Dacă te-ai da deoparte și ai privi lumea din apropiere de ea, ai observa că viața, în trăirile ei, prezintă mulțimi de situații. Nu au un caracter general și de multe ori sunt aleatoare, sunt de durată mai mare, pe viață, de durată mai mică sau, altele, de moment. De aceea, voi exemplifica „povestea” mea prin câteva exemple, auzite, văzute sau trăite.
Doi copii mici, un băiat și o fetiță, locuind în vecinătăți, se jucau împreună cu diferite jucării, de la unul și de la altul, se bălăceau în apele călduțe ale unui râuleț, vara, ori se bulgăreau cu zăpadă pe lângă „omul” de ei făcut, iarna. Se pomenesc apoi mergând la școală cu ghiozdanul sau tășcuța, frumos împiestrițită, iar la intoarcere sunt ambii veseli sau supărați, ori în feluri diferite. De ce oare? Au crescut mărișori și odată, trecând un râuleț peste o punte îngustă, s-au prins de mâini pentru echilibru și, coborând, au uitat un timp să-și lase mâinile, privindu-se apoi cu rușinare. Au urmat studiile și în vacanțe se întâlneau, râdeau, dansau și mergeau acasă fără a se mai lăsa de mâini. Își mai făceau vizite și odată au mers la părinții fetei, prinși de mână și băiatul, timid, a întrebat dacă-i permite fetei lor ca el să n-o mai lase de mâini. Au făcut o nuntă ca-n povești, o familie binecuvântată cu copii, împlinită, fericiți și nu au fost străini unul altuia niciodată. O unire statornică, de-o viață. Au rămas „copii mici”, veseli și iubitori și la maturitate! O povestioară, frumoasă, imaginară dar câte nu se petrec astfel pe întinsul țării, nu prea mică, pe care unii se străduesc s-o facă mai mică, prin asocieri și dezertări ciudate.
Eram odată în mașnă, în Minneapolis, eu refuzând să merg prin magazine, din cauza mersului meu foarte greoi. Am văzut mai în față doi bătrânei împuținați de vârstă, care treceau ținându-se de mâini, liniștiți și calmi, chiar în mers vioi, zâmbindu-și unul altuia, fără a avea nevoie careva de sprijin.
Aveau, cred, peste 80 de ani. Se vedea că această ținere de mâini avea izvorul mai depărtat, din copilărie sau tinerețe, pe care au dus-o cu ei, păstrându-o, până la adânci bătrânețe. Îmi venea să mă dau jos din mașină, să-i îmbrățișez, dar nu-i ajungeam.
Astfel de familii liniștite pe tot parcursul, pe toată trăirea vieții de familie sunt peste tot în lume, fericiți, fără a se plictisi unul de altul. Din păcate, sunt multe familii total opuse, fiind căutători de „noutăți”, unul, altul, sau ambii parteneri, semănând multă suferință în jur, mai ales celor mici, până când viața însăși îi „temperează”.
Când trăiau bunicii după tata, eu eram mic, în jur de un an și nu-i țin minte. Trăiau în mare liniște și întelegere, se iubeau mult și țineau în mod deosebit unul la altul. Bunicul a avut un accident mortal, mergând cu doi boi la târg. Bunica s-a supărat enorm. După două – trei zile, mama i-a spus tatălui meu că mama – soacră va muri; tata i-a spus că vorbește „prăpăstii”. Era foarte supărată, dar în câteva zile se va liniști și-i va trece, cu timpul. Doar că în vreo două zile bunica a murit. Mama a visat că bunicul a venit după ea și n-a vrut să o lase, cu toate stăruințele copiilor, spunând că trebuie să fie împreună, nu singuri și a ieșit cu ea din curte. A murit de supărare. Au fost înmormântați în aceeași săptămână sau în săptămâni apropiate.
Dumnezeu să-i odihnescă și răsplătească, în veșnicia Sa!
Bunicul după mamă a fost primar și a plecat si el pe front. A căzut prizonier la sârbi și pe majoritatea i-au ucis. BunicuI meu, Iuga Ioan, nu s-a mai întors acasă. Cu toate greutățile, bunica a trimis pe băiatul mai mic, Gheoghe, la Școala Normală și a ajuns învățător chiar în comună, locuind cu familia la casa bunicii, urmând ca, pentru îngrijire, să-i rămână casa și grădina frumoasă, chiar lângă șosea. Mama, având sub 15 ani, o ajuta, aducea fân și lemne cu utilajele și doi boi, pentru nevoile casei. S-a căsătorit cu dispensă de vârstă, la 15 ani, cu Bărcan Dumitru, Măran, a mers la casa acestuia, cu părinții lui (bunicii mei), unde a întemeiat o nouă familie. A plecat și el pe front, ducând doi cai, care trăgeau după ei un tun și a ajuns până în Franța, la Verdun, unde s-a încheiat războiul, lăsând orașul scăldat în sânge. Cu mari greutăți și destul de târziu, s-a strecurat și a ajuns acasă la familie. Mai târziu, de supărare și nedreptăți, bunica văduvă a paralizat la pat și mama a adus-o de acolo la noi, cu o îngrijire de mamă, Când plecau vara la lucru, eu aveam grijă de ea: eram de 7-8 ani. A fost înmormântată în cimitirul „de peste apă”, singură, lângă altar, alături de ceilalți membri ai familiei noastre, din „lumea ei”.
Domnul să o răsplătească și odihnească în veșnicia Sa!
Am văzut până în prezent trecerea la cele veșnice din supărare, știm că au fost o mare mulțime răpuși de grele suferințe, prin închisori și lagăre de muncă grea, altele prin naturalețea acestei lumi. Mă întreb: oare dacă se moare de mare supărare, nu se poate muri și de mare bucurie? Amândouă se manifestă în simțirile inimii, aici își au lăcașul. Dacă una din ele depășește capacitatea de rezistență a acesteia, ea face inima „să taca”. Amândouă deodată nu se pot întâlni.
Am redat în articolele precedente situația că am fost alungat din școală, am fost urmărit de securitate și am făcut detenție, fără condamnare, mi-au fost blocate studiile prin exmatriculare, mi s-au fixat restricții domiciliare, toate la un loc însumând aproape 12 ani. Motivul confictului a fost tăinuirea și protejarea la noi în casă a unui fugar, urmărit de securitate, în legătură cu manifestări pentru desființarea cultului greco-catolic. Detenția de 29 de luni, fără condamnare, a fost pentru refuzul meu de a colabora cu securitatea, exmatricularea din ultimul an de studii pentru același motiv. Au mai încercat și a treia oară, când am refuzat și i-am deconspirat. Autoritățile m-au sprijinit în al treilea refuz, pentru a nu fi scos din învățământ.
De venirea lui la noi știau cinci familii, cu 8-10 posibile arestări, unele definitive. Eu eram hotărât să-i protejez, să-i fac necunoscuți și să protejez câteva vieți, cu orice preț, cu ori câtă îndurare. Înainte de a mă prezenta la securitate, m-am gândit mult la aceasta, cum să procedez și, în arest, înainte de a adormi, mă gândeam ce întrebări mi-ar putea pune, ce să răspund, pentru a evita orice contradicție.
De la început mă gândeam că problema pincipală pe care vor insista va fi: cum și prin cine a venit la noi, tocmai la noi. Așa a și fost și aici am dus tot greul. În acest scop am construit o minciunică simplă, din câteva fraze și de aceasta am rămas agățat și „i-am obligat” să o accepte, eu nelăsând-o din „mâini”.
Am adus și acuze pentru discriminare religioasă, că excludeau de la școală copii a căror părinți refuzau să intre în colectiv sau că nu divorța partenerul rămas de cel închis. Ce vină aveau ei? Pentru aceste „obrăznicii” am îndurat consecințe grele și le așteptam, făcându-le cu scopul de a-mi crede povestea neadevărată, salvatoare, manifestându-mă curajos. De două ori, mai ales, am avut viața în grea cumpănă, dar am rezistat și i-am învins eu pe ei, chiar pe linia de separare a celor două vieti, la egalitate între ele de a fi exprimate.
Într-un raport, un anchetator scria: „e băiat inteligent, dar bolnav”; aveam TBC pulmonar. La sfârșitul anchetelor au propus la București să fiu transferat la Penitenciarul TBC, Tg. Ocna, sau să fiu pus în libertate, în supraveghere. Dar de acolo (DGSS), s-a trimis Decizia: „La Canal!” În scurt timp, debarcam la lagărul „Capul Midia”, răpus de oboseală, de somn, de sete, de foame, după străbaterea în noapte a Bărăganului, fără oprire, în vagoane de marfă, înghesuiți ca sardelele, aproape asfixiați. Abia sosiți, la capăt de linie, am fost repartizați în brigăzi și… „la muncă”!
Nu stiu cum, dar pe măsură ce ne îndepărtam de acele zone de chin cumplit, spre altele și mai cumplite, unde muncile de extermare își făceau mai departe treaba, dar în „aer liber” de arșiță vara și de îngheț iarna, pe mine mă cuprindea o bucurie imensă, care tot creștea cu drumul și spre alte zone de chin. Era așa de mare și parcă îmi umfla pieptul. Mă întrebam, oare de bucurie mare, mare, nu se putea, muri, ca si de supărare mare? Ce le producea?
În primul rând Credința nestrămutată cu care i-am înfruntat cu curaj și „atac”; era apoi sentimentul de solidaritate umană, neștirbit, prin care am salvat de la detenție și chinuri multe persoane, la câțiva chiar viața. Am tăinuit totul: prin cine a venit în Săliste, cine l-a trimis la noi, cine-i aducea mâncare în lunile de toamnă când ai noștri plecau la recoltări, de dimineața până seara, că n-a fost o vizită la părinți de câteva zile, plecând apoi nu știm pe unde. A fost o „vizită” de peste trei ani, cu tăinuire și protecție în casă! Au rămas doar cu acea povestioară simplă și neadevărată, cu totul, a mea: „l-am cunoscut când preda pe la școala, l-am întâlnit întâmplător pe șosea, venind cu profeții de la mănăstirea din Moisei, l-am invitat pe la noi pentru câteva zile, vrând să vadă și bisericile din lemn, fiind inginer constructor. Totul era o invenție, nimic adevărat. Eu am plecat în aceeași săptămână la școală, urmând să plece și el curând. Nereușind să găsească altceva, deși am fost supus unor probe de viață, s-au mulțumit cu acea povestioară a mea, cu ce „le-am dat eu”. De fapt cine mai putea să-l cunoască din casa noastră? Un alt motiv care mă bucură, personal, era faptul că am învins toate gradele securiștilor ce m-au anchetat; ei conduceau ancheta, dar eu am dominat-o de la un cap la altul. Și dacă mă doborau, nu-mi puteau lua această bucurie și o duceam cu mine, în alte lumi.
Dupa 29 de luni de detenție m-am eliberat, având 37 de kg în greutate, adăugându-se alte suferințe si bucurii mari, pe care viața, în realitatea ei nedreaptă, mi le-a tot oferit.
Pentru că detenția grea mi-a dat ocazia, pe de altă parte, să trăiesc mari bucurii, mult peste suferințe, ajung la paradoxul să spun că „iubesc închisoarea făcută”, care mi-a dat ocazia realizării unor așa mari bucurii și mi-a mai dat mult curaj și ocazia să iubesc mult studiul, care mi-a adus multe satisfacții și el, deși cu multe blocaje și „lupte”, terminându-l în 10 ani de la începerea lui: 1954 – 1964, desi eram unul din cei mai buni studenți.
Au urmat celelalte ale vieții, cu suferințele și bucuriile ei, așa cum destinul ni le-a repartizat, unele cu mai multă „dărnicie”, reușind să ne bucurăm și de nunta de aur (1968 – 2018)). În anul acesta (2022), eu am depășit 91 de ani, iar soția împlinește 81 de ani.
Aducem mulțumiri Domnului pentru că ne-a învrednicit cu așa frumoasă viață și vârstă, bucurându-ne și cu doi copii, bine educați și instruiți, la locurile lor, mărindu-ne bucuria și ei cu patru nepoței, trei fetițe și un băiat, cuminți și atât de drăgălași, după atâtea îndurări, bucurii, pe care le vom duce cu noi, în plinătatea lor și „mai departe”.
Doamne ajută!
Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Minnesota, SUA
Ileana Pisuc
