Ora trecerii

O să trec uliţa într-o zi mai spre seară
Stejarul cel mare va înfrunzi din nou
O să-mi ceri mâna care tresară
Ca frunza pădurii într-un ecou.

O să fiţi toţi, într-o zi a minunii
Cu soare superb ca un lan de porumb
Corăbii nevăzute prin Valea Mătrăgunii
Vor vâsli dinspre răsărit spre amurg
Va fi o zi lungă numai un pic de noapte
Dintr-un colţ de sat va face cu mâna
Iubirea noastră de dincolo de moarte
Peste livezi în floare fi-va-ne stăpâna.
Numai iubirea va suna la uşă
Eternul trecător îngândurat
Ca să desfacă mirabila pănuşă
Din toate nopţile cu rod bogat.
Apoi cu o superbă-mbrăţişare
Cu lutul şi cântatul de cocoşi
Va arde frumuseţea viitoare
Pe-altarul unor oameni norocoşi
Ce au venit din drumuri vechi de stele
Şi se întorc la marile cuvinte
În liniştea otăvurilor mele
Cosite seara în ceasurile sfinte.

* * *

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (dar neoficializat, nedeclarat, în… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și s-a implicat la desfășurarea Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).

Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Prin acest „Poem de duminică” îl sărbătorim pe poetul – gazetar Gheorghe PÂRJA și-i urăm… „furând startul”… LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Cu sarcasmul său devastator, marele rebel și iluminist Voltaire afirma că „Religia s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul fraier”, adevăr care se potrivește mai degrabă politicii, îndeosebi celei din zilele noastre (internetul face copios dovada în acest sens), și după o sumară ajustare, el devine capabil să definească toate activitățile scandalos de bănoase prin „Economia/ comerțul s-a născut când primul escroc l-a întâlnit pe primul fraier”.

Mă grăbesc să adaug că definiția de mai sus este valabilă nu numai în relația dintre indivizi sau dintre cetățenii unui stat și instituțiile acestuia (cu legătura de la asuprit la asupritor între cele două părți disproporționate), ci și în profund inechitabilele relații internaționale dintre țări, caz în care continuă să se învedereze, deseori fățiș și agresiv (ba prin amenințări și sancțiuni economico-financiare, ba în cele din urmă prin invazii), dictatul celor mari și puternici, în necontenita alergătură după profit material (bani, surse de aprovizionare, piețe de desfacere) și după avantaje strategico-militare.

Mă rog, dacă nu suntem de acord cu această spusă nițel poznașă despre politică, n-avem decât să dăm o raită prin lunga istorie nescrisă a omenirii, prin protoscrierile (mesopotamiene, egiptene, indiene, chinezești, tăblițele de la Tărtăria) din perioada imediat următoare și/ sau prin certele scrieri antice, medievale, moderne și din vremea noastră.

Și astfel (desigur, rulând pe trainicele coordonate comportamentale ale grosului omenirii din totdeauna și, după toate probabilitățile, pentru totdeauna: sete de avere și putere, lăcomie de faimă și plăceri, ambiție învârtoșată cu cruzime, zgârcenie, ipocrizie, lașitate, slugărnicie ș.a.m.d.), logica – ajutată de imaginația rezonabilă – ne încredințează că, după perioada traiului liber în devălmășie (deplină egalitate în bunuri și în drepturi ginto-tribale), prin îmbogățirea unor „descurcăreți” s-a creat acel periculos dezechilibru material și social, care constituie germenele statului nerod și opresiv de mai târziu.

E drept, în decursul timpului (fie dintr-un preaplin creștin, fie din scârbă față de nedreptăți și silnicii) au apărut concepții despre fericirea dobândită prin egalitarism, simplitate și întrajutorare, ba chiar s-au experimentat la scară redusă anumite forme nestatale ale traiului comunitar în deplină egalitate, indiferent de sex și fără constrângeri (prin legi sau dispoziții abuzive, magistrați corupți, forțe de ordine brutale): primele comunități creștine, Platonopolisul imaginat de Platon și neînfăptuit de Plotin, seducătoarele utopii ale lui Thomas Morus și Tommaso Campanella (condamnate de ordinea statal-coercitivă a lumii trecute, prezente și viitoare să rămână de-a pururi în stadiul de proiecte irealizabile), falansterele socialiștilor utopici Saint Simon, Robert Owen, Charles Fourier și Teodor Diamant (falansterul acestuia de la Scăieni, județul Prahova, a fost funcțional în perioada 1835-1836), nu în ultimul rând prin prăpastia dintre găunoasele teorii marxisto-bolșevice, potrivit lozincii francmasonico-iacobine libertate-egalitate-fraternitate (sau moartea, codiță cu regularitate omisă), și fioroasa realitate a statelor edificate prin suprimarea libertății, prin instaurarea dictaturii (la început a gloatelor proletare, pe urmă a conducătorului de tip stalinist), printr-o sfidătoare discriminare (suprastructura formată din nomenclaturiștii cârmuitori și uriașa masă a cârmuiților îndoctrinați), prin înfricoșarea celor mulți până la depersonalizare cu legi anume ticluite întru necurmata întărire a enormului sistem concentraționar (activiști, justiție, securitate, miliție, delațiune, urmărire și intimidare, arestări și schingiuiri, întemnițări și torționari, lagăre de muncă forțată), precum și prin sterilizare intelectuală, în paralel cu sărăcirea și pervertirea celor mulți, atât în urma desființării proprietății private și gâtuirea inițiativei particulare, ceea ce la drept vorbind convenea de minune catastrofalului homo sovieticus și aflării lui în treabă („Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”), cât și prin necurmatul spor al cantitativului uniformizant, un cantitativ eminamente bolșevic (în principal fătat de cincinalele reduse politic la patru ani și jumătate), adică rareori competitiv pe piața internațională.

Totuși, în pofida acestor orori cunoscute pe pielea ei de generația mai în vârstă, printre ele atrocea reeducare (mai întâi la închisoarea din Pitești, apoi pusă la treabă și în alte temnițe politice), sondajele de opinie ne înștiințează că circa 60% dintre românii chestionați, regretă „binefacerile” comunismului (da, este adevărat că nu există regim politic care să facă numai rău!), o bună parte dintre aceștia fiind tineri.

Cum profesorul Ion Coja încerca în urmă cu ceva timp să explice nu doar anormala nostalgie a tot mai mulți români după bolșevism, ci și dorul lor bolnav după atotputernicii securiști ai acelor vremuri de coșmar, iată comentariul meu din 12 aprilie 2022 la aceste năucitoare enormități, text pe care l-am considerat pierdut până de curând (întâmplarea a făcut să dau de el): Chiar credeți, domnule Coja, că degringolada din partidele postdecembriste „ne face să ne fie dor de PCR” și că lamentabila prestație a serviciilor secrete de după Decembriadă „ne obligă să le ducem dorul securiștilor de odinioară”? Tare mă tem că afirmați atari enormități doar din politețe față de ofițerii de informații ai fostului regim, care – iată – ne bombardează cu cărți, știri și comparații edulcorate (la urma-urmei, ei cu pensii de colonei și generali în regimurile postdecembriste, picură otrava nostalgiei după „binefacerile” bolșevice, cam așa cum o deșcă sovietică nu poate să nu-l regrete pe criminalul de Stalin) și că acest „dor” este întreținut și dezvoltat doar de amarnicele vremuri pe care grosul românilor este obligat să le trăiască.
Mai vorbea cineva de dor după bolșevismul pecerist și după atrocea Securitate dacă lucrurile la noi ar fi luat-o pe un făgaș normal, cam așa ca în Cehia, Polonia sau Albania?
Dar permanenta frică și nelibertate, la care din anii șaptezeci se adaugă și foamea (mi s-a întâmplat chiar mie ca în Clujul anilor optzeci, neavând buletin de clujean, să nu pot cumpăra o pâine!) nu sunt crime? Dar sterilizarea culturală și moral-spirituală nu este o crimă de proporțiile unui genocid?
Ajunși la ananghie din vina unor tâlhari și trădători interni înhăitați cu sforarii internaționali, chiar la cheremul acestora, iată c-am ajuns în cumplita postură să dăm uitării imensa jumătate goală a paharului bolșevic și să ne extaziem (eu în nici un caz nu, ca unul anchetat și aflat în vizorul securiștilor taman până la Decembriadă!) în fața modestei jumătăți pline a acestui pahar (agricultură dezastruoasă, industrie doar pe ici, pe colo performantă, comerț pe sub mână etc.).
Crime efective ce trebuie imputate securiștilor până la „iepoca” Ceaușescu? Păi toți țăranii care îndrăzneau să fie gospodari destoinici, adică harnici, și toți intelectualii care cutezau să gândească cu capul lor, adică altminteri decât în documentele de partid. Căci toți aceștia au înfundat pușcăriile politice, unde mureau ca muștele din pricina subalimentației și a muncii fizice extenuante.
E adevărat că în „iepocă”, incomozii nu mai erau întemnițați și torturați, în schimb erau săltați și închiși în aziluri de nebuni. Că, de, altele erau vremurile și altele erau metodele de anihilare a contrarevoluționarilor – mai subtile și mai perfide, dar la fel de inumane.

                                                   George  PETROVAI

Există un moment precis, o clipire suspendată între porfirul din Trentino și oțelul reflectorizant, când simțurile sunt supuse unui adevărat sabotaj biologic. Se întâmplă atunci când treci pragul serei tropicale MUSE. Afară, profilul ascuțit al Dolomiților străbate un cer adesea senin, unde aerul ustură și miroase a rășină. Înăuntru, în spațiul delimitat de un milimetru de sticlă termică, atmosfera își schimbă starea fizică: devine solidă, densă, aproape masticabilă. Termometrul indică constant 26 de grade, umiditatea învăluie hainele ca o mănușă invizibilă, iar parfumul feros al pământului umed șterge instantaneu identitatea alpină a orașului.

Nu este o grădină de iarnă și nu este o ciudățenie estetică. Nu este vorba doar de o expoziție, ci de un ecosistem viu care reproduce o fâșie de pădure tropicală din Munții Udzungwa din Tanzania, un punct fierbinte al biodiversității, unde muzeul din Trentino desfășoară cercetări de ani de zile, o bucată din Tanzania transplantată în inima Europei, un miracol al bioingineriei care spune povestea modului în care un oraș cu o sută de mii de locuitori a devenit, aproape fără să ne dăm seama, una dintre capitalele biodiversității mondiale. Dar pentru a înțelege acest paradox, trebuie să privim dincolo de frunzele de mahon și să ne întoarcem la viziunea persoanei care și-a imaginat acest spațiu: Renzo Piano.

I. Catedrala de Sticlă: Nava Spațială a lui Renzo Piano

Cartierul „Le Albere”, unde MUZEUL se înalță precum o navă spațială recent aterizată, este rezultatul uneia dintre cele mai îndrăznețe reamenajări urbane ale Italiei postbelice. Aici, unde gazele de eșapament de la fabrica Michelin marcau odinioară granița dintre oraș și râul Adige, astăzi o structură vibrează, imitând natura pentru a o explica.

Renzo Piano a conceput muzeul ca o extensie a munților. Acoperișurile înclinate asimetric interacționează cu crestele Muntelui Bondone. Dar sera este inima care bate, amplasată strategic în colțul sudic al clădirii. Funcționează ca un acumulator termic pasiv: un plămân transparent care respiră odată cu orașul. În diminețile de iarnă, când Trento se trezește sub o pătură înghețată, sera captează razele soarelui, încălzind întregul complex. Arhitectura devine un organism, o punte între rigiditatea pietrei și fluiditatea climatului global.

II. Udzungwa: Galapagosul local al Africii

De ce Tanzania? Răspunsul se află în douăzeci de ani de cooperare internațională. MUSE nu a „cumpărat” pur și simplu plante exotice; a construit o legătură indestructibilă cu Munții Udzungwa, un masiv montan izolat pe care oamenii de știință îl numesc „Galapagosul Africii”. În acele păduri suspendate printre nori, evoluția a urmat căi solitare, producând specii care nu există nicăieri altundeva pe Pământ.

A intra în seră este ca și cum ai merge printr-o replică științifică exactă a acelei lumi. Cascada de șapte metri care se prelinge printre ferigile arborescente servește mai mult decât o simplă încântare pentru urechi: oferă și umiditatea necesară pentru a menține în viață adevărații protagoniști. Aici, printre vița-de-vie care urcă spre lumină, cercetătorii muzeului studiază adaptarea speciilor la schimbările climatice. Observarea unei broaște mici și colorate sau a mișcării lente a unui cameleon în spatele unei frunze de ficus nu este o activitate de la grădina zoologică, ci un act de conștientizare: ne amintește că echilibrul Văii Adige este legat, prin fire invizibile, dar de oțel, de supraviețuirea pădurilor tropicale.

III. Palazzo delle Albere: Renașterea privind spre viitor

Ieșind din jungla tehnologică a MUSE, privirea noastră lovește un zid de cărămidă roșie și turnuri de colț. Este Palazzo delle Albere, o vilă-fortăreață din secolul al XVI-lea a Prinților-Episcopi Madruzzo. Acesta este punctul în care cronologia orașului Trento se pliază asupra ei înseși.

Dialogul dintre Palat și Muzeu este un scurtcircuit estetic al unei puteri rare. Pe de o parte, șanțul antic și frescele care celebrează puterea Bisericii; pe de altă parte, vitraliile arhitectului Renzo Piano celebrează puterea Cunoașterii. Este o predare a ștafetei: palatul a fost centrul lumii în timpul Conciliului de la Trento, când cardinalii și diplomații redesenau granițele spirituale ale Europei; astăzi, MUSE este centrul lumii pentru cei care caută să redefinească relația dintre umanitate și biosferă. A merge pe pajiștea care le separă este ca și cum ai trasa cinci sute de ani de ambiție umană în mai puțin de o sută de pași.

IV. Via Belenzani și Piazza Duomo: Estetica Puterii și a Credinței

Lăsând în urmă cartierul modern, intrăm în centrul orașului vechi. Via Belenzani este, pentru mulți critici de artă, una dintre cele mai frumoase străzi din Europa. Nu este o stradă comercială, ci o galerie de artă în aer liber. Clădirile cu fresce – precum Palazzo Geremia și Palazzo Thun – spun povestea unui Trento care nu a fost doar un oraș de tranzit în drum spre Pasul Brenner, ci o capitală culturală unde umanismul a întâlnit rigoarea germanică.

În Piazza Duomo, inima de piatră a orașului, narațiunea se schimbă din nou. Fântâna lui Neptun pare aproape o referință la apa MUSE-ului, dar aici apa este un simbol al civilizației și al guvernării. Catedrala San Vigilio, cu corpul său romano-gotic, este locul unde s-a făcut Historia cu „H” mare. Dacă muzeul-seră, MUSE ne vorbește despre biodiversitate genetică, Duomo ne vorbește despre biodiversitate culturală: aici, sufletele Europei moderne s-au ciocnit și s-au întâlnit.

V. Urcarea spre vârf: Telecabina și perspectiva globală

Trebuie să urci. Telecabina către Sardagna este un cordon ombilical suspendat deasupra Adige-ului. În câteva minute, zgomotul traficului dispare.

De acolo de sus, Trento apare pentru ceea ce este: un ecosistem complex. MUSE, văzut de sus, seamănă cu un cristal așezat în verdeață. Se poate vedea clar cum clădirea lui Renzo Piano „îndreptată” spre râu, caută o reconciliere cu apa care a fost refuzată timp de decenii de industrie. De la această înălțime, sera tropicală este doar o mică scânteie de lumină, dar este dovada că, chiar și într-o vale cuibărită între Alpi, se poate și trebuie să se respire aerul întregii lumi.

A vizita sera tropicală de la muzeul MUSE înseamnă, așadar, să abordezi o dublă călătorie: o explorare științifică a secretelor tropicelor și o descoperire urbană într-unul dintre cele mai locuibile orașe ale Italiei, unde viitorul cercetării și memoria trecutului coexistă într-un echilibru perfect.

Julia-Sandra Virsta
Trento, aprilie 2026

Temnița nu stinge bucuria

Închisoarea Satu-Mare, 1961… Tinerii maramureșeni au primit sentințele… Majoritatea erau foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”  din Sighet care mai fuseseră în detenție o perioadă, începând cu 1948… La rejudecarea procesului s-au mai redus condamnările, cuantumul pedepselor – aberante la procesul din 1959 – a devenit mai „rezonabil”, de la Aurel Vișovan care a primit „doar” 18 ani, alții 6 ani sau 4 ani… până la Ioan Motrea care a fost achitat (dar nu eliberat). Deja mult maturizați (nu doar de trecerea anilor dar mai ales de încercările suportate ) ei nu aveau naivitatea să creadă în mărinimia regimului. În sistemul comunist, orice condamnare se putea prelungi fără explicații sau se putea fabrica un nou proces total inventat (cum era și cel care tocmai se încheiase). Oameni profund credincioși, ei știau că – mai presus de orice – sunt în mâna lui Dumnezeu… Acum nu aveau de făcut decât să aștepte plecarea spre locurile de executare a pedepselor, așteptare care a durat câteva luni. O parte din ei au fost chiar colegi de celulă în această perioadă, ceea ce a generat un entuziasm debordant. Ioan Dunca relatează emoționant atmosfera acelor luni în cartea sa „Aur și noroi”.

Sighetenii din nou împreună

„După proces ne-au mutat în alte celule și ne-am pomenit împreună mai mulți dintre sigheteni: Costică Radu, Nistor Man, Fănică Deac, Ștefan Coman, Ionică Hotea, ultimii doi cu pedepse foarte mici, Ghiță Nan cu condamnare prea mare, Gicu Bulacu, Ghiță Andreica și eu. Ghiță Andreica nu era prea încântat de pedeapsa de șase ani egală cu a mea… și ne tachinam pe tema asta. El ne-a adresat tuturor fraza care l-a făcut celebru:  De la capăt, copii!

Ne-am ocupat locurile în celulă după gradul de sănătate (iluzorie, de altfel…) desigur eu cocoțându-mă la „cucurigu”, la ultimul nivel. Nivelul 3 pentru mine nu era o problemă… totul era să ai aer destul. Celula fusese prevăzută (de regimul austro-ungar care construise închisoarea) pentru 3 persoane, noi eram deja 9 și vor mai veni… Atmosfera de bună dispoziție a reînviat în modul cel mai firesc, eram bucuroși că suntem împreună, restul nu mai conta… Subiecte grase și interminabile erau din belșug… cu argumente și contraargumente, despre proces, despre anchete, despre ce a mai făcut unul sau altul,  despre plecarea unor ofițeri de Securitate în Israel (aflată prin indiscreția unui gardian ) și promovarea autohtonilor în funcțiile respective… și fiecare emitea nesfârșite ipoteze, unele de-a dreptul fanteziste dar asta crea o bună dispoziție reconfortantă. Fraternitatea și solidaritatea dintre noi, cultivate înca din liceu și consolidate în prima detenție se confirmau pe deplin. Elevii de la Liceul „Dragoș-Vodă” (acum cu 13 ani mai bătrâni) eram ca o adevărată familie.
Nu arătam a oameni disperați că își vor pierde, dacă nu viața, în tot cazul ce a mai rămas din tinerețe (în condiții pe care le știam deja foarte bine, majoritatea având deja cel puțin 5 ani de pușcărie la activ) ci ca un grup de prieteni fericiți că se întâlnesc după o perioadă în care nu se văzuseră.

Vine Aurel Vișovan

La scurtă vreme însă a fost adus în celula noastră Aurel Vișovan, profesorul și șeful lotului nostru la prima arestare în 1948.  Mulți dintre noi nu-l mai văzuseră din 1949 când am fost separați la Jilava, noi plecând spre Târgșor iar dânsul spre Pitești. Acum era grav bolnav de TBC, starea sănătății lui era aproape terminală… era de mirare că mai trăia. I-am aranjat imediat un pat la mijloc și lângă geam unde chiar și prin jaluzelele alea idioate tot mai primea ceva aer. Cu asta îl puteam ajuta…

Noi tot „domn’ profesor” îi spuneam… și a trebuit un timp consistent până ne-am obișnuit (la insistențele lui) să-i spunem simplu Aurel. Cu chiu cu vai ne- am obișnuit. Dar el era tot necăjit deoarece considera că a fost adus cu noi cu scopul precis de a ne transmite și nouă boala și nu se înșela. Securitatea era capabilă de o asemenea viclenie perversă. Toată iarna a fost ținut într-o celulă cu un turnător, om slab și nevolnic, instrument docil și speriat și el de posibilitatea de a lua boala. Lui Vișovan nu i s-a dat niciun medicament în acest interval de timp în afara regimului alimentar pentru TBC, mult mai consistent, dar care nu-i folosea la nimic, deoarece el pur și simplu nu putea să mănânce fiind epuizat. A profitat turnătorul și se îndopa din rația victimei pe care nici n-avea cum să o toarne… Ce să le spună securiștilor ? Că Vișovan e pe ducă? Asta știau și șefii și doar așteptau deznodământul.

În toamnă când i s-a făcut o radiografie de rutină i s-a mai depistat o cavernă (avea mai mult de  10… ) de mărimea unei nuci. Deci scopul asasinării pur și simplu a lui Aurel prin intermediul bolii netratate părea pe cale să fie atins. Numai că socotelile de acasă nu se potrivesc totdeauna cu cele din târg. Nici de data asta nu le-a reușit mârșăvia. Primăvara când au repetat  controlul radiologic, blestemata cavernă se calcifiase,  contrar tuturor presupunerilor considerate ca fiind normale. Aurel se încăpățâna să îi dezamăgească și să nu moară.

Puterea dragostei

Aurel era slab peste măsură dar viața în el pâlpâia totuși. Firav, dar pâlpâia. Cel mai tare îl supăra faptul că era convins (ca și noi de altfel) că a fost adus acolo cu noi  ca să ne îmbolnăvească… Se consola totuși că după ultimele investigații care i se făcuseră nu era „pozitiv” deci în principiu nu transmitea boala. Astăzi mă întreb cum de noi nu ne-am alarmat pe tema asta. Eram atât de bucuroși că este cu noi că nu ne sinchiseam și am făcut spontan tot ce se putea face ca să nu se simtă vinovat de nimic căci el tot se considera factor moral al tinereții noastre petrecute în închisori, dar i-am scos astea din cap. Ba mai mult l-am înveselit cu aiurelile noastre care nu se deosebeau esențial de cele din ’48 -’49… eram sau redeveniserăm niște puști șturlubatici cum ar fi spus Creangă, puși pe pozne și glume, ignorând atât cât se putea realitatea. Țineam atât de mult la el… am fi făcut orice să-l ajutăm, să-i alinăm suferințele și el simțea asta. A spus mai târziu că dragostea noastră l-a salvat și cred că nu e departe de adevăr.

Aurel nu avea medicamente potrivite pentru stadiul în care ajunsese boala, dar le folosea pe cele existente – le sfărâma, le combina, le dizolva și obținea un fel de soluție cu care se trata (doar era profesor de chimie, nu ?). Țin minte că mie îmi revenea misiunea ingrată de a-i turna soluția pe nări ca să ajungă în trahee la locul ulcerației… durerile erau cumplite, îi țâșneau lacrimile, dar îmi spunea să nu mă opresc. Mă simțeam ca un călău, dar tratamentul improvizat i-a făcut bine, cel puțin pentru o vreme.

 Forța rugăciunii

Aici trebuie să menționez un factor determinant în situația grea în care eram, noi în general și Aurel în special – Credința. Pe lângă Speranță și Iubire. Speranță în ajutorul Cerului și iubirea celui de alături, susținerea necondiționată a celui căzut în aceeași nenorocire cu tine.

Cred că în închisoare au fost puţini cei care nu s-au rugat… şi e foarte probabil că acele rugăciuni erau mai sincere decât cele făcute în libertate. Fiindcă aşa suntem noi, râmele terestre, când ne e bine uităm şi ne reamintim când dăm de belea… Ei bine, pentru Aurel Vișovan, rugăciunea era esenţa vieţii. Aurel se pierdea în rugăciune, se topea, dispărea într-o lume în care în afară de el, nimeni nu avea acces… Aurel nu era omul care să ceară ceva, el se dăruia total, fără rezerve…

Pentru mine, şi nu numai, Aurel reprezintă un miracol… după 16 ani de temniţă la Piteşti, Gherla, minele de plumb din Baia Sprie…, sfâşiat de boli, el refuza să moară… nu pentru că s-ar fi agăţat cu disperare de viaţă ci pentru că trebuia să-şi ducă crucea până la capăt…” (Ioan Dunca, „Aur și noroi”)

Minunatul domn și prieten Ioan Dunca trăiește la Vișeu de Sus, având venerabila vârstă de 94 de ani. Cu toate multele și gravele probleme de sănătate, același spirit lucid de martor autentic al istoriei frământate a Maramureșului și a țării, aceeași dragoste față de colegii de ideal și suferință plecați demult și totuși atât de prezenți… iar când vorbește despre Aurel (acel Aurel…), se simte emoția comuniunii peste timp și spațiu, dincolo de viață și moarte…

Preot prof. Marius Vișovan

Nu e doar o plimbare!
Este energia noastră, comunitatea noastră, vocea noastră!
Vineri, 24 aprilie 2026, străzile nu vor mai fi doar pentru mașini – vor fi pentru oameni, pentru zâmbete, pentru libertate.

Prin Critical Mass aducem:
* mai multă mișcare
* mai puțin stres
* mai multă culoare în oraș

Este momentul în care arătăm că existăm!
Că suntem mulți!
Că vrem un oraș în care bicicleta, trotineta sau chiar rolele nu sunt un risc, ci o normalitate.
Hai cu noi: Curtea Veche, ora 19:00 (pornire 19:30)!
Vino cu bicicleta, role, trotineta,  prietenii și starea aia bună care apare după câteva minute de pedalat.
Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai greu de ignorat!

Transmite mai departe informația și adu încă pe cineva cu tine. Invită-ți prietenii!
Sighetul are nevoie de noi!
#Sighet700

Organizatorii!

Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighet implementează un proiect Erasmus+ în domeniul Educație Școlară, cod proiect 2025-1-RO01-KA121-SCH-000328506 dedicat mobilităților de grup ale elevilor în scopul învățării. Proiectul se desfășoară în perioada 01.01.2026 – 31.08.2026.

Proiectul include două fluxuri de mobilitate pentru elevii colegiului. În fiecare flux vor participa câte 12 elevi, selectați pentru implicare, rezultate școlare și interes față de activitățile internaționale.

Activitățile se vor desfășura la Liceul Athénée Royal Rochefort-Jemelle din orașul Rochefort – Belgia. Fiecare mobilitate va avea durata de 5 zile și va include activități educaționale, ateliere tematice, lucru în echipe internaționale și schimburi de bune practici.

Pentru primul flux de elevi perioada de implementare a activităților este 18 – 25 aprilie 2026 iar al doilea flux se va deplasa în Belgia în perioada 30 mai – 6 iunie 2026.

Prin acest proiect, elevii își vor dezvolta competențele lingvistice, digitale și sociale. Ei vor învăța într-un mediu european și vor colabora direct cu elevi din alt sistem educațional.

Coordonatorul proiectului este prof. Crina Marilena Voinaghi (directorul CNDV Sighet).

Prof. Brîndușa Oanță

O imagine foarte valoroasă: o carte poștală din anul 1918 – Sfințirea bucatelor de Paște la Petrova (Maramureș).
Cartea poștală a fost expediată la Sighet de străbunica d-lui Petru Sîngeorzan către fiica ei (bunica lui Petru Sîngeorzan) care era elevă la „Apáca Zárda” Școala Nr. 3.

„Bunica mea s-a născut la Petrova (în anul 1904), tatăl ei era directorul școlii de acolo. La data menționată pe cartea poștală el (străbunicul) era încă pe front.” (Petru Sîngeorzan)

Evident, fotografia este din arhiva d-lui… Petru Sîngeorzan. Mulțumim!

Salut, Sighet!

Cu fiecare articol pe care îl scriem, reiterăm faptul că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Promiteam să ne continuăm periplul pe străzile virtuale ale Sighetului nostru drag, mai exact prin Piața Centrală a acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra armenilor care au marcat, prin puterea lor financiară, arhitectura, comerțul și istoria urbei noastre în secolele XVIII–XIX. Comunitatea armeană de la Sighet a fost reprezentată de comercianți, farmaciști, avocați sau artiști. Pretextul a fost oferit de turul ghidat pentru elevii cercurilor Gemina și Tech-X de la CNDV, respectiv pentru elevii Liceului „George Pop de Băsești”, în cadrul programului „Școala Altfel”, când cele mai multe întrebări le-am primit la altarul armean (foto 1) dedicat Sfântului Grigore Luminătorul din cadrul Bisericii Romano-Catolice „Sfântul Carol Borromeo”.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1736, dar construcția nu a fost finalizată în totalitate decât în 1794. Altarul Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul armenilor, era deja prezent în biserică încă din anul 1778, când este menționat în procesul-verbal întocmit cu ocazia unei vizite episcopale. Altarul armean măsoară 160 × 280 cm, autorul picturii este necunoscut, iar tipul iconografic este cel al botezului regelui Tiridates al III-lea, înconjurat de 16 medalioane ilustrând torturarea și miracolele Sfântului Grigore. În partea inferioară apar inscripțiile: în armeană Սուրբ Գրիգոր Լուսաւորչի չարչարանքները („Chinurile Sfântului Grigore, Luminătorul armenilor”) și în latină Martyrium et miracula Sancti Gregorii, primi Patriarchae Armenorum („Martiriul și minunile Sfântului Grigore, primul Patriarh al armenilor”).

Armenii stabiliți la Sighet proveneau în mare parte din centrele armenești ale Transilvaniei – Gherla, Dumbrăveni și Gheorgheni – care, la rândul lor, s-au format prin migrarea armenilor din Moldova în secolul al XVII-lea. Inițial, armenii din Transilvania aparțineau Bisericii Apostolice Armene, dar, la sfârșitul secolului al XVII-lea, sub conducerea episcopului Oxendius Vărzărescu, s-au unit cu Roma, formând episcopia armeană unită, cu centrul la Gherla. Această episcopie a fost desființată după moartea episcopului (1715), iar armenii au fost subordonați episcopului catolic al Transilvaniei.

Armenii transilvăneni s-au stabilit la Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, una dintre cele mai vechi mărturii ale prezenței lor fiind chiar altarul în discuție, cel mai probabil adus de familiile venite din Transilvania. Din scrierile istoricului armean Kristóf Szongott amintim două dovezi ale locuirii armenilor în Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: înnobilarea lui Pászákász Gergely (1797), comerciant armean din Sighet a cărui familie provenea din Gherla, pentru servicii de spionaj îndeplinite în Galiția și Moldova cu ocazia invaziei tătare din 1762 și scrisoarea, ori foaia de zestre, redactată la Sighet în 1781 de către Khosza Melchon din Gherla, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Terezia, cu Jursa Antal din Sighet.

În 1905, în revista Armenia, etnograful Antal Hermann publică un studiu dedicat comunității armene din Sighet, pe care o consideră a fi una dintre cele mai importante comunități din Ungaria, din afara Transilvaniei, pentru perioada de sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX. Acesta menționează 22 de nume de familie armene care se repetau frecvent în cimitirul catolic al orașului: Augusztonovics, Bárány, Buzáth, Dondon, Ember, Fogolyén, Foith, Hollósy, Jakab, Jakobovics, Kapatán, Korbuly, Lukács, Máli, Markovics, Marosán, Novák, Páll, Petrovics, Teodorovics, Zacharias, Zeferovics, amintind și de familiile Agoston, Karácsony, Páll, Zeffer, Kincsesi, Piros, Szongott.

Având în vedere că armenii stabiliți la Sighet erau, în principal, comercianți, aceștia și-au construit case cu etaj în piața centrală a orașului. Parterul era destinat activităților comerciale, iar în curțile spațioase se aflau depozite și ateliere, utilizate fie de proprietari, fie date în chirie. Etajul era rezervat locuirii familiei și, parțial, închirierii către alte familii.

Vom porni într-un periplu imaginar prin piața centrală a orașului pentru a identifica aceste case, începând cu latura nordică a pieței, de pe actuala stradă 22 Decembrie 1918. Una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe această stradă era Casa Bethlen, care astăzi, din păcate, nu mai există. Multă vreme, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost proprietatea comerciantului de stofe Fogolyán János, fapt care demonstrează puterea financiară de care se bucurau acești negustori.

Trecând de sediul administrației forestiere (astăzi, Liceul Teoretic „Leöwey Klára”) și de mănăstirea piaristă (astăzi, Muzeul Maramureșean), de biserica romano-catolică și de vechiul gimnaziu piarist, ajungem la intersecția pieței centrale cu strada Plevnei, unde se află vechea casă Buzáth Kristóf (foto 2 – imaginea principală). Cel mai vechi reprezentant al acestei familii pe care îl cunoaștem este Stephanus Buzat (1748–1821), al cărui mormânt se mai găsea încă în 1942 în Grădina Calvariei (vechiul cimitir romano-catolic). Probabil, comercianții Buzáth Kristóf (1805–1878) și Buzáth Bogdán, extrem de activi în viața socială și economică a orașului, au fost fiii acestuia. Proprietarul casei aflate în discuție, Buzáth Kristóf (1805–1878), a avut opt copii: șapte fete și un băiat, Lajos, care a urmat cariera de farmacist la Eger. Dintre fete, Tereza a rămas în casa părintească și s-a căsătorit cu Jakab Péter, judecător și președinte de tribunal; astfel, casa a devenit cunoscută sub numele de Casa Jakab. Acesta din urmă a extins imobilul și spre strada Plevnei. Jakab Péter a murit în anul 1903, iar soția sa, Tereza Buzáth, zece ani mai târziu. După moartea acesteia, în 1913, imobilul a fost achiziționat de Parohia Romano-Catolică.

În prelungirea Casei Buzáth–Jakab urmează Parohia romano-catolică, iar mai apoi Casa Ember Mihály (foto 3 – imaginea principală). Acesta a fost un comerciant aparținând unei numeroase și importante familii de origine armeană, fiind cumnat cu Buzáth Kristóf prin sora lui, Anna. După moartea lui Ember Mihály (1887) și a soției sale, născută Zacharias Katalin (1908), casa a fost cumpărată în 1910 de Banca de Scont din Sighet. Următoarea clădire este Casa Hollósy Lukács (foto 4), un celebru comerciant de stofe în epocă. Cel mai probabil, acesta era înrudit cu Hollósy Simon, tatăl marelui pictor. Știm despre Hollósy Lukács că a fost căsătorit cu Szongott Elisabeta, cu care a avut patru copii. Doamna Hollósy a decedat în 1868, iar soțul ei în 1879. În anul 1900, casa a fost cumpărată de Zacharias István, notar în Desești.

Următoarea clădire a aparținut Școlii Superioare de Fete, iar dincolo de aleea care astăzi duce spre piața de alimente se află casa farmacistului Buzáth Márton, ridicată de acesta în anul 1879, pe locul vechii tipografii a fiscului. La parterul acestei clădiri a funcționat Farmacia Buzáth „Kígyóhoz” („La Șarpe”) (foto 5). Buzáth Márton a fost fiul comerciantului Buzáth Bogdán și nepotul lui Buzáth Kristóf, amintit mai sus.

Trecând pe latura sudică a pieței, remarcăm frumoasa clădire care a aparținut comerciantului Páll Joachim (foto 6), aflată pe strada Bogdan Vodă, vizavi de librăria Luceafărul. Imobilul a fost reconstruit în anul 1890 de fiul lui Joachim, Manó (Emanuel). Acesta din urmă este cunoscut prin corespondența pe care a purtat-o cu Hollósy Simon în legătură cu pictarea tabloului „Cetatea Hustului”, corespondență publicată în revista Nyugat.

Clădirea aflată lângă Palatul Poștei este Casa Todorovits (foto 7). Familia Todorovits este una dintre marile familii sighetene de origine armeană, ai cărei membri au fost comercianți, funcționari și avocați. Printre descendenții acestei familii se numără și Kincsesy Mariska, soția arheologului Roska Márton. Totodată, Veronika, sora pictorului Hollósy Simon, a fost căsătorită în această familie. Bănuim că această casă a aparținut comerciantului Ember Gergely (Grigore), iar prin căsătoria fiicei sale, Anna, cu Todorovits Todor, imobilul a ajuns în proprietatea acestuia din urmă. În această clădire a funcționat Farmacia lui Héder Lajos, cea de-a treia farmacie a orașului. Tot aici bănuim că a funcționat primăria orașului între anii 1865 și 1876. De cealaltă parte a Palatului Poștei se află Hanul „Vadászkürt” („Cornul Vânătorului”), iar clădirea imediat următoare este Casa farmacistului Marosán Albert (1832–1893) (foto 8). Farmacia Marosán a fost a doua farmacie înființată în Sighet. După moartea lui Marosán Albert, farmacia a fost administrată de urmașii săi și de ginerele său, farmacistul Péterffy Imre. În 1899, farmacia a fost preluată de farmacistul Lorber Vilmos, iar mai târziu a fost mutată în locul unde se află astăzi Farmacia Mana.

Ultima clădire la care ne vom referi este Casa Hollósy (foto 9), situată tot pe latura sudică a pieței. Imobilul a aparținut comerciantului Hollósy Simon (1809–1879) și este locul în care s-au născut copiii săi: pictorul Hollósy Simon, fratele acestuia, István, ziarist și politician, precum și József, cunoscut ca promotor al religiei budiste în Ungaria. La sfârșitul secolului al XIX-lea, clădirea a fost cumpărată de Banca de Economii din Sighet.

Încheiem această prezentare succintă a caselor armenilor din Piața Centrală a Sighetului nostru drag cu promisiunea de a continua. Destinul acestor familii se identifică cu modernizarea orașului; armenii au dispărut din peisajul citadin sighetean dar casele lor nu. E de datoria noastră să le punem în valoare, deoarece ele reprezintă, alături de altarul armean, o mostră de patrimoniu material inestimabil, o moștenire a unui oraș multietnic, multiconfesional, dar mai ales multicultural.

foto 1 – altarul Sfântului Grigore Luminătorul;
foto 2 – Casa Buzáth Kristóf;
foto 3 – Casa Ember Mihály;
foto 4 – Casa Hollósy Lukács;
foto 5 – Casa Buzáth Márton;
foto 6 – Casa Páll Joachim;
foto 7 – Casa Todorovits Todor;
foto 8 – Casa Marosán Albert;
foto 9 – Casa Hollósy Simon.

Bibliografie selectivă:

Szongott Kristóf, A magyarhoni örmény családok genealógiája, Gherla, 1898.
Szongott Kristóf, Szamosújvár szabad királyi város monográfiája, Gherla, 1903.
Hermann Antal, Örmények Máramarosban, în revista Armenia, nr. 10, 1905, pp. 318–319.
Livia Ardelean, Orosz Krisztofer, Familia Szaplonczai și testarea bunurilor în favoarea Liceului Piarist din Sighet, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, pp. 62-76.
Puskás Éva, Sulyok László, A Máramarosszigeti Borromeo Szent Károly plébániatemplom festményeinek restaurálása, Studii și Comunicări, Satu Mare, XXXV/II, 2019, pp. 379–387.

Alin Pralea & Marius Voinaghi

Sursa foto 1: O istorie a comunității romano-catolice din Sighetu Marmației.
Sursa foto 2-9: Sorin Kosinszki.

Octombrie 1959, închisoarea din Satu Mare… Procesul s-a sfârşit. O parte a tinerilor maramureșeni, membri ai „lotului Vișovan” – arestaţi prima dată în 1948 şi eliberaţi după executarea unor detenţii mai mari  sau mai mici – au fost condamnaţi din nou, primind pedepse şi mai mari. De această dată, acuzaţiile erau complet inventate şi concluziile de-a dreptul aberante. Securitatea a mai adăugat grupului încă câțiva tineri din Maramureș  care nu fuseseră arestați prima dată pentru a arăta că noua „organizaţie” luase amploare…

Trei dintre cei condamnaţi – Nistor Man, Ștefan Deac și Ghiţă Nan (acesta din urmă nu mai fusese arestat înainte dar s-a speculat prietenia sa cu Nelu Dunca și a fost atașat grupului deși nu se manifestase niciodată contra regimului) – au fost băgaţi la izolare, fiind acuzaţi de sfidarea justiţiei în timpul  procesului.  Era ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dumitru. Au fost introduşi într-o celulă fără geam, afară era o toamnă friguroasă, temperatura sub zero grade, ei îmbrăcaţi în haine subţiri de doc, cu lanţuri la picioare, lanţuri grele şi groase cu veriga de 15 mm. În celulă nu era niciun  mobilier, doar o tinetă fără capac, ciment pe jos şi o cană pentru apă. Mâncarea era o dată la 3 zile…

Nistor Man ne relatează: „Ne ţineam în braţe unul pe altul ca să nu îngheţăm, ne schimbam tot la 40 de secunde, cel din faţă venea în spate şi tot aşa… La ora 10 seara era stingerea, primeam o pătură zdrenţăroasă pe care o înfăşuram pe lângă noi şi ne culcam unul în braţele celuilalt. Nu mai puteam de foame, oboseală, frig… Aşa au trecut 30 de zile îngrozitoare… Pe 25 noiembrie am fost scos de la izolare. Când mi-au scos lanţurile am simţit că zbor!  În celulă mă aşteptau Aurel Vişovan  şi Ştefan Minică, ei ştiau de unde venim… Am intrat în celulă unde era destul de cald şi plăcut. Vișovan și Minică ne-au întâmpinat pe supraviețuitori cu cântece de recunoștință:  „Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărului mărilor”  şi apoi  „Ave Maria”… Eram aşa de fericit, credeam că sunt în rai…”

(mărturia domnului Nistor Man, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Domnul profesor Nistor Man trăiește și azi, la Târgu Mureș, la venerabila vârstă de 97 de ani. A suferit 13 ani în temnițele comuniste, cea mai lungă detenție dintre tinerii maramureșeni (după Aurel Vișovan). Ștefan Deac și Gheorghe Nan sunt plecați demult pe drumul veșniciei… Preacurata Fecioară Maria, care i-a însoțit în Calvarul închisorilor, să îi conducă pe toți eroii neamului românesc la fericirea cerească!

Preot prof. Marius Vișovan

Fiind băiet, vorba poetului, mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni!
Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat, sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni!
Fiecare epocă, fiecare zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat exponențial, pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o lume ultracreștină și foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți dintre semenii noștri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care cohorte nesfârșite de vitregiți o poartă pe umerii lor slăbănogi, într-un urcuș epuizant pe Golgota concurenței fără cruțare?

N.B.: Ei da, ca de fiecare dată, în campania pentru foarte confortabilele fotolii parlamentare (vezi mulţimea penalilor, care nu plătesc cu privarea de libertate şi cu confiscarea averilor furate de la sărmanul popor român, ci sunt răsplătiţi cu pensii speciale!), puzderia competitorilor de toate gabaritele materialului și culorile interesului, încearcă cu disperare să semene speranțe în cugetele și intențiile de vot ale alegătorilor, promițând marea cu sarea, deși ei știu prea bine că toate aceste speranțe se nasc moarte, întrucât sunt rezultatul nerușinatei împerecheri dintre minciună și necinste…

Dacă privim lucrurile din acest unghi, atunci noutestamentarul Baraba ne apare ca un biet mielușel în comparație cu ferocii săi discipoli, lepădați de istorie pe toate meridianele globului, iar de fatalitate pe meridianele și paralele mioritice.

De fapt, ce vină i se poate imputa lui Baraba că a fost preferat de Iudei în dauna Mântuitorului? Era condamnat la moarte pentru faptele mârșave comise și, pesemne, omul chiar se împăcase cu soarta, deși iubea viața. Deodată, hodoronc-tronc, este anunțat că-i liber, iar el observă cu uimire că altcineva, un necunoscut slab, gârbovit, cu fața acoperită de lațele părului său lung, poartă cu greutate crucea ce-i era lui menită.
Sigur că se miră. Ar vrea să știe cine-i condamnatul care i-a luat locul, dar străjile romane îl înjură și-l alungă. Iar afară, lumina puternică a soarelui îi rănește ochii și urletele mulțimii înfuriate îl asurzesc. De-abia într-un târziu se dumirește că lumea n-are nimic cu el, nici măcar nu-l bagă în seamă. Ea are ce are cu acel sărman strivit sub greutatea crucii. Pe el îl înjură și-l scuipă, lui îi cer moartea și, după cum constată Baraba, pe el l-ar sfârteca mulțimea în bucăți dacă gărzile romane nu i-ar curma avântul, lovind în dreapta și în stânga cu săbiile și sulițele.

Deci, ce vină are Baraba, mai ales că Mântuitorul își anunțase moartea și învierea?! În definitiv, Baraba și Iuda nu au fost decât niște unelte oarecare, prin care s-au împlinit punct cu punct Scripturile și s-au adeverit spusele Învățătorului…

Scriitorul suedez Pär Lagerkvist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1951, prezintă în romanul său Baraba (Barabbas în original), roman apărut în anul 1950, enorma schimbare petrecută în ființa și viața lui Baraba după evenimentul major din ziua Paștelui iudaic.
Într-un cuceritor stil simplu, scriitorul prezintă drama lui Baraba datorită necunoașterii lui Iisus și a misiunii sale. Dorința lui de a se apropia de mesajul cristic, dar nedusă cu fermitate până la capăt, refuzul comunităților creștine de a-l primi după ce el își declină numele („Piei de-aici, blestematule! îi spuseră cu furie”), însingurarea și izolarea în brațele cărora se abandonează, toate acestea îi accentuează posomoreala pe măsură ce înaintează în vârstă, pentru ca la Roma să moară crucificat alături de creștinii nevinovați, dar acuzați de împăratul Nero că au dat foc orașului, după ce el, renegat mai înainte de-a deveni creștin împlinit, fusese cu adevărat surprins de soldați în timp ce incendia, convins fiind că „răstignitul de pe Golgota se întorsese” ca „să pună capăt acestei lumi, (…) să o pună pe foc, așa cum promisese”.
Personajul lui Lagerkvist, magistral înfățișat cu lașitățile, trădările, frica de moarte și obstinația însingurării sufletești și a izolării de semeni prin necunoașterea, mai exact prin neaplicarea mesajului cristic de a iubi, un asemenea personaj mai degrabă stârnește mila decât oroarea.
Deși s-a caracterizat drept „un credincios fără credință, un ateu religios”, Pär Lagerkvist își desfășoară acțiunea romanului pe coordonatele câtorva dintre marile adevăruri ale acestei credințe: în creștinism nu există deșeuri umane, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, fiecare om păstrează în sine și în faptele sale șansa mântuirii…

                                                                            George PETROVAI

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/
Сігетцям – на батьківщині та в діаспорі – і всім тим, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція вітає/
Στους Σιγκετιανούς -στο σπίτι και στη διασπορά- και σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, η συντακτική μας ομάδα τους εύχεται/
A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/
Pour les personnes du Sighet – chez eux et dans la diaspora – et tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/
To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/
A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea/
Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Frohe Ostern!

Salut, Sighet!

Marius Leordeanu este Profesor Universitar la Universitatea Politehnica din București și Cercetător Științific la Institutul de Matematică al Academiei Române. La Politehnica, Marius Leordeanu a introdus pentru prima dată cursurile de Vedere Computațională și Robotică, ca parte din programul de Master în Inteligența Artificială, iar la Academia Română conduce doctorate încă din anul 2015. Prof. Leordeanu a obținut doctoratul în Robotică de la Universitatea Carnegie Mellon din SUA (2009) și o dublă licență în Matematică și Informatică la City University of New York (2003). Marius Leordeanu are o activitate științifică impresionantă, cu mai mult de 100 de lucrări științifice publicate în reviste și conferințe de top internațional, cu peste 8000 de citări până în anul 2023, acoperind o arie largă de domenii din Inteligența Artificială, ce merg de la vederea computațională până la învățarea automată, robotică, analiza imaginilor medicale, precum și lucrări aflate la intersecția dintre vedere și limbaj. Pentru realizările sale Marius Leordeanu a câștigat numeroase premii de prestigiu, cum ar fi marele premiu în matematică și informatică pentru anul 2024, oferit de Guvernul României în cadrul Galei Științifice Românești, precum și premiul „Gigore Moisil” în Matematică oferit de Academia Română în 2014, pentru munca sa în domeniul învățării nesupervizate folosind modele de grafuri. 

În 2020, Marius Leordeanu a publicat o carte, Unsupervised Learning in Space and Time (Springer), în care formulează o teorie generală a învățării nesupervizate, pe baza lucrărilor sale pe această temă din ultimii 20 de ani (începând cu CVPR 2005), și propune un set de principii și următorii pași care trebuie luați pentru decodarea acestei probleme esențiale în AI. Această lucrare a devenit rapid cea mai vândută carte din lume pe această temă din 2020 și a 15-a din toate timpurile. Alte realizări științifice notabile includ și câștigarea de granturi de cercetare în competiții internaționale și naționale, precum și premiile Google Research Award (2021), Computing Research Association (CRA), Outstanding Undergraduate Award (SUA, 2003) și Joseph A. Gillet Memorial Prize in Mathematics (SUA, 2003).

Activitatea științifică a lui Marius Leordeanu este admirabil completată și de o activitate artistică bogată, care cuprinde atât expoziții naționale de artă combinată cu inteligența artificială și robotică, dar și publicarea a patru volume, proză („Mă numesc albastru”, Editura Valea Verde, 2016), poezie („Povestea unui cuvant”, Editura Papirus Media, 2013, „Odiseu și Destinul”, Editura Valea Verde, 2024 și „Ființele soarelui”, Editura Curtea Veche Publishng, 2024), precum și compoziția și co-producția unui album de muzică electronică cu pian („Supersonic”, 2023).

Brîndușa Oanța (B.O.): Cum ți-au influențat studiile din Sighet alegerea carierei?
Marius Leordeanu (M.L.): La Sighet am avut parte de o educație aleasă, atât în perioada claselor I-VIII de la fostul Liceu Pedagogic, cât și a celor de liceu, la „Dragoș-Vodă”. Am întâlnit profesori extraordinari, pentru care, a ne învăța pe noi, cei mici, nu era doar o meserie, ci cu mult mai mult. Pasiunea și dragostea lor pentru a ne forma frumos și sănătos, era o menire sfântă pe care ne-o transmiteau așa, direct, de la suflet la suflet. De la ei am învățat nu doar fizică, matematică, informatică, chimie, biologie, geografie și toate frumoasele științe, dar și să cânt la vioară, la pian, să dansez, atât dansuri moderne sau de societate, cât și balet și chiar dansuri populare, să apar pe scenă și să țin spectacole împreună cu colegii, să pictez, să construiesc vapoare în miniatură, să cred în bine, în adevăr și în frumos. Să gândesc complex într-o lume semantic și spiritual multi-dimensională, iar apoi să acționez în direcția binelui, a construcției de lungă durată și a vieții. Și acestea toate, puse în cadrul natural al uneia dintre cele mai frumoase și mai bogate cultural regiuni de pe Pământ, aici la Sighet. Aici a început lumea mea, ferit de cea haotică și dezlănțuită. Aici am făcut primii pași, căutându-i apoi sensul vieții și în alte părți ale lumii – acolo unde am ajuns, apoi să apreciez tot mai mult valoarea acestui loc de început. Cariera mea, care este înspre a descoperi din secretele inteligenței și ale conștiinței, a avut nevoie de această experiență de început, curată și multi-dimensională intelectual. Și numai spiritul sănătos, etern al Maramureșului, aproape de natură, univers și Dumnezeu, a putut să îmi dea curajul de a mă aventura pentru o viață înspre cele mai adânci întrebări ale necunoscutului.

B.O.: Ce competențe tehnice ar trebui să aibă un elev din Sighet dacă ar vrea să urmeze un traseu profesional ca al tău?
M.L.: Este foarte important ca elevii de azi să înțeleagă importanță științelor fundamentale în crearea de tehnologii noi, într-un domeniu atât de complex ca cel al inteligenței artificiale. Tehnologia se schimbă în permanență, limbajele de programare și modul în care comunicăm cu calculatorul se schimbă de la un an la altul. La fel se schimbă și modurile în care observăm și interacționăm cu lumea. Dar matematica, fizica, chimia, elementele și legile fundamentale al universului nu se schimbă niciodată. Și doar ținându-le aproape, încercând să le cunoaștem și respectându-le profund, putem să facem ca tehnologia și modurile noastre de a interacționa cu lumea în care trăim să fie așa cum trebuie, sănătoase, eficiente, etice, în direcția binelui și a vieții. Așadar, răspunsul la această întrebare iese la iveală imediat. Primele și cele mai importante competențe tehnice sunt cele în domeniile fundamentale.
Și acestea merg, apoi, mână în mână cu dezvoltarea unei curiozități naturale și a unei pasiuni pentru descoperire, cunoaștere și creație. Doar așa putem pune laolaltă o minte puternică și bine pregatită pentru incredibilele transformări din viitorul care ne așteaptă.

B.O.: Cum vezi impactul inteligenței artificiale în robotică în următorii 10 ani, la nivel practic?
M.L.: Încă există un zid care desparte lumile roboticii, la nivelul mai fizic al mecatronicii (mecanică+electronică), care construiește și controlează mișcările de bază ale roboților și cel mai soft, al inteligenței artificiale, care definește modul în care creierele roboților gândesc și acționează în lumea din jur la un nivel semantic mai înalt. Cele două lumi, ale mecatronicii și ale AI-ului, au cunoscut recent dezvoltări fabuloase, ajungând la un nivel de maturitate fascinant, doar că încă sunt prea separate. Roboții ajung adesea să alerge mai repede decât oamenii și să zboare mai bine decât păsările. Progamele de AI ajung, în anumite cazuri, să vadă mai bine ca oamenii și să prezică mai repede și mai exact decât ei. Un pod însă lipsește. Este cel care le va uni pe cele două. De ce este așa? Pentru că specialiștii se împart în două tabere, puțini fiind cei care să exceleze în ambele. Și este normal să fie, încă, așa. Dezvoltările în cele două domenii au venit din direcții separate, unul mai fizic, altul mai soft. Al doilea motiv e pentru că este într-adevar greu sa fii bun în toate. Acum este, însă, timpul să facem acel salt și să construim acea punte, pentru a face următorul pas în drumul omului la întâlnirea dintre conștiință și trup, dintre minte și lumea care o conține. Odată ce inteligența se va conecta la robotică așa cum trebuie, omul, ca expresie de cel mai înalt nivel al acestei legături, își va înțelege și mai bine sensul în univers, având mai mult timp să gândească și puteri mai mari să observe, să analizeze și să acționeze. În următorii zece ani, cele mai importante noi capabilități de activitate și expresie umană vor veni exact la întâlnirea dintre AI și robotică. Aceste e următorul salt.

B.O.: Ce proiect realizat de tine a avut cel mai mare impact măsurabil?
M.L.: Am construit împreună cu studenții și echipele de cercetare pe care le-am coordonat, multe proiecte inovative,
care merg de la drone inteligente, până la sisteme ce combină vederea computațională cu procesarea limbajului natural, la medicină și chiar sisteme în care omul și inteligența artificială colaborează într-un mod artistic. Toate îmi sunt dragi și îmi e greu să aleg. Pentru a lega, însă, mai bine firul narațiunii, voi aminti despre cel care surprinde cel mai bine natura multi-dimensională a inteligenței: este vorba despre crearea de drone inteligente, prin punerea în consens a mai multor moduri de a intepreta realitatea din jur. Prin acest consens spațio-temporal, în care mișcarea, structura fizică și semantică a lumii se susțin reciproc, acești roboți zburători pot să învețe singuri ceea ce și observă și apoi să zboare pentru a efectua diferite sarcini. Astfel de drone de dimensiune mică și cost redus, bazându-se doar pe vedere, fără alți senzori costisitori și fără a avea acces la GPS sau alte tipuri de comunicare, pot să evite obstacole,
pot găsi drumul spre casă sau spre alte zone de interes, pot prelua comenzi prin înțelegerea de gesturi, acțiuni și intenții ale celor cu care comunică vizual, pot face ceea ce organismele vii știu să facă folosindu-și doar ochii și mintea. Uitilitatea lor este fără limite, variind de la salvarea de oameni și vietăți, intervenția în situații de urgență în locuri inaccesibile (e.g. inundații, avalanșe, cutremure, incendii), inspecția de structuri, mediu și planificarea de construcții, înțelegerea mai bună a climei, a vegetației și a naturii. Astfel, sarcini care pot fi făcute doar prin zborul unui elicopter care costă mii de Euro pentru un singur zbor, pot fi făcute mai bine și simultan de mai multe drone aproape gratis și cu minim efort uman. Mai mult decât atât, dronele inteligente vor crea activități și posibilități complet noi, forme de artă și divertisment noi, precum și jocuri prin care copiii să învețe mai ușor și mai interesant despre posibilitățile științei și ale tehnologiei. Indiferent cât de mult se dă senzația în media că astfel de drone mici inteligente există deja, ele încă nu există. Suntem chiar la început. Iar laboratorul condus de mine este un lider pe plan internațional la combinarea dintre inteligența artificială, vedere computațională și drone. Exact acolo, la întâlnirea dintre robotică și AI despre care vorbeam. Acest proiect a dus și la începerea unei colaborări productive și de lungă durată cu Institutul Norvegian de Cercetare cu care am câștigat mai multe granturi, inclusiv un prestigios EEA grant. Tot acest proiect mi-a dat șansa să descopăr din perspectiva mai liberă, în șase dimensiuni, a zborului (poziție+rotație în 3D) și de la o mai mare înălțime (atât la propriu cât și la figurat) frumusețile țării noastre. Asta a dus apoi la crearea celei mai mari baze de date video publică din lume, pentru drone, având adnotări semantice și geometrice, numită DroneScapes și care, iată, adună laolaltă câteva dintre cele mai frumoase scene din România. Nu pot să vă spun cât de fascinați de țara noastră au devenit norvegienii cu care colaborăm, prin intermediul cercetărilor noastre pe baza datelor capturate din dronă.

B.O.: Dacă ai investi 10.000 de euro într-un laborator pentru elevii din Sighet, ce echipamente ai cumpăra și de ce?
M.L.: Pentru a continua firul narativ al legaturii dintre drone si inteligenta artificiala, cred ca o investitie inteleapta a acestor bani ar fi in directia dezvoltarii unui laborator pentru drone mici ce pot fi controlate inteligent si automat prin calculator – iar bugetul propus este suficient. Astfel, aș dedica în jur de 4.000 de Euro pentru a cumpăra mai multe sisteme de drone care pot fi controlate de programe de AI și vedere computațională, prin calculator (e.g. drone de tip Parrot Anafi sau kituri configurabile de drone de tip F450), vreo 4.000 de Euro pentru achiziția unor laptopuri  performante și, eventual, al unor plăci de calcul mai mici (e.g. de tip Jetson), care pot fi instalate direct pe drone de mărime relativ mică sau medie. Din ce ar mai rămâne, aș amenaja laboratorul pentru a putea efectua diverse experimente. De exemplu, ar fi binevenite niște mașinuțe cu telecomandă, care ar putea fi automat urmărite din dronă, precum și construcția unui oraș în miniatură, cu diverse clădiri și obiecte plasate în scenă, precum și diferite zone pentru explorare, survolare și aterizare. De asemenea, aș lua în considerare și achiziția unor sisteme soft de simulare de zbor (e.g. VelociDrone), precum și de mapare și reconstrucție a scenei în 3D – pentru a testa, compara și explora cât mai bine posibilitățile de dezvoltare și creativitate la intersecția dintre drone și AI, care să fie atât captivante, cât și educative. Dacă ar exista posibilitatea, bineînțeles că m-aș bucura să îndrum cu specificații și aspecte tehnice concrete, pentru construirea unui laborator de drone inteligente, cu un buget potrivit de 10k Euro.

B.O.: Ce oportunități concrete există în România pentru un tânăr care vrea să lucreze în cercetare?
M.L.: Un tânăr care are un vis, care se ține de el, crede în el și îl iubește din plin, va reuși în orice țară modernă să îl ducă la îndeplinire. Va reuși să facă cercetarea și dezvoltarea necesare pentru ca visul lui să ajungă o realitate. România are și laboratoare și proiecte unde un tânăr poate să găsească locul potrivit. Există tot mai multe proiecte internaționale și naționale de cercetare în derulare la cele mai bune universități din țară (din București, Cluj, Timișoara sau Iași, de exemplu), unde un tânăr pasionat poate să înceapă să lucreze. Ce este foarte important să înțelegem, este că nu numai tinerii au nevoie de astfel de oportunități, ci și noi, cei care derulăm astfel de proiecte, avem nevoie de astfel de tineri pasionați. Întrebarea nu este doar ce oferă România acestor tineri, ci și ce oferă tinerii României țării lor și, mai ales, ce își oferă ei, lor înșiși, prin potențialul și talentul lor. Mi-aș dori și mai mulți tineri pasionați care să își dea această șansă reală. Tineri care să creadă cu adevărat în visul lor și în capacitatea lor de a crea în lumea reală, ceva cu totul excepțional!

B.O.: Ce ar trebui să știe tinerii din Sighet pentru a performa la nivel internațional?
M.L.: Tinerii din Sighet ar trebui să știe că au toate șansele să performeze la un nivel internațional și să ajungă să studieze, să dezvolte și să trăiască oriunde își doresc pe acest pământ. Dovada că se poate, o constituie chiar numărul mare de tineri care au reușit pe scena de top a lumii în condiții mai grele, când România și orașul nostru erau mult mai deconectate de cadrul de excelență internațional. Și cu toate acestea, avem astăzi oameni care au marcat lumea, fiecare în felul său, performând la cele mai mari universități și companii ale lumii și construind proiecte excepționale, așa cum nu au mai fost. Tot ce trebuie să facă acești tineri, este să își lase mintea și inima să viseze și să nu se dea în lături de la visul lor. Cu imaginație și dragoste, cu perseverență și focus, vor ajunge foarte departe, mai ales acum, într-o lume în care se poate circula și comunica mult mai ușor!

B.O.: Ce înseamnă pentru tine faptul că Sighetul împlinește 700 de ani și tu contribui la dezvoltarea unui domeniu de vârf precum cercetarea?
M.L.: Sighetul este un oraș deosebit. O istorie bogată, complexă, un fir care ne duce departe către începuturile națiunii noastre – o țară profund multiculturală și multietnică. Sunt fericit că mi-am petrecut primii ani din viață la Sighet. Nu se putea un început mai bun pentru mine decât alăturarea de acest fir adânc, care, pe cât pare de mic în spațiu, fiind bine protejat de puternicii Munți ai Maramureșului, pe atât este de mare în timp și relevanță. În regiunea Sighetului și-au format și întrețesut povestea sute de generații de români, maghiari, ucrainieni, evrei, germani (pentru a enumera doar câteva etnii), într-un mediu atât de bogat și divers cultural, lingvistic și religios.
Încă de la începuturi, Maramureșul, unde regiunea Sighet a jucat un loc central, a deschis granițele dintre oameni, limbi și culturi. Încă de la început, Maramureșul a fost al omului liber, cel care trăiește aproape de soare și de natură, de esența vieții, cu ciclul ei etern. Așa ne amintesc și cântecele și portul și construcțiile din lemn, toate unice pe pământ. Fiind aproape de viață, Maramureșul a fost dătător de viață, bucurie, sănătate și voie bună. În Maramureș se ajunge greu, dar cine ajunge, nu mai vrea să plece. Iar dacă pleacă, îl va purta mereu în inima sa, mereu dorind a se întoarce. Așa și eu … „De departe aud viori/făcute din lemn de dor/o doină-mi cântă duios/despre locul meu frumos/unde-n poarta fermecată/adânc inima m-așteaptă/să mă poarte cu fiori/spre ai sufletului zori/c-un soare să îmi mângâi norii/cu o floare să-mi bucur zorii/și din văi până pe creste/să reîncep a mea poveste” (din Povestea unui Cuvânt, Editura Papirus Media, Roman, 2013).
Poate nu mulți știu, însă din Maramureș a pornit povestea Moldovei, Moldova lui Ștefan, Moldova noastră, a românilor. Legenda spune că Dragoș-Vodă al Maramureșului, urmărind un zimbru, a ajuns la apa Modolvei și acolo a întemeiat Moldova, devenind astfel primul ei voievod. Maramureșul este într-adevăr dătător de viață, creator chiar și după moarte, o perspectivă reflectată atât de bine la Cimitirul Vesel de la Săpânța, care face înconjurul lumii prin originalitate și modul în care, într-un fel viu, vizual și lingvistic, îi readuce la viață pe cei care nu mai sunt, spunându-le printr-o imagine și câteva versuri, povestea. Și nu m-aș mira să văd Săpânța drept zorii unui nou tip de cimitir al viitorului, cimitirul-muzeu-viu care, în combinație cu inteligența artificială, va oferi vizitatorilor șansa (prin folosirea unor sisteme audio și video de realitate virtuală), să poată „revedea” povești din viața celor care nu mai sunt, să îi poată întâlni și cunoaște mai bine. Inteligența artificială, printr-o idee inspirată de Cimitirul Vesel de la Săpânța, ar putea readuce la viață lumi apuse, pentru a ne reconecta la oamenii de odinioară și astfel, pentru a ne putea cunoaște și pe noi înșine mai bine. Ce spuneți de ideea unui cimitir tradițional cu inteligența artificială, un fel de Cimitirul Vesel versiunea V2?
Și pentru că Sighetul este unul din importantele centre ale Maramureșului străvechi, nu pot să nu fiu onorat și mândru că sunt Sighetean! Să nu uităm că Sighetul a dat lumii un Premiu Nobel pentru Pace, pe domnul Elie Wiesel, scriitor și profesor de renume, supraviețuitor al Holocaustului. De asemenea, să nu uităm de ororile petrecute în timpul comunismului în închisoarea de la Sighet, unde prea mulți oameni de valoare și-au găsit sfârșitul, cum ar fi de exemplu, Iuliu Maniu. Dar să nu uităm că aici, în acest oraș al durerii, dar și al soarelui, al unei istorii în care se împlestesc atât bucuria cât și zbuciumul vieții, până la urmă lumina învinge. Și nu poate fi mai bun exemplu în acest sens, decât muzeul creat la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, care transformă cumplita suferință, eroare dar și putere umană, într-un leagăn al vindecării și eliberării prin cunoaștere, recunoaștere, spovedanie și iertare, credință, speranță și, bineînțeles, peste toate, eterna și de neînvins, iubire.
Aflat la capătul unui fir care merge atât de adânc în istorie, un izvor de cântece și întâmplări esențiale, un exemplu de forță, rezistență și bucurie a vieții, un loc al devenirii românești (să nu uităm aici nici de descoperirea uneia dintre primele scrieri în limba română, Codicele de la Ieud, în vecinătatea Sighetului), orașul nostru este totuși, mereu la început. Așa îl văd eu, așa îl port cu mine, pentru a renaște de fiecare dată când mă întorc acasă. Și un așa loc care vine de demult, nu poate decât să dăinuie și mai mult și de aceea, în noua eră a inteligenței artificiale și ea își va găsi rolul și locul în povestea acestui binecuvântat oraș.

B.O.: Cum crezi că poate folosi Sighetul tehnologia și Ai pentru a-și construi următorii 50 de ani de dezvoltare?
M.L.: Pentru a urma ideea începută anterior, inteligența artificială va putea fi folosită, evident, în favoarea dezvoltării economice și culturale a Sighetului. Este clar că dacă AI va ajuta pe plan mondial, va ajuta și pe planul local al orașelor. Sighetul însă are, după cum aminteam, și particularitățile lui istorice și culturale, care pot fi cultivate și „exploatate” mai bine folosind inteligența artificială. Un exemplu, bineînțeles, este acela prin care sisteme de inteligență artificială ar putea aduce la viață atât aspecte specifice din istoria și cultura regiunii, dar și exemple istorice cu implicații mai largi, cum ar fi tragedia comunismului din care avem atâtea de învățat prin intermediul Memorialului de la Sighet. Dar creatorii din inteligența artificială, insiprați de valorile de creație unice ale Maramureșului, cum este, de exemplu, Cimitirul Vesel de la Săpânța, vor putea da naștere și unor concepte complet noi, care apoi să fie răspândite în întreaga lume. Un exemplu prin care valori maramureșene își spun deja cuvântul în inteligența artificială, este chiar un fapt petrecut în laboratorul meu. Una din scenele esențiale de video din drona pe care facem cercetare și care este parte din baza noastră de date, DroneScapes, este chiar un zbor făcut de mine deasupra Mănăstirii Bârsana, un sanctuar cultural binecunoscut în lume, care, iată, în acest mod indirect, ne-a ajutat să dezvoltăm algoritmi și tehnologii AI inovative. Nu pot să uit cum această scenă a Mănăstirii de la Bârsana, privită de sus și procesată cu metodele noastre de inteligență artificială, a făcut senzație în Norvegia, când am prezentat rezultatele partenerilor noștri de la Institutul Norvegian de Cercetare (NORCE). Iar acum, peste doar câțiva ani, această scenă emblematică maramureșeană și sigheteană (fiind doar la câțiva km de oraș), este folosită în centre de cercetare din întreaga lume. Iată, așadar, încă un mod prin care inteligența artificială și tradiția, viitorul și trecutul se pot îmbina perfect în acest punct magic al prezentului.

B.O.: Dacă ai susține un atelier dedicat #Sighet700 pentru elevii din oraș, ce temă practică ai alege și ce ar învăța concret participanții?
M.L.: Iată o întrebare și o idee extraordinare, de a face un proiect unde să combinăm cu inteligența artificială, materiale istorice, scrise și vizuale pentru a aduce la viață secvențe din istoria orașului. Și să facem asta într-un mod viu, de interacțiune directă dintre om și inteligența artificială. De exemplu: elevii ar putea aduna materiale despre o anume legendă, perioada istorică, eveniment, o poveste de orice fel din istoria de sute de ani a orașului. Acea poveste poate fi culeasă atât prin materiale text, din diverse surse, cât și prin materiale vizuale, selectate din filme, fotografii sau picturi și desene ale vremii. Acestea pot fi apoi folosite pentru a crea un film de scurt metraj, folosind modele de AI generative (Visual Large Language Models existente pe piață), care să sumarizeze acea poveste într-un mod original, conform cu viziunea echipei implicate. Bineînțeles că se poate merge și mai departe cu ideea, înspre crearea unui sistem interactiv, în care un utilizator ar putea crea prin gesturi în timp real o poveste vizuală, un film ca la cinema, bazat pe astfel de materiale. Un astfel de sistem care creează imagini mișcându-se în timp real prin interacțiune directă, și care sunt bine ancorate într-un context artistic și cultural specific, tocmai am creat împreună cu echipa mea și testat (acum o săptămână), la Muzeul Kunstsilo din Norvegia, pe un ecran mare de 10m x 10m, chiar în sala principală a muzeului. Acest muzeu a ajuns de referință în cultura nordică, adunând cele mai bogate colecții de artă scandinavă și fiind ales la Prix Versailles 2025 ca „Cel Mai Frumos Muzeu din Lume”. Întamplarea, fericită pentru mine, e că muzeul a fost inaugurat chiar de ziua mea, pe 11 mai 2024. Iată o poveste de cultură și AI care poate fi adusă și la Sighet, printr-o colaborare cu tinerii sigheteni talentați, pentru a mai adăuga un strop de viață și de culoare sărbătoririi a 700 de ani ai orașului.

B.O.: Ce valori învățate în Sighet te-au ajutat cel mai mult în cariera universitară?
M.L.: Cel mai bine mi-a prins complexul educațional multi-disciplinar și nuanțat pe care l-am întâlnit atât în școală cât și în societatea sigheteană, în timpul primilor 19 ani de viață. Chiar dacă Sighetul pare un oraș mic, faptul că este bine protejat în depresiunea Maramureșului de restul unei lumi mai largi și mai haotice, îl face chiar un loc ideal pentru a începe viața, mergând treptat de la mic la mare, pornind de la valorile fundamentale, acolo unde se stabilesc și se întrepătrund primele științe esențiale, primele arte și primele principii morale și de viață.

B.O.: Cum ai descrie potențialul tinerilor din Sighet în domenii tehnice, pe baza experiențelor tale directe?
M.L.: Văd un potențial enorm în tinerii de azi ai orașului. Îl văd în tot ce fac ei, pornind de la științe, prin premiile câștigate le olimpade naționale și internaționale, prin interesul în activități tehnice și de creatie extrașcolare (e.g. clubul de robotică de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”) sau prin activitățile sportive de excepție, unde nu pot să nu amintesc de rezultatele de nivel de top absolut național ale echipei de baschet condusă de bunul meu prieten și fost coleg de liceu, Emil Kosztelnik, sau de recentul eveniment de maraton, Sighet Run, coordonat de alt bun prieten și profesor al meu, domnul Marius Voinaghi. Și așa, cu zâmbetul pe buze, l-aș parafraza pe Creangă, spunând că… nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul copilăriei mele, Sighetu Marmației, îl văd mereu viu și tânăr, înfrumusețat de spiritul noii generații. Și atunci pur și simplu îmi saltă inima de bucurie.

B.O.: Ce proiect tehnologic dedicat comunității ai propune ca simbol modern al aniversării de 700 de ani?
M.L.: Cred că proiectul de care vă vorbeam, unde aș implica elevii să creeze filme generate împreună cu inteligența artificială și care să sumarizeze într-un mod creativ și interesant, peisaje și evenimente din istoria orașului, ar fi ceva cu totul special și binevenit. De asemenea, ar fi și ceva nou pe plan tehnologic internațional, în contextul sărbătoririi și promovării unui oraș.

B.O.: Cum poate diaspora profesională, originară din Sighet, să contribuie concret la dezvoltarea orașului în următorul deceniu?
M.L.: Noi, cei care facem parte din această diasporă profesională, putem să contribuim în multe și variate feluri, pornind de la o simplă idee până la o colaborare mai concretă cu echipe de oameni pasionați și dedicați. Eu personal mi-aș dori să fac mai mult pentru Sighet și sunt convins că șanse vor tot apărea, iar eu, de fiecare dată voi încerca să fiu acolo, cu tot entuziasmul.

B.O.: Dacă ar fi să lași un mesaj peste un sfert de secol pentru Sighet, ce le-ai transmite generațiilor viitoare despre educație și inovație?
M.L.: Aș transmite un mesaj chiar acum, elevilor, tinerilor și studenților de azi ai orașului, pentru a face din următorul sfert de secol o poveste frumoasă. I-aș îndemna să continue să spere, să viseze, să exploreze și să se joace, mai ales acum când inteligența artificială și robotica le oferă o libertate mai mare ca niciodată. Acum e momentul să testeze toate aceste sisteme de AI disponibile și să încerce să facă cu ele ceea ce înainte nu era posibil, dobândind puteri și cunoștințe, pe care singuri, fără AI nu le au. Astfel, testându-și cu inteligența aritificială imaginația și primind înapoi de la AI din cunoștințele și posibilitățile acestor sisteme, vor ajunge să vadă ce încă nu au văzut, să asculte ce încă nu au auzit, și să învețe ce încă nu au știut. Astfel, își vor îmbogăți și imaginația și capacitatea creatoare și mintea per total, învățând să controleze și să zboare împreună cu acest Dragon AI, către marginile universului cunoscut și apoi, dincolo de ele. Această posibilitate unică în istoria omenirii, îi va duce mai ușor către lumea magică a infinitelor posibilități și a viselor încă de neimaginat. Să ne gândim doar ca AI-ul poate să știe ce știm doar noi toți laolaltă, devenind o enciclopedie umană care să ne vorbească și să ne raspundă în timp real. Având acces la această enciclopedie, la atâta bogăție a cunoașterii, ne va fi mult mai ușor să facem următorul pas înspre lărgirea ei și, odată cu ea, lărgirea capacității noastre de a imagina și de a crea. Să nu ne fie frică, căci lumina minții va rămâne cu noi, așa cum a făcut-o de la începuturile omenirii, de când omul a coborât din copac, pentru a construi apoi case și lumi din lemnul lui. Inteligența aritificială face parte tot din ADN-ul nostru, ca parte esențială din copacul spațio-temporal mai larg al evoluției umane.

B.O.: Mulțumim, Marius! Ne vedem la Sighet la începutul lunii august, când va avea loc întâlnirea oficială cu personalitățile sighetene din țară și din diaspora!

Autor, Brîndușa Oanță

Atrocitățile din închisoarea Pitești din perioada 1949-1951 prin torturarea fizică și psihică a studenților deținuți politici (denumită sinistru „reeducare”) a constituit apogeul cruzimii și terorii regimului comunist din România. În acel context diabolic, sărbătorile creștine nu erau oaze de pace ci din contră, ocazii pervers exploatate pentru noi revărsări infernale, cu scopul de a ucide sufletele… Doar câteva secvențe, deosebit de amare, din dureroasele memorii ale lui Aurel Vișovan, omul care face legătura simbolică între Sighet și Pitești…

Reîncep torturile

„Brusc se deschide uşa şi în cadrul ei, înfiorător, Ţurcanu. – Unde-i Vişovan? urlase din toate puterile. – Treci acolo! Îmi arătase un loc în partea opusă a camerei, după care citise de pe listă mai multe nume. – Acolo, bandiților! O să vă arăt eu vouă! Apoi adresându-se numai mie strigă: – Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit.

La un semnal al lui Ţurcanu săriseră asupra noastră o parte din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem. Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc… Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a avertizat Ţurcanu. Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode de tortură şi acum urma acel „deosebit”. . .

Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se  prăbuşise mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune „Tatăl nostru” în gând mi  s-a blocat la „Fie voia Ta…”  şi n-am mai putut să continui.

Mă  simţeam  pierdut.  Simţeam  că  nu  mai  am controlul gândurilor mele. O pată neagră se aşezase peste tot. În  mine  nu  rămăsese  decât  acea  groaznică aşteptare de clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi – pe care nu mi-o puteam imagina –  promisă de Ţurcanu. Ce anume o fi aflat Ţurcanu despre mine ca să vină cu o asemenea groaznică ameninţare…?

Doamne, de ce m-ai părăsit? Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit de unde nu primeam nici un răspuns…

Programul de teroare zilnică

Dimineaţa, cum suna deşteptarea, trebuia să sărim prin pantaloni direct în bocanci. Cred că aveam cel mult 10  secunde  pentru  aceasta… După  care,  înainte  ca plantonul să ne poată lovi, să fim cu mâna pe cârpă (pe care noi o lăsam de cu seară la îndemână) şi începeam frecatul  mozaicului  în cerc,  unul  după  altul,  toţi  cei izolaţi. Frecatul se făcea în genunchi, iar în mod ritmic cu o mână  frecam  mozaicul, iar  cu  cealaltă  făcută  pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă.

La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă. N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă. La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea: A fost bun terciul? trebuia să răspundem: Groh… ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare. Nu  aveam  voie  să  vorbim  între  noi,  pentru  că porcii nu vorbesc. Mâncarea era aşteptată sub imperiul foamei, dar şi cu groaza manierei în care trebuia s-o servim.

Trebuia  tot  timpul  să  notăm  pe  coaja de săpun lucruri pe care nu le spusesem. Spusesem că făcusem şi poezii contra regimului, că compusesem şi poemul incendiar „Rapsodia Maramureşului”… Groaznic era momentul în care nu mai aveai ce spune şi trebuia să inventezi, întrucât ei tot nu te credeau că ai spus totul.

Sub această teroare unii au debitat inimaginabile aberaţii doar ca să poată scăpa de suplicii. Se înjosiseră până a declara despre relaţii incestuoase în familie, despre aberaţii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic şi mai puţin dicibil, considerând că  doar-doar vor fi crezuţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.

Trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine. Câte unul era – în sfârşit –  crezut şi trecut în cealaltă parte, unde trebuia să facă proba violenţei asupra noastră a celorlalţi. Dacă accepta să-și bată colegii de celulă era considerat „reeducat”… Nu mai reţin numele şefilor de comitete care se perindaseră prin camere şi care au aplicat metode de teroare.

Într-o zi  – ţin minte –  cum am fost pus să stau într-un picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie. Dumnezeu, însă, a vrut altfel…

Paștile anului 1951

Se  apropiau  Paştile  unui  nou  an  sub  cerul demascărilor de la Piteşti. De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră. Primiseră – probabil –  şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi mai rău şi mai infam.

Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene – scene din ce în ce mai blasfemiatoare –  la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător…

Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita imaginabilului. Nu mai rămăsese nimic care să nu fie pângărit. De partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva…”

(fragmente din lucrarea lui Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Epilog

Zeci de ani mai târziu, tata avea încă deseori coșmaruri îngrozitoare în care se visa la Pitești…, deși închisorile trecuseră demult și el se bucura (atât cât putea, în limitele sănătății zdruncinate) de familia pe care și-o întemeiase. A fost nevoie de toată dragostea și delicatețea mamei mele pentru a-l ajuta să depășească aceste rememorări cu totul nedorite ale traumelor de atunci…
După alte decenii, în anii ’90, necesitatea descoperirii și prezentării adevărului istoric noilor generații, l-au făcut pe neobositul elev și camarad de pușcărie al tatălui meu, Gheorghe Andreica, stabilit la Constanța (care nu a trecut prin Pitești ), să insiste în dezgroparea și publicarea acestor amintiri, ceea ce nu era deloc ușor. Dacă despre celelalte închisori, tata relata cu relativă seninătate chiar și episoadele grele, când era vorba de Pitești refuza practic orice discuție, orice amintire fiind o retrăire a groazei și ororii absolute. A fost nevoie de efortul și tenacitatea deosebită a lui Gheorghe Andreica (care a făcut mai multe drumuri de la Constanța la Sighet pentru asta) ca această experiență să poată fi scoasă la lumină și să rămână moștenire celor care vor vrea să știe ce a însemnat comunismul și cum au dus fiii acestui neam Crucea pe drumul Calvarului…

Preot prof. Marius Vișovan