Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/
Сігетцям – на батьківщині та в діаспорі – і всім тим, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція вітає/
Στους Σιγκετιανούς -στο σπίτι και στη διασπορά- και σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, η συντακτική μας ομάδα τους εύχεται/
A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/
Pour les personnes du Sighet – chez eux et dans la diaspora – et tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/
To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/
A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea/
Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Frohe Ostern!

Salut, Sighet!

Vineri, 10 mai 2024, de la ora 18:00, la Centrul Cultural Pastoral Sf. Iosif Mărturisitorul din Sighet va avea loc un Concert Pascal – eveniment caritabil. Concertul Pascal va fi susținut de Corala ARMONIA (dirijor – Adrian Iercoșan) din Baia Mare. Scopul evenimentului „Facem bine pentru copii” este colectarea de fonduri și alimente neperisabile pentru copiii din Centrul de zi Sfinții Brâncoveni din localitatea Desești.

Organizatorii evenimentului: Rotary Club Baia Mare, Rotary Club Baia Mare 2005, Rotary Club Sighet, Rotary Club Sighetu Marmației Voievodal.

Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București. Fiind prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa, o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de „gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): „Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie.

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: „Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: „Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: „Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc „duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

„Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: „Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 75 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi „colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

preot prof. Marius Vișovan

Centrul Cultural Sighet, Primăria și Consiliul Local Sighet, Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației invită sighetenii dar și turiștii care se află în zonă, luni, 6 mai 2024, ora 13:00 la Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighetu Marmației la… Festivalul Satelor Maramureșene – PAȘTI ÎN MARAMUREȘ, evenimentul de suflet al sighetenilor.  

Ora 13:30 – Satele Maramureșului își prezintă tradițiile, obiceiurile și bucatele în gospodăriile din Muzeul Satului.

Pentru a facilita accesul la Muzeul Satului, Societatea de transport public Mara Nord pune la dispoziţia doritorilor mijloace de transport în comun. Acestea vor circula astfel:

• la ora 12:00, 12:30, 13:00 plecare din stația Cuza Vodă – stația Sala Studio – stația Detașamentul de Pompieri – stația Big – stația Revoy – Muzeul Satului
• la ora 15:30, 16:00 plecare de la Muzeul Satului – stația Revoy – stația Big – stația Detașamentul de Pompieri – stația Sala Studio – stația Cuza Vodă.

Ora 17:00 – în Parcul Central din Sighet va avea loc un Regal folcloric susținut de artiști consacrați și Ansamblul folcloric Mara (foto).

Parteneri media: TV Sighet, Salut, Sighet!, Radio România Sighet, Sighet 247, DirectMM, Radio România – Antena Satelor.

Suntem atât de aproape de îndrăgitul proiect
☀️ ASTĂZI TU DĂRUIEȘTI ☀️

Ca-n fiecare an, punem mână de la mână și strângem alimente pentru masa de sărbători – în căsuțele unde e nevoie.

🛒 Colectăm zâmbete, iubire și alimente neperisabile! Ne găsiți în:

𝟐 𝐌𝐚𝐢 – 𝟏𝟓:𝟎𝟎-𝟏𝟗:𝟎𝟎
și
𝟑 𝐌𝐚𝐢 – 𝟎𝟗:𝟎𝟎-𝟏𝟑:𝟎𝟎

📍 Piața 1 Decembrie 1918 23A, Sighetu Marmației

Împreună înseamnă acasă! 🤍

Alimente necesare TOP 10: făină, orez, paste, pască, ouă, ulei, zahăr, legume/fructe, conserve, lapte.

Eveniment: https://www.facebook.com/share/visKPtmXqCPZ9Rej/

Rotaract Club Sighet

Florii

Era o vreme dulce cu aburi pe zăvoaie
Şi dangăte de clopot în turlele de fer,
Cântau în prag cucoşii prevestitor a ploaie
Cu gâturile-ntinse spre apele din cer.

Pe măgurile negre cu poalele jilave
Mijea un fir de sate răznite de la drum,
Ieşeau pe brânci din iarnă cătunele buhave
Şi îşi scoteau la soare căciulile de fum.

Departe pe pârloage, băjenărind uitate,
Un pâlc de capre albe îngenunchea umil;
Suind spre grinduri, cârduri de vite-ngândurate
Păşeau ascultătoare de-un câine şi-un copil.

O paşnică tristeţe punea fără de ştire
În orice coş de piepturi un suflet ne-ncăput;
Lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire,
Dar se sfia să intre în casele de lut!

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul,
Iisus venea cu iarba. Şi sălciile-n vad
Din bumbi de muguri proaspeţi îşi descheiau vestmântul
Şi-n cale ploconite i-l aşterneau, plocad.

(Vasile Voiculescu)

Creștinilor care azi sărbătoresc Floriile, o sărbătoare care ne amintește de intrarea Domnului Isus Cristos în Ierusalim, celor care-și sărbătoresc onomastica, tuturor le dorim o Duminică liniștită, cu gânduri și fapte bune!

Salut, Sighet!

O remarcă banală, dintr-un context lipsit de importanță, din mass-media, m-a pus pe gînduri și m-a făcut s-o focusez cu starea de fapt din jurul nostru atît de zbuciumată în perioadă de alegeri.
Pînă și cuvîntul „alegeri” nu e deloc lipsit de esență în remarca de care aduc vorbire, și anume:
„De ce un măr putred poate strica un coș întreg de mere bune, dar un măr bun, sănătos, nu poate repara merele stricate?”
De aici ar trebui să reiasă că puterea răului e mai mare decît puterea binelui?” Că trebuie să avem mare grijă în selectarea și „alegerea” nu atît a merelor cît și a oamenilor!

Multe mere (și oameni) par frumoși pe dinafară dar sunt găunoși pe dinăuntru.
E drept, n-ai cum să știi atunci cînd așezi în lădițe merele, despre istoricul lor: cum au fost recoltate, dacă culegătorul a fost conștiincios, le-a cules cu mîna, nu le-a lovit, dacă a observat vicii de suprafață dar s-a făcut că nu observă, el urmărind doar cîștigul din numărul cît mai mare de lădițe culese.
Numai că în timp mărul rău, nescos la timp, poate compromite o întreagă recoltă de mere, aducînd pagube producătorului.
Aici mă refeream doar în cazul merelor.

În cazul oamenilor, cîte un putregai găunos, poate distruge o societate pe zeci de ani! Degeaba apare pe ici pe colo cîte un măr sănătos, e prea puțin într-un coș  plin cu mere găunoase. El va fi înghițit în scurt timp! „Ori ești ca noi, ori n-ai ce căuta în coș!!
Ar trebui atunci să renunțăm în a mai alege și așeza mere în panere? Eu zic că nu!
Doar că trebuie să avem mare grijă să le întoarcem pe toate părțile să le urmărim starea tot mereu și la primul semn de viciere să le îndepărtăm.
Dacă la mere s-ar putea, oare la oameni nu ar fi posibil?
Toți vor în PANER! Dacă se poate pe rîndul  de sus!  Mare grijă însă, că s-ar putea ca mărul de la fund să le răstoarne panerul. Trebuie o colectare selectivă făcută nu de mîntuială, cu aplecare și determinare.
Viermele din mărul găunos este pregătit să-și arunce putreziciunea în miezul cărnos precum corupția, ticăloșia și lipsa de scrupule din politică.
Niciodată nu vor fi mere perfect sănătoase, dar selectate la timp se pot salva cele bune.

Asa și în politică. Putregaiurile trebuie izolate și aruncate la coșul istoriei. Să-i lase pe aceia care chiar vor să însănătoșească și să regenereze societatea.
La asta însă trebuie să lucrăm cu toții, ca adevărați culegători de poame bune, să fim selectivi și să nu amestecăm merele frumoase și sănătoase cu putregaiurile!

Ileana PISUC

Orice om onest și cu scaun la cap își dă seama că a treia sursă de nenorociri pentru prezent și viitor o constituie școala în derivă și educația în mare suferință pe aceste meleaguri. Nici nu-i cu putință altminteri, când impertinența, indisciplina, nesârguința și lipsa de respect a majorității școlarilor (față de educatori și colegi) a mers atât de departe, încât în tot mai multe școli postdecembriste se petrec grozăvii de genul următor: (a) Agresiune premeditată din partea unui licean, care – înarmat cu un cuțit – atacă și rănește profesoara ce a îndrăznit (sic!) să dea un test neanunțat din timp (de parcă testele cunoscute ar avea vreo relevanță); (b) Un elev drogat din Târgu Mureș își bate măr diriginta și nu-și regretă oribila faptă, ci – dimpotrivă – îi spune cu bădărănie directoarei: „Și așa nu aveți ce să-mi faceți…”; (c) Un alt licean îl înjură pe portar pentru că, respectând acesta regulamentul de ordine interioară, nu-l lasă să intre după începerea cursurilor, iar părinții huliganului, înștiințați de director, explodează cu năduf: „Păi pentru un portar se face atâta zarvă?!…”; (d) Elevi și eleve care fug de la ore, se bat între ei/ele și-i sfidează  pe profesori, ba chiar le strigă în față: „Lasă că vine taică-meu la școală și vă arată el vouă”.
Adică, nici pomeneală de o strânsă și fecundă colaborare între educatori și părinți, proces la care-i recomandat să participe și psihologul (cu toții urmărind necontenit să descopere aptitudinile elevului și să-l îndrume întru maxima lor valorificare), atâta timp cât cei mai mulți dintre întreținători înțeleg să nu-și supere odraslele cu vorba sau cu fapta, pentru ca să-i poată acuza doar pe dascăli de toate neîmplinirile intelectuale și derapajele comportamentale ale acestora: dezinteres la învățătură, aroganță, mitocănie, anturaje dubioase, țigări, băutură, droguri, încăierări, probleme cu oamenii legii. Că, de, părinții de soiul ăsta înțeleg să-i pună beizadelei totul pe tavă (țoale de firmă, bani de buzunar, cea mai performantă aparatură electronică, mașină luxoasă), ca el să constate că neșcolații descurcăreți sunt putrezi de bogați…
Ce-i de făcut ca școala să nu mai fie un loc de distracție contraproductivă pentru elevi și unul de coșmar pentru educatori? În primul rând o lege prin care să se reîntroneze disciplina și respectul față de semeni (profesori, colegi, părinți, cunoscuți și necunoscuți, prioritar față de bătrâni și persoanele de sex feminin). Căci pretutindeni și tot timpul este mare nevoie de așa ceva într-o comunitate ce se pretinde civilizată: în familie, pe stradă, la școală, în vizită la cineva, la viitorul loc de muncă. Bunăoară, o armată indisciplinată nu mai poate fi numită armată în sensul clasic al acestui cuvânt, ci eventual hoardă sau gloată, sortită nimicirii la prima confruntare cu vrăjmașii disciplinați.

Indiscutabil că în prima linie a acestei legi, precum în licee de prestigiu de pe alte meridiane (Japonia, Franța, Germania etc.), trebuie să stea uniforma și interzicerea telefoanelor în incinta tuturor unităților de învățământ preuniversitar: uniforma va elimina discrepanțele exterioare și va stimula dezvoltarea mult necesarelor însușiri lăuntrice (decența, modestia, cumpătarea, simplitatea, altruismul), iar neutilizarea telefoanelor câteva ore în fiecare zi, va contribui în chip miraculos la însănătoșirea moral-spirituală a copiilor și adolescenților, deschizându-le pofta de-a ști (prin citit, empatie, socializare și discuții cu miez), în dauna celei de-a avea (în tot mai multe cazuri fără efort) și de-a butona sculele electronice.
Totodată, în respectiva lege trebuie repuse în drepturi mijloacele firești de disciplinare a școlarilor turbulenți (avertisment, scăderea notei la purtare, exmatriculare) și de îmboldire la instruirea competitivă (reintroducerea tezelor, corigență, repetenție). Cu acest temei legal, învățământul postdecembrist are șansa de-a redeveni din ce în ce mai performant prin calitate (nicidecum prin actuala cantitate dătătoare de analfabeți funcționali), lucru realizabil prin triada: flexibilizarea programei (aplicarea ei în funcție de potențialul elevilor și specificul clasei), renunțarea la manualele alternative (de altminteri, pline de erori gramaticale și logice, ba chiar științifice), transformarea în școli profesionale a tuturor liceelor tehnice cu zero promovați la bacalaureat.

Intens preocupat de starea deplorabilă a învățământului românesc postdecembrist (poate datorită faptului că am făcut cândva parte din sistem), iată câteva dintre concluziile trase de mine în articolul Japonia – țara contrastelor și a progresului (15 nov. 2010): „După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi proceselor specific nipone, aşa numitul «miracol japonez» îşi are propriile sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque…

Tot aşa, Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30% (peste 50% dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce – concluzionează ei – «este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă» şi că «aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului ţării după 1868».
Învăţământul japonez actual cuprinde trei trepte:
1. Învăţământul obligatoriu include şcoala elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de 6 ani) şi prima treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99% dintre copiii japonezi de vârstă şcolară;
2. High school este al doilea ciclu al învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 % dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire, cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie, elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii internaţionale de cunoştinţe;
3. Cea de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul superior, în care intră circa 38-39% dintre tinerii japonezi. Demn de reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ superior revine, ne informează Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985), «celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă».

Cât se poate de elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere…

Şi încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează un student, acesta a răspuns: «Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa».
Nota 1: Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în deceniile de scremut reforme postdecembriste:
a) Preocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinţa de a şti;
b) Dacă scopul imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştiu…
Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa Cu faţa spre secolul 21 (Editura AGER-Economistul, București, 1992), atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile economice: «Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui»”.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere modestele avantaje ale mașinismului (deplasare rapidă, comodă, confortabilă) și colosalele dezavantaje ale acestuia: hiperpoluare de toate tipurile (aer, apă, sol), mulțimea accidentaților și morților (îndeosebi în transporturile rutiere), alarmanta creștere a numărului de canceroși, cardiaci și diabetici, plus sporul supraponderalilor și obezilor, majoritatea acestora fiind mașiniști atât de înrăiți/îndobitociți, încât nu mai depun niciun efort fizic, nici măcar într-o plimbare pe distanțe scurte ori după ce s-au îndopat (atenție, siesta sănătoasă nu se face în fotoliu sau în pat!).

Marele bai este că alde ăștia își cresc progeniturile potrivit stilului lor dezastruos de viață: cât sunt mici, realmente îi îndoapă cu diverse otrăvuri (dulciuri, lichide carbogazoase, cartofi prăjiți, fripturi cancerigene) și le inoculează disprețul pentru efortul fizic și intelectual (nici sport, nici autentice preocupări culturale de felul cititului, cântatului, dansatului și povestitului, ci doar zgâitul la tembelizor și pe telefonul mobil), iar după ce ajung școlari, de bunăvoie se transformă în taximetriștii odraslelor, chiar dacă sunt numai câteva sute de metri până la școală și o plimbare le-ar prinde bine amândurora.

Și iac-așa ne iese la toți pe nas blestematul ăsta de mașinism (de sărbători când se circulă bară la bară, dimineața cu mersul părinților la slujbă și dusul urmașilor la cursuri, la amiază cu drumul în sens invers, seara și noaptea cu răhățoasele raliuri ale teribiliștilor): poliția rutieră nu este aproape niciodată pe fază (cea locală nici pe-atâta), cu excepția controalelor organizate pentru a-și face planul la amenzi, periferiile localităților te dezgustă cu cimitirele lor de rable (la sate tot a zecea casă dacă mai are câte o vită, însă în fiecare curte se lăfăie 2-3 mașini), iar părinții îngâmfați și nemintoși se miră că pruncii lor, cărora pretind că „nu le-a lipsit nimic” (în afară de mișcare și modelele vrednice, adaug eu), în scurt timp devin supraponderali, leneși, mofturoși și plictisiți.

Principala vină pentru această stare deplorabilă de lucruri din orașele noastre (Bucureștiul, fără centura verde de odinioară, deține tristul record de cea mai poluată capitală europeană) nu este a cetățenilor de rând, ci revine cârmuitorilor centrali și locali. Centralii, prin actele normative de rang național, se fac vinovați de următoarele ticăloșii: (1) Din interes și/sau prostie, au pus pe butuci cele mai rentabile transporturi de mărfuri (în întregime transportul maritim și fluvial, parțial cel feroviar), mutându-l pe niște drumuri supraaglomerate și care rapid se deteriorează (e drept, își spune cuvântul și calitatea acestora) din pricina numărului mare de automărfare; (2) Din aceleași motive, au desființat taxa de poluare, astfel făcând din România patria tuturor vechiturilor europene. Vina edililor (a celor sigheteni, de pildă) constă în aceea că (a) nu s-au construit moderne parcări subterane și supraterane (din când în când se mai fură din puținul spațiu verde al urbei pentru niscaiva parcări terane) și (b) nu toate localitățile sufocate (îmi spunea un polițist că în Sighetu Marmației este una din cele mai mari densități mașiniste din țară!) au parte de mult trebuincioasa șosea de centură.

Tocmai de aceea, în articolul Sighetu Marmației, un oraș de graniță geografică și economică (12 iunie 2022), încerc din nou marea cu degetul: „Iată de ce, încă din perioada când eram consilierul personal al primarului Filipciuc, am propus ca centrul vechi să fie închis pe timpul zilei pentru toate autovehiculele (exact asta se face pe perioada de desfășurare a tuturor festivalurilor) și, în vederea decongestionării lui, să se facă demersurile (astăzi se dau bani de la Uniunea Europeană pentru asemenea proiecte) de construire a unui tunel subteran, care ar rezolva în bună măsură și problema parcărilor”.

 George  PETROVAI

Foto: I. Mariș (lucrarea „Cubul roșu” de Marcel Stanciu)

Asociația Rădăcinilor Străbune Călinești, Școala Rădăcinilor Străbune, Muzeul Maramureșan Sighet,  Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighet, Parohia Ortodoxă din Desești și Școala Gimnazială din Desești vă invită să participați la evenimentul „De Florii în Satul Maramureșean”, organizat în data de 28 aprilie 2024, în Duminica Floriilor.

Evenimentul se va desfășura în două locații: la Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighetu Marmației, începând cu ora 15:00 și la Biserica Ortodoxă „Sfânta Parascheva” din Desești de la ora 18:00.

La evenimentul „De Florii în Satul Maramureșean” vor participa grupuri vocale, coruri bisericești, grupuri vocale și interpreți de cântece religioase, școlile din Maramureș dar și din alte zone.

Salut, Sighet!

După mai bine de trei decenii de postdecembrism, România este atât de bogată în anomalii și neîmpliniri (codașa Uniunii Europene la nivelul general de trai, cu un gol populațional de circa șase milioane suflete, cu o datorie externă ce depășește 150 miliarde euro, cu economia, sănătatea, învățământul și educația vraiște etc.), încât este cu neputință să alcătuiești o listă completă a nenorocirilor economico-sociale abătute asupra României de tâlharii interni și externi, bașca cea a dezastrelor moral-spirituale (sporul semidocților, mitocanilor și falșilor culți, preponderența preocupărilor strict materiale în fața celor cultural-educative – Institutul Național de Statistică a dezvăluit recent că peste 11 milioane de români, dintr-un total de vreo 18 milioane, în ultimii ani n-au citit nici măcar o carte ș.a.m.d.).

Da, căci realitatea demonstrează nu numai strânsa legătură dintre planul spiritual-cultural și cel material-civilizatoriu (cu necesara prioritate acordată primului, așa ca în secolul de aur al  Greciei antice), ci și faptul că în prim planul istoriei rămân doar popoarele și națiunile cu culturi temeinice, pe când cele dedate războaielor de cotropire, prădăciunilor, consumului și trândăviei (precum mongolii și otomanii) sunt împinse la periferie, mai înainte de-a fi înghițite de uitare.

Astfel stând lucrurile și nedorind o supradimensionare a prezentului text (nu-mi este indiferent disconfortul unora dintre cititori !), mă voi opri la cele dovezi, care în opinia mea sunt cele mai elocvente în acest sens, prin persistența în timp și influența exercitată asupra corpusului social (numărul și mărimea dezastrelor provocate).

Sigur, prima în această catastrofică serie pentru țară și popor este lovitura de stat din Decembrie 1989, pe care înfăptuitorii ei (grupul de alogeni bolșevizați, în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan și Petre Roman), cu sprijinul serviciilor secrete străine, țin morțiș să o numească revoluție. Că doar de aia a fost scoasă lumea în stradă, s-a creat haosul televizat și s-a vărsat atâta sânge nevinovat…

Acuma, nu fiindcă această revoltă nu era necesară, după ce liderii planetari (american și sovietic) s-au întâlnit la Malta și au decis că bolșevismul european, inclusiv cel sovietic, și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul, iar cei mai mulți trăitori pe aceste meleaguri se săturaseră până peste cap de dictatura ceaușistă și – vorba lui Jean-Paul Sartre – doreau cu aprindere să fie „condamnați la libertate”.

Atâta doar că la noi revolta a fost altminteri ca în celelalte state europene bolșevizate (a se citi „era însetată de victime”) și că, îndată după aceea, ea s-a dovedit o adevărată cutie a Pandorei pentru țară și grosul nației, deoarece – odată deschisă de mâinile necușere ale „umplătorilor vidului de putere” de după asasinarea Ceușeștilor – a ticsit spațiul mioritic cu toate relele din lume: minciună, hoție, impostură, ipocrizie, incultură, cruzime mineriadică (și nu numai).

Deși evenimentele s-au derulat sub ochii noștri (unii pe baricade, cei mulți și naivi în fața televizoarelor), nici după trei decenii și jumătate nu ni se spune adevărul gol-goluț (vorba e, câți știu ce sfori s-au tras în culisele puterii planetare?!), iar criminalii morali nici vorbă să fie pedepsiți pentru dispozițiile politice și ordinele militare date întru făptuirea multiplelor forme ale genocidului național: biologic, social, economic, cultural-educațional, identitar.

A doua mare catastrofă rezultă din „legile făcute de hoți pentru hoți” (Traian Băsescu). Adică nu numai că sunt prost întocmite (încâlcite, ambiguizate, lesne interpretate și aruncate în derizoriu de avocații cârciogari), nu numai că unele dintre ele sunt cu dedicație (de pildă, pentru pensionarea magistraților și polițiștilor la 45-50 de ani, respectiv pentru reeșalonarea datoriilor companiilor clientelare, ba chiar ștergerea unora dintre obligațiile fiscale ale acestora către statul mafiot), dar majoritatea actelor normative au menirea să încurajeze fărădelegea și să-i facă scăpați pe răufăcători (îndeosebi pe cei cu ștaif), astfel încât enorma confuzie și nemulțumire socială, învecinate cu haosul, alimentează (a se citi „subminează”) de zor instituțiile statului  nostru eșuat.

Păi cum să meargă lucrurile în chip mulțumitor pentru cei mulți, când Legea fundamentală/Constituția este atât de păcătoasă (n-am știre să mai existe pe undeva o struțo-cămilă de tip semiprezidențial), iar legile ba sunt încălcate grosolan prin neaplicare, ba nițel edulcorat prin aplicarea lor parțială și/ sau cu mare întârziere?! Că, de, la noi hoțul neprins e om cinstit, așa că toate formațiunile politice postdecembriste și-au îngroșat și continuă să-și îngroașe rândurile cu faimoși „descurcăreți”, care – atunci când nu-și ating scopurile mârșave (imunitate sau intangibilitate juridică, sinecure, funcții plătite regește, ranguri, tinichele) – la țanc trec în tabăra adversarilor…

De pildă, în completarea găunoaselor promisiuni ale primului om din statul eșuat („România lucrului bine făcut”, „România educată”, dublarea alocației de stat pentru copii etc.), câțiva ani la rând guvernanții noștri de haram nu s-au sinchisit de faptul că există Legea indexării și că aceasta îi obligă, chiar mai abitir decât pe oamenii de rând (da, căci ei se consideră modele de străduință și vrednicie), să crească pensiile și veniturile tuturor cârmuiților, nu doar ale lor și ale altor mari nesimțiți, cu rata reală a inflației. De-abia la începutul acestui an multielectoral, „rotativii” și-au amintit de indexări (mă rog, doar una parțială de 13% și un pic, deoarece inflația la produsele de bază era atunci de peste 30% și tot crește!), ba chiar au găsit resursele financiare necesare, inclusiv pentru recalcularea/ întregirea milioanelor de pensii „jumulite” de ei și ai lor.

Indiscutabil că aceste măsuri tardive sunt binevenite, dar să nu fie văzute ca niște sporuri/ majorări izbutite de destoinicia și omenia ciolacilor, ci ca niște drepturi consfințite prin lege. Numai că trebușoara asta tare seamănă cu mita electorală (de ce doar în multielectoralul an 2024 s-au găsit bani pentru românii de rând?!) și cu lovitura sub centură aplicată partenerilor de rotativă…

N-are rost să ne întrebăm cine va plăti cândva pentru progresiva sărăcire a grosului românilor (prin micimea veniturilor, mărimea taxelor și impozitelor, inflație, neindexarea ritmică), pentru că nimeni n-a fost și nu va fi vreodată sancționat pentru astfel de marafeturi, mai ales când decidentul este policefal: Parlament, Guvern, curți, consilii, comitete, comisii. În schimb, merită să ne întrebăm și să întrebăm, de ce statul român plătește consistente despăgubiri cetățenilor care câștigă procese la CEDO, când corect ar fi să li se rețină adevăraților vinovați (procurori, judecători) din enormele și nemeritatele lor lefuri?!…

Că tot suntem în an electoral și la mai puțin de două luni distanță de alegerile comasate din 9 iunie (europarlamentare + locale), avem dovada celei mai jegoase încălcări a Legii 208/2015, potrivit căreia campania electorală durează 30 de zile (se încheie la ora 7 în sâmbăta care precedă data alegerilor) și, printre multe altele, afișele electorale nu pot să depășească, în locuri special amenajate, maximum 50×35 cm.

Ei bine, legea este astfel (ne)respectată, încât – cu două luni înaintea primului scrutin – țara-i plină ochi de corturi și afișe gigantice, iar catindații harnici (!) și neobrăzați își fac mendrele încă de la începutul lunii martie (cu mărțișoare electorale și flori politice de Ziua femeii), ba unii chiar de la încheierea precedentului scrutin.

De exemplu, pe 6 aprilie strada noastră a fost invadată de auriști (nu cumva acronimul trebuia să provină de la Convenția pentru Unitatea Românilor?) întru burdușirea cutiilor poștale cu mincinoasele lor materiale pentru europarlamentare (cică ei și numai ei ar fi „Apărătorii patriei române în Europa”).

Păcat, zic eu, de intelectualii care – în goană după demnități și avantaje materiale – se prefac a crede în această jalnică făcătură, doldora de extremiști și suveraniști à la Moș Teacă, făcătură condusă de un fost ultraș grobian, fără vreun program judicios de guvernare și, în consecință, evitată de politicienii rezonabili din țară și străinătate.

George  PETROVAI

Să încep cu „rezolvarea” specific românească a chestiunii: nu se poate! Sau, altfel spus, am rezovat-o şi pe-asta, dar rămâne tot aşa!

Despre ce-i vorba.

Am făcut un calcul. Am presupus că un pensionar stă în Timişoara şi trebuie să meargă cu trenul la Bucureşti de cât de multe ori poate într-un an, deci mai mult de şase drumuri dus-întors cu preţ redus (cu preţ redus, nu gratis!) pe care Statul, în bunăvoinţa sa, i le acordă cu mărinimie.

https://mersultrenurilor zice că pentru un adult, drumul pe calea ferată de la Timişoara la Bucureşti Nord costă, la clasa a doua, 131, 5 lei, iar pentru un pensionar, în aceleaşi condiţii de călătorie, costă 68, 5 lei. Făcând scăderea, rezultă 63 de lei.

Avantajul pensionarului dispare după şase drumuri dus-întors, dar ce ne facem dacă omul are de călătorit mult mai mult? Atunci are de ales. Ori îşi pune pofta-n cui, sau sănătatea, sau posibilitatea de a sta şi a-şi îngriji nepoţii, sau… treaba lui ce caută la Bucureşti! Sau… ce caută atât de des la Timişoara, el fiind bucureştean!

Ministrul Muncii, Bucura Oprescu, zice că: „că scopul tichetelor de călătorie pe care le primesc pensionarii din România este de a-i ajuta pe aceștia să fie activi indiferent de vârstă, motiv pentru care tichetele nefolosite nu pot fi nici transformate în vouchere și nici nu pot fi primiţi bani pe ele. Aceste tichete sunt un drept pe care noi l-am gândit, şi-n vechile legi ale pensiilor au existat aceste drepturi, tocmai în sensul de incluziune socială şi de meținere a vieții active a pensionarilor, de a le da posibilitatea să călătorească. Acestea nu pot fi transformate în vouchere sau altceva tocmai pentru a menține acest drept. Pe lângă alte drepturi pe care le au, pensionarii au şi acest drept de a călători datorită acestor tichete”, a precizat ministrul Muncii în emisiunea România la raport, conform Bugetul.ro”. (sursa: https://cugetliber.ro)

Asta numai gândire nu-i! Dacă pensionarii ar putea folosi legal tichetele de călătorie ale altor pensionari (rude, vecini, cunoscuţi), ar avea de câstigat şi călătorii, şi CFR-ul!!! O procură notarială că pensionarul „X” folseşte tichetele de călătorie de la pensionarul „Y” (dacă vigilentul Stat are nevoie de dovezi!) sau doar prezentarea tichetului de călătorie, indiferent al cui ar fi şi astfel toată lumea ar fi mai mulţumită.

Unii pensionari sunt mai în putere şi ar putea călători mai mult si mai des dacă ar avea reducereile date de tichete. Alţi pensionari, fac „colecţii” an de an de tichete de călătorie pe care n-au cum să le folosească, din motive de vârstă, de sănătate, sau că pur şi simplu, n-au unde sau la cine să meargă.

La noi, pensionarii sunt încurajaţi să meargă cu preţ redus doar (!) şase drumuri încolo, şase drumuri încoace!
Restul, e pe bani mai mulţi şi o rezolvare, cum spuneam, specific românească…

Horia PICU

Trec destul de des pe lângă garajele aflate lângă Şcoala generală „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei. Au apărut nişte petice de asfalt pe ici, pe colo. Le-am şi pozat, că cine ştie… prima ploaie mai vijelioasă şi dovada că s-a lucrat pe-acolo n-am mai avea de unde s-o luăm.

Văzând peticirea specifică pe care o suportă an de an multisecularul nostru oraş în ultimii treizeci de ani şi mai bine, mi-a venit ideea să-i spun articolului de faţă „Sacul şi peticul”. Peticul, peticele, peticirea. Aici e clar. Peticire, sau improvizaţie, sau muncă de mântuială. Important e să ţină lucrarea până se taie pnglica, sau trec alegerile.

Peticire… Atât s-a putut, atâţia bani ne-a dat „ăl de sus”. N-am scris „Ăl”, deci mă refer la fonduri care curg de la un robinet numit Baia Mare, sau de la unul mai mare numit Bucureşti, sau la unul şi mai mare, dar ăsta îţi dă doar dacă ştii cum trebuie să ceri, numit U.E.

Cu petice de asfalt ne întâlnim în fiecare an. Suntem obişnuiţi cu ele. Sau, folosind un termen general valabil, ne-am obişnuit cu peticul de peste tot. Se mai pune o floare, se mai taie nişte crengi, se mai mătură şi se „îndrumă” gunoiul stradal spre gurile de scurgere, se mai pun nişte borduri, din când în când suntem anunţati că s-au retrasat nişte marcaje rutiere. Cu alte cuvinte, se mai pune de o improvizaţie. Adică se mai peticeşte ceva, pe undeva.

Este o postare pe internet care m-a inspirat pentru titlu. Se poate citi, e o foarte frumoasă fabulă despre un sac şi un petic, pe: https://bookwrite.home.blog/2023/11/20/sacul-si-peticul-poem-fabula-2/

Mai greu este să găsesc cine sau ce-i sacul în povestea sigheteană. În fabulă, sacul nu acceptă peticul, dar soarta nemiloasă îi ştirbește mult din mândrie şi, decât să rămână fără grâu în el, care se tot scurge prin gaură, acceptă să fie peticit.

Sighetul se peticeşte în loc să primească „haine noi”, pe măsura importanţei sale istorice. Ar putea avea clădirile înnoite care să arate ca şi cum cei de azi le-au ridicat.

Totuşi, nu poate merge improvizaţia pe care o vedem an de an la nesfârşit… În fabulă, scrie că „Țăranul întinse supărat/ Sacul cel rupt cu grâne scurse/ Şi aşteptă ca croitorul/ să-l peticească iute”.

Adică avem un sac, un petic, dar apare şi un croitor. Îl aşteptăm şi noi la Sighet pe „Croitoraşul cel viteaz”, dar asta-i altă poveste.

De iunie…

Horia PICU

Nemilos, astrul zilei pîrjolea deșertul secat de vlagă. Arșița atotstăpînitoare făcea focul iadului să pălească, stînjenit.
Se tîrau neputincioși spre nicăieri, în acel deșert afurisit, aduși laolaltă de soarta potrivnică.
„De ce umbli cu salamul după tine?”, fu întrebat unul dintre ei.
„Ei, bine, cînd voi muri, ceea ce se va întîmpla, cu siguranță, în foarte scurt timp, nu vreau să trec dincolo cu stomacul gol”, răspunse italianul.
„Dar tu, de ce cari Biblia după tine?”, fu întrebat al doilea.
„Atunci cînd îl voi întîlni pe Iahve, vreau să mă găsească citind cuvîntul Său”, răspunse evreul, cufundîndu-se în lectură.
„Dar tu, de ce cari ușa aia de automobil în spate?”, îl întrebară mirați pe al treilea.
„E atît de înăbușitor în deșertul ăsta afurisit încît, atunci cînd nu voi mai suporta căldura, voi coborî geamul!…”, răspunse polonezul.

Totul e atît de logic în acest răspuns încît nu pot să nu mă gîndesc la polonezul care a răspuns la telefon, probabil „din plictiseală”, dînd informații unui hacker rus vorbitor de franceză aproximativă, pretinzînd că e… Macron! Nu sîntem singurii „la ordin”. Dar cînd știi că ai cea mai dotată armată din Europa, îți permiți!…

Iar asta s-a întîmplat DE DOUĂ ORI !!!

Nepotul lui Ivan Denisovici declară, sub protecția anonimatului (!): „Am făcut totul din plictis. Îmi place să „hekăresc” puțin!”
Aflînd povestea, Vladimir Vladimirovici instituie ordinul „Hackerul lui Putin”, în chip de cavaler ucigînd balaurul marin, devorator de conducte de gaz alimentînd un Occident aflat în agonie energetică și declară amuzat: „Hackerii noștri sînt mai buni decît ai lor. Chiar morți de beți. Că vodka rusului e curată ca Lacrima Christi”.
„Înțelepciunea” asta a polonezilor îmi dă speranțe… că sfîrșitul e aproape!

Nicolae Rădoi

Foto: I. Mariș