Zilele trecute, la Giulești, deci la el acasă-n Maramureș, ILIE LAZĂR a împlinit 130 de ani de la naștere. Am zis „a împlinit” fiindcă numărul mare al participanților la eveniment, mobilizarea gazdelor și felul în care au vorbit invitații despre el, ambianța și atmosfera creată și, nu în ultimul rând, prezența nepotului său, Ionuț Gherasim (care îi seamănă atât de bine!) mi-au creat impresia că cel despre care se vorbește, se află printre noi, e-acolo… și, într-un fel, era și este, fiind un spirit mereu prezent în memoria locului, prin Casa Memorială, fosta casă părintească, prin bustul din fața primăriei, care-i eternizează chipul în bronz, prin manifestările omagiale organizate periodic de către cei îndatorați de istorie și de memorie să o facă.
În urmă cu peste 25 de ani, scormonind prin documente, pentru o carte despre viața culturală din Maramureș, am dat peste numele lui Ilie Lazăr în ipostaze cu totul neașteptate. După un alt număr de ani, răsfoind colecții întregi ale ziarelor vremii, pentru o altă carte, am găsit alte și alte dovezi în sprijinul convingerilor mele care se conturau tot mai clar: la portretul lui Ilie Lazăr, pentru a fi mai bine conturat, mai trebuie trase câteva linii și luminată o zonă rămasă în umbra vremii. Încerc prin rândurile care urmează să fac acest lucru.
Aproape toți cei care, după 1990, s-au aplecat asupra vieții și activității lui Ilie Lazăr, au creionat portretul unui bărbat impunător fizic și moral, orgolios și dârz, un luptător neînfricat pentru dreptate și adevăr, un caracter integru și viața lui, mai cu seamă în ultima ei parte, a confirmat pe deplin toate aceste trăsături, le-a avut din plin. Din „portretul” acesta lipsesc totuși câteva tușe, câteva linii care schițează încă o trăsătură, deloc minoră, aceea a unui Ilie Lazăr cu nebănuite sensibilități, un Ilie Lazăr care a iubit cu toată ființa sa frumosul vieții, căruia i-a plăcut să cânte, să joace și să petrecă, un Ilie Lazăr iubitor și duios cu cei apropiați, dar și unul glumeț și cu replica, la nevoie tăiosă, mereu la îndemână. Și trăsătura de care vorbim s-a lipit de caracterul lui, și a crescut odată cu el din fragedă copilărie, când mama sa îl ducea duminica și la sărbători la biserica din sat, unde a început să cânte pricesne, și a continuat să cânte ori de câte ori era acasă, încât preotul i-a băgat în cap mamei sale să-l facă popă, că are o voce grozavă.
La gimnaziul piariștilor unguri din Sighet a devenit gornistul școlii, iar după cursuri, la internatul Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român (Convictul Sfântul Vasile cel Mare), unde își petrecea restul timpului, a fost cântăreț în strana capelei, în care părintele Timiș făcea obișnuitele liturghii pentru băieții interni, veniți de prin satele Maramureșului la școlile ungurești din oraș. Din clasa a V-a, nemilțumit de atitudinea șovină a unor profesori, și cu sprijinul nemijlocit al mitropolitului Victor Mihalyi, s-a mutat ca stipendiat al acestuia la liceul Episcopiei Greco-Catolice din Lugoj. Și aici limba de predare era cea maghiară, deși peste 80% dintre elevi erau români.
„Aici am cunoscut adevărata viață românească și pe români… aici am devenit cu adevărat român”, avea să scrie în amintirile sale. Era perioada înfloritoare a societăților culturale constituite în jurul corurilor conduse Ion Vidu, Victor Bârlea, Petre Bancea, Filaret Barbu și erau în plină afirmare în muzică Bredicenii, Tiberiu și Mihai. Se organizau frecvent serbări și concursuri corale, serenadele la fete și petrecerile erau frecvente. Tânărul Ilie Lazăr, bas profund, cânta și în corul liceului și în corul mare, numit „Lira” și era cotat printre cei mai buni bași din Lugoj. Pregătirile pentru Crăciun începeu cu săptămâni înainte cu repetițiile colinzilor. „Eram câte 15-20 de tineri. Eu, ca cel mai înalt din grup, cu vocea mea de bas, făceam pe Moș Crăciun cu barbă. Îmbrăcați în frumoasele costume populare bănățene colindam la toate familiile românești, până dimineață”.
Nici ștrengăriile puse la cale nu erau puține, dar fiind în grațiile Episcopului, al cărui cântăreț de strană era, și fiind și rudenie cu Mitropolitul, era pedepsit mai cu… blândețe. „În clasa a VIII-a, mărturisește el, s-a întâmplat ceva grav de tot: m-am amorezat de nepoata primarului Florescu. Veneau băieții de dragul meu și-i dădeam serenade de ne topeam”.
După terminarea liceului s-a întors la Sighet și s-a înscris la Academia de drept de aici, dar a intrat în conflict cu directorul acesteia, fiindcă a declarat în actele de înscriere ca limbă maternă limba română. La petrecerile grupului de studenți români, în fruntea cărora era Ilie Lazăr, violonistul trebuia să cânte numai doine românești și Ilie avea câteva doine bănățene de mare succes. După o astfel de petrecere prelungită, s-au dus cu muzica după ei să cânte la porțile Prefecturii (actuala clădire Curtea Veche), „că doară o făcut-o strămoșii noștri români!”. Poliția maghiară avea grijă ca directorul Academiei să afle totdeauna despre isprăvile studenților români și văzând că nu-l poate îmblânzi pe „sălbaticul valah”, l-a trântit la examenul de drept constituțional, de la sfârșitul anului, determinându-l să se transfere la Universitatea din Cluj. În vara aceluiaș an, acasă la Giulești, vrând să facă la biserică un cor ca la Lugoj, a adunat tinerii, dar le-a împărțit și broșuri și cărți de la ASTRA și le-a vorbit despre drepturile românilor. N-a apucat să facă mare lucru, că a primit de la unchiul său, Alexandru Lazăr, prim-președintele Tribunalului din Sighet, un bilețel: „Mâine vei fi arestat. Fugi!”. A trecut Gutinul și, prin Baia Mare și Cluj, a ajuns la Lugoj, găzduit de prieteni, iar în toamnă s-a înscris la Universitatea din Cluj. De-aici a fost mobilizat și trimis la Școala de ofițeri din… Lugoj, după absolvirea căreia a plecat ca sublocotenent cu o companie de români bănățeni pe frontul din Galiția. Rănit grav la ambele picioare și îmbarcat într-un tren cu răniți care trecea prin gara din Sighet, la intervenția aceluiași unchi, Alexandru Lazăr, a fost reținut și îngrijit câteva zile în spitalul din oraș, de unde a fost transferat la cel din Lugoj. Nevindecat total, a fost retrimis pe frontul din Galiția. Rămas același om tonic și curajos, și-a învățat subordonații „Deșteaptă-te, române!” și alte cântece patriotice românești și la plecarea din cazarmă le-au cântat, spre bucuria românilor ieșiți în număr mare să-i petreacă, dar și spre indignarea și revolta ofițerilor maghiari din unitate. Cântecele erau pentru el momente de alinare. Pe front, în momentele de relativă liniște, le cânta subordonaților și se acompania cu o vioară pe care aceștia i-au cumpărat-o de ziua lui. Îl iubeau foarte mult. Așa se și explică faptul că, în toamna anului 1918, aflând cursul evenimentelor, a dezertat cu întreaga companie, și după peripeții și clipe de mare cumpănă, a ajuns în Bucovina. „Aici le-am vorbit soldaților că suntem pe pământul lui Ștefan cel Mare, au încins o horă și eu le cântam la vioara care mi-au cumpărat-o soldații pe front de ziua mea”. După un marș de câteva ore au ajuns la Cernăuți, a reinstalat cu soldații săi ordinea, a curățat orașul de trupele ucrainiene dezorganizate, care terorizau orașul, a arborat Tricolorul pe Casa Națională și a pregătit primirea Armatei Române. După câteva zile trupele românești conduse de generalul de divizie Zadik au intrat în Cernăuți și, după ce Generalul s-a dat jos din mașină în piața plină de lume „cum era mic de statură, l-am ridicat pe umeri și așa l-am dus în Casa Națională. Să-mi dați voie domnule general, a zis Iancu Flondor aflat în fruntea aleșilor bucovineni, să vă îmbrățișez ca pe un frate dulce, de care am fost despărțit 174 de ani”.
De la Cernăuți, Ilie Lazăr a pornit spre Maramureș, iar de la Iacobeni la Borșa a trecut munții înzăpeziți pe jos. Ajuns la Sighet a participat cu binecunoscutu-i entuziasm la cele mai dificile momente dinaintea și de după Marea Unire, în mod substanțial la intrarea Armatei Române și la alungarea trupelor ucrainiene care ocupaseră abuziv Maramureșul. La Alba-Iulia a fost cel mai tânăr delegat care a votat Unirea. S-a întors apoi la Cluj, și-a dat diferențele de studii, inclusiv doctoratul.
În criza de funcționari a noii administrații, a intrat ca secretar al orașului Satu Mare, prima sa acțiune importantă a fost organizarea primirii lui Vasile Lucaciu, care se întorcea din misiunea sa în S.U.A. Manifestarea perfect organizată în fața hotelului Dacia, l-a emoționat profund pe marele tribun, iar când Ilie Lazăr, acompaniat de muzica militară, i-a cântat cunoscuta doină: „Cântă mierla prin păduri,/ Rob îi Lucaci la unguri/ Pentru sfânta libertate,/ De care noi n-avem parte”, Lucaciu, cu ochii plini de lacrimi, l-a îmbrățișat și l-a sărutat.
Dorind să se perfecționeze în economie politică și practică bancară, pleacă la Viena. Și aici, cântă în corul Capelei românești și participă la activitățile societății studențești „România Jună”, contribuind direct la organizarea unor concerte și baluri românești, ceea ce l-a determinat să dorească să-și perfecționeze vocea cu mari specialiști precum profesorii Nina Burian și Frantz Steiner, acesta din urmă chiar declarând că vrea să facă din el un mare cântăreț. Aici îl caută și prietenul și colegul de la Lugoj, marele cântăreț de operă de mai târziu, Traian Grozăvescu, „pe care, la început, eu l-am primit și găzduit și tot eu l-am prezentat maestrului meu (Steiner), care a devenit și al lui”.
Chiar dacă nu și-a desăvârșit pregătirea, Ilie Lazăr, dotat din naștere cu un auz muzical foarte bun și cu o voce puternică și de mare întindere vocală, interpreta cu ușurință și doinele și cântecele de petrecere și cele patriotice și romanțele și opereta și pricesnele liturgice. În 1925, aflându-se cu un grup de pelerini maramureșeni la Roma, la liturghia românească oficiată în Catedrala Sfântul Petru, a cântat în prezența unor înalte fețe bisericești și a unor distinse personlități diplomatice câteva pricesne. Câțiva ani mai târziu, a cântat alături de solista de operă Dora Cerveni în operetele „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare” de Tiberiu Brediceanu, puse în scenă la Conservatorul de Muzică din Sighet de dirijorul Dimitrie Stan, directorul conservatorului, cu care au susținut o serie de spectacole în țară și în Cehoslovacia.
O scrisoare primită la Viena de la Iuliu Maniu l-a determinat să lase totul, să se întoarcă în țară și să se implice în luptele politice ale Partidului Național, și a rămas credincios acestuia până la sfârșit. La bătrânețe soția lui a declarat: „Ilie a avut toată viața două manii: una pentru Maniu și una pentru P.N.Ț.”.
Din nefericire, din cumplită și dramatică nefericire, a doua parte a vieții lui, una de peste 30 de ani, avea să-i fie lipsită de toate bucuriile pe care le trăise până atunci. Anii grei și mulți la număr petrecuți prin pușcăriile comuniste, chiar dacă nu i-au înfrânt demnitatea, mândria și credința, l-au lipsit de tot ce-i era atât de drag și de prețios: Bucuria de a trăi. Feciorul din Giulești, care fiind pe-acasă, la câte o nuntă, „când juca, pticau talgerele de pă păreț și când strâga, să potole loampa-n grindă” (cum mi-a mărturisit un bătrân din Giulești, cu vreo 50 de ani în urmă) devenise prin anii 1970, pe străzile Clujului, un bătrân înalt și încă semeț, cu pălărie și palton lung – ambele destul de vechi, cu un sufertaș într-o mână și cu un baston în cealaltă. Puținii care îl mai cunoșteau, îl salutau respectuos. Era asemeni unui vultur bătrân obligat să umble tăcut printre orătăniile gălăgioase din curte.
Ioan ARDELEANU-PRUNCU
14 decembrie 2025
Foto: Ion Mariș
Neîntrerupta goană (istorică) a descurcăreților hrăpăreți după avere, putere, faimă și plăcere nu numai că a generat abrupte inegalități sociale între membrii ginților și triburilor primordiale, mai apoi între castele și/ sau clasele popoarelor și națiunilor, dar a stat la baza divizării lumii în țări pașnice, cu adevărat iubitoare de pace (poporul român este unul dintre ele), și cele cu neodihnite tendințe expansioniste, care – prin cotropiri și jafuri – s-au transformat în regate sau imperii atât de întinse și de puternice, încât nu doar că dictau/ dictează în politicile internaționale (imperiul lui Alexandru Macedon, imperiul roman, imperiul carolingian, cele trei reichuri germane, imensul regat spaniol din vremea lui Carol Quintul și Filip al II-lea, întinsul și bine administratul imperiu britanic, sterilul imperiu otoman, mult opresivul imperiu țarist și criminalul său urmaș bolșevico-rus, nu în ultimul rând actualul imperiu american, vizibil incomodat de colosul chinez), ci, având resursele materiale și spirituale necesare (evident, cu excepția mongolilor, turcilor și muscalilor, stăpânitori asiatici în exclusivitate prădalnici și extensivi), s-au străduit să lase în urmă înfăptuiri memorabile pentru cultura și spiritualitatea universală: Macedoneanul a răspândit până în India elenismul și a construit o salbă de Alexandrii (mai dăinuie doar Alexandria egipteană); romanii au difuzat în vastul lor imperiu (din Iberia și până în Palestina, din Dacia și până în Egipt) latina populară, cultura și civilizația greco-romană (mitologie, poezie, muzică, literatură, filosofie, drumuri impecabile, teatre, sculpturi, columne, amfiteatre, apeducte, terme, disciplină administrativă, drept roman etc.); renașterile carolingiană și ottoniană au creat valori referențiale în cele două imperii europene medievale; funcționarii britanici au dus cu ei în colonii nu doar lăcomia, corupția, comoditatea și suficiența burgheză, ci și limba engleză (astăzi principalul vehicul al culturii tehnice și al civilizației mondiale), gândirea empirică a ilustrului Francis Bacon, strălucita cultură anglo-saxonă, rigoarea administrativă, anglicanismul și spiritul inventivo-competitiv…
De curând, la 16 decembrie 2025, poetul-țăran Ioan DUNCA din Budești, a împlinit 100 de ani. Simion Pop, primarul localității, în semn de înaltă prețuire, i-a acordat Diploma de Cetățean de Onoare.
