este transferul capitalei județului Maramureș de la Baia Mare la Sighet.

Alte câteva proiecte importante susținute de PRDM:
1. Profitul caselor de jocuri de noroc se va vira integral la stat,
2. Interzicerea migrației către partidele „uzate”;
3. Confiscarea „de îndată” a tuturor averilor care depășesc un milion de dolari (o conexiune cu butada „nimeni nu întreabă cum ai făcut primul milion de dolari”, dar te întreabă musai la diferență).

Toate proiectele partidului nostru vor fi supervizate de Comitetul Național al Inteligențelor Naturale (CONIN).
Datorită valului de noi membri care se alătură partidului și pentru a facilita trimiterea adeziunilor în regim de urgență vă invităm să ne contactați la adresa de e-mail: capital.Sighet@01042026.org.

Ras_Publica