Anul 2024 va fi – prin prelungirea războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu – nu numai crucial pentru europeni, nord-americani și multe seminții asiatice, ci și un an al alegerilor cu pretenții democratice în Statele Unite, Federația Rusă și România (posibil și pe alte meleaguri, situate la distanță de sforăriile internaționale și de imediatul interes informațional al nostru). Sintagma „pretenții democratice” nu urmărește să pună semnul de egalitate între dictatoriala parodie a alegerilor kremliniste (după modelul coreano-chinezesc, toți adversarii incomozi ai Putinosului au fost sau urmează să fie scoși din luptă, mai înainte de data fixată pentru mascarada națională) și aparența democratică din Statele Unite. De ce „aparență democratică”? Pentru că în în acest fief al „democrației” planetare, o „democrație” înrobită colosului american și intereselor sale politico-strategice, nu sutele de milioane de alegători desemnează noul chiriaș la Casa Albă, ci – funcție de interesele globaliștilor sionisto-oligarhici – el, peste capul și votul vulgului, va fi declarat președinte (deseori cu mult înainte de terminarea numărării tuturor opțiunilor cetățenești) de către supravotul majoritar (sic!) al zecilor de electori.

Exact ce se întâmplă și în penibila (ne)democrație a Uniunii Europene (UE). În față este Parlamentul European, care nu poate să adopte legi fără acordul prealabil al Comisiei Europene;  cei circa 50.000 de birocrați care formează această monstruoasă Comisie, inclusiv președintele, nu sunt aleși, ci cu toții sunt numiți în funcții și cu toții beneficiază de lefuri și drepturi mai consistente decât ale găunoșilor și păgubitorilor europarlamentari (fiecare din cei 27 de membri UE are dreptul, proporțional cu populația, la un anumit număr de euroaleși, pe care statul este obligat să-i plătească regește, chit că mulți dintre acești profitori pledează și votează împotriva intereselor naționale). Iar în spatele fațadei „democratice” și a Comisiei, stau – nevăzute și atotputernice – trusturile farmaceutice și petrochimice, ale căror recomandări (făcute comisarilor europeni în culise), devin de îndată obligatorii pentru întreaga Uniune, mai obligatorii (!) decât actele emise de inutilii europarlamentari în aceste condiții organizatorico-funcționale.

Păi cum naiba să fie democratic acest conglomerat supranațional, când arhitectul lui a fost Walter Hallstein, proeminent avocat al regimului nazist și apoi, vreme de 10 ani (1958-1967), președintele Comisiei UE, numit în această funcție („primul rege al Europei moderne”) și răsplătit în consecință, inclusiv cu un castel bruxellez, de către „acționarii politici ai Cartelului petrolului și medicamentelor”?!…

Ce să mai vorbim despre jenantele alegeri demo(no)cratice din România postdecembristă, când este răsștiut că minciuna, ipocrizia și frauda politrucilor, îndeosebi ale ălora de la butoanele puterii, fac casă bună cu naivitatea (posibil prostia) acelor alegători, care cred și susțin cu înverșunare că votul este mai tare ca glonțul (orb, adaug eu) și că numai prezența masivă la urne poate să schimbe în bine dezastruoasa stare de lucruri din această țară (încă) bogată nu doar în oameni valoroși și sistematic ignorați/ marginalizați de calpele autorități postdecembriste, ci și în inestimabile resurse naturale (ale solului și subsolului), pe care nevrednicii cu puteri decizionale fie le înstrăinează (milioane de români s-au stabilit în străinătate), fie le vând sau le închiriază pe bani de nimic tâlharilor interni și externi, spre paguba întregului popor și uriașul profit al trădătorilor.

Chiar este necesară prezența masivă la urne? Păi în fatidica Duminică a Orbului din 1990, mulți dintre „democrații” de astăzi au stat ore în șir la rând ca să-l voteze pe Ion Iliescu cu neverosimilul procent de 85%, evident, în dauna „occidentalilor” Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, care – spre deosebire de onctuosul bolșevic și moscovit Ion Ilici – n-au stat în țară ca, alături de cei mulți și duși cu pluta, să înfulece salam cu soia (rețeta patriotismului nerod și hedonist), chit că la acea vreme soia era nemodificată genetic, deci necancerigenă.

În plus, aproape toți ăștia n-au lipsit de la niciun vot în cele peste trei decenii de postdecembrism (mă rog, cu inerentele și total nesemnificativele schimbări de macaz politico-afectiv: iliescieni, feseniști, pesediști, țărăniști, liberali, udemeriști, băsescieni, pedeliști, iohannieni, aldiști, useriști etc.), pentru ca rezultatele acestor lamentabile străduințe cetățenești să se concretizeze în următoarele „realizări”: 1) România este pe ultimul loc în UE la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai, instruire, educație și sănătate, excepțiile contribuind la întărirea regulii; 2) Întreaga economie (industrie, agricultură, transporturi, cercetare) a fost temeinic pusă pe butuci de absolut toți cârmuitorii postdecembriști, doar câteva localități bine gospodărite (Oradea, Cluj, Arad, Timișoara, comuna Ciugud) abătându-se de la cutuma postdecembristă; 3) Ființa noastră națională este grav afectată de expatrierea a peste cinci milioane dintre fiii ei (procesul continuă, îndeosebi în rândul tinerilor înzestrați, chiar dacă pe ici-pe colo se înregistrează timide repatrieri); 4) Execrabil guvernată, țara a acumulat imensa datorie externă de peste 150 miliarde euro.
Iată ce zestre le lăsăm noi, prima generație de postcomuniști, urmașilor noștri prost instruiți (peste 70% dintre cursanți sunt analfabeți funcționali) și nedispuși să înfrunte anumite lipsuri, necum să se jertfească pentru țară sau pentru un scop social înalt!

Și când te gândești că neșcolatul Nicolae Ceaușescu a strâns cureaua națională pentru achitarea unei datorii externe de vreo 16-17 miliarde dolari, deși țara avea la acea vreme un apreciabil potențial economic (de pildă, capacitatea transportului nostru maritim și fluvial se situa pe locul patru în lume!), bașca miliardele din creanțe, neîncasate la timp de la mai multe țări arabe și africane.

Unde mai punem faptul că rezultatul referendumului din 2009 n-a fost pus în practică în aproape 15 ani, că la alegerile din anul 2020, în Sectorul I al Capitalei s-au furat voturile cu sacii (deși există înregistrări, a plătit cineva pentru această megaticăloșie?) și că la noi este în floare atât frauda electorală fățișă (voturi falsificate), cât și cea nițel subtilă (numărarea voturilor à la Pristanda, liste pe care continuă să „voteze” o droaie de morți). De unde lesne se deduce cât de actuală este pe meleagurile noastre cinica spusă a lui Stalin: Nu contează câți cetățeni votează, contează cine numără voturile!…

Mai poate să creadă cineva că alegerile din 2024 (cinci rânduri, căci prezidențialele se desfășoară în două tururi) vor îmbunătăți starea României și a grosului românilor? Eu unul nu cred în ruptul capului. De ce? Deoarece nu-i cu cine, chiar dacă actuala coaliție (rotativă), în urma ordinului primit de la UE de-a limita expansiunea auriștilor și șoșocilor (altfel spus de-a le „tăia macaroana politică”), intenționează să unească europarlamentarele cu localele din punct de vedere legal. Asta ca asta, dar se zvonește pe internet (și nu numai) că deja s-a împărțit viitorul ciolan al puterii: liberalilor le revine președinția (mai ales în varianta că Iohannis își dă demisia pentru o funcție în UE sau NATO, locul lui fiind automat ocupat de exghinărarul plagiator), iar pesediștii vor deține majoritatea parlamentară și puterea executivă.

Dacă astea sunt aranjamentele de culise (în mod cert cu încuviințarea sforarilor din axa Bruxelles-Washington și cu totala implicare a serviciilor secrete), ce importanță mai are câți cetățeni români se vor prezenta la urne și unde vor pune ei ștampila?…

                    George  PETROVAI

Foto: I. Mariș (măști confecționate de Adela Pop)

Satul Lăpuș (azi în județul Maramureș) a avut la recensământul din anul 1941, 111 persoane care s-au declarat de religie israelită. 110 dintre și-au declarat limba idiș ca limbă maternă. Statistic reprezentau undeva la 10% din populația totală.

Comunitatea a fost destul de mare, astfel și-au construit o casă de rugăciuni, o baie rituală și chiar au putut să își angajeze un șakter (măcelar). Majoritatea evreilor din sat munceau în pădure sau erau agricultori.

În anii războiului satul Lăpuș făcea parte din comitatul Solnoc – Dăbâca. În primele zile din luna mai 1944, jandarmeria maghiară (aflată sub ocupație nazistă) a strâns evreii din sat și i-a transportat în ghetoul din Dej. După câteva săptămâni aceștia au fost transportați în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, aici și în alte lagăre au fost uciși aproape cu toții.

Puținii supraviețuitori care s-au întors după război au părăsit satul în următorii ani. Azi, în comuna Lăpus nu mai trăiesc evrei.

Cotos Robert – președinte
Asociatia Maramures Heritage

Profesoara de limba română Viorica ȘUTEU s-a născut la 6 februarie 1939, în localitatea Rădăuţi, județul Suceava. Părinţii, Ioan şi Victoria Topor, au fost învăţători.

În anul 1942, familia se refugiază la Slatina, judeţul Olt, tatăl fiind concentrat. Între anii 1942-1943, urmează grădiniţa la Slatina. Întoarsă din refugiu, în 1944, familia se stabileşte la Iezer, Dorohoi, unde părinţii primesc post în învăţământ. Acolo urmează şcoala primară între 1944-1949. Gimnaziul îl face la Liceul Teoretic de fete din Dorohoi. Tot la Dorohoi, va absolvi, în 1956, Şcoala Pedagogică.
În anul 1960, absolvă Facultatea de Română – Istorie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi şi devine, prin repartiţie ministerială, profesoară de limba română la Şcoala Pedagogică din Sighetu Marmaţiei (azi Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”), judeţul Maramureş.
În ziua de 15 mai 1961, se căsătoreşte cu profesorul Ioan Şuteu, au doi copii: Cella Mariana şi Marius Ioan.

În 1964, obţine definitivarea în învăţământ, în 1971 gradul didactic II, iar în 1975 gradul didactic I, cu lucrarea „Ion Creangă, scriitor şi pedagog”. În anul 1979, obţine titlul de Profesor Evidenţiat, prin ordinul M.E.I.

A făcut parte din conducerea Liceului Pedagogic Sighet în calitate de director adjunct, între anii 1965 – 1968, iar din 1 septembrie 1974 până în 1982, a fost directorul acestui liceu.
Pe parcursul anilor a condus cu multă pricepere şi Cercul dramatic, cu vechi tradiţii în Liceul Pedagogic, contribuind la succesele manifestărilor cultural-artistice ale şcolii.
În calitate de profesoară metodistă a lucrat cu multă pasiune şi perseverenţă pentru perfecţionarea proprie şi pregătirea viitorilor învăţători. A căutat să insufle elevilor dragoste pentru profesiunea aleasă.
Îşi încheie activitatea didactică în anul 1997, după 37 de ani de activitate, în aceeaşi unitate şcolară.

În anul 1997 prof. Viorica Șuteu pleacă în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se la fiica ei. Între 1999-2010, urmează o şcoală de învăţare a limbii engleze, iar în 9 august 2011, devine cetăţean american.

Prof. Viorica Șuteu a publicat la Editura Valea Verde Sighet volumele: „Fețele timpului” (2018), „Fețele timpului. O nouă patrie” (2019) și „Fețele timpului. Amintiri. Întâmplări. Oameni și locuri” (2022).

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează Doamnei Profesoare Viorica Șuteu mulți ani cu sănătate, pace și liniște sufletească!

Salut, Sighet!

Din ce în ce mai rar ajung în orașul care m-a găzduit peste treizeci de ani. Sunt nerăbdător să văd ce s-a mai întâmplat și pătrund în Sighet dinspre granița nordică; o bună bucată de traseu admir râul Tisa ce-și curge învolburat necazul abătut asupra vecinului din dreapta. Sunt decis să-l străbat de la Tisa până la Ronișoara, profitând de traficul ceva mai lejer. Rulez la ralanti tocmai să văd distributiv orașul pe care l-am iubit si-l iubesc, să observ clădirile, drumul și trotuarele pe care m-am plimbat odinioară, poate observ pe cineva cunoscut. Dar, cu cât mă apropii de zona centrală simt o undă de tristețe. Mi se părea că acum-acum se prăbușește peste mine. Clădirile emblematice, excepție Primăria și poate ceva clădiri de pe margini, sunt cotropite de igrasie, scorojite, parcă gata să-mi sară înaintea roților – în semn de strigăt – bucăți din pereții încărcați de istorie.

Am avut noroc că gropile din șosea erau goale ceea ce m-a făcut șă nu am grija că o să-i stropesc pe cei de pe trotuar, dar țineam bine de volan să nu cumva să-l scap din mână.

Viteza mi-a permis să urmăresc și oamenii de pe trotuare ce se deplasau având diverse griji și probleme, fără să observ vreun zâmbet, mulți concentrați pe telefoane, poate-poate primesc vreun mesaj. Era cât p-aci să opresc în dreptul Primăriei unde, pe trotuarul din stânga, l-am recunoscut pe întâiul meu director de la Fabrica de Șuruburi, acolo unde mi-am început activitatea profesională. Se deplasa vioi într-o ținută de iarnă ce-mi amintea de acei ani, „alaindelonul” clasic și căciula ce părea tot de atunci, cu un zâmbet optimist în ideea că poate-poate o să i se ivească cineva cunoscut, ceva șurubar din vremea directoratului lui. L-am pierdut în oglinda retrovizoare la câțiva metri de zidurile scorojite ale clădirii muzeului din centru.

Îmi continui traseul cu ochii țintă în asfalt, ocolesc cât pot gropile și poposesc în punctul meu de interes. Îmi fac o retrospecție a parcursului pe care l-am avut în Sighetul meu, pe care l-am părăsit fizic dar nu și spiritual. Am lăsat aici primii mei ani sigheteni unde mi-am exercitat profesia, „sejurul” de peste treizeci de ani cu de toate. Cu cozi de trei zile la butelii, cu deșteptarea la trei-patru dimineața să fiu cât mai în față la coadă la lapte, la cozi la pâine și hârtie igienică și aveam grijă ca după ce am avut „privilegiul” să pot renunța la bolțarul cu rezistență pe care încălzeam apa și fierbeam laptele pentru cel mic și am instalat soba pe lemne racordată la aerisirea pe coloană a apartamentelor, să îmi asigur necesarul de lemne pe care le-am depozitat în balcon.

După 1990 parcă lucrurile s-au mai relaxat, însă dupa 2009 am părăsit Sighetul care mi-a fost gazdă, orașul care, trebuie să recunosc, m-a propulsat și artistic. În cei paisprezece ani cât am activat în emblematicul Ansamblu folcloric MARA s-au obținut cele mai mari performanțe artistice, inclusiv marele premiu european. Să fii primul în Europa și asta să nu însemne nimic pentru autoritățile locale de atunci, parcă îți lasă un gust amar.

De curând am asistat la modul cum câștigătorul de la Australian Open a fost omagiat la cel mai înalt nivel statal. Cred că ține de educație, de cultura celor ce își apreciază valorile.

Nu doresc să dezvolt subiectul cultural, dar Sighetul își urmează cursul șchiopătând, cu grija trecătorului să nu cumva să-i cadă în cap vreo bucată din zidurile pe lângă care trece, atenționându-l că aici GRIJA VALORILOR probabil că nu există.

Apăs accelerația și părăsesc orașul scorojit ce m-a găzduit ani mulți, cu gândul la zile mai bune!
La revedere, Sighet!

Gheorghe Mihăiescu

Consumul de droguri în rândul tinerilor care frecventează medii recreaționale crește considerabil de la an la an. Este un fenomen care a luat amploare, „explorând” în primul rând populația tânără, cu vârsta cuprinsă între 15-30 de ani.

Proiectul Districtului Rotary 2241 (România & Moldova)  „Drogurile – de la fascinație la dependență”, implementat și în orașul nostru de Rotary Club Sighetu Marmației Voievodal și Rotary Club Sighet, în parteneriat cu Inspectoratul școlar județean Maramureș, a avut un real succes în rândul tinerilor și al adulților. Acesta s-a desfășurat sub formă de dialog liber cu cei din public, fiind o dezbatere pe tema prevenției consumului de droguri. Cătălin Țone, speaker-ul zilei de 02 februarie 2024, este licențiat în drept, psihologie și sociologie și deținător a două doctorate.
Acesta nu a venit de unul singur să susțină această activitate, ci însoțit de Sebastian Petruț, un fost consumator de substanțe interzise. Pe lângă modalitățile de a recunoaște o persoană care cochetează cu drogurile, ori măsurile de prevenție, tânărul de 23 de ani ne-a împărtășit povestea sa cutremurătoare de viață. La doar 14 ani, acesta a încercat prima țigară, chiar în curtea bunicilor. A continuat pe urmă cu alte substanțe, ca mai apoi să renunțe la studii și ulterior, să părăsească țara. „Nu mă mai drogam ca să fiu fericit, ci ca să funcționez ca un om normal”. Captiv într-un lagăr necruțător, într-un infern pătat cu roșu, Sebastian reușește să scape din anturaj cu ajutorul părinților săi. Lăsând orgoliul deoparte, acesta o sună pe mama sa și se internează de bunăvoie într-un centru de recuperare. Țelul său acum, este de a-i ajute pe tinerii care se confruntă cu probleme asemănătoare. De mai bine de doi ani de zile, Sebastian nu mai este un consumator. În prezent, acesta își continuă studiile, fiind elev în clasa a XII-a, încurajându-i totodată pe adolescenți să nu uite că și alcoolul, cafeaua sau telefonul pot fi considerate un viciu. „Nu am Instagram sau Facebook”.

Unii tineri încearcă substanțele toxice pentru a se baricada într-o lume a fantasticului, într-o lume în care chiar și pentru o clipă de fericire ar fi în stare să își vândă casa. Acest comportament poate duce la dependență, suicid sau automutilare. „Vărul meu s-a sinucis. Era și el un consumator de droguri”. Într-adevăr, anumite etape din viața noastră ne pot stimula să ne izolăm, ori să ne schimbăm stilul de viață. Certurile din familie care se lasă cu lacrimi de crocodil, curiozitatea de „a fi diferit”, de a nu depinde de nimeni, ca într-un final să ajungi să depinzi de acea pastilă, de acea seringă, ignoranța din partea celor dragi care ușor, ușor devine teren pentru a-ți planta suferința. Toate aceste aspecte contribuie la ademenirea minorului într-un mediu turbulent din care foarte greu va fi capabil să iasă. În primul rând părinții trebuie să fie precauți și atenți la schimbările comportamentale, relaționale, financiare sau fizice.

Orice fărâmă de îndoială te poate aduce cu un pas înainte spre o cărare mai puțin abătută. Iar eu, în calitate de elev, consider că mulți dintre noi nu realizăm că suntem iubiți și apreciați. Că suntem așteptați acasă cu o cană de lapte, cu patul proaspăt făcut, cu tandra îmbrățișare a bunicii. Zilnic așteptați acasă, de torsul pisicii doamnei Lenuța, de lalelele ce înfloresc în spatele curții, de ursul de pluș primit în dar la 14 ani. Pentru că viața nu s-a încheiat atunci. Pentru că acum e momentul să faci schimbarea aia, să o iei pe mama ta în brațe și să realizezi că ea e fascinația care îți dă serotonină, care îți dă dependență.

Mira ORZA
Clasa a X-a E
C. N. „Dragoș-Vodă”

Foto: I. Mariș

M-am uitat şi eu cu speranţă şi bucurie la filmul de prezentare a proiectului „îndrăzneţ” despre viitoarea piaţă de alimente a Sighetului şi mult amânata şi răsamânata refacere a aleii de la piaţă. E cel mai tare film de ficţiune pe care l-am văzut! „Avatar” sau altele oscarpremiate se pot duce să se ascundă! Fimuleţul cu piaţa noastră cea nouă e cel mai tare! M-am uitat… şi mi-au trecut şi speranţa, şi bucuria!

Țin să subliniez aici că aşa cum arată piaţa acum, suntem invidiaţi de alţii din alte localităţi, pentru bogăţia de legume şi fructe care se găsesc pe tarabe în fiecare zi! Da, în fiecare zi, pentru că sunt locuri în ţara asta unde pieţarii vin o dată pe săptămână! Desigur, pentru modul cum arată piaţa în momentul de faţă, cu improvizaţii peste improvizaţii, nu primim prea multe aprecieri…

Filmul, care ţine 3 minute şi câteva secunde l-am văzut de mai multe ori. L-am oprit de mai multe ori şi acum pot să-l comentez pe diferite momente de stop-cadru.
– secunda 9: blocul de locuinţe de pe partea dreaptă a aleii, în sensul de mers spre centrul oraşului, nu mai are copacii care-i fac (probabil) prea multă umbră. Unde i-aţi trimis? Cum i-aţi convins să dispară din filmul pe care ni-l prezentaţi?
– secunda 10: gardul de pe partea stângă a aleii, în sens tot spre centrul oraşului e greu de observat în animaţie. În schimb, în pozele edificatoare de pe facebook, se vede că gardul va fi tot acolo. Asta-i bine, fiindcă-i cu vechime şi cu încărcătură istorică.
Construcţiile care acum stau cu spatele la gard au dispărut. În locul lor va apărea alta, mai lungă, mai albă, în care, probabil, vor avea loc mai multe magazine. De unde se vor lua banii pentru asemenea minunăţii, când până în prezent simpla asfaltare a aleii nu s-a făcut pentru că nu s-au găsit banii necesari? Se va întocmi un nou „Caiet de sarcini” în care se va licita dărâmarea şi apoi construcţia cea nouă, de lângă alee? Înţeleg că planul cel măreţ înseamnă nu numai că se va construi, ci şi că se va dărâma. Mult…
– secunda 36: Sensul pentru maşini str. Mihai Viteazu – centrul oraşului e blocat de nişte stâlpi. Sper că cei care stau la blocul de pe alee să poată folosi intrarea de la piaţă până la garajele lor, deci sensul celălalt de mers.
– secunda 51: în stânga e un fel de loc de joacă pentru copii. Din căsuţa de lemn, copiii pot coborî voioşi pe tobogan, direct pe pavaj, care presupun că nu-i din burete!
– tot la secunda 51: în faţa băiatului cu tricicleta, e un domn care are o atitudine de chelner în aşteptare. Pare că se uită înăuntru şi aşteaptă să-i facă cineva semn să vină ca să ia comanda. Pesemne că terasa are şi un loc în interior, dar de ce stă chelnerul afară? Să fie discreţia?…
– secunda 57: treci drumul (e oare o trecere de pietoni pusă acolo?) şi dai de altă terasă. Lume elegantă, n-am ce zice… Apar două doamne bine îmbrăcate. Nicio mătuşă, niciun bade, niciun pierde-vară pe-acolo! Felicitări!
– minutul 1: am înţeles că vor fi terase în aer liber. Multe.
– minutul 1 şi 13 secunde: din clădirea cu clase ale Colegiului Pedagogic, traversând aleea, se poate merge direct în piaţă. Acolo se vede altă terasă în aer liber. Cum ziceam: terase multe, multe…
– minutul 1 şi 23 secunde: se vede că se va folosi piatra cubică. De unde se va lua, cine o va pune? Mai există meşteri sau maşinării care să fabrice piatră cubică? La Cluj, în zona statuii ecvestre a lui Matei Corvin e o piatră cubică destul de…ascuţită. Cum va fi cea din Sighet?…
– minutul 1 şi 29 de secunde: un bărbat stă la masă şi priveşte clădirea Centrului Cultural, care-i refăcută şi ea. Probabil, vorba aia, cu-n drum se va reface şi Centrul Cultural. Mira-m-aş…
– minutul 1 şi 36 secunde: se văd tarabele pentru legume şi ce va mai vinde omul.
– minutul 1 şi 43 secunde. Lângă tarabe se văd nişte maşini parcate. Asta… cam pe unde „va să fie”?
– minutul 1 şi 50 secunde. Se vede că tarabele cele noi vor avea un acoperiş unic, dar vor fi tot în aer liber, fie vară, fie iarnă… poate greşesc şi vor fi şi pe-acolo ventiloconvectori, cum vor fi în spaţiile închise.
– minutul 2 şi 5 secunde. Florăresele vor avea un spaţiu mare de care vor dispune. E bine gândită treaba, pentru că acolo vor vinde „ flori şi arbori”! Vreau s-o văd şi pe-asta!
– minutul 2 si 11 secunde: iar spaţii de parcare pentru maşini. Pe unde vor intra în piaţă? Spaţiul din dreapta, pe unde se plimbă fericită o domnişoară cu trotineta, nu pare cam prea lat? Se vede că borduri avem destule şi nu se scapă nicio ocazie să mai fie „plantate” câteva. Maşinile stau parcate cu spatele la un zid care e parte componentă din mai multe construcţii legate între ele. Oare de unde se vor lua banii, că Europa nu plăteşte filme de ficţiune!!!
– minutul 2 şi 30 secunde: ce construcţie o fi aia? E pe un drum, la capătul căruia se vede un câmp. Acum, din piaţă nu se vede niciun câmp!… E clar … Avem de-a face cu un film S.F., cum bine comenta cineva pe facebook!

Concluzii

1. În film sau în pozele mai nou puse pe facebook văd doar lume tânără flendurându-se pe-acolo. Nimeni nu duce vreo sacoşă cu el. Oameni de 30-40 de ani sau copii cu biciclete, vreo doi adolescenţi cu trotinetele. Dacă e piaţă de alimente, asta presupune că pe-acolo e plin de sacoşi burduşite cu ceapă şi cartofi atârnând în mâinile cumpărătorilor, care sunt de toate vârstele! O piaţă de alimente nu-i loc de promenadă, aşa cum apare în prezentare! Acolo, omul se duce cu un scop. Să intre cu sacoşa goală şi să iasă cu ea plină. Oare în imagini sunt doar oameni care intră la cumpărături?
2. Pe 30 ianuarie a.c. ce trebuie să aprobe Consiliul local? Un film mustind a imaginaţie mai multă şi mai tare decât orice film S.F., sau un proiect bine documentat, bine desenat, cu cheltuieli, cu termene?
3. „Climatizarea spațiilor se va realiza cu ajutorul ventiloconvectorilor, iar alimentarea cu agent termic se va realiza prin centrale termice pentru fiecare clădire în parte”.
– Adică iarna vor sufla aer cald, vara vor sufla aer primăvăratec. Un ventiloconvectoraş din ăla costă 1550 lei (poate cel mai ieftin!) şi are dimensiuni 1,3m/0,5m. S-a făcut un calcul cam de câte ar fi nevoie?
– Vor fi 7 clădiri. Fiecare va avea propria-i centrală termică. Banii, de unde vor veni banii???

4. „Pe ordinea de zi a ședinței de Consiliu local din 30 ianuarie 2024 va intra proiectul de Hotărâre privind aprobarea studiului de fezabilitate și a indicatorilor tehnico-economici aferenți proiectului de „Regenerare urbană prin revitalizarea pieței agroalimentare din municipiul Sighetu Marmaţiei”. Durata de realizare a investiției este de 30 luni”.
– E bine că s-a fixat un termen. Anii trec repede. Doi ani şi jumătate. Dar, în prezentare, nu se precizează de când va începe numărătoarea inversă.

5. S-a format, de câţiva ani, pe facebook, un grup numit „Ficţiuni reale”, unde apar texte scurte, unele dintre ele absolut admirabile. Nu vreau să dezvolt subiectul aici. Vreau doar să adaug că Primăria Sighet ar putea deschide un grup pe internet numit „Ficţiuni fictive”. Ar avea locul întâi asigurat. Concurenţa nu există!

Concluzia… concluziilor

Oare nu cumva un traseu peste munţi pe ruta Sighetu Marmaţiei – Baia Mare ar fi mai ieftin de realizat decât reamenajarea pieţei de alimente?

Horia Picu

Comunicat de presă

Rotary Club Sighetu Marmației Voievodal și Rotary Club Sighet, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, vă invită să participați la dezbaterea care va avea loc Vineri, 02 februarie 2024, la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet (str. Mihai Eminescu, nr. 6), prima întâlnire de la ora 12:00 și, respectiv a doua întâlnire, de la ora 17:00, în cadrul proiectului districtual „Drogurile – de la fascinație la dependență”. Proiectul a fost inițiat de Rotary Club Danubius Giurgiu, derulat de peste un an de către Rotary Club București Phoenix, fiind preluat de majoritatea cluburilor Rotary din Districtul 2241 (România & Republica Moldova).
Scopul proiectului este prevenția consumului de droguri și de substanțe interzise de către tineri și adolescenți.

Context:
Agenția Națională Antidrog (ANA) a publicat in 20 februarie 2023 Raportul Național privind situația drogurilor în România cu date privind anul 2021 (*www.ana.gov.ro)
✓ Cea mai mare rată de consum se înregistrează la grupa de vârstă 15-34 ani. Cea mai mică vârstă de debut a fost 13 ani, fiind știut că adolescența reprezintă perioada cu vulnerabilitatea cea mai mare pentru inițierea consumului de droguri.
✓ 10,7% dintre cei cu vârsta cuprinsă între 15-64 ani au consumat cel puțin un tip de drog ilicit de-a lungul vieții (consum experimental), în timp ce 6% dintre ei au consumat și în ultimul an (consum recent).
✓ Canabisul este cel mai consumat drog. Alte droguri consumate sunt: consumul de medicamente, opiacee, substanțe psihostimulante (cocaina fiind unul dintre acestea).
✓ Transmiterea bolilor infecțioase asociate consumului de droguri arată procente diferite: 20.7% dintre persoanele care primesc tratament specific, declară că au consumat droguri injectabile în ultimele 30 zile de consum și au infecție HIV, 68.7% au declarat că sunt pozitivi pentru infecția cu virus hepatita B.

Acțiuni:
✓Rotary Club Sighetu Marmației Voievodal și Rotary Club Sighet se implică activ în proiectul Districtului 2241 – Rotary & Republica Moldova vizând conștientizarea și prevenirea consumului de droguri în rândul tinerilor: „Drogurile – de la fascinație la dependență”.

Scop:
✓ Conștientizarea tinerilor elevi și liceeni privind riscurile la care se expun prin consumul de stupefiante și/sau substanțe psihotrope – interzise, prin prezentarea unor studii de caz, întrebări deschise, discuții libere, împărtășirea experiențelor unor foști consumatori.

Public țintă (la Sighet):
✓Liceeni din clasele IX-XII, părinți, profesori, consilieri școlari.

Unde:
✓ Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet, cu sprijinul corpului profesoral. Vor avea loc două întâlniri: de la ora 12:00 (liceeni clasele IX – XII, profesori, consilieri școlari) și de la ora 17:00 (părinți, profesori, consilieri școlari).

Prezentarea este susținută de către o autoritate competentă, Prof. Dr. Cătălin Țone, expert antidrog și antidoping, autor al volumului intitulat „Marijuana, zborul spre iad”. Volumul va fi distribuit și la cele două întâlniri.

Rotary Club Sighetu Marmației Voievodal – Danci Adina (coordonator proiect)
Rotary Club Sighet – Roșu Vasilică (președinte)

Din totdeauna omul a fost un ipocrit, pentru că din totdeauna el a urmărit să pară altceva decât ceea ce era de fapt: pungaşul cu ştaif vroia să apară în ochii celorlalţi ca un etalon al cinstei, mincinosul drept un serv al adevărului, târfa – o doamnă, codoaşa – o femeie cumsecade etc. […]

Nici creştinismul, nici celelalte religii universaliste n-au izbutit să-i dezbare pe oameni de atari metehne. Dimpotrivă, pe măsură ce omul urca pe scara istoriei, ele s-au perfecţionat şi dosit cu atâta măiestrie în firea acestuia, încât mai degrabă s-ar opri soarele pe cer decât grosul semenilor noştri să renunţe la nişte năravuri într-atât de banale, că cei care nu le stăpânesc cu graţia şi eleganţa unor adevăraţi oameni de lume, par a fi nişte neciopliţi şi nişte sperietori în cercurile distinse ale societăţilor moderne.
În definitiv, omul – aidoma unui actor – trebuie să-şi joace cât mai convingător rolul pe care-l are de interpretat pe scena lumii. Unii (cei puţini) o fac în mod firesc, apelând doar la harurile cu care au fost înzestraţi de Creator: curăţenie sufletească, dăruire dusă până la jertfă (pentru ei are valoare doar dragostea-jertfă, nicidecum dragostea-desfătare!), sinceritate care deseori dobândeşte note dramatice, curaj în susţinerea opiniilor şi în apărarea neajutoraţilor etc.
Dar cu asemenea însuşiri, respectivul individ are cel mult şanse să-şi câştige reputaţia de original în anumite medii mai îngăduitoare şi pe aceea de ţicnit în acele medii sus-puse, unde oamenii sunt băgaţi în seamă mai puţin sau chiar deloc după ceea ce sunt ei cu adevărat  (personalitatea dată de inteligenţă, caracter şi temperament). În general, interesul arătat cuiva este în directă şi inseparabilă legătură cu ceea ce are acel cineva (avere, proprietate) şi cu ceea ce înfăţişează sau reprezintă el, respectiv cu modul cum şi-l reprezintă ceilalţi, mod reflectat în onoare, rang şi glorie.
Şi când te gândeşti că lui Aristotel i se datorează această clasificare! Dar cui îi pasă de asemenea marafeturi, când scopul declarat al oamenilor descurcăreți este să parvină cu orice chip, indiferent de mijloacele întrebuinţate: şantaj, mită, turnătorie, slugărnicie, lăudăroşenie, linguşeală şi toate celelalte nedemne arme din vastul arsenal al ticăloşiei şi lichelismului, care – atunci când ajung să se tocească la contactul întâmplător cu ironiile şi sarcasmul cârtitorilor – de îndată sunt reascuţite cu inepuizabila energie morală cuprinsă în maxima machiavelică: Scopul scuză mijloacele…

*

Iar statele au devenit moderne prin aceea că au adus până în vecinătatea perfecţiunii toate acele aparenţe precum democraţia, libertatea şi prosperitatea, care reuşesc să acapareze mulţumirea majorităţii cetăţenilor într-o asemenea măsură, încât ei le asimilează cu priceperea şi bunele intenţii ale guvernanţilor, ba chiar ajung să pună semnul de egalitate între fericire (o iluzorie fericire de ordin strict material) şi bunăstarea definită prin legea celor trei „c”-uri: confort-comoditate-consum.
Nimic mai fals şi mai jalnic decât această păcăleală, dirijată de la centrul de comandă (guvern), argumentată prin cifre cel mai adesea măsluite şi, funcţie de profitul realizat prin raporturile statornicite cu instituţiile guvernamentale, difuzate ca atare şi fără prea multe comentarii, ori – dimpotrivă – criticate uneori de liota fără scrupule a canaliilor de presă.
Căci actuala democraţie nu este altceva decât o glumă în comparaţie cu ceea ce a fost cândva, ea nefiind invenţia statelor moderne, ci a cetăţilor-state din Grecia antică. Ei bine, asemenea state mici, ai căror cetăţeni aproape că încăpeau cu mic cu mare într-o agoră, cu adevărat puteau emite pretenţii la democraţie, adică la acea formă de guvernare în care poporul îşi exprima liber şi direct voinţa, fie prin ovaţionarea favoriţilor, ceea ce era totuna cu votul lor de încredere, fie prin huiduirea dizgraţiaţilor.
Mi se va răspunde că în condiţiile de azi, nici o ţară din lume, oricât ar fi ea de mică, nu poate fi condusă după tipicul antic. Democraţia zilelor noastre nu mai este directă, ci indirectă: cetăţenii cu drept de vot se prezintă la urne şi-şi desemnează reprezentanţii pentru puterea legislativă şi executivă (în unele locuri şi pentru puterea judecătorească) în stat.
Da, dar sub această formă nu se mai poate vorbi nici de democraţie (puterea poporului), nici de demofilie (dragoste de popor), ci eventual de o penibilă combinaţie între plutocraţie (bogaţii care trag sfori) şi ochlocraţie (masele uşor de manevrat prin promisiuni deşănţate şi lesne de cumpărat prin mită electorală).

Dacă astfel de procedee necinstite sunt nelipsite din campaniile electorale până şi în ţările cu vechime în ale democraţiei, ce să mai spunem de sforăriile şi furtişagurile pe faţă din ţări precum România, unde democraţia este cu biberonul la gură?!…
După cum lesne constatăm în aceste vremuri de mare restrişte pentru români, actualul stat eșuat și ticăloşit până-n măduva oaselor, prea puţin se sinchiseşte de democraţie, atât în ceea ce priveşte corectitudinea alegerilor şi legalitatea numirilor în structurile de tip mafiot (numirile se fac de regulă pe bază de relaţii arvunite cu bani grei), cât şi în ceea ce priveşte apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor: sănătate, instruire temeinică şi siguranţă în faţa ofensivei tot mai îndrăzneţe a hoţilor şi borfaşilor de toate calibrele şi culorile.
Iar proiectatele disponibilizări din sectorul bugetar, combinate cu desfiinţarea în urmă  cu ceva timp (iepoca Băsescu-Boc) a sute de spitale şi şcoli, nu fac altceva decât să aducă la disperare o parte consistentă a românilor şi să le fure acestora două din drepturile fundamentale de care aminteam mai sus: dreptul la asigurarea sănătăţii fizice (pentru generaţia de azi) şi dreptul la asigurarea sănătăţii moral-spirituale (îndeosebi pentru generaţia de mâine).
Cine-i naivul să creadă că România poate fi salvată de la dezastru (crizele sunt parțial comandate și în totalitate dirijate!) doar prin disponibilizări în sectorul bugetar, adică prin niscaiva economii (dar vor fi cu adevărat economii, acuma în an electoral și cunoscut fiind faptul că numărul „specialilor” tot crește?), când ramurile productive ale economiei naţionale (industrie, agricultură, transporturi, turism) sunt gata-gata să-şi dea duhul, când supraponderalul nostru parlament geme de penali și guvernul de demagogi certați cu cinstea și când privatizările se fac cum se fac, doar pentru că așa dă dispoziții FMI, ori pentru că iresponsabilii români își urmăresc propriile interese?!
Se poate vorbi atunci de libertate? Da, dar numai de acele libertăţi care – nouă,  românilor – ne aduc mai degrabă ponoase decât foloase: libertatea exercitării votului, care de la Decembriadă încoace a avansat fără oprire înspre sărăcirea alarmantă a ţării (datorii de peste 150 de miliarde) şi a majorităţii cetăţenilor; libertatea cuvântului şi a scrisului, care n-a adus şi e de presupus că nici nu va aduce în viitorul apropiat vreo smintire materială sau de imagine a tâlharilor de la guvernare şi a acoliţilor lor; libertatea întrunirilor, care la rândul lor până în prezent n-au dus la foarte necesarele proteste naţionale, cu inerentele căderi de capete ciocoieşti şi cu confiscări spectaculoase de averi tâlhăreşti.
Propriu zis n-ai nici măcar bucuria de-a trăi într-o ţară liberă şi demnă, atâta timp cât perfidul nostru fost preşedinte îi considera indezirabili pe nemulţumiţii cu temeinica noastră ruină şi, cu obişnuita lui lipsă de jenă, pur şi simplu îi poftea să plece, ca el şi ai lui să-şi poată finaliza opera de punere pe butuci a României pentru mulţi ani de-acu înainte.
A mai rămas libertatea credinţei. Dar nu credinţa divizată în nenumărate biserici şi secte rivale, până la efectiva lor încăierare pe poruncile hristice, care cu toate astea li se înfăţişează naivilor curate ca lacrima; nu credinţa păstorită cu cea mai mare grijă de lăcomia preoţilor şi pastorilor, ci credinţa/ speranţa în mai bine. Să ne rugăm, aşadar…
În general, libertatea omului modern este o foarte bine mascată iluzie, atâta vreme cât pe gâtul lui apasă jugul social al actelor şi înscrisurilor de tot felul, precum şi acela al suprataxelor şi impozitelor, bani care (în România, de exemplu) se duc şi se tot duc pe apa sâmbetei. Cu adevărat omul modern este condamnat la libertate (Jean-Paul Sartre) şi la colectivism (Hermann von Keyserling: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc”).

Într-o ţară ca România, în care de atâţia ani se dezvoltă doar tâlhăria şi ciocoismul, prosperitatea reală şi cinstită rămâne pe mai departe o iluzie, aproape fără cusur ambalată în legi pretins democratice (comandate de la centrele globalismului politico-militar și financiar-economic). Că doar nu de florile mărului facem parte din casa comună a Europei, iar oficialii europeni se arată foarte grijulii cu banii ce ni-i împrumută şi cu coaja democraţiei.

George PETROVAI

Foto: dr. Sorin Markus

Pe www.salutsighet.ro, în 11 iunie 2022, mi-a apărut articolul <<„Trecutul nu poate fi șters, dar poate fi reparat ”, sau despre monumentele istorice ale Sighetului>>.

O parte din articolul de-atunci o repun acum, nu pentru că n-aş avea subiecte noi, ci pentru că, despre ce am atras atenţia atunci, nimic nu s-a îmbunătăţit azi…

Dictonul „Ai învins, continuă! Ai pierdut, continuă″ l-aṣ putea vedea adaptat la „Ai scris, continuă! N-au citit, n-au rezolvat? Nu-i nimic! Continuă să scrii!″ Şi o fac în continuare, cu speranţa că vom vedea niṣte schimbări în bine, cândva.

Unor localităţi le merge bine. Altora… nu le merge deloc. Unde oficialităţile locului ṣtiu ce-i de făcut, se vede dezvoltarea pe zi ce trece. Viaţa oamenilor se îmbunătăţeṣte, mândria locală e în continuă creṣtere. În tot acest timp, sighetenii rămân în continuare cu „buza umflată”.

Azi vreau să atrag atenţia acelora de care depinde soarta oraṣului despre clădirile de patrimoniu lăsate în paragină. Pe site-ul http://www.cultura.ro/lista-monumentelor-istorice, se poate vedea lista monumentelor istorice din întreaga ţară, pe judeţe. Monumentele istorice pe care le are Sighetul sunt la nr.crt. 104-105; 392-482; 600-604.

După publicarea listei, unele obiective vizate au fost refăcute – ṣi trebuie să apreciem autorităţile c-au făcut asta! – alte obiective au acum altă denumire, altă destinaţie, altele sunt pe punctul de a nu mai putea fi recondiţionate. Iată lista!

1. Aşezare fortificată (Dealul Solovan – Hallstatt, Cultura Gáva)
2. Centrul istoric (Străzile: 22 Decembrie, Bogdan Vodă, Dragoş Vodă, Libertăţii,
Avram Iancu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ioan Mihalyi de Apşa, sec. XVIII – XX)
3. Ansamblul urban „Cămara Sării” (Zona gării,sec. XV – XIX )
4. Vechea „Direcţie a pădurilor”, azi liceul Leowey Klára (Str. 22 Decembrie 1989, sec. XVIII)
5. Fosta Casă a Armatei, azi Centrul Cultural (Str. Vasile Alecsandri 2, sec. XIX)
6. Casă, azi sediul comunităţii evreieşti (Str. Basarabia 8, sec. XIX)
7. Sinagogă (Str. Basarabia 10, 1902)
8. Casă (Str. Bogdan Vodă 1, sec. XIX)
9. Poşta (Str. Bogdan Vodă 2, sec. XIX)
10. Casă, azi Poştă (Str. Bogdan Vodă 3, sec. XIX)
11. Casă cu spaţii comerciale la parter (Str. Bogdan Vodă 4, sec. XIX)
12. Casă cu spaţii comerciale la parter (Str. Bogdan Vodă 5, sec. XIX)
13. Casă cu spaţii comerciale la parter (Str. Bogdan Vodă 6, sec. XIX)
14. Casa Keszter (Str. Bogdan Vodă 8, sec. XIX )
15. Biserica ucraineană „Înălţarea Sfintei Cruci” (Str. Bogdan Vodă 5A , 1791 – 1807) azi refăcută!!!
16. Casa Clericală Ucraineană (Str. Bogdan Vodă 7, sec. XIX)
17. Vicariatul ortodox ucrainean (Str. Bogdan Vodă 12, sec.XIX) azi refăcut!!!
18. Tribunalul vechi, azi Primăria şi Judecătoria (Str. Bogdan Vodă 14, Str. Coposu Corneliu 2, 1893 – 1895) azi refăcute!!!
19. Casă (Str. Bogdan Vodă 18, 1868)
20. Banca „Albina”, azi spaţiu comercial (Str. Bogdan Vodă 20, 1886)
21. Casă cu boltă la poartă (Str. Bogdan Vodă 24, sec. XIX)
22. Spaţiu comercial (Str. Bogdan Vodă 26, sec. XVII)
23. Casă cu spaţii comerciale la parter (Str. Bogdan Vodă 28, 1872)
24. Casă (Str. Bogdan Vodă 30, sec. XIX)
25. Casă (Str. Bogdan Vodă 32, 1870)
26. Curtea Kahan ( Str. Doja Gheorghe 67, începutul. sec. XX)
27. Ansamblul bisericii „Adormirea Maicii Domnului ″ (Str. Dragoş Vodă 1 – 3)
28. Fabrica de lapte, azi spaţiu comercial şi de producţie (Str. Dragoş Vodă 22, 1913)
29. Casă Groedel (Str. Dragoş Vodă 41, 1887)
30. Casa Florian Mihalyi de Apşa, azi Protopopiatul greco-catolic (Str. Mihai Eminescu 1, sec. XIX)
31. Casa Darvay (Str. Mihai Eminescu 12, 1932)
32. Gara CFR (Str. Gării 2, 1893 – 1897)
33. Fosta Şcoală Normală, azi secţie a Facultăţii BabeşBolyai Cluj (Str. Avram Iancu 6, sec. XIX)
34. Vechea „Fabrică de perii Părplast”, cu spaţii comerciale şi birouri la parter (Str. Avram Iancu 20, începutul sec. XX)
35. Pavilioanele vechi ale Spitalului municipal (Str. Avram Iancu 22, sec. XIX) – azi spitalul e în proces de reabilitare termică
36. Vila Szöllössyi, azi laboratorul spitalului municipal ( Str. Avram Iancu 22, sec. XIX)
37. Ansamblul urban „Str. Alexandru Ivasiuc” (Str. Alexandru Ivasiuc 1-50, sec. XIX)
38. Ansamblul urban „Str.Mihail Kogălniceanu” (Str. Mihail Kogălniceanu 2-24, sec. XIX)
39. Hotel-restaurant, azi Muzeul Maramureşan şi cinematograf (Piaţa Libertăţii 1, sec. XIX)
40. Ansamblul urban „Piaţa Libertăţii” (Piaţa Libertăţii 1-36, sec. XVIII – XIX)
41. Cabinete Stomatologice (Piaţa Libertăţii 2, sec. XIX)
42. Hotel „Coroana”, azi…NIMIC !!! (Piaţa Libertăţii 8, sec. XIX)
43. Casa Brenner (Piaţa Libertăţii 9, 1832)
44. Casa Kiszelnik (Piaţa Libertăţii 10, sec. XIX)
45. Casa Kahan (Piaţa Libertăţii 11, sec. XIX)
46. Casa Kahan (Piaţa Libertăţii 12, sec. XIX)
47. Mănăstirea Piariştilor (Piaţa Libertăţii 15, 1730 – 1806)
48. Biserica „Sf. Carol de Borromeo” (Piaţa Libertăţii 17, 1730 – 1806)
49. Casă parohială (Piaţa Libertăţii 19, 1730 – 1806) refăcută!!!
50. „Banca Maramureşeană”, azi Consim SA şi spaţii comerciale (Piaţa Libertăţii 20, sec. XIX)
51. „Banca economică”, azi locuinţe şi sediu IMM (Piaţa Libertăţii 21, sec. XIX)
52. Liceul ucrainean (Piaţa Libertăţii 22, 1901)
53. Farmacia Buzath (Piaţa Libertăţii 23, 1875)
54. Primăria veche, azi societate comercială şi sediu partide politice (Piaţa Libertăţii 24, sec. XIX)
55. Sediul Asociaţiei pentru Cultura poporului român din Maramureş cu Preparandia, fostul sediu Acaterm (Piaţa Libertăţii 25, 1873 – 1875)
56. Ansamblul urban „Str. Iuliu Maniu” (Str. Iuliu Maniu 1 -67, sec. XIX)
57. Banca Naţională, azi … NIMIC !!! (Str. Iuliu Maniu 32, sf. sec. XIX)
58. Sediul Lojei francmasonice, azi şcoală generală (Str. Iuliu Maniu 67, 1890 – 1910)
59. Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” (Str. Mihai Viteazul 14, 1913)
60. Casă cu spaţii comericale la parter (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 1, sec. XIX)
61. Fosta Prefectură a comitatului Maramureş, azi restaurant „Curtea Veche” şi locuinţe (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 2, 1692)
62. Casă cu spaţii comerciale la parter (Str. Mihalyi Ioan de Apşa 3, sec. XIX)
63. Biserica reformată (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 4, sec. XIV – XV)
64. Casă (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 5, sec. XIX)
65. Casă (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 9, sec. XIX)
66. Casa Iurca (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 11, 1862)
67. Casă (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 13, sec. XIX)
68. Casa Mihalyi de Apşa (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 17, 1880)
69. Casă (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 21, sec. XIX)
70. Casă (Str. Mihalyi Ioan de Apşa 41, sfârşitul sec. XIX)
71. Casa Junger (Str. Mihalyi Ioan de Apşa 19, sec. XIX)
72. Poşta Veche, azi casă (Str. Ioan Mihalyi de Apşa 39, sec. XX)
73. Casa Prielle Kornelia (Str. Ioan de Apşa 43, sec. XX)
74. Cimitirul evreiesc (Str. Szilagyi Istvan 37, sec. XVIII)
75. Şcoala generală nr. 2 (Str. Gheorghe Şincai 1, 1902)
76. Grădiniţa de copii (Str. Gheorghe Şincai 2, 1845)
77. Casa Solomon Wiesel (Str. Dragoş Vodă 7, sf. sec. XIX)
78. Monument pentru cinstirea Eroilor din primul război mondial (Str. Rodnei, în cimitirul ortodox, 1920)
79. Monumentul funerar al pictorului Hollosy Simon (Str. Rodnei, cimitirul romano catholic, 1917)
80. Casa Ellie Wiesel (Str. Tudor Vladimirescu 1, sec. XX)
Tot în articolul din 11 iunie 2022, mai scriam că: Restaurarea clădirilor de patrimoniu necesită proiecte bine întocmite, aprobări speciale ṣi apoi lucrul la faţa locului cu echipe care au avizele necesare pentru aṣa ceva. Are Sighetul ceva proiecţele pentru restaurarea clădirilor aflate pe lista monumentelor istorice? Putem vedea ce proiecte cu finanţare de la Europa Unită se derulează la Sighet acum???

Un posibil răspuns l-am găsit în cuvintele lui John LaFarge: „Trecutul nu poate fi șters, dar poate fi reparat.” (sursa: https://www.kudika.ro)

Cum a fost „reparat” trecutul în oraşul nostru, am văzut… Speranţe îmi pun în activitatea noului partid înfiinţat la Sighetu Marmaţiei. Pentru că fac parte din el, promit sighetenilor că vor afla de ce nu se poate, cine-i de vină, cine nu vrea. Trebuie să ne lămurim odată de ce cum e la noi, nu-i la nimeni.

Am mai scris şi cu altă ocazie un îndemn, pe care-l reiau acum şi pe care-l adresez tuturor acelora cărora le pasă de Sighet: HAIDEȚI SĂ HAIDEM!!!

Horia PICU

Foto: Ion Mariș

„Inteligenţa”despre care vreau să scriu aici nu e chiar inteligenţă, de aceea am pus-o în ghilimele. Desigur, nu este o pacoste cu care să ne întâlnim la fiecare pas pe care-l facem prin oraş. Totuşi, ea îşi face simţită prezenţa câteodată. Pare neimportantă, neobservabilă şi nederanjată. Se întâmplă, ca din când în când, din loc în loc, să ne arate că există şi că poate deranja ordinea firească a lucrurilor.

Despre ce este vorba, în fapt, în rândurile de faţă. Pe strada Ion Buteanu s-a renunţat la sensul unic. Cine vine la cumpărături la magazinul din zona străzii, trebuie să parcheze în spatele magazinului. În preajma Crăciunului, lume multă, aglomeraţie de maşini, locuri de parcare ioc. Singura variantă legală e parcarea din spatele magazinului, cel cu de toate alimentele. Doar că nici parcarea asta nu-i suficient de mare pentru câte maşini ar dori să-şi aştepte în apropiere şoferii plecaţi la cumpărături.

Marea problemă a început când s-a făcut un plan de modernizare a străzii Buteanu, plan probabil făcut de specialişti care nu prea trec şi nici n-au trecut prea des prin această parte a oraşului. Despre strada Ion Buteanu am scris şi cu alte ocazii. Reiau aici doar observaţia că trotuarul de pe aceeaşi parte cu biserica e inutil de larg. Lumea nu prea trece pe acolo. Se preferă trotuarul de pe partea opusă. Aşadar, dacă trotuarul ar fi fost micşorat, ar fi fost lărgită strada, cu posibilitatea de parcare pentru maşini, aşa cum sunt şi alte zone, în special în partea centrală a oraşului.

Trotuaru-i prea lat, daaar… are  nişte borduri mândre, mari, înalte, de ţi-e mai mare dragul să le priveşti!  Ca să nu se simtă singure, la marginea trotuarului au „crescut” nişte stâlpişori a căror menire rămâne incertă, aş zice chiar inutilă, având în vedere impozantele borduri.

Avem, prin urmare, locul destinat tomberoanelor de gunoi ocupat cu maşini venite la… cumpărături şi parcate în spatele magazinului. Gunoaiele, pe 23 decembrie, când am făcut constatarea, dădeau pe-afară din tomberoanele prea pline şi prea imposibil de golit în maşina care adună gunoiul.  De două ori am văzut eu în acea zi maşina trecând pe strada Buteanu (e singura posibilitate de a intra în locul de ridicare a resturilor menajere) şi, neavând pe unde să fie scoase tomberoanele şi vărsate în maşina cea mare,  gunoiul a rămas neridicat, iar Comisia care reglementează şi optimizează traseele maşinilor prin oraşul mototolit şi nesemaforizat, se poate felicita. Şi Comisia responsabilă cu sistematizarea se simte la fel de bine.

Au lucrat pentru noi! Adică, ne-au făcut-o!

Poza pe care o vedeţi în articol am făcut-o pe 26 decembrie 2023.

Bine că avem comisii şi regulamente. O mare comisie – sau cum s-o numi –  îsi zice ADIGD Maramureş şi tocmai ea, care zice că va face, nu face! ADIGD Maramureş are pe internet postat „Regulamentul serviciului de salubrizare din judeţul Maramureş pentru activităţile de colectare separate şi transport separat al deşeurilor menajere şi al deşeurilor similare , reediat conform Hotărârii AGA nr.10/2919”

La articolul 23, aliniatul (7), scrie:

„Platformele spaţiilor necesare colectării deşeurilor care se vor realiza prin grija autorităţilor administraţiei publice locale vor fi în mod obligatoriu betonate sau asfaltate, în mediul urban, şi în cazul în care nu sunt asigurate condiţii de scurgere a apei provenite din exfiltraţii ori a celei meteorice  vor fi prevăzute cu rigole de preluare, racordate la reţeaua de canalizare”.

Rog cititorii acestui articol să arate celor de la AGA cu pricina unde e spaţiul ăla betonat sau asfaltat, unde-i rigola de etc., etc., pentru că, s-avem pardon, eu nu le văd…

La art. 36, alin.1, se poate citi: „Deșeurile de sticlă colectate separat de la producătorii de deșeuri pot fi vândute direct unui reciclator”.

Aici îmi permit o sugestie pentru noua formă a Regulamentului. După „… direct unui reciclator” să se menţioneze: gata sparte, pentru că prin cădere liberă, în igloo-ul cu sticlele, asta e cel mai probabil să se întâmple!!!

Articolul 50 zice că „Utilizatorii au următoarele drepturi:
j) să primească răspuns în maximum 30 de zile la sesizările adresate operatorului sau autorităților administrației publice locale și centrale cu privire la neîndeplinirea unor condiții contractuale”.

O sesizare adresată administraţiei publice locale (preocupată doar cu găsirea unei gropi gata de umplut cu gunoi) voi face! Mai precis, vom face!!!

„Prevăz” ce se va întâmpla cu sesizarea. Având în vedere că va fi în format electronic, va ajunge în „Recycle bin”, pe undeva…

Horia Picu

Mass-media de la noi și din toată lumea astă prostită și ticăloșită, se dă peste cap să ne încredințeze (doar teoretico-ideologic, nicidecum faptic) că noi, românii și alte popoare, ieșite în urmă cu peste trei decenii din universul concentraționar al bolșevismului (parțial marxist, integral leninisto-stalinist), am fi acuma beneficiarii democrației și libertății de tip occidental.

De ce „de tip occidental”? Pentru că, mai înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial și, potrivit detestabilelor înțelegeri dintre cei trei mari criminali (Roosevelt, Churchill, Stalin) privind sferele de influență (anglo-americane și sovietice), nu numai România, ci întreaga Peninsulă Balcanică (mai puțin Grecia), Europa centrală (mai puțin Austria) și o însemnată parte din Europa nordică (Polonia, Estonia, Letonia, Lituania) au cunoscut, vreme de aproape cinci decenii, jugul de fier al Moscovei și al dictaturii proletariatului, jug instaurat de I.V. Stalin și ciracii lui, întreținut de urmașii săi (cu excepția lui Mihail Gorbaciov) și de sculele alogeno-naționale. Culmea abjecției în acest experiment istoric a fost cunoscută pe meleagurile noastre, prin întinsa rețea de pușcării politice (Pitești, Gherla, Aiud, Poarta Albă, Târgu Ocna, Malmaison, Jilava, Craiova, Râmnicu-Sărat, Sighetu Marmației etc.), prin Canalul Dunărea-Marea Neagră, bandele de torționari (îndeosebi alogeni cu rang politic sau ofițeresc – ruși, evrei, unguri etc) și, desigur, prin atrocele program de reeducare, demarat politic de sinistrul securist Alexandru Nicholschi (Boris Grünberg) la închisoarea din Pitești și pus în practică de fiorosul Eugen Țurcanu, apoi aplicat și în alte închisori din România.

Astăzi, după referențiala întâlnire de la Malta (ce mi-i Yalta pentru unii, ci mi-i Malta pentru alții!) dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul sovietic, respectiv în urma aranjamentelor cu bătaie lungă dintre cei doi mahări planetari, nu numai că bolșevismul rusesc și european a primit o atare lovitură politică sub centură, încât de îndată, dar nu pretutindeni și pentru totdeauna (dovadă sfidătoarea continuitate a celui chinezesc și nord-coreean, la întrecere cu neomarxismul de sorginte occidentală), o consistentă parte a lumii a luat-o, în preajma mileniului trei, pe calea postcomunismului: Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, Iugoslavia așijderea, cele două Germanii (separate fizic și ideologic de zidul Berlinului) s-au unit peste ruinele acestuia, iar celelalte popoare, sătule până peste cap de marxism și variantele lui naționale (aceeași Mărie, dar cu altă pălărie), de activiști, securiști, milițieni, anchilozatele mecanisme ale economiei ultracentralizată și dezumanizanta triadă foame-frică-frig (îndeosebi pe meleagurile noastre), au început să se îndoape de zor cu democrație și libertate occidentală, fără să mai ia aminte la avertismentul lui Jean-Paul Sartre (vulgul din neștiință, „elita” din calcul politic și interes material) cum că suntem cu toții „condamnați la libertate”.

Cu toții, dar în primul rând aceia care, recent ieșiți din lagărul bolșevic, băgau cu polonicul în ei demonocrație (la noi din cea originală) și libertate aparentă, adjudecate și întărite de gașca alogeno-moscovită a lui Ion Iliescu (alde Silviu Brucan/Saul Bruckner, Nicolae Militaru, Gelu Voican Voiculescu,  Petre Roman/P. Neulander, Virgil Măgureanu/Imre Asztalos și mulți alții), la început prin ruinătoare măsuri fesenisto-populiste (cumpărarea locuințelor ceaușiste pe bani de nimic – câteva lefuri, desființarea părților sociale și, din această cauză, decapitalizarea industriei, aberanta reducere a săptămânii de lucru la cinci zile, fapt care a încurajat nemunca și inflația), puțin mai târziu prin agresiuni și crime de felul mineriadelor.

Mă rog, unii (ciocoii și beneficiarii postdecembrismului) pot să invoce șubredul motiv că societatea românească de la acea vreme era încă amețită de pe urma discutabilului succes al Decembriadei (cică revoluție), că a greși este omenește (atenție, din totdeauna greșelile politice distorsionează milioane de destine!) și că nicio cârmuire nu numai că nu poate, dar nici nu vrea să se sustragă de sub paralizanta influență a isteriei naționale, pentru că – spun cei în cauză – ar fi anistorică și condamnată la grabnică dispariție, iar noi ceilalți spunem că apele tulburi ale istoriei sunt cele mai prielnice nu numai pentru pescuitul politic…

Sigur că da, toate cârmuirile vrednice și patriotice trebuie să priceapă cursul evenimentelor (de exemplu, prăbușirea bolșevismului în anii ’90 ai secolului trecut) și, cu întreaga lor capacitate, să acționeze în folosul concetățenilor și a țării pe care pretind că o reprezintă, cârmuiri rezultate mai puțin prin neconcludentul vot al alegătorilor și mai mult (de fapt în chip decisiv) prin vrerea globaliștilor, via marile cancelarii ale lumii, și a serviciilor secrete subordonate lor. Nicidecum ca toți ăștia (președinți, guvernanți, aleși, funcționari fără obraz) să fie plătiți regește din banul public, căci toată bătălia politrucianistă se dă (de regulă la noi) pentru înfruptarea lor din buget, iar după înșfăcarea puterii aparente prin promisiuni deșănțate, minciuni sfruntate și pomene nemascate, să se pună – direct sau indirect (prin intermediul șefilor, diplomaților și europarlamentarilor) – în slujba străinilor: guverne și indivizi influenți (Geoge Soros, Bill Gates și alții), trusturi, răhățoase organisme internaționale (OMS, FMI etc.) și organizații supranaționale (Uniunea Europeană, NATO).

De altminteri, cu toții știm că, de peste trei decenii, aleșii și cârmuirile noastre asta au făcut, asta fac și – după toate probabilitățile – asta vor continua să facă: să fure cu legea în mână și să vândă/închirieze/privatizeze tot ce mai mișcă în țara asta pusă pe butuci (pentru ei comisioane substanțiale, pentru statul eșuat cele mai mici redevențe), așa încât neam de neamul lor să o ducă, aici sau pe alte meridiane, mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Dar nu numai la noi, raiul tuturor răufăcătorilor interni (de la consilieri comunali până la primul om în stat) și externi (de la găinari până la marii tîlhari), se întâmplă astfel de mizerii, deoarece nu există nicăieri în lumea asta societăți perfecte, chiar dacă statul Bhutan, de pildă, are un minister al Fericirii (așa ceva pe meleagurile noastre ar fi realmente de râsul curcilor). Dar, mă rog, câte popoare se pot compara cu românii postdecembriști la frecvența și densitatea „descurcărelilor” de tip infracțional ?!…

Nu-i așa că parșivul de Vladimir Putin și sadicul de Kim Jong-un, mai nou prieteni la toartă (Coreea de Nord, săracă lipită pământului, cică ajută Rusia să poarte războiul nimicitor împotriva Ucrainei!) nu puteau să lipsească din lumea asta tot mai imbecilizată (vezi penultimul loc ocupat de elevii României „educate” la testele PISA) și de-a binelea cu gaibaracele în sus? Păi da, căci după generalizarea lor (prin războaie, foamete, droguri, sodomie, ipocrizie, minciună, cruzime, ură, necredință), prostia și ticăloșia se banalizează, adică sunt detectate și condamnate de tot mai puțini pământeni onești și cu discernământ.

                                              George  PETROVAI

Foto: Brîndușa Oanță

„Salut, Sighet!” dorește colaboratorilor, cititorilor și tuturor celor ce simt magia acestor zile:
CRĂCIUN FERICIT!… și… Sărbători minunate!!

Boldog Karácsonyt! Frohe Weihnachten! Joyeux Noël! Merry Christmas! Buon Natale! Feliz Navidad! Καλά Χριστούγεννα! Vrolijk Kerstfeest! З Різдвом Христовим! Veselé Vánoce! God Jul! Սուրբ Ծնունդ! Счастливого Рождества! 

Salut, Sighet!

NR: În fotografie lucrarea „Bethlehem” (2002) a regretatului sculptor Ștefan BALÁZS (1958 – 2014).

Apelul meu e pur formal. Ştiu că nu ne bagă nimeni în seamă, că sunt atât de multe probleme de sănătate în ţara asta, încât nu ştii cine-i mai bolnav: omul sau ministerul?

Vreau să dezlege cineva „misterul” după care funcţionează(?) spitalele din România. Ca locuitor al Sighetului, doresc un răspuns mai bine ţintit, anume despre situaţia din spitalul municipiului multisecular, la care mă duc şi eu şi oricine din oraş sau din zonă pentru un consult, o operaţie, o trimitere, de orice ar fi nevoie.

Am scris de mai multe ori despre excelenţii medici care mi-au salvat viaţa în vremea pandemiei cu Covid. Nu pot spune nimic rău nici acum despre modul cum mi s-a rezolvat o altă  problemă de sănătate. Amabilitate, profesionalism de înaltă clasă şi gratuitate absolută. Este tot ce pot să spun, în sinteză.

Apare, însă, o problemă în sistemul medical românesc. Zic că-i problemă în sistem pentru că nu cred să fie specifică doar pentru spitalul din Sighet. Desigur, n-am avut ocazia să discut cu cineva internat în alte spitale din ţara asta, dar nu văd de ce în altă parte în patria noastră carpato-danubiano-pontică problema pe care am aflat-o azi n-ar exista.

Mă încăpăţânez să cred că Sighetul nu poate fi o excepţie (negativă!) pe care am s-o prezint imediat, iar oriunde în altă parte lucrurile arată aşa cum ar trebui să arate.

Un bărbat pensionar, din Sighetu Marmaţiei, plătitor pe întreaga perioadă a activităţii profesionale a dărilor către stat, inclusiv cele pentru sănătate, ajunge la spitalul din Sighet pentru un consult medical de specialitate, cu trimitere de la medicul de familie.

După consult, i se spune că este internat de zi, deci nu va rămâne în spital.

Atenţie la cele ce urmează!!! I se transmite omului care a contribuit ani şi ani la sistemul de sănătate din România că trebuie să vină la consult în fiecare zi la ora 8!!! Pot fi internaţi – şi să rămână internaţi – doar cei care se încadrează în categoria caz social. Asistaţii social au întâietate.

Păi de ce a plătit omul care a fost salariat şi s-a dus în fiecare zi la locul de muncă?? Ca să vină acum tot în fiecare zi de acasă la consultul medical, la tratament  şi apoi să plece acasă??

Cum vine asta, domnilor care aveţi grijă de bunul mers al sistemului de sănătate din România?

Poate fi găsită o soluţie şi pentru internarea asistaţilor sociali, şi pentru internarea plătitorilor de taxe, impozite şi contribuţii care se văd – în cazul când au nevoie –  trimişi la plimbare zilnică între casă şi spital.

Adică, oare ne mai facem bine? Sau, ce spunea poetul American Ralph Waldo Emerson („Societatea este un spital de bolnavi incurabili”- sursa: rightwords.ro) în secolul XIX se vede a fi valabil în secolul XXI, undeva, într-o ţară europeană care bâjbâie în găsirea drumului spre normalitate?

Horia Picu