Dorurile sunt o mulțime, o entitate cu multe determinări și multe dintre ele rămân în așteptare sau neîmplinire. A vorbi despre ele concret, determinant, e ca și când te-ai afla într-o apă mare, de exemplu „Marele Lac” și ai vrea să cuprinzi totul, până în marginile lui, din interior și de la suprafață și să le ții pe toate într-o mână, să le determini, cu tot conținutul lor. Dar sunt miliarde de oameni, fiecare om are o mulțime de doruri, mulți le au și în visare și oare câte din aceste vise se împlinesc. Se mai înmulțesc acestea și pe parcurs, în diferite condiții apărute conjunctural și multe le porți cu tine însoțite de speranță, cu care rămâi. Pentru toate acestea, se poate afirma că dorurile n-au margine, n-au limite, nu le poți cuprinde într-un contur și cu toții ne aflăm pe undeva printre ele și ele printre noi, în așteptare, în împlinire sau fără nădejde.
Acestea le exprima foarte intuitiv versurile – cântec ale lui O. Goga: „Dorurile mele n-au întuchipare, Dorurile mele-s frunze pe cărare. Spulberate și strivite/ Frunze pe cărare. Tot ce-mi țese noaptea zorile-mi destramă, Mi s-a dus norocul, Nu-l mai plânge mamă. La icoana Preacuratei/ Nu-l mai plânge mamă…” Cât de multă lume în viață nu-l știu sau nu-l cântă, dar le trăiesc și le duc cu ei, fără a se bucura de ele.
Dorurile reprezintă o entitate umană, tăcută, interioară, psihică și iau naștere în inimă, în suflet, în gânduri, greu de definit, de evaluat măsura intensității lor. În cuprinsul general cred că îl studiază, psihologii, pedagogii, filozofii. Pe parcurs ele pot dispare, din lipsa condițiilor realizării lor în existență, dar apoi pot reapare cu și mai mare intensitate, când condițiile se schimbă. Unele te însoțesc toată viața. Ar fi multe direcții pe care ar putea să le ia aceste trăiri interioare, care să genereze mulțimi de pagini. Am să mă refer însă la cea directă, obișnuită în exprimare curentă: „O dorință, puternică (amestecată cu nostalgia așteptărilor, a împlinirilor) de a vedea sau revedea pe cineva drag, de a ajunge la o stare sau îndeletnicire preferată, la o „normalitate” de trăire, în sensul cel mai larg al cuvântului.” Am să mă rezum la unele doruri trăite, în împlinire sau neîmplinire, ori relatate de alții, ieșind din largul lor.
Ca și copil, dorințele erau legate de bomboane și diferte jucării, sau dorul de părinți, când erau plecați de acasă și rămâneam singur. Fiind mai mărișor, am văzut la unii copii o tricicletă, cu care se „cărau” pe loc „neted”. Îmi doream și eu una, dar o puteau avea doar unii copii de funcționari. Atunci, împreună cu un prieten al meu, am construit una din lemn, „asemănătoare”, cu roți decupate dintr-un lemn de fag rotund ce-l aveam în curte. Nu puteam merge pe drum cu ea, era „delicată”. Am urcat pe dealul „Seciului” și de acolo, din vârf, eu i-am făcut probele. Locul era în pantă mare și pe o porțiune nu avea denivelări. „Tricicleta” a prins viteză tot mai accelerată și a ajuns la prima denivelare, un „hat” înalt, unde am zburat prin aer câțiva metri, apoi s-a prăbușit, cu mine printre bucățile de lemne, cu puține zgârieturi. Un dor „împlinit” și suprimat repede, așa cum vor fi multe în viață, simbolizând parcă o prevestire.
Dorul și dorința sunt într-o strânsă legătură, trecând dintr-una în alta, deși au exprimări de nuanță diferită. Am ajuns elev de curs primar și doream, mă străduiam să fiu un bun elev, încheind acest ciclu pe primul loc, cu anii ce l-au format. Aveam un proiect, un dor de a merge mai departe, după care să continui studiile, printr-o formă superioară. Condiția era dragul de carte, cu rezultate de excepție, astfel sperând la o bursă și la susținerea părinților, situația fiind grea, în timp de război. Dar acest dor, această dorință s-a frânt. Tata a spus nu! școlii mai departe: „nu avem bani de întreținere, ne-au luat și animalele și trebuie să achităm multe cote în alimente”. Era în timpul stăpânirii maghiare și războiul era în plină desfășurare. Prima dată când am cunoscut procurarea anumitor produse alimentare pe cartelă, de la magazinul „Hangya”. Mă durea, pentru că dorurile neîmplinite dor întotdeauna, în mărime după importanța psihică a obiectivului.
Dar cu susținerea îndoielnică a tatălui meu, mama și cu mine am reușit să-l convingem să urmez școala, după un an pierdut, prima clasă de gimnaziu la Năsăud, cu limba de predare română și doar 2 ore/ săptămână faceam l. maghiară (ținut grăniceresc). Am încheiat clasa în două trimestre, războiul și bombadamentele se apropiau. În locul unei vacanțe mai lungi, am petrecut o vară într-o muncă grea, de adult, la 13 ani, eu cu fratele și sora, mai mari. Tata era concentrat cu caii la Pasul Prislop pentru a construi fortificații.
În toamnă mi-a fost blocat din nou dorul de școală și am fugit prin ploaie după căruță, fără nimic la mine, peste voia tatălui, la școala din Sighet. Eram deja sub administrarea noastră, românească. Au trebuit apoi să accepte situația și pentru a-mi duce mai departe dorurile, am urmat clasa următore la fără frecvență. Fiind în clase mai mari și gospodăria mai revenindu-și, mi-au împlinit dorința să continui școala la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet. Astfel, mă „târam” încet, încet spre realizarea idealurilor dorite, ajungând în clasa a IX-a de liceu.
Dar în 1949 mi se frânge din nou acest ideal – dorință, securitatea blocându-mi continuarea școlii și punându-mă sub urmărire 2 ani. Motivul a fost găzduirea la noi, un timp, a inginerului Pop Mihai, de la Sighet, căutat pentru că a criticat Decretul de interzicere a cultului greco-catolic. Eu eram la școală atunci și tata îi tot spunea musafirului să plece, predarea lui de către noi fiind exclusă. Dar a plecat abia dupa 3 ani, o lună și o săptămână. Eu cu tata ne-am prezentat a doua zi la securitate, care nu știa cât a stat inginerul la noi. Am decis să iau totul asupra mea, pentru a scăpa pe mulți de necazuri și unii cu viață. Tata a fost eliberat, cu condiția să intre în CAP, iar eu, nevinovat, eram eliberat, dacă acceptam colaborarea cu securitatea. Am refuzat categoric și mi-au spus: „Pușcăria o să te mânânce” și n-a lipsit mult. Am fost întemnițat 29 de luni și am relatat în mai multe articole tratamentul criminal îndurat pe acolo. M-am eliberat în 04.03.1954, ducând cu mine 37 de kg si un TBC pulmonar, vindecat cu medicamentele de acasă.
După eliberare, am început un tratament medical și apoi am găsit un serviciu ușor de două luni, dar m-a prins un dor de neoprit în a-mi continua studiile, ideal la care n-am renunțat nicicând. Cu un efort extraordinar, pot spune, cu studiu intens și somn extrem de puțin, am reușit promovarea celor două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate și, în plus, am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică – Fizică, UBB Cluj, în aceeași vară. Eram pe locul 60 din 200 de locuri, cu peste trei candidați pe un loc. În anul eliberării, după 5 ani de întreruperi și chin, la 01 octombrie 1954, eram student! Altfel aveam probleme și cu armata (3 ani). Am urmat cursurile acestei facultăți trei ani și primul semestru din anul IV, ultimul an de studiu, fiind unul din cel mai buni studenți din an. Eram foarte mulțumit: dorurile, dorințele, idealurile de mult fixate, începeau să ia contur, trecând peste toate cumplitele piedici și chinuri îndurate.
Ca un trăznet, apare un alt blocaj, o nouă interdicție brutală și ilegală: „îți vei putea continua studiile, numai dacă o să colaborezi cu noi (securitatea) altfel „zbori” din Facultate”. Refuzul a fost din nou categoric, în recidivă și în scurt timp am fost exmatriculat de peste tot din țară. Au urmat refuzul locurilor de muncă modeste, în serie, apoi m-am așezat pe șantierul Brazi -Ploiești, ca muncitor necalificat. După un an de muncă aici, deci 5 de la intrerupere, m-am prezentat cu o cerere de reabilitare la Tribunalul Vișeu de Sus și domnul președinte, Bartoc Ioan, mi-a respins-o, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, alăturând și cazierul. Am trimis-o urgent la MI, unde s-a constatat minciuna ticăloasă și ilegală a securității, condamnare nerecunoscută (!), pentru care m-au exmatriculat. În scurt timp am primit aprobarea continuării studiilor și în următorii doi ani, 1962-1964, mi le-am încheiat, în aceeași notă. Mi-am ales la repartiție Liceul B. P. Hașdeu, Buzău, azi un puternic Colegiu. A apărut un post la Liceul din Vișeu și, după un an, m-am transferat aici, mai aproape de ai mei, pentru ajutor, unde am funcționat până la pensionare, în septembrie 1990, mai repede, din cauza unor grave afecțiuni cardiace.
Edilul administrativ și politic al orașului fiind domnul Grigore Hontău, profesor de română, m-a obligat să primesc funcția de dir. adjunct, deși nu eram membru de partid, apreciindu-mă foarte mult. Am realizat lucruri deosebite în cei 5 ani, plecând prin demisie. „Corbii” nu m-au lăsat în pace nici acuma, venind cu o nouă solicitare de a colabora cu securitatea, urmată de un nou refuz și i-am și deconspirat. Furioși că i-am batjocorit, au intervenit la partid, pentru a fi scos afară din învățământ. M-a chemat repede primarul și mi-a spus: „te faci urgent membru de partid !” L-am refuat spunând că nu pot, nu am aceste „calități” și nu vreau. E musai mi-a spus dumnealui, adăugând: „Știu, dar nu-ți vom cere nimic, decât să mergi la ședințe și să plătești cotizația”, ceea ce s-a și întâmplat. Erau și făcute referințele, a convocat adunarea generală și de îndată eram membru de partid. „Aceasta a fost pedeasa”. Dar tot îmi părea rău și eram, cu conștiința cu totul străină lor. Puteam refuza și să iau din nou drumul șantierelor. La o întâlnire cu domnul Hontău, care ne-a fost și naș de cununie, mi-a spus: „Acuma, pentru a te scoate din învățământ, mai întâi trebuie să te excludă din partid. Cine ar vota?!”
La 33 de ani am ajuns să-mi împlinesc un ideal atât de mult dorit, de a deveni dascăl. Am trecut printr-o mare mulțime de greutăți, pe atâtea cărări cu spini, de atâtea ori stând cu viața lîngă ele, în îndurarea lor, fiind gata să fie suprimată. Dar aceasta este măreția și noblețea unui ideal frumos : „să ți-l împlinești”, ori să te „duci” cu el, cu demnitate.
Un alt ideal, poate primul, fixat mult înainte, în adolescență, a fost întemeierea unei familii, cu trăirea ei în deplină și frumoasă morală creștină. Eram însă nehotărât și am tot așteptat 4 ani, dacă să rămân singur sau să-mi întemeiez o familie. Este zona cu cele mai tentante, apucături de a căuta „noutăți” și care te depărtează cel mai mult de normalul unei căsnicii, ceea ce mă descuraja și reținea, fiind total în afara concepției mele de viață. Este unul din cele mai grele si sfidătoare păcate, care te îndepărtează mult de credință și se putea ajunge și la tragedii și la multe alte complicații pentru întreaga famile, uneori cu influențe dezastruoase pentru copii. Regimul de atunci însăși încuraja aceste imoralități, care îl ajuta în ateizarea statului.
Conjunctural m-am întâlnit cu o colegă de an, din a doua parte a Facultății, Tăut Maria si, cunoscându-ne, am purtat mai multe discuții despre viață, despre familie și concepții asupra acestora și am constatat că ne potrivim și ne-am îndrăgit, stabilind data căsătoriei în aceeași vară; soția s-a transferat de la Liceul din Cavnic la Liceul din Vișeu de Sus, unde am funcționat împreună pănă la pensionare. Îmi realizam astfel și acest frumos ideal, încă un dor împlinit, după multe încercări. Deși eu sunt cu 10 ani mai în vârstă, având 37 de ani la căsătorie, am reușit să aniversăm și „Nunta de Aur”, de câțiva ani. Aceasta dovedește o stabilitate familială deplină. S-au respectat toate „da”-urile rostite în fața Altarului și a Ofițerului Stării Civile, fără nicio știrbire, aceasta inducând în familie o liniște, respect, fidelitate și pace sufletească, în sublima ei sacralitate, bucurându-mă enorm. Ce mare este diferența între trăirea acestor familii, cu iubire și pace în suflet, excluzând „noutățile” și a celor în care unul, sau ambii parteneri, preferă viața plină de „străinătăți”, mereu în certuri, jigniri sau dezbinări. Se poate întâmpla, rar, ca unul din parteneri să-și mascheze până la sfârșit ranița cu „noutăți” purtată și celălalt partener să plece cu mulțumire deplină, de frumos și sublim, stări murdărite de ticăloșia partenerului, de oribilele și grețoasele dublei înșelăciuni. Se mai poate ca partenerul cinstit să rămână singur, înfruntând mulțimea greutăților, pentru salvarea copiilor. Lumea familiilor se vede că este împărțită între cei ce preferă frumusețea, demnitatea, moralitatea și respectul ei sublim și alții care nu se satură de „instrăinări” murdare. O floare frumoasă și o murdărie urâtă, ambele se găsesc în această lume largă a familiilor.
Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu doi copilași, o fetiță și un băiat, pe care mereu i-am ocrotit și ajutat împreună, în acele timpuri grele, să-și încheie foarte bine ciclul primar, liceal și mai departe cel de studii superioare, un alt dor, o altă dorință împlinită.
Ana – Rodica, licențiată în Franceză-Română, cu masterat și o specializare la Londra, cu o bursă unică pe țară, cu serviciul la Universitatea de Medicină – Relații lnternaționale. Victor-Gheorghe, licențiat în Informatică-Economică, cu masterat și doctorat, asistent universitar, cu cărți publicate. Ambii copii stăpânesc limbile engleză și franceză, în vorbire curentă. Această reușita cu copiii ne-a produs o bucurie majoră. Și era pe cine ajuta. În domeniile în care lucrau, la nivel universitar nu le ajungea salariul să-și plătească și chiria. A venit din Franța o delegație pentru a recruta informaticieni. Într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu adecvat. După câțiva ani, a dus-o acolo și pe Rodica, de unde destul de repede a plecat în America, prin căsătorie, iar mai apoi și Victor a plecat la Londra, tot prin căsătorie, cu o doctoriță din Iași. Au servicii foarte bune. Noi ne duceam cu rîndul la ei. O altă mare dorință-dor ne-au împlinit-o copiii: Dumnezeu i-a bucurat cu 4 copii, iar pe noi cu 4 nepoței; Rodica are un băiat de 15 ani, elev de liceu, foarte capabil, cu o voce extraordinară, ajungând până la concursul pe statatul Minnesota, iar Victor cu trei fetițe de mare drăgălășenie, la grădiniță. Acuma suntem cu Rezidentă în America, la Rodica, unde suntem foarte bine îngrijiți și beneficiem de servicii medicale și asigurări sociale. Măriuca are peste 81 de ani, eu peste 91 ani. Ne-am dori mult, dar nu știm dacă vom putea merge în vară până acasă.
Gheorghe Bărcan
Minnesota – Minneapolis (SUA)
De ce? Cum de ce… mai degrabă cum să nu iubeşti acest timp de Har, bucurie și fraternitate! Nu e un clişeu, chiar e „that magical time of the year”.
