Aceasta o știm dintr-un act datat pe 14 mai 1326, prin care arhiepiscopul Boleszló de Esztergom confirma dreptul preoților catolici din cele cinci târguri regale maramureșene (printre care și Sighetul), de a strânge zeciuiala.
Unde este documentul respectiv? Acesta se păstrează în fotocopie la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca (F 754, nr. 6) și pe microfilm la Arhivele Naționale Maghiare (MNL, DF 247881).
Care este începutul istoriei sale? Acad. Szilágyi István este primul care s-a referit la acest document în discursul rostit în anul 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a noii biserici reformate din Sighet. Apoi, cu ocazia adunării generale a Societăţii Istorice Maghiare de la Sighet din anul 1889, cercetătorul Márki Sándor a vizitat „Arhiva celor cinci oraşe de coroană maramureșene” din orașul Teceu, unde nu a găsit, însă, actul nostru (care era cel mai vechi de acolo), deoarece fusese împrumutat, în vederea cercetării. de către acad. Szilágyi István. De atunci, documentului i s-a pierdut, oficial, urma.
Cine l-a regăsit? Subsemnatul, în anul 2011, în timpul unor cercetări în fondurile arhivistice deţinute la Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca, am avut șansa să identific în Fototecă un dosar care conţinea fotocopii realizate în anul 1943, provenite din Colecţia Barabás Samu a Muzeului Naţional Secuiesc.
Între acestea se găsea și actul nostru din 1326, greu lizibil, cu rupturi, cu părţi şterse şi ceţoase, scris pe 31 rânduri şi păstrând resturile şnururilor sigiliului, cu pecetea căzută.
Unitatea arhivistică în cauză este de fapt una dublă, cuprinzând atât privilegiul dat pe 14 mai 1326, cât și confirmarea dată de către regele Carol Robert la 17 mai 1326, ambele întăriri fiind copiate de Capitlul din Buda pe 30 iunie 1341.
În acelaşi an am identificat şi microfilmul fotocopiei respective, aflat în Arhivele Naţionale Maghiare, care azi se poate vedea și pe site-ul net al instituției.
Cât privește actul propriu-zis, se știe că originalul acestuia, împreună cu întreaga colecție Barabás Samu, a fost distrus prin bombardament în 1944, în timpul transportului arhivei către Ungaria, astfel că azi nu mai există decât în acea fotocopie.
Cum a ajuns privilegiul maramureșean tocmai la Muzeul Secuiesc? Unii autori presupun că, dat fiind faptul că în Evul Mediu unii comiţi ai Maramureşului au condus și Secuimea, unul dintre aceştia ar fi putut duce documentul la Sfântu Gheorghe. În realitate, însă, actul se mai afla încă la finele secolului al XIX-lea în Maramureş, după cum am văzut mai sus. Mai ştim că medievistul maramureşean Szilágyi István (cel la care a ajuns documentul din „Arhiva celor cinci oraşe”) a fost prieten cu Barabás Samu. Nu ne rămâne decât să intuim că primul l-a înmânat celui de-al doilea (probabil sub forma unui împrumut în vederea studierii, nemaifiind returnat).
De ce Ioan Mihalyi de Apșa, Alexandru Filipașcu ori Radu Popa nu l-au utilizat?
Probabil, fie nu li s-a părut suficient de important să fie publicat, fie nu au știut de el, fie nu au dat de urma sa. În 1976, la aniversarea a 650 de ani de la atestare, Sighetul a trimis un arhivist la Baia Mare, Cluj-Napoca și Budapesta, pentru a căuta documentul despre care se știa din articolul lui Márki, însă acesta nu a găsit nimic.
Totuși, dr. Kovássy Zoltan și dr. Mihai Dăncuș au repus în circulație data 1326, ultimul organizând și sărbătorirea a 670 și 680 de ani de la prima atestare, fără însă ca niciunul să fi dat, vreodată, de documentul pe care-l știau din literatura veche.
Unde este publicat? După rezumatul lui Márki Sandor (în A varmegyei bizottsag jelentese, în „Századok” (supl.), XXIII, Budapest, 1889, p. 73), actul a mai fost adus în discuție de către Várady Gábor, dr. Kovássy Zoltan și dr. Mihai Dăncuș. Apoi, subsemnatul l-am prezentat inițial în regest (în Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, ed. Valea Verde, Sighetul Marmației, 2012, pp. 16-18), iar apoi l-am publicat „oficial” în Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene („Revista Arhivei Maramureșene“, nr. 9, Baia Mare, 2016, pp. 13-44).
Este sigur, este confirmat științitic? Da, comunitățile istorice române și maghiare îl consideră autentic și îl acceptă și îl citează ca atare. Cel mai recent, lucrarea dedicată istoriei orașului pe care o voi lansa foarte curând și care conține o secțiune dedicată acestui document, este prefațată de către acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, prof. univ. dr. Ovidiu Pecican și dr. Livia Ardelean, ceea ce îmi imaginez că este suficient.
Este, oare, cel mai vechi document? Dacă apare unul și mai timpuriu? Este cel mai vechi act cunoscut, nu actul de înființare al localității. Aceasta este cutuma, la fel se procedează peste tot, de la Paris la Londra, de la Cluj la Timișoara: aniversările localităților se bazează pe cele mai vechi menționări cunoscute în prezent. Dacă va apărea vreo dovadă mai timpurie, se va proceda în consecință. Deocamdată, în cei 164 de ani de la prima menționare a actului Sighetului din 1326, nu a apărut nici cel mai mic indiciu că ar fi putut exista un alt document și mai vechi.
Ce înseamnă 700 de ani de la prima atestare? Din cele 103 de municipii din România, Sighetul, cu diploma din 1326, se află pe locul 20 ca vechime a atestării, înaintea Bucureștiului, Băii Mari și a tuturor marilor orașe din Moldova și din Țara Românească.
Așadar, orașul nostru își aniversează jubileul septicentenar!
La mulți ani, sigheteni, la mulți ani, Sighet!
Teofil Ivanciuc
Pe 6 mai 2026, în cadrul proiectului Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș, a avut loc activitatea „O geologie a sentimentelor”, un atelier de creație în aer liber, inspirat de „muzica geosferelor”.
