În toamna anului 1949, tinerii deținuți politici maramureșeni (majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet) deja condamnați de Tribunalul Militar Cluj pentru activitate anticomunistă, au ajuns pentru câteva zile în închisoarea de tranzit Jilava (lângă București) în așteptarea plecării spre închisorile de executare a pedepselor. Gheorghe Andreica, cronicar fidel al istoriei grupului maramureșean, relatează atmosfera cu precizie crudă dar și cu umor:

Intrăm la Jilava

Am mers puţin drum în afara Bucureştiului. Duba se opri într-un loc unde, perpendicular pe şosea, se deschidea o alee mărginită cu plopi tineri şi pardosită cu pietriş curat. Aleea cobora undeva într-o pantă lină.- Jos! urlă un caraliu, ţigan sadea, gata să lovească cu bâta numai de dragul lovirii. Toţi gardienii erau la fel. Parcă ar fi fost fraţi. În stânga se vedea o colonie de baracamente în jurul căreia mişunau sute de gardieni. O parte din ei atunci se încolonau. Acolo era şcoala de cadre unde se pregătea în mare grabă „viitorul luminos” al comunismului în ţara noastră.

Am fost strigaţi nominal de pe o listă şi număraţi de mai multe ori. N-am mers o distanţă prea lungă, când deodată apăru în faţa ochilor o poartă pe care scria în formă de semicerc: „Fortul nr. 13 Jilava”. Întreaga curte a fortului nu era altceva decât fundul unui şanţ enorm de mare. Ici colo câte un deţinut de drept comun stătea încremenit cu faţa la pereţii fortului cu zeghea pusă pe cap. În loc de pistoale, gardienii erau înarmaţi cu bâte. În gură aveau fluierători în care suflau ca la foc, ca la o catastrofă de cale ferată. Involuntar m-am speriat, retrăgându-mă în mijlocul coloanei, favorizat şi de statura mea mai scundă decât a celorlalţi, ca la vederea unui şarpe greţos. Fiecare din noi se făcu parcă mai mic, ridicându-şi umerii cu tot bagajul ce-1 avea în spate ca pe un fel de scut de apărare.

Cum am intrat în clădirea propriu-zisă a fortului, începură urlete şi ţipete stridente însoţite de lovituri de bâtă. Strigau gardienii: – Linia!… Linia… Nu călca linia. Nu înţelegeam nimic la început, dar m-am dumirit imediat despre ce era vorba: pe pardoseala de beton erau trase două linii cu var. Acestea marcau locul pe unde trebuiau să meargă deţinuţii. În cazul că depăşeai locul marcat călcând pe linia trasată sau în afara ei, gardienii de pe margini îi ciomăgeau pe deţinuţi strigând cât îi ţinea gura: – Linia !. Linia !… Ni s-a deschis o uşă grea zăvorâtă şi am fost introduşi într-un lavabou enorm de mare în care totul era numai din beton şi macabru orânduit. Din uşă, un gardian ne porunci: – Vă luaţi cu voi un prosop, două cămăşi, un pulover sau pieptar, două izmene, haină, ciorapi, bocanci şi ce aveţi pe cap. Nici o ţigară sau aliment, nimic altceva decât ce vi s-a poruncit. Restul lucrurilor se depun la magazie. Apoi trânti uşa şi paşii i se pierdură prin sinistrele culoare.

Avem colegi noi

Trupei noastre venite de la Cluj i se adăugaseră la Văcăreşti încă câţiva deţinuţi politici: doi mari oameni de afaceri care arătau ca doi sperţari gata de plâns, apoi unul mărunţel, moldovean, arestat pentru că – oarecând în tinereţe – a făcut parte din Mişcarea Legionară. Acesta nu era condamnat și lângă el era un alt bărbat în jur de 30 de ani care venea de la închisoarea Piteşti cu destinaţia închisoarea Aiud, unde urma să-şi ispăşească cei zece ani de închisoare cu care-1 chivernisise oculta comunistă. Acesta era asistent universitar la catedra de istorie a facultăţii din Bucureşti. De la el am aflat regimul de mare stricteţe ce a fost impus studenţilor la închisoarea Piteşti şi recomanda tuturor să nu se declare studenţi pentru că la Piteşti e iadul pe pământ. Vestea ne-a întristat pe toţi căci Aurel Vişovan şi Milu Vlad erau destinaţi acestei închisori.

Asistentul – pe nume Iordăchescu – cunoştea obiceiurile gardienilor din închisoarea Jilava şi ne dase toate sfaturile cele bune, cum trebuie să ne comportăm ca să scăpăm de cruzimea gardienilor: – Nimeni să nu calce porunca gardienilor cu privire la cantitatea îmbrăcămintei.           Să nu încercăm a dosi alte obiecte prin cutele hainelor. Ne povesti cum la percheziţie deţinuţii sunt dezbrăcaţi în pielea goală şi gardianul îţi vâră un deget în dos după care cu acelaşi deget te caută prin gură și alte practici scârboase… Pe mine şi pe încă câţiva ne pufni râsul. El privea la noi blând şi ne zise că ar fi bine să râdem după percheziţie… Omul avea dreptate, dar ce să faci cu noi cei mărunţei care eram la vârsta când râsul te apuca pe nevrute.

Printre cei străini de noi mai era unul invalid căruia îi lipsea mâna dreaptă din cot. Acesta fusese arestat cu doi ani în urmă deoarece numele lui se potrivea cu al unui legionar vestit urmărit de Securitate. Spera că până la urmă se vor lămuri şi securiştii că nu el este cel căutat. Acesta era grozav de speriat. Cei doi oameni de afaceri aveau ţigări şi chibrituri la dânşii. Au împărţit ţigările tuturor şi astfel fumam cu toţii indiferent că aveam sau nu aveam acest viciu… Mai erau şi câţiva politicieni de meserie, oameni în vârstă de peste 50 de ani, jerpeliţi şi ramoliţi nevoie mare.

Percheziţia

Uşa se deschise brusc şi am auzit vocea unui gardian care tuna la noi: – Afară toată lumea! Mişcăăă!…  striga un altul croind cu bâta pe un deţinut care se împiedicase de o pătură ce o ducea în braţe. Aşa ne pomenirăm cu toţii înghesuiţi într-un colţ al culoarului în timp ce vreo zece caralii înarmaţi cu ciomege zdravene se strânseseră în jurul nostru. În dreapta am văzut o poartă uriaşă făcută din drugi de fier groşi cât piciorul din jos de genunchi. În imaginaţia mea înfierbântată de atunci o asemănam cu poarta iadului. Soclul pereţilor acelui culoar era vopsit cu o culoare vânătă până la statura unui om. Era mai mult un fel de mânjeală decât vopsitorie. Deasupra acestei mânjeli executată de vreo minte întunecată, au desenat un fel de semicerculeţe în trei culori: roşu, alb şi albastru. Acest desen dădea întregului cadru un aspect sinistru, inspirator de groază şi spaimă.
– Toată lumea se dezbracă la pielea goală! sună ordinul. Într-o grabă nemaipomenită ne-am dezbrăcat cu toţii, gardienii  trecând la percheziţionarea bagajelor. Hainele toate fură făcute ferfeniţă…
– Cu faţa la perete! a poruncit un gardian. A urmat apoi batjocura de care fusesem avertizați… După semnarea inventarului ne-am încolonat în rând câte patru între cele două linii trasate cu var. În faţă se postă un gardian ce avea un maldăr de chei în mână. În spate şi pe margini ceilalţi, destul de mulţi cu ciomege în mâini. Îi vedeam cum scuipă în palme pregătindu-se… Se făcu o linişte totală, apoi cel din faţă dădu comanda: -Veniţi după mine ! La auzul comenzii, gardienii din spate începură să croiască pe deţinuţi cu toată puterea pe unde se nimerea, strigând: – Ţine aproape! Ţine aproape!... Luaţi prin surprindere cei din spate au dat buzna în faţă şi ne-am împrăştiat în panică trecând peste cele două linii de demarcaţie. Atunci intrară în funcţie gardienii de pe margini lovind cu ciomegele lor noduroase şi cu cozile de mătură. Urlau ca la foc: – Linia!… Linia!… Nici n-am observat cum am călcat în cameră, dus de puhoiul de oameni intraţi în panică. Am avut impresia că oamenii urcă pe pereţi. În realitate intraseră în cameră şi oamenii urcau pe priciuri ca să facă loc celor ce încă mai erau pe culoar. După ce şi ultimul om a trecut pragul camerei, trei gardieni s-au proptit cu umerii ca să poată închidă uşa. Atât de înghesuiţi eram.

Condițiile de „cazare”

În sfârşit, uşa s-a închis. Am scăpat. Era linişte şi vorbeam în şoaptă. Noi am zis că la Cluj a fost mare înghesuială – iată că e posibil una şi mai mare. Priciuri cu două etaje aşternute cu rogojini uzate. Un bec puternic de 500 waţi ne orbea pur şi simplu. Geamurile erau mânjite cu var şi închise ermetic. Această situaţie ne-a îngrijorat deoarece era pericol de asfixiere. Nu era posibil ca să dormim „picioruş” adică unul cu capul la picioarele celuilalt deoarece priciurile erau puţin înclinate. Lângă uşă erau două „tunuri” (hârdaie) pentru necesităţile fiziologice, având o capacitate de 100 litri fiecare.

Câţiva dintre noi care nu suportau căldura luaseră loc la „subsol” la „şerpărie” adică sub prici, direct pe ciment. Noi sighetenii am ocupat parterul priciului. Obosiţi de drum şi de marea tensiune nervoasă, am adormit cu toţii pe o singură latură, altfel nu încăpeam. Eu dormeam lângă Petrică Ulici zis „Ursu”, care în timpul somnului se răsturnă peste mine cu toată greutatea lui de urs aproape sufocându-mă. Cu mare greutate şi disperare, am reuşit să mă smulg de sub dânsul. Apoi mi-am pus toate bagajele sub cap ca să pot respira.

Geamul era deschis în timpul nopţii astfel că o boare de aer proaspăt parcă m-a mai înviorat. Cu timpul, fiecare din noi şi-a rezolvat problema spaţiului încât înghesuiala nu mi s-a mai părut chiar atât de sufocantă ca la început. În cameră era o duhoare de hoit şi urină în descompunere pe care noi nu o sesizam. O sesiza în schimb gardianul când deschidea uşa. Îl vedeam cum se trage într-o parte ţinându-şi respiraţia.

Politicienii

La închisoarea Jilava am zăbovit doar vreo zece zile. Avizi de a cunoaşte cât mai multe lucruri, l-am rugat pe asistentul Iordăchescu să ne ţină nişte cursuri de istorie din cele mai vechi timpuri şi până în ziua de azi. Iordăchescu începu povestea cea lungă a trecutului umanităţii, iar noi îi sorbeam cuvintele şoptite în linişte făcând cu trupurile noastre un fel de paravan în dreptul vizetei, ca gardianul – când ne spiona – să nu-şi dea seama despre ce este vorba, că de auzit era imposibil să ne audă. Mai încolo purtau discuţii cei doi oameni de afaceri, dar discuţiile lor nu ne interesau şi nici nu înţelegeam nimic din ele.

În colţ, pe prici, cei câţiva politicieni puneau ţara la cale. Tocmai erau în curs de formare a unui guvern de mână forte (după sosirea „sigură“ a americanilor) și își împărțeau ministerele… Deodată, unul din ei se ridică precipitat făcându-şi loc cu coatele ca să ajungă cât mai grabnic la tinetă. Nevoile îl presau amarnic… După ce se uşură de prima „tranşă”, forţând-o pe cea de-a doua – îi zise ortacului său din celălalt capăt al camerei cu voce destul de tare: – Mitică, vezi să nu uiţi, mie-mi rezervi externele…

Pe noi cei tineri ne-a pufnit râsul şi nu înţelegeam… Mai târziu, peste ani de zile, de acum oameni maturi, ne-am dat seama ce au însemnat aceste gunoaie politicianiste… în toate închisorile şi mai ales în lagărele de pe întinsul canalului Dunăre – Marea Neagră, aceşti politicieni hodorogi formau de dimineaţa şi până seara sute de guverne…

Martori oculari spun cum la infirmeria unui lagăr unul din aceşti „miniştri” ramoliţi, adormise pe bancă aşteptând să intre la vizita medicală (în fiecare lagăr exista un fel de infirmerie). Deodată doctorul deschise uşa cabinetului medical întrebând dacă mai este vreunul care aşteaptă pentru „interne”. Atunci bătrânul politician care moţăia apăsat de grija postului ce-1 va ocupa (după venirea americanilor), sări ca ars trezindu-se: – Nu domnule, eu sunt la externe…

Despărțirea de Aurel Vișovan

Înainte de plecarea spre Târgșor (închisoarea pentru elevi, din județul Prahova, unde urma să executăm pedepsele la care am fost condamnați) ne-am despărțit de profesorul nostru Aurel Vișovan, care fiind student urma să fie separat de noi și dus la Pitești. Aurel Vişovan, îngrijorat de soarta noastră, ne-a strâns pe toți într-un colţ al camerei sfătuindu-ne – dar mai mult rugându-ne – să stăm cât mai liniştiţi acolo unde vom ajunge, să ne conformăm la tot ce ni se va cere, spre a scăpa întregi şi vii din această încercare a cărei cruzime n-a prevăzut-o nimeni. Conştiinţa şi-o simţea încărcată… se simțea răspunzător de soarta noastră, deși fiecare dintre noi a decis liber să intre în această luptă.

Noi l-am ascultat cu respect şi cu luare aminte… Numai că el zicea una şi noi gândeam alta. Nu mai eram copii…, aveam fiecare propria conștiință și propria mărturie de dat. El n-a ţinut cont că anul greu ce trecuse peste noi ne-a maturizat cu mult mai mult decât dacă am fi fost liberi.

Gheorghe Andreica,
din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”

De curând, câteva canale t.v. de la noi au transmis în direct de la Blaj instalarea (numită specific „întronizare”)  noului Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice Unită cu Roma din România.

În urma decesului înaltului arhiereu, Lucian Mureșan (94 ani), întâmplat în 25 sept. a.c. Sinodul Episcopilor  Români întrunit la Roma, l-a ales ca succesor pe Lucian Claudiu Pop, episcopul de la Cluj. Sanctitatea Sa Papa Leon XIV l-a confirmat în 5 nov. 2025 și, câteva zile mai târziu, a avut loc în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj întronizarea înaltului ierarh. Bucuria credincioșilor greco-catolici români de a vedea așezat în fruntea lor un ierarh tânăr, energic și dăruit de Dumnezeu cu frumoase calități preoțești, a avut pentru maramureșeni un motiv în plus de bucurie și – de ce nu! – chiar de mândrie, deoarece în mijlocul vechii și glorioasei Catedrale a fost iarăși așternut pentru acest moment solemn Covorul cu Vultur, dăruit de ei, în anul 1900, Mitropolitului de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, fiu devotat al acestor meleaguri, cu ocazia împliniri a 25 de ani de episcopat. De dimensiuni impresionante (700/530 cm) și țesut din lână de către 12 dintre cele mai pricepute țesătoare din zonă adunate la conacul lui Petru Mihalyi de la Sarasău, la o „tiară” (război de țesut) făcută anume pentru asta, după un desen realizat de pictorul Octavian Szmigelski de la Blaj și sub îndrumarea directă și permanentă a domnișoarei Sofia, fiica lui Petru Mihalyi, minunatul covor a fost dăruit Catedralei și expus pentru prima dată la grandioasele serbări organizate cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la Unirea cu Roma. Iată, ca mărturie, câteva fraze din ce a scris în ziarul „Unirea” istoricul Augustin Bunea cu acea ocazie: „El reprezintă o cetate cu ziduri mari pe lângă care curg trei râuri. Deasupra cetății stă un vultur uriaș cu aripile întinse… iar țesătura e așa de măiestrit și admirabil executată, cât nici nu-ți vine să crezi, că așa ceva poate fi făcut cu războiul de țesut. Varietatea aceea de culori, feluritele figuri din desemn, cadrul, cetatea cu zidurile ei, cele trei râuri, dar mai ales uriașul vultur sunt de o frumusețe uimitoare. Cu vie plăcere au privit cu toții această lucrare artistică, conglăsuind în a aduce laude domnișoarei Mihalyi și țesătoarelor dibace… Ne grăbim și noi (autorul) a aduce tributul nostru de admirațiune măiestriei neîntrecute a femeilor române maramureșene”.

De menționat că atunci, la acele serbări jubiliare, covorul a fost așezat pe „zidul corului celui mare, față cu iconostasul”, adică acolo unde acum sunt așezate portretele celor șapte Episcopi Martiri ai Bisericii Greco-Catolice și că a fost văzut de zecile de mii de participanți, veniți din toate provinciile românești și din întregul imperiu bicefal Austro-Ungar. În anii următori, a fost așternut în Catedrală doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat cu mare grijă într-un loc special amenajat, cum de altfel se și cuvenea unui obiect încăcat de istoria  acestei Biserici și a acestui Covor, am putea spune „obiect de cult”, dacă avem în vedere câte mari personalități ale timpului și câți episcopi ai acestei biserici și-au plecat pe el, de-a lungul vremii, genunchii și fruntea, printre care se numără și cei 7 Fericiți Episcopi Martiri: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, cu toții trecuți, într-un fel sau altul, pe sub oblăduirea părintească a arhiereului Victor Mihalyi de Apșa, donatorul Covorului cu Vultur.

Dar, revenind în prezent, nu putem trece cu vederea faptul că la întronizarea Arhiepiscopului Claudiu au participat o serie de notabilități clericale și de stat, printre care: Președintele României, Nicușor Dan, Eminența Sa, Claudio Gugerotti, Prefectul Dicasterului pentru Bisericile Orientale, ca reprezentant al Vaticanului, Arhiepiscopul Gianpiero Gloder, Nunțiu Apostolic pentru România și Moldova și mulți alții, și că, în cuvântul său de salut, rostit liber, Nunțiul Gloder a atras atenția celor prezenți oprindu-se, cu vădită și plăcută surprindere, asupra covorului care trona în fața iconostasului și comentând minute în șir frumusețea și armonia culorilor și simbolistica motivelor cu care este decorat, a vădit o profundă și surprinzătoare  înțelegere a sensului îmbinării celor trei motive centrale: simbolul vulturului cu aripile deschise deasupra Cetății Sionului și cele trei ape de la poalele acesteia, ceea ce ne îndrituiește să credem că înaltul prelat a văzut pentru prima dată covorul, care, de altfel, n-a mai fost expus de la ultima sfințire de episcopi, petrecută în 2020.

Gestul Monseniorului Gloder, sincer și firesc pentru un om sensibil și deschis la frumusețile creației, și care cu siguranță nu a trecut neobservat, ar trebui să ne bucure pe toți și să readucă în atenție spre cinstirea cuvenită atâtea și atâtea alte dovezi ale geniului creator al neamului nostru. Și nu putem sfârși aceste câteva rânduri de evocare fără să re/amintim că tot în Catedrala Blajului se află un mic altar de rugăciune și taină, sub o minunată icoană a Sfintei Maria cu Pruncul Isus, zugrăvită de mâna neîntrectului pictor maramureșan, Traian Bilțiu-Dăncuș și dăruită acesteia în anul 1948 – an de tristă aducere aminte pentru Biserica Greco-Catolică din România!- cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Adunări din 14 Mai 1848.

Dar nici Biserica Greco-Catolică din România nu a rămas „datoare” Maramureșului. I-a „dăruit”, prin Temnița de la Sighet, calvarul Episcopilor Martiri și prin Cimitirul Săracilor pământ pentru morminte necunoscute chinuitelor rămășițe pământești pentru patru dintre aceștia. Și tot aici, loc pentru a ridica Sanctuarul în jurul căruia credincioșii ei de pretutindeni se adună în fiecare an, la începutul lunii mai, să-și plece genunchii și să se roage pentru ceea ce-și doresc lor și neamului, la doar câteva zeci de metri distanță de granița dincolo de care, în Ucraina vecină, de câțiva ani, se aud sirenele de alarmă ale unui război cauzator de suferință și de moarte.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota red.: mai multe fotografii de la întronizarea Arhiepiscopului Major al Bisericii Greco-Catolice Unită cu Roma din România găsiți accesând link-ul https://www.facebook.com/share/p/1Cbr3XeDpA/

Muzeul Maramureșan Sighet anunță oficial aprobarea finanțării nerambursabile acordate de Institutul Național al Patrimoniului (INP) prin Timbrul Monumentelor Istorice – Sesiunea I/2025, în cadrul Subprogramului „Punere în valoare – interpretare și prezentare – monumente istorice de importanță națională”.

Proiectul „Pietre. Condeie. Istorie. Revitalizarea unei clădiri monument” își propune realizarea unei expoziții documentare dedicate istoriei orașului și Maramureșului. Expoziția va valorifica documente de arhivă, fotografii de epocă și mărturii, transformând un monument istoric din Sighetu Marmației, Mănăstirea Piariștilor (LMI MM-II-a-A-04724),  într-un spațiu cultural viu, accesibil și relevant pentru comunitate, revalorificând identitatea locală.

Valoarea totală a proiectului este de 274.893 lei, din care: 246.893 lei – finanțare nerambursabilă Institutul Național al Patrimoniului, 28.000 lei – contribuția Muzeului Maramureșan, proiectul derulându-se pe durata a 12 luni.

Obținerea acestei finanțări reprezintă un pas esențial în conservarea și revalorificarea unui monument istoric fundamental pentru identitatea Sighetului. Ne dorim ca noua expoziție să ofere publicului o perspectivă completă asupra istoriei clădirii și a rolului său cultural.

Comunicat de presă
Boboșan Dănuța
Responsabil comunicare proiect

Publicarea ulterioară a motivațiilor Curții Constituționale, a hotărârilor judecătorești și a normelor metodologice la legi, se face după o gravă procedură legislativă vicioasă.

„Atunci vor fi republicile fericite: când domnitorii vor gândi sau gânditorii vor domni”. (Platon)

Este un fapt bine cunoscut că:
1) motivațiile Curții Constituționale (CC) se publică ulterior deciziilor date;
2) judecătorii pronunţă întâi soluţia și apoi (uneori după luni de zile și chiar după un an) pronunță hotărârea în care este motivată soluția dată;
3) normele metodologice date în aplicarea unor legi se publică ulterior publicării legilor în aplicarea cărora sunt date; multe legi nu s-au putut pune în aplicare luni de zile, și chiar după un an, din cauza lipsei normelor metodologice.

Consider că este vorba de o gravă procedură legislativă vicioasă, admisă de Constituţia României, de Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de Codul de procedură civilă, de Codul civil și de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, anomalie care constă în faptul că: 1) întâi se publică decizia CC, soluția judecătorească, legea, și 2) numai după aceea (uneori după luni de zile și chiar după un an) se publică „motivația”, adică motivele care au stat la baza acestora.

Ori, logic și rațional este faptul că, nu se poate publica o decizie a CC, o soluție judecătorească, o lege, până când aceasta nu a fost temeinic fundamentată, argumentată, motivată.
În condițiile în care o decizie a CC, o soluție judecătorească, o lege, a fost temeinic fundamentată, argumentată, motivată, motivarea se poate publica și ea imediat.
Numai în cazul în care o decizie a CC, o soluție judecătorească, o lege, NU a fost temeinic fundamentată, argumentată, motivată, numai atunci se ridică numeroase și mari probleme cu motivarea, prin aceasta explicându-se și întârzierile în publicare sa.
Aceste întârzieri pot genera incertitudine juridică, pot împiedica aplicarea corectă a legilor, pot crea probleme în practică, pot afecta serios încrederea publicului în actul de justiție, inclusiv prin a se considera (justificat) că respectivele decizii ale CC, soluții judecătorești, legi au fost emise superficial, fără o temeinică fundamentare, argumentare, motivare.
Dar se poate crede și faptul că respectivele decizii ale CC, soluții judecătorești, legi au fost emise 1) fie în grabă, sub presiunea timpului, 2) fie neprofesional, 3) fie, cel mai grav, după soluții prestabilite, primite la comandă, din diferite sfere ale puterii (nota 1), precum politică, statală, la intervenția unor servicii și/sau ale altor organisme statale și/sau suprastatale.

În concluzie, este necesar ca prin legislație să se reglementeze, clar, precis și la modul imperativ, că nu se pot publica decizii ale CC, soluții judecătorești și legi dacă nu sunt însoțite, prin publicarea odată cu acestea, de „motivații”, adică de argumentele care au stat la baza acestora. Altfel spus, este necesar ca motivațiile CC, hotărârile judecătorești și normele metodologice la legi, să fie publicate și acestea tot la data publicării actelor normative în aplicarea cărora se dau.

Nota 1: Spre exemplu, pe https://www.bzi.ro/dezvaluirile-cutremuratoare-facute-de-judecatorul-ovidiu-putura-sri-cu-generalul-dumbrava-si-generalul-coldea-isi-trimitea-oamenii-in-sala-de-judecata-pentru-a-se-asigura-ca-judecatorul-da-v-4973220 se explică cum SRI, prin generalii săi Coldea, adjunctul SRI de la acea vreme, și prin Dumbravă, trimiteau oameni în sala de judecată cu plicuri pe care scria sentința pe care judecătorul trebuia să o dea împotriva inculpatului.

Bibliografie:

https://www.juridice.ro/621020/nemotivarea-hotararii-in-termenul-fixat-de-lege-consecinte.html 
https://www.g4media.ro/decizie-istorica-a-ccr-sentintele-in-dosarele-penale-nu-mai-pot-fi-pronuntate-fara-motivare.html ; https://www.luju.ro/dincolo-de-dna    
https://www.bzi.ro/dezvaluirile-cutremuratoare-facute-de-judecatorul-ovidiu-putura-sri-cu-generalul-dumbrava-si-generalul-coldea-isi-trimitea-oamenii-in-sala-de-judecata-pentru-a-se-asigura-ca-judecatorul-da-v-4973220

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

La o întâlnire – din anul 2014 – cu foști absolvenți ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă” Sighet (promoția 1964), profesorii (de la stânga la dreapta): Szőllőssy Gheorghe (1939-2024), Ilnițchi Felician (1932- 2017), Nițescu Maria (născută în anul 1931) și Aurelia Vișovan (1933-2019).

Foto: Tomi Hoffer 

Salut, Sighet!

Există orașe care mor în tăcere. Nu pentru că nu mai au oameni, ci pentru că oamenii lor au uitat să creadă în ele.
Sighetul nostru este unul dintre acele locuri care nu s-au stins, dar nici nu mai ard. E ca un organism viu, cu puls slab, care încă poate să fie resuscitat – dacă cineva îndrăznește să-i pună mâna pe inimă.
Sighet nu e „mic”, e concentrat. Nu e „uitat”, e ignorat. Și nu e „fără perspectivă”, e fără direcție.
Cei care mai cred că salvarea vine de la centru n-au înțeles biologia orașelor. Dezvoltarea începe local, din celule sănătoase. Din oameni care nu-și externalizează responsabilitatea.
Politicienii vin și pleacă. Mentalitatea rămâne. Iar mentalitatea, în momentul de față, e oboseală și resemnare.
Un oraș trăiește prin trei sisteme vitale: cultura, economia și educația. Fără ele, tot restul e o formă fără fond.
Cultura nu e un festival anual. E felul în care gândim, scriem, vorbim, ne salutăm. Dacă n-ai cultură locală vie, n-ai identitate.
Economia nu înseamnă doar bani. Înseamnă utilitate, compentențe și respect pentru muncă.
Educația nu e o diplomă. E anticorpul împotriva prostiei instituționalizate.
Dacă aceste trei sisteme comunică între ele, orașul respiră. Dacă nu, moare lent, în statistici și tăcere.
Adevărul crud este că nu politicienii strică un oraș, ci indiferența oamenilor care tac. Puterea nu se dă, se ia. Prin implicare, prin argument, prin prezență. Prin refuzul de a te preface că „merge și-așa”. Sighetul are nevoie de un nou tip: nu neapărat tineri, ci lucizi. Nu entuziaști, ci competenți. Nu zgomotoși, ci consecvenți.

Sighetul are o topografie economică specială: resurse naturale, poziție de frontieră, patrimoniu cultural imens. Dar toate acestea stau închise în sertare birocratice. Un oraș inteligent nu-și vinde lemnul brut, ci îl transformă în design. Nu-și tratează meșteșugul ca amintire, ci ca brand. Nu-și exportă tinerii, ci le dă motiv să-și deschidă afaceri aici.
Avem nevoie de laboratoare de idei, nu de „strategii” care stau in PowerPoint. Avem nevoie nevoie de investitori care iubesc locul, nu profitul.

Dacă educația rămâne formală, orașul se golește. Tinerii trebuie învățați să nu fugă, dar nici să se complacă. Să li se spună că valoarea nu stă în geografie, ci în competență. Avem nevoie de o alianță reală între școli, licee, facultăți și mediul privat. Să transformăm Sighetul într-un laborator de minți, nu într-o platformă de plecări. Fiecare profesor care inspiră un copil să creadă că viitorul poate să existe aici e mai valoros decât o mie de panouri electorale.

Sighetul este un amestec rar de etnii, culturi și istorii. Români, maghiari, ucraineni, evrei – toți au modelat orașul. Această diversitate nu trebuie tolerată. Trebuie cultivată. Un loc care își cunoaște trecutul nu devine muzeu, ci reper. Un oraș nu-și rescrie istoria, ci o înțelege. Nu-și pune etichete etnice, ci își asumă complexitatea.

Comunitatea nu se face din like-uri și grupuri. Se face din oameni care colaborează, nu concurează. Dacă fiecare instituție, fiecare ONG, fiecare medic, fiecare artist ar înțelege că lucrează pentru același organism – Sighet -, lucrurile ar începe să se miște. Sighetul nu moare din lipsă de bani. Moare din lipsă de legături între oameni.

Un oraș nu e o idee. E un ecosistem. Dacă îl hrănești cu muncă, educație și cultură, trăiește. Dacă îl hrănești cu promisiuni, moare.
Sighetul nu trebuie salvat. Trebuie reactivat. Prin minți care gândesc, mâini care fac și voci care nu tac.
Pentru că viitorul nu vine din capitală. Viitorul se cultivă aici, pe străzile care au văzut tot și înca mai așteaptă ceva.

Adrian REDNIC

Foto: Tomi Hoffer

Marți, 11 noiembrie 2025, Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, secția Istorie – Arheologie a găzduit expoziția „Miros de pâine caldă. Pâinea în epoca regatului dac.”

La expoziție au fost prezenți creatorii ei, experți ai acelei epoci: cercetător științific II dr. Horea Pop (Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău) și cercetător consacrat dr. Iosif Vasile Ferencz (Muzeul Civilizației Dacice și Romane, Deva).

Un scurt video de la eveniment puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Luminația m-a facut și pe mine ca și pe mulți alți sigheteni să petrec mai mult timp în cimitir, la mormintele familiei dar nu numai, pentru scurte momente de rugăciune împletite cu amintiri de suflet legate de persoanele evocate de numele de pe cruci și monumente – prieteni și vecini, dascăli și colegi de școală și de muncă dar și personalități din istoria orașului trecute la cele veșnice cu mai mult timp în urmă.

O categorie specială o constituie locurile de veci (pe care eu încerc să le vizitez regulat) ale membrilor grupului de rezistență anticomunistă rămas în istorie sub numele de „grupul Vișovan”– primul lot de deținuți politici din Maramures – 25 la număr după raportul Securității. Dintre aceștia, doi au plecat din Maramureș înainte de începerea arestărilor (și nu fac obiectul prezentului studiu) iar doi sunt încă în viață la momentul actual, la vârste venerabile (Nistor Man și Ioan Dunca). Dintre cei 21 de decedați la care ne referim efectiv trei nu au morminte fiind uciși de Securitate în luptă (Vasile Popșa la Ieud) sau exterminați în detenție (Ioan Virag la Cluj și Găvrilă Coman la Brașov) trupurile lor fiind aruncate în locuri până azi necunoscute.

Restul de 18 membri au mai trăit după eliberarea din închisori, au revenit la o viață aproape normală (cu toate șicanele care au continuat) și au avut parte la sfârșitul vieții de înmormântări creștinești și de morminte decente care pot fi cunoscute și vizitate cu respect, ca repere pentru istorie. În cimitirele din Sighet se află șapte membri ai grupului (Aurel Vișovan, Gheorghe Bulacu, Petru Codrea, Ioan Motrea, Ioan Ilban, Mihai Vlad, Vasile Tivadar și Vasile Dunca), patru  în cimitirele din Baia Mare (Ioan Rus, Ștefan Deac, Petru Ulici și Grigore Hotico), doi la Cluj (Constantin Rad și Mihai Pop) și câte unul în alte localități: Brașov (Șofron Mihai ), Ploiești (Iuliu Vlad), Ieud (Ioan Nemeș), Constanța (Gheorghe Andreica), unul singur fiind în afara țării, în Germania (Iosif Andreica).

Fără pretenția unei liste exhaustive, în cimitirele din Sighet mai pot fi găsite și mormintele unor alte persoane deținute în temnițele comuniste, arestate ulterior: Ștefan Minică, Ion Dunca – Bărbosu, Alexandru Dan, Alexandru Ștefan, Teodor Borca, preot Vasile Hotico, preot Gheorghe Moldovan, etc.

Desigur, pentru noi creștinii nu rămășitele pământești sunt esențiale ci sufletele lor, pentru a căror veșnică odihnă și comuniune plenară cu Dumnezeu ne rugăm. Dar datorită mărturiei explicite pe care ei au dat-o cu riscul vieții pentru Cristos și apărarea identității creștine a poporului român ne exprimăm speranța că ei sunt alături de Domnul în ceata celor aleși. Onorându-i aici pe pământ ca repere pentru istorie, îi încredințăm cu dragoste Domnului ca repere pentru eternitate.

Preot prof. Marius Vișovan

Foto: Rada Pavel

• În perioada 1 ianuarie – 1 noiembrie 2025, autoritățile române au confiscat peste 186 de milioane de țigarete de contrabandă, în valoare totală de peste 172 milioane de lei, potrivit datelor centralizate pe www.stopcontrabanda.ro.
• Valoarea capturilor este de peste trei ori mai mare față de totalul înregistrat în anul 2024.
• Piața neagră a țigaretelor a atins în luna octombrie un nivel de 9,6% din totalul consumului, după un vârf de 12% în august 2025 – cel mai ridicat nivel din ultimii 5 ani, potrivit Novel Research. România rămâne în luna octombrie peste nivelul mediei UE de 9,2%.
• BAT România continuă să sprijine eforturile autorităților în combaterea comerțului ilicit printr-o nouă donație de echipamente destinate supravegherii frontierei, în cadrul parteneriatului solid dezvoltat cu Poliția Română de Frontieră pentru sprijinirea proiectelor de combatere a contrabandei

București, 7 noiembrie 2024 – În primele 10 luni ale anului 2025, autoritățile române au reținut peste 186 de milioane de țigarete de contrabandă, cu o valoare estimată pe piața neagră de 172.878.529 lei, de peste trei ori mai mult decât totalul capturilor din 2024, potrivit datelor agregate pe platforma www.stopcontrabanda.ro, singurul centralizator în timp real al capturilor de țigarete ilegale din România. BAT continuă să sprijine eforturile autorităților în combaterea contrabandei printr-o nouă donație de echipamente destinate supravegherii frontierei, care se adaugă seriei de donații pentru Poliția Română de Frontieră în perioada recentă.

Cele mai mari capturi din acest an au fost realizate în regiunile Nord-Est (44,1 milioane de țigarete), Sud-Est (41,2 milioane) și Vest (27,4 milioane), zone tradițional vulnerabile la traficul ilicit, având în vedere proximitatea granițelor cu state non-UE, unde prețurile produselor din tutun pot fi de până la 3 ori mai mici. Potrivit datelor Stop Contrabanda, județele Suceava, Constanța și Timiș domină topul celor mai mari volume de capturi de țigarete destinate traficului ilicit în acest an. Combaterea contrabandei necesită eforturi susținute și o adaptare permanentă la un context în care rețelele de crimă organizată își diversifică permanent modul de operare și tacticile utilizate. Poliția Română de Frontieră dezvoltă proiecte menite să răspundă și să combată cât mai eficient traficul ilicit, iar BAT rămâne un partener de încredere în acest demers, susținând aceste eforturi prin donații de echipamente specifice și campanii de informare derulate la nivel național.

„Anul 2025 marchează un moment fără precedent în ceea ce privește amploarea traficului ilicit de produse din tutun. Capturile record și creșterea pieței negre peste media europeană arată necesitatea unei abordări coordonate între autorități, industrie și consumatori. Salutăm eforturile Poliției de Frontieră, ale Poliției Române și ale Autorității Vamale pentru destructurarea rețelelor infracționale și pentru confiscările de contrabandă din acest an. Pentru a combate eficient acest fenomen, este esențial un cadru fiscal echilibrat și predictibil, corelat cu realitățile economice și care să nu stimuleze migrarea consumatorilor către piața ilicită. BAT România rămâne un partener activ al autorităților, contribuind cu expertiză, resurse și instrumente de monitorizare, precum platforma Stop Contrabanda – un exemplu concret de parteneriat public-privat pentru protejarea economiei și a siguranței comunităților”, a declarat Ileana Dumitru, Director pentru afaceri externe al Ariei Europa de Sud-Est, BAT.

Capturi istorice în 2025

Anul 2025 marchează cele mai mari capturi de țigarete ilegale înregistrate în ultimii 8 ani, de la lansarea platformei StopContrabanda.ro, care centralizează capturile de țigarete de contrabandă din toată țara. Astfel:

• În Suceava, în luna aprilie au fost confiscate peste 32,1 milioane de țigarete, în valoare de peste 16 milioane de lei, în urma unei ample operațiuni care a implicat 26 de mandate de percheziție domiciliară în mai multe județe, inclusiv Sibiu, Dolj, Teleorman, Galați, Iași, Satu Mare, Bihor, Neamț, Prahova și municipiul București.
• În Timiș, în luna iunie, autoritățile au înregistrat captură record de 25 milioane de țigarete, destructurând totodată o grupare infracțională transfrontalieră prin cooperare internațională.
• Captura anului a fost înregistrată la Sibiu, pe 21 august 2025. Autoritățile române au descoperit o fabrică ilegală de producere a țigaretelor, unde au fost găsite peste 61 de tone de tutun, cu o valoare totală pe piața neagră de aproximativ 153 milioane de lei, și 23,3 milioane de țigarete, cu o valoare totală de 35 milioane de lei.

Pe lângă aceste cazuri, autoritățile au raportat și metode elaborate de camuflare și transport al produselor ilegale – de la țigarete ascunse în încălțăminte (Iași, septembrie 2025), până la pachete de țigări ascunse în piese de jucărie (Botoșani, septembrie 2025).

„Contrabanda cu produse din tutun continuă să reprezinte o provocare semnificativă la frontierele României, prin impactul direct pe care îl are asupra economiei naționale și asupra veniturilor bugetului de stat. În primele nouă luni ale anului 2025, polițiștii de frontieră au reținut în vederea confiscării peste 5,1 milioane de pachete de țigări, în valoare de aproximativ 105,8 milioane de lei, dintre care peste 4,4 milioane de pachete proveneau din activități de contrabandă. Totodată, au fost descoperite peste 63 de tone de tutun vrac, precum și alte cantități de tutun pentru pipă și narghilea, iar în urma unor acțiuni complexe, au fost destructurate două grupuri infracționale implicate în acest tip de trafic.

Poliția de Frontieră Română acționează permanent pentru prevenirea și combaterea contrabandei, contribuind la reducerea pierderilor la bugetul de stat și la protejarea pieței legale. Prin controale riguroase, utilizarea echipamentelor moderne și cooperarea constantă cu instituțiile partenere, reușim să limităm fluxurile ilegale de mărfuri și să consolidăm siguranța economică a României.”, a precizat inspectorul general al Poliției de Frontieră, chestor principal de poliție Cornel Laurian Stoica.

„Combaterea contrabandei rămâne una dintre prioritățile majore ale Autorității Vamale Române. În fața unor rețele tot mai sofisticate, răspunsul nostru este modernizarea permanentă a infrastructurii de control, creșterea capacității operaționale și consolidarea cooperării interinstituționale. Prin proiectul național de securitate vamală, finanțat din fonduri europene și naționale, în valoare de peste 138.000.000 euro, dotăm birourile vamale de frontieră cu 31 de sisteme de scanare cu raze X și peste 300 de echipamente portabile, care vor permite verificarea rapidă și eficientă a mijloacelor de transport și descurajarea traficului ilicit. Continuăm să lucrăm în strâns parteneriat cu Poliția de Frontieră și celelalte instituții pentru a proteja economia națională și siguranța cetățenilor”, a declarat domnul Alexandru Bălan, președintele Autorității Vamale Române.

Contrabanda, la cel mai ridicat nivel din ultimii 5 ani

Conform cercetărilor Novel Research, piața neagră a țigaretelor din România a atins 12% în iulie 2025, cel mai înalt nivel din ultimii cinci ani, pentru ca în luna octombrie să se stabilizeze la 9,6%, față de o medie anuală de 9% în 2024. Nivelul mediu al traficului ilicit cu țigarete în Uniunea Europeană este de 9,2%.

Creșterea fenomenului este determinată de factori precum:

• intensificarea fluxurilor comerciale odată cu aderarea României la spațiul Schengen,
• diferențele semnificative de preț la produsele din tutun în țările vecine,
• scăderea puterii de cumpărare la nivel local și creșterea repetată a nivelului de taxare.

Datele despre evoluția capturilor de țigarete de pe teritoriul României sunt centralizate în timp real pe platforma www.stopcontrabanda.ro, o inițiativă BAT care are scopul de a susține eforturile autorităților, prin centralizarea capturilor din întreaga țară, dar și de a informa consumatorii cu privire la efectele contrabandei cu țigări asupra societății. Campania este desfășurată în parteneriat cu Poliția Română, Poliția de Frontieră Română, Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) și Autoritatea Vamală Română. Campania „Stop Contrabanda” a fost lansată de BAT în 2017, pentru a crea un punct unic de informare cu privire la contrabanda cu țigări.

Despre BAT în România

• BAT, cel mai mare jucător de pe piața tutunului din România, contribuie activ de peste 28 de ani la economia României, inclusiv prin activitățile de informare și sprijin direct al autorităților în combaterea comerțului ilicit.
• BAT România este unul dintre cei mai mari contribuabili ai României. În 2024, compania a plătit la bugetul de stat circa 11,5 miliarde de lei în taxe și accize, fiind al doilea cel mai mare contribuabil din țară.
• De la inaugurarea fabricii din Ploiești în 1996, investițiile BAT în România depășesc 500 de milioane de euro.
• Portofoliul BAT în România include în prezent toate cele trei categorii de produse care nu implică arderea tutunului, respectiv glo – dispozitivul pentru încălzirea consumabilelor din tutun sau plante, dispozitive pentru vapat și produse moderne cu nicotină pentru uz oral.

Despre Poliția Română de Frontieră

Poliția de Frontieră Română este autoritatea specializată a statului care asigură managementul integrat al frontierei de stat, având ca misiune principală prevenirea și combaterea migrației ilegale și a criminalității transfrontaliere. În acest context general, combaterea contrabandei reprezintă o prioritate esențială.

Poliția de Frontieră se află în prima linie în ceea ce înseamnă eforturile zilnice depuse pentru contracararea contrabandei cu țigarete, obiectiv ce constituie o prioritate permanentă pentru instituția noastră.

Despre Autoritatea Vamală Română

Autoritatea Vamală Română a fost înființată ca organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul vamal, instituție publică cu personalitate juridică, prin adoptarea Legii nr. 268/2021, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 1077 din 10 noiembrie 2021.

Modul de organizare și funcționare a Autorității Vamale Române, principiile care stau la baza activității pe care o desfășoară, funcțiile pe care le îndeplinește, atribuțiile generale și specifice pe care le exercită, asigurarea conducerii, personalul autorității, asigurarea logistică, materială și financiară au fost reglementate prin Hotărârea de Guvern nr. 237/2022 publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2022.

Autoritatea Vamală Română funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor și este condusă de un președinte, cu rang de secretar de stat, numit prin decizie a prim-ministrului.

La nivel teritorial, activitatea Autorității Vamale Române se exercită prin intermediul a 7 direcții regionale vamale, în cadrul cărora funcționează 80 de birouri vamale de interior și de frontieră. Subliniem faptul că Autoritatea Vamală Română joacă un rol important în protejarea a 2.070 de km de frontieră externă a României și Uniunii Europene (a doua frontieră externă ca lungime în U.E.), din care 1.877 km de frontieră terestră.

Comunicat de presă – British American Tobacco

Credit foto: Poliția de Frontieră

La sfârșitul săptămânii trecute, vineri, 31 octombrie 2025, s-a semnat la Etyek documentul de înfrățire dintre Sighet și Etyek, de către primarii celor două localități, Vasile Moldovan respectiv Zólyomi Tamás. A fost un eveniment sobru care s-a încheiat cu plantarea a 12 arbori într-o parcelă, o suprafață de teren, care se va numi „Sighetu Marmației”.

S-a oficializat o înțelegere care, pentru mulți concetățeni de-ai noștri, nu semnifică mare lucru. Sunt diferite „nedumeriri” vizavi de conceptul de „twinning/ înfrățire”. Haideți să clarificăm acest concept și să analizăm care sunt avantajele… înfrățirii.

Conceptul de „twinning” (înfrățire între localități) este o inițiativă promovată în mod special în cadrul Uniunii Europene, ca instrument de apropiere între cetățeni și comunități din diferite țări. Născut după Al Doilea Război Mondial, din dorința de reconciliere și cooperare, twinning-ul a devenit un simbol al unității europene în diversitate, încurajând schimbul de experiență, solidaritatea și dezvoltarea comună între orașe.

Într-o Europă unită prin valori comune și diversitate culturală, relațiile de înfrățire (twinning) dintre comunități reprezintă una dintre cele mai accesibile și normale forme de cooperare. Prin astfel de parteneriate, localitățile nu se rezumă la semnarea un acord formal, pur și simplu își deschid porțile către cunoaștere, prietenie și dezvoltare comună.

Acesta este trendul pe care se înscrie și înfrățirea dintre orașul Sighetu Marmației (Maramureș) și localitatea Etyek (Ungaria) – o legătură care își propune să apropie oamenii, să creeze punți culturale și să sprijine inițiative benefice pentru ambele comunități (promovarea turismului, protejarea patrimoniului etc).

Înfrățirea oferă cadrul formal/ instituțional pentru proiecte comune finanțate din fonduri europene, în special prin programe care susțin cooperarea transfrontalieră și schimbul de experiență între autoritățile locale. Proiectele comune pot fi finanțate prin programe precum Europe for Citizens, Interreg, sau Twinning Projects (în cazul instituțiilor).
Astfel, colaborarea dintre cele două comunități poate deveni o sursă de „know how” și inovație administrativă.

Etyek este cunoscută ca o localitate viticolă cu tradiție, situată în apropiere de Budapesta și interconectată solid la unele afaceri ale capitalei Ungariei, iar Sighetu Marmației se afirmă tot mai mult ca „poartă” a Maramureșului istoric, un spațiu cu identitate culturală distinctă și potențial turistic deosebit dar – nu se poate nega! – insuficient exploatat.

Prin înfrățire, cele două localități pot colabora în promovarea turismului urban/ rural, gastronomic și cultural, valorificând experiența unora și patrimoniul celorlalți. Un lucru foarte important, legăturile dintre mediile de afaceri locale pot deschide oportunități pentru schimburi economice și inițiative comune în domenii precum vinificația, meșteșugurile, economia verde etc. Pare neverosimil pentru o localitate mică dar în Etyek există o firmă producătoare de… șampanie.

Un pilon important al relației dintre Sighetu Marmației și Etyek îl va reprezenta cooperarea culturală și educațională. Exemplul concret, indiscutabil, a fost expoziția sculptorului sighetean Ion Bledea la Budapesta, despre care am scris.

Prin festivaluri, expoziții, concerte și ateliere tematice, ambele comunități pot promova valorile proprii și pot descoperi mai ales ceea ce le unește: pasiunea pentru tradiție, spiritul ospitalier și respectul față de patrimoniul local.
Administrațiile locale, instituțiile, ONG-urile etc. din ambele localități pot – și sigur! – vor lucra împreună în domenii precum educația nonformală, mentorat (a fost lansată o propunere la Etyek), protejarea mediului, sprijinul pentru tineri antreprenori etc, domenii care sigur vor contribui la întărirea legăturilor umane și la construirea unei comunități europene bazate pe încredere și colaborare.

Sighetu Marmației, oraș cu o istorie îndelungată (anul viitor vom aniversa 700 de ani de la atestarea documentară) și o bogată moștenire culturală, își asumă prin acest parteneriat deschiderea către dialog și cooperare internațională.
Înfrățirea cu Etyek confirmă dorința Sighetului de a fi parte activă a Europei secolului XXI, o Europă a comunităților care se sprijină reciproc, păstrându-și în același timp valorile proprii, amplificând întâlnirea între oameni, culturi și obiective comune.
„Simplist” vorbind, înfrățirea, twinning-ul, consolidează  prietenia, încrederea și solidaritatea.

Prin astfel de legături, înfrățiri, Sighetul își poate „remodela” dezvoltarea locală și deschiderea internațională.
Sighetul trebuie să-și depășească… limitele!

Ion Mariș

La sfârșitul verii anului 1949, tinerii deținuți politici maramureșeni (majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet) deja condamnați de Tribunalul Militar Cluj, erau în așteptarea plecării spre închisorile de executare a pedepselor. Unul dintre ei, Gheorghe Andreica din Vișeu de Mijloc, relatează foarte sugestiv și emoționant un moment care era să îi fie fatal lui și unui alt coleg, Iosif Andreica din Călinești.

* * *

Moartea ne-a pândit pe cei doi Andreica

Eu şi Puiu Andreica (între noi nu era nici o legătură de rudenie, doar o potrivire de nume) dormeam chiar sub geam. O boare caldă şi plăcută simţeam cum ne mângâie trupurile istovite de foame. Era pe la sfârşitul lunii august 1949. Ne felicitam noi cei doi cu acelaşi nume că am nimerit în locul cel mai potrivit, exact sub geam unde aerul proaspăt ne înviora fără încetare. Chiar şi noaptea dormeam îmbrăcaţi numai cu maieul şi chiloţii spre a simţi cât mai mult din această binefăcătoare boare – una din rarele plăceri ale închisorii Cluj.
Dar într-o dimineaţă am simţit consecinţele acestei plăceri. O febră nemaipomenită îmi cuprinse întreg trupul. Din creştet până-n tălpi mă simţeam ca un rug în flăcări. Celălalt Andreica zis „Puiu” era în aceeaşi situaţie. O diaree puternică ne-a răzbit pe amândoi storcându-ne trupurile şi aşa epuizate de lunga înfometare şi năduful înghesuielii. Mă simţeam ca o zdreanţă. Eram fleoşcăit. Nu mai aveam poftă de mâncare. Aţipeam câte un minut având senzaţia că am dormit o veşnicie.
Îmi trecu prin minte că voi muri. Nu-mi păsa de moarte. Nici un semn de spaimă nu m-a încercat. Nici prin gând nu-mi trecea ce ar fi făcut biata mea mamă când ar fi auzit de moartea unicului său fiu pe care îl iubea atât de mult. În schimb îmi părea rău că la moartea mea camarazii rămaşi în viaţă nu-mi vor putea cânta „Imnul celor căzuţi”…

Aurel Vișovan intervine

Începu să mă doară capul îngrozitor. Aceleaşi simptome le avea şi Puiu Andreica. Dintre cei 17 inşi care eram în aceeaşi celulă numai noi – cei bolnavi – eram singuri la părinţi. Ceilalţi toţi aveau cel puţin un frate sau o soră care ar fi putut să mângâie jalea părinţilor noştri în caz de moarte.
Această situaţie l-a alertat pe Vişovan – şeful nostru. Era de-a dreptul speriat de soarta noastră căci puteam să murim în scurtă vreme. Din punctul de vedere al familiilor întreaga responsabilitate pentru vieţile noastre cădea pe umerii lui. A bătut la uşă cu insistenţă cerând gardianului să fim duşi la vizita medicală. În zadar. Vizita medicală avea loc doar o singură dată pe săptămână şi se rezuma la constatări şi sfaturi. Nici urmă de medicamente. Camarazii din cameră ne-au făcut frecţii, ne-au înfofolit cu zdrenţele disponibile ca să ne treacă febra, dar toate au fost în zadar. Nu s-a constatat nici o ameliorare.
Atunci Aurel Vişovan şi-a ridicat ochii spre cer rugându-se cu înfocare lui Dumnezeu ca să ne salveze. A jurat să ţină post negru timp de trei zile fără întrerupere şi să se roage pentru vieţile noastre. Noi l-am sfătuit să n-o facă deoarece ar putea să-l prindă şi pe el boala năpăstoasă din cauza slăbirii extreme a organismului. „Nu!” a răspuns cu un ton categoric Vişovan. „Am să vă demonstrez că după trei zile de post negru sunt în stare să mă ridic cu picioarele în sus lângă perete sprijinindu-mă în cele două mâini şi moalele capului”. Acesta era exerciţiul prin care Vişovan ne demonstra forţa ce o mai are în trup ca astfel să ne ridice moralul şi să ne menţinem bravi.

Suntem salvați

Au trecut trei zile fără nici o ameliorare. A treia zi spre seară, gardianul deschise uşa grăbit zicându-ne:
– Bolnavii la vizita medicală.
Ne-am ridicat cu greu de pe duşumeaua pe care zăceam întinşi şi sprijinindu-ne de pereţi am ieşit eu primul şi în urma mea Puiu Andreica. Întreaga „aparatură” medicală a infirmeriei era compusă dintr-o măsuţă mică, un scaun taburete şi un dulăpior tip vitrină, agăţat într-un cui pe perete. Deasupra acelui dulăpior se găsea un borcan plin până la jumătate cu dulceaţă de culoarea mierii de albine şi o jumătate de pară conservată de culoare aurie. În rest nimic. Nici urmă de medicamente.
– Spune ce te doare? întrebă medicul. I-am spus. Atunci a luat borcanul cu dulceaţă de pe dulăpior şi cu o lingură mai mare decât cele obişnuite îmi dădu acea jumătate de pară cu sirop cât a încăput pe lângă ea.
– Ia-o şi mănânc-o. Aceasta te va face bine. Am mâncat-o în grabă şi i-am simţit dulceaţa extremă cum n-am mai simţit niciodată. Simţeam cum dulceaţa trecând prin stomac se răspândeşte în întreg organismul înviorându-mă. În câteva secunde am devenit sănătos şi bine dispus ca întotdeauna. Parcă îmi luase boala cu mâna. N-am putut să-mi explic niciodată acel fenomen ce s-a produs atât de brusc. Puiu Andreica a primit acelaşi tratament.
Am intrat în cameră vesel. Râdeam şi primul cuvânt ce l-am zis camarazilor mei a fost:
– Mi-e foame.

Cu toţii eram din nou veseli şi puşi pe glume. Doar Vişovan ne cerceta bănuitor, căci voia să fie sigur că ne-am însănătoşit cu adevărat. Noi cu toţii – fără să ne pese de îngrijorările lui – l-am obligat să se ţină de cuvânt şi să se ridice cu picioarele în sus lângă perete sprijinindu-se în mâini şi în moalele capului precum s-a lăudat. A încercat să ne facă acea demonstraţie, dar n-a reuşit. S-a tot săltat el de dos în sus de mai multe ori tot în zadar. A trebuit să renunţe la demonstraţie în aplauzele noastre care râdeam de dânsul bucuroşi că – în sfârşit – am câştigat şi noi un pariu.

Când a fost la stingere, am îngenuncheat cu toţii cu faţa spre răsărit înălţând o rugă fierbinte la Dumnezeu care a îndepărtat de la noi neagra zână a morţii.

(Gheorghe Andreica – Cu ghiozdanul la închisoare)

Crina Marilena VOINAGHI este profesoară de limba franceză.  Deși s-a născut în Baia Mare, din anul 1999, de la debutul carierei didactice, este… CNDV-istă. Activitatea educațională a Crinei Voinaghi este foarte bogată, a parcurs cu brio toate gradele didactice, s-a implicat în numeroase proiecte derulate de colegiul nostru și nu a ezitat să facă voluntariat împreună cu elevii dar și în diverse organizații neguvernamentale. Și, nu în ultimul rând, Crina Voinaghi scrie proză. A publicat proză scurtă în mai multe reviste literare și are chiar două volume de autor, la Editura Valea Verde din Sighet („9 vieți”, 2015) și la Editura Limes („Schimbarea și alte povestiri”, 2020).

Deși Colegiul Național „Dragoș-Vodă” (CNDV) din Sighet are rezultate deosebite (și) în ultimii ani, de când profesoara Crina Voinaghi a preluat managementul insituției noastre (1 septembrie 2021), colega mea nu a ieșit în spațiul public pentru a comunica aspecte legate de aceste realizări. Am convenit să stăm la o scurtă poveste… #CNDV-istă! Mi-a răspuns – pentru început – la câteva întrebări. Poate vom continua – cândva – cu altă serie de întrebări și răspunsuri!

Brîndușa Oanța (BO): Care sunt principalele obiective ale liceului pentru acest an școlar?
Crina Marilena Voinaghi (CMV): În acest an reiterăm ca obiectiv creșterea performanței școlare și îmbunătățirea rezultatelor elevilor la examene precum și dezvoltarea competențelor cheie de gândire critică și educație media, competențe care ne ajută să luptăm contra manipulării. În plus, aș încuraja organizarea mai multor activități extracurriculare de voluntariat propuse și implementate în primul rând de Consiliul Elevilor. De asemenea, până la sfârșitul acestui an școlar și cu ajutorul Primăriei Sighetu Marmației sperăm să finalizăm modernizarea infrastructurii școlare cu echipamente digitale și mobilier școlar nou.

BO: Cum sprijină liceul elevii în alegerea unei cariere potrivite?
CMV: Este deosebit de important, pentru ca această alegere să fie făcută în deplină cunoștință de cauză, ca elevul să ajungă să se cunoască pe sine, să știe cine este, ce vrea, care sunt calitățile lui, ce ar putea face sau ce nu ar putea niciodată să practice ca meserie. La formarea lui o contribuție importantă o au profesorii (ca modele pozitive sau negative), dirigintele, consilierul școlar și de ce nu, chiar și colegii. Noi, la Dragoș Vodă, oferim un mediu școlar bun prin toate activitățile școlare și extrașcolare în urma cărora elevul, ascultând și sfatul părinților, poate să ia cea mai bună decizie în ceea ce privește viitorul lui. Dar, dacă cumva va greși și nu va lua decizia potrivită – se poate întâmpla –  nu este o tragedie, cel mai bine este să își reevalueze opțiunile și să ia decizia corectă pentru el.

BO: Ce măsuri s-au luat pentru îmbunătățirea performanței elevilor la examenele naționale?
CMV: Anul trecut am avut un procent foarte bun la bacalaureat (95,5% după sesiunea iunie-iulie) și rezultate remarcabile la Evaluarea Națională. Profesorii au făcut pregătiri suplimentare iar conducerea și diriginții s-au ocupat de motivarea elevilor, menținerea direcției bune și conștientizarea importanței unui rezultat bun la examen.

BO: Cum colaborați cu părinții pentru a susține progresul elevilor?
CMV: Părinții se implică – cu mici excepții – în viața elevilor, ținând legătura cu diriginții, urmărind situația școlară a elevilor și controlând absenteismul. În calitate de director, consider că părinții sunt adevărați parteneri în reușita educației elevilor și acolo unde părintele nu se implică, se vede în evoluția elevului.

BO: Ce rol are tehnologia în procesul de învățare din liceu?
CMV: Vrem sau nu să recunoaștem, ne convine sau nu, în prezent este foarte greu să faci educație folosind exclusiv tabla, creta, manualul și caietul. Tehnologia, folosită corect în actul educațional, are un rol deosebit de important în menținerea atenției, crearea motivației și ajustarea gândirii critice a elevului. Avem o Sală Multimedia, două laboratoare smart, câteva table interactive mai ales la clasele de gimnaziu și sperăm să avem cât de curând în fiecare clasă câte o tablă interactivă pentru un proces educativ cât mai de calitate.

BO: Cum sunt motivați profesorii să își dezvolte competențele profesionale?
CMV: Există mai multe programe de formare și cursuri propuse de Casa Corpului Didactic MM sau la nivel național care sunt aduse în atenția cadrelor didactice de către responsabilul Comisiei de formare profesională.

BO: Ce proiecte sau parteneriate externe derulează liceul în prezent?
CMV: În afară de parteneriate cu universități din țară și instituții locale derulăm mai multe proiecte care sunt aduse în atenția elevilor și profesorilor de către Consilierul educativ al școlii. Un proiect care se va desfășura în curând este Balul Bobocilor, un eveniment extrem de așteptat cu un nivel mare de implicare atât din partea elevilor boboci cât și a celor mai mari care joacă rolul de mentori. De asemenea, în acest an școlar vom implementa două proiecte foarte importante pentru noi ca școală, unul cu ajutorul Primăriei, proiectul PNRR „Dotarea cu mobilier, materiale didactice și echipamente digitale a unităților de învățământ preuniversitar” și al doilea, un proiect Erasmus + în domeniul Educației Școlare care implică mobilități de grup ale elevilor în primăvara anului 2026.

BO: Cum sunt încurajați elevii să se implice în activități extracurriculare?
CMV: Elevii sunt încurajați de diriginți și de Consilierul educativ al școlii dar uneori mi-aș dori să se implice ei mai mult în astfel de activități, să vină de la elevi ideea, să fie ei cei care să propună o activitate sau alta. Au și cadrul necesar, prin intermediul Consiliului Elevilor, iar din partea mea ca director au tot sprijinul.

BO: Ce schimbări importante s-au făcut în ultimii ani în infrastructura liceului?
CMV: În ultimii ani s-a renovat un număr important de săli de clasă, s-a refăcut împrejmuirea curții liceului și a terenului de fotbal, s-a amenajat o parcare proprie, s-au schimbat aproape toate geamurile dinspre strada Mihai Viteazul, s-a refăcut instalația de căldură (țevi și calorifere) pe holuri și în mai mult de jumătate din sălile de clasă, s-a amenajat parcul din fața liceului și ne-am îmbogățit cu 2 laboratoare smart de ultimă generație plus un laborator de informatică (CC) dotat cu calculatoare noi și tablă inteligentă.

BO: Care sunt valorile principale pe care liceul dorește să le transmită elevilor săi?
CMV: Valorile principale pe care dorim să le transmitem sunt excelența, respectul, solidaritatea, păstrarea tradiției liceului și empatia.

Mulțumesc mult pentru această discuție și îți doresc să îți închei cu succes și rezultate de excepție primul tău mandat de director! 

Brîndușa OANȚA

Miercuri, 29 octombrie 2025, pornim spre Budapesta.
Vom face o „joncțiune” artistică între Sighet și Budapesta, o oportunitate care prefațează semnarea documentelor de înfrățire dintre Sighet și Etyek (Ungaria), o localitate de aprox 5000 de locuitori, aflată la aproximativ 28-30 km de capitala Ungariei. Localitatea Etyek este situată spre sud-vest de Budapesta, la poalele dealurilor viticole din regiunea Etyek-Buda. Este o zonă cunoscută pentru podgoriile și cramele sale – supranumită adesea „micuța Toscana a Budapestei” – dar și pentru Etyekwood, studiourile de film ale Korda Studios, unde s-au filmat multe producții internaționale.

În urmă cu câteva săptămâni – surpriză! – ne-a parvenit invitația. Sculpturile lui Ion Bledea vor fi expuse tocmai în Budapesta, la Muzeul Maghiar de Științele Naturii (A Magyar Természettudományi Múzeumba).

Pornim spre Budapesta, însoțindu-l evident pe Ion Bledea, în „grădina” căruia, în urmă cu un an, primarul Etyek-ului, dl. Tamás Zólyomi, a acceptat provocarea-propunere pe care i-am făcut-o de-a îl invita pe „Sculptorul Nordului” să verniseze o expoziție în județul Fejér. Suntem cu un autovehicol „alimentat” și cu artă, încărcat cu 25 de lucrări (sculpturi), afișe, pliante, albume. Vom fi – până destinația finală – în legătură permanentă cu d-na Maria Konya și fiul ei, Istvan (Ștefan) Bojoga, cei care de mult timp s-au străduit să genereze un parteneriat al Sighetului cu o localitate din Ungaria și care au primit un răspuns pozitiv din partea primarului municipiului nostru.

Vremea este plăcută, pornim dimineața un pic după ora 8:00, un soare încântător – curtenitor ne însoțește după ce pătrundem pe teritoriul Ungariei iar cea mai mare distanță spre Budapesta o parcurgem pe autostradă; visăm la vremurile când România va fi „împânzită” de drumuri de mare viteză, când vom avea cel puțin 2000 de kilometri executați și toată Europa ne va invidia. Rulăm aproape fără oprire pentru a ne încadra în timp. La kilometrul 60 de pe autostrada M3 – pentru a nu rata sosirea la locul expoziției – primim „antemergător” echipa Konya – Bojoga și ajungem la fix  la Muzeul Maghiar de Științele Naturii.
„Preluăm” sala, transferăm lucrările și începem să aranjăm sculpturile (unele de dimensiuni mai mari) în pozițiile finale.

După aproximativ o oră de efort, ajutați inclusiv de simpaticul tânăr Răzvan, conducătorul auto care ne-a dus în siguranță la destinație (pe noi și lucrările), totul este pregătit! Afișele sunt la locul lor, pliantele și albumele așteaptă vizitatorii, noi – mai ales sculptorul Ion Bledea! – suntem conectați la emoția vernisajului de a doua zi, și… ne îndreptăm spre Etyek unde ne așteaptă gazdele și unde ne vom întâlni cu delegația Primăriei Sighet.

VA URMA!

Ion Mariș