A XIII-a Sărbătoare a Voluntariatului la Sighet!

A.S. „FRAȚI MINORI CAPUCINI” – Sighet
organizează
A XIII – a Sărbătoare a Voluntariatului la Sighet! 

Parcul Grădina Morii 19 Iunie 2022 orele 14:00 – 20:00.

MOMENTE ARTISTICE OFERITE DE COPII ŞI TINERI TALENTAŢI DIN SIGHET!
În timpul evenimentului asociaţiile şi instituţiile care activează în Sighet, vor avea standuri în care vor prezenta activităţile lor şi posibilitatea de a participa la iniţiativele lor prin voluntariat.

De la orele 14:00 vor începe activități de Ping – Pong, Animație, Fotbal de masă, Facepainting, Baloane modelate, Mascote Disney, Jocuri – socializare!
Discotecă pentru copii! Ora 19:30 – Concert Question Records!

MULTE JOCURI ȘI MULTE SURPRIZE: TOMBOLĂ CU MULTE PREMII!

Mulțumim partenerilor : Primăria Sighet, Sighet TV, Studio – R, Centrul Cultural Sighet, Familia 31, Clubul Copiilor, Școala de Muzică, Liceul Tehnologic Marmația, DJ Pantera, Question Records, tuturor voluntarilor și susținătorilor acestui eveniment!

Vă așteptăm cu drag,
FRAȚII CAPUCINI SIGHETU MARMAȚIEI!




Uitarea și neuitarea (Gheorghe Bărcan)

Sunt două entități pereche, opuse în existenta lor, precum sunt multe astfel de „perechi”, ca de exemplu, iubirea și ura, frumosul și urâtul, sinceritatea și nesinceritatea și multe altele, care își au realitatea în existența umană și sunt în trăirea acesteia. În „confruntarea” din această „luptă a contrariilor”(!) sunt implicate persoane, care uită sau nu uită – mai mult sau mai puțin – din cele ce au trăit și, este important, care este obiectul acestor uitări sau neuitări. În prezența sau lipsa acestora, se pot produce disconforturi în viață, dar și situații de mare gravitate, cu nuanțe de mari diferențe, în derularea vieții, așa cum fiecare și le poate exemplifica. S-ar părea că acestea ar avea la bază doar memoria și nu este așa. Într-adevăr, memoria contribuie mult la concretizarea lor, de unde și denumirea de „uituc” pentru unii cu puțină ținere de minte. Dar sunt multe alte componente, de natură genetică, psihologică și exersare ce concură pentru a le fixa, dezvolta sau reduce. În timpul studiilor și în orice altă profesie se exersează în mod firesc memoria, spre neuitare, fiind aici o preocupare activa în acest sens. Anumite evenimente extreme, în bine sau în rău, se fixează adânc în AND-ul persoanei și nu se mai uită până la închiderea definitivă a ochilor. Se cânta într-o romanță: „te voi uita, căci și uitarea, e scrisă-n legile omenești”; este amarul exprimat din iubirile în separare, care se produc din atâtea motive. Cred că acest cuplaj de iubire și ură, în înțelesul lor general, este unul din cel mai complex al vieții și afectează profund mediul social, cu toate cele legate de el. Iubrea și ura influențează mult și „neuitarea și uitarea”, în multe situații. Aceste entități își pot shimba existenta dintr-una în alta, dar se face cu trecerea de la rău spre bine sau invers, așa cum ușor se poate constata. În general e bună străduință de a uita evenimentele neplăcute peste care ai trecut, ceea ce duce, încetul cu încetul, la refacerea tonusului de viață mai optimist, mai confortabil, reușind poate, în toiul altor preocupări plăcute, să ajungă în uitare totala a lor; o autoeducație a uitării răului. Multe evenimente curente, simple, repetitive, neimportante, se pierd în consumarea timpului. Depozitul enorm al celor trecute și petrecute, nu-ți poate rămâne în memorie decât selectiv, așa cum spuneam, o mulțime le consumă timpul în trecerea lui și dând acesta înapoi, nu le mai regăsești, s-au uitat, mai ales cu vârsta. Aceasta pentru mulți amplifică fenomenul uitării, vorbind de stări normale și excluzând de aici anumite afecțiuni cu uitare totală. Dar sunt evenimente, de bine sau de rău, de mare efect, pe care nu le uiți și-ți rămân în memorie țoață viață și, din când în când, mai ales noaptea în nedormire, treci pelicula acestor imagini „vii”, prin fața ochilor, în neuitare, în retrăire. Am să fac referire la un subiect care „s-ar părea” că n-are legătură cu tema în discuție, iar în stadiul actual de percepție din lume, pare cu totul secundar: „Lumea bătrânilor”.

Să ieșim din largul acestei teme, cu atât de multe ramificații, de care se ocupă specialiștii, medicii, mai ales. Bătrânii au o existență trăită undeva, într-un anume loc, la o „acasă” a lor, cu activitățile și obiceiurile care le-a pătruns toate fibrele organismului. Acestea nu se uită. Când devin mai în neputință, au nevoie de puțin sprijin din partea copiilor sau a altcuiva. Poate copiii sunt în altă parte, unii sau toți și dacă-i duce careva la ei, după puțin timp vor spune: „vrem acasă”, oricât de bine ar duce-o acolo, ei vor la ale lor, unde au trăit o viață; nu se mai pot obișnui în altă parte, cu altceva, în scurtimea vieții ce le-a mai rămas. Nu mai au timp s-o ia de la început. La țară, bătrânii stau la un copil, în mod obișnuit la cel mai mic, unde este îngrijit, până trece în alte lumi, ce-l așteaptă. În neputința acestei îngrijiri, mulți sunt duși la „Azil”, la un loc cu personaje ce nu se cunosc, unde trebuie să-și abandoneze trăirea și locul cu care erau obișnuiți, simțindu-se acuma că într-un mediu „cazon”, cu toate la ordin, la comandă uniformă, pentru toți. Acest „Azil” este „un fel de închisoare” a bătrânilor și, duși în acel loc, trebuie să o accepte, în neputința lor. Dar sigur, acolo se vor stinge mult mai repede. Se mai aude printre copiii mici o amenințare la adresa bunicilor, dacă nu le fac pe voie: „o să vă ducă părinții la azil !” Este o sperietoare. Copiii nu trebuie să uite că mulți ani au trudit părinții lor și i-au înconjurat cu toată grija și dragostea, pentru a fi ceea ce sunt și ei vor să se stingă acolo unde au trăit. Dacă sunt cu toții plecați de acasă, se poate angaja o persoană să-i îngrijească și să vina la ei să-i vadă, din când în când și pentru potolirea dorului.

La țară, la noi, nu se folosește această „ducere” și bătrânii se sting pe patul lor, ducând cu ei o ultimă imagine a vieții, acolo unde au trăit-o. Se practică mai ales la oraș, unde unitatea familială slăbește mai repede, în ritmul de viață mai accelerat și mai complex, mai cu griji, serviciu, cu mai puțină solidaritate umană și mai multă înstrăinare… În privința aceasta sunt de lăudat italienii, care-și țin părinții acasă (și la vârste foarte înaintate) și angajează o persoană să aibă grijă de ei, la casa lor, cu toate, până se sting. O mulțime de românce ocupă aceste „servicii”, cu masa și în jur de 1000 de euro pe lună. Evident, mai sunt și de alte naționalități și s-ar părea că sistemul este generalizat acolo. Facerea de bine și îngrijirea e păcat și necuviincios să fie uitate! Bineînțeles, uitarea și neuitarea se pot aborda mult mai larg, cu diferite specificări. Noi am venit la Rodica, în USA, de 14 ani, la început pe câte 6 luni anual, s-o ajutăm cu nepoțelul, iar de 5 ani avem rezidență și ne-am obișnuit, oarecum. În prezent ne ajută ea pe noi, foarte mult. Eu am multe părți de viață de pe unde am venit, urâte și grele, pe care le-am îndurat, care nu-mi place să mi le reamintesc și de care am dorit să mă îndepărtez, căutând ajutorul altor locuri, pentru a le uita. E un fel de a zice, pentru că anumite trăiri, de un fel sau altul (nu pot fi numai rele, ci apar, din când în când și porțiuni de cer senin), legate mult de ceea ce ai trăit, rămân cu tine, oriunde te-ai duce, te însoțesc ca o „umbra vie”. Omul nu poate fugi de el însuși, trecutul și prezentul sunt mereu cu tine și cu viitorul, cât va fi, în așteptări. Nu poți învinui memoria, dacă o ai bună, pentru reținerea lor. Se deschide un anumit canal al retrăirilor, destul de frecvent, la culcare, mai ales în nedormire, sau în situații meditative, unde ți se prezintă imgini din unele trăiri, ca într-un film, doar al tău, care te bucură sau te întristează. Și așa „curg” zilele și nopțile, câte le mai ai, în tristeți sau bucurii, uneori în adormire târzie, cu întrebarea: de ce? A apărut această pandemie și acuma, cu vârsta, nu știm dacă vom mai putea merge „acasă”, pe ulițe, dealuri și împrejurimile comunei Săliștea de Sus, pe unde, în neuitare, să ne contopim cu trăirile de acolo și de prin alte locuri, așa cum au fost ele pe atunci.

Apele sunt întinse, drumul greu și lung…

Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Mnnesota, USA




Expoziția de fotografie „Comori fără culori”!

Rotaract Club Sighet organizează joi, 9 iunie 2022, ora 18:00 expoziția de fotografie „Comori fără culori”, ce va avea loc pe terasa BBQ Hotel Grădina Morii.

În acest an, expoziția a ajuns la cea de a III-a ediție, așadar, lucrările a 17 fotografi din întreaga țară și nu numai, se vor întâlni în locul în care se agață harta în cui.

Fotografiile realizate din pasiune, transformate în tablouri și pregătite pentru a fi achiziționate devin pentru o zi mărturia dorinței publicului de a schimba lumea în bine. Unele tablouri expuse în cadrul expoziției vor fi scoase chiar și la licitație.

Expoziția are ca scop renovarea camerei de zi din cadrul Casei de Tip Familial Tompa, Sighetu Marmației, fapt pentru care achiziția de tablouri reprezintă donațiile direcționate acestei cauze.

„Împreună vom face ca imposibilul să devină posibil alături de invitații noștri speciali: Găvrilă, Simina Maria Colopelnic, Vanesa Iurca. Vă așteptăm alături de aceștia, de fotografi, de membri Rotaract Sighet și de cauza din acest an!” – Culac Alexandru, președinte Rotaract Sighet
Intrarea publicului este liberă!

***
Pentru mai multe detalii:
Alexandru CULAC
Președinte Rotaract Sighet în mandatul 2021-2022
[email protected]; 0753 233 235

Tomoiagă M. Cristina
responsabil PR în manadatul 2021 – 2022
[email protected]; 0745120223

***
Rotaract – aripa tânără a organizației Rotary – este o comunitate internațională de tineri profesioniști care oferă un cadru de dezvoltare personală prin implicarea în rezolvarea nevoilor fizice și sociale ale comunităților lor.
Membrii Rotaract sunt tineri care își doresc să se dezvolte alături de comunitățile din care fac parte. Prin proiectele pe care le organizăm, comunitare, educaționale, vocaționale, sociale sau ecologice, promovăm spiritul rotaractian, contribuim la evoluţia comunităţilor locale şi sprijinim formarea de lideri în diverse domenii.

Comunicat de presă

Rotaract Club Sighet




Crucea… celor fără cruce (preot prof. Marius Vișovan)

În Cimitirul Săracilor din Sighet (îngrijit și amenajat cu o simbolistică specială de către echipa Muzeului Memorial) există un monument aparte, care ar putea fi numit „Crucea Albă” (după culoarea părții superioare) sau „Crucea celor fără mormânt” (după specificul celor cărora le este dedicat monumentul) și a fost realizat cu peste două decenii în urmă de către foștii detinuți politici din Maramureșul istoric, la ora aceea președinte de filială fiind Ioan Ilban (1930-2021), președinte de onoare Aurel Vișovan (1926-2002).

Monumentul este dedicat maramureșenilor din rezistența anticomunistă uciși în lupte, lagăre și închisori și care au fost aruncați din ordinul Securității în gropi comune sau locuri ascunse fără posibilitate de identificare până în prezent și care, pe lângă suferința și moartea îngrozitoare, nu au avut parte de rugăciune, cruce și lumânare la căpătâi și nici măcar de o inscripție care să le menționeze numele.

Osemintele lor continuă să zacă necunoscute în diverse colțuri ale țării, puncte fierbinți pe harta României însângerate – Aiud, Gherla, Oradea, Cluj, Tg. Ocna, Brașov, Botoșani… și desigur, Sighet. Crucea albă restituie cu demnitate, memoriei maramureșene și naționale numele acestor eroi martiri, alături de anul decesului și localitatea de origine.

Cel mai cunoscut nume de pe monument este evident studentul Vasile Popșa din Sighet, liderul partizanilor din zona Ieud – Dragomirești (1948-1949) cea mai numeroasă grupare armată anticomunistă din Maramureș, un tânăr de o profunzime sufletească și o noblețe de caracter impresionantă, supranumit pe bună dreptate „eroul Maramureșului”. După mărturiile neoficiale care au parvenit la ora aceea familiei, trupul său a fost aruncat de Securitate chiar într-o groapă de la Cimitirul Săracilor, undeva aproape de intrare. Deci în cazul lui cel puțin, Crucea albă îi ține loc de mormânt.

Dar și biografiile celorlalți conțin fapte eroice și jertfe emoționante, care merită interesul și recunoștința românilor de azi și de mâine. Fiecare nume de pe cruce ne cheamă, ne vorbește…
În fața lui Dumnezeu, a neamului și a istoriei, martirii Maramureșului răspund: Prezent!

Foto & text: preot prof. Marius Vișovan




„Haideţi vă rog ṣi vă implor să haidem″ (Horia Picu)

Încep acest articol cu un vers din poezia „Strigăt de ferire″ de Nichita Stănescu: „Haideţi vă rog ṣi vă implor să haidem″.

Se spune în varianta scurtă „haideţi să haidem″, imperativ de chemare la acţiune, potrivit situaţiei deplorabile în care se găseste Sighetul multisecular (e atestat documentar din 1326 !). Haideţi, haidem să vedem de ce nu arată oraṣul nostru ca altele, tot din România. Undeva, ceva, cumva, din cauza cuiva nu se întâmplă ce-am pofti să se întâmple…

Dacă ne vom spune păsul doar pe facebook, unde se postează ṣi se citesc nemulţumirile celor care au legături cu Sighetul, nu se va îndrepta nimic!!!

Eu am invitat la o plimbare prin oraș consilierii ṣi primarul, viceprimarul ṣi oricine doreṣte să facă o „incursiune″ tematică prin municipiu. N-am căderea să trimit altfel de invitaţii decât prin intrmediul mijloacelor de comunicare folosite de toată lumea azi. Sunt sigur că cei vizaţi citesc despre părerile oamenilor. La fel de sigur sunt că le ignoră. Funcţionarea aparatului adminstraţiei locale merge doar pe „avarie″, unde consensul nu tulbură pe nimeni. Mai un program aniversar, mai o depunere de flori, mai o delegaţie de primit, mai o deschidere / închidere de an școlar ṣi uite-aṣa, consensul e gata.

Ce ne facem însă când se iau hotărâri despre bugetul local? Ce se va face cu banii, către ce să fie îndreptaţi, cine să primească mai puţin decât anul trecut? Cine mai mult? Cine… deloc? Ce străzi se reasfaltează și care trec în aṣteptare? Clădirile din centru mai pot oare aṣtepta până la altă împărţire a bugetului, cel actual fiind cam strâmtorat și promis deja pentru alte cârpeli periodice?

Ne uităm la ṣtiri, trecem prin alte localităţi ṣi vedem că la ei se poate. La noi, nu!

Sătul de atâta amânare, motivare că nu se poate, că alţii au altfel de conducere locală, că judeţul îi ajută, că pe noi Baia Mare ne ignoră, consider c-a venit momentul să stăm la aceeaṣi masă, fără patimi, fără ranchiunuri politice sau personale. O dezbatere faţă în faţă, administraţia oraṣului ṣi cetăţenii care găsesc timp ṣi au dispoziţia necesară pentru o discuţie sinceră, fără orgolii, cu gândul doar la înflorirea oraṣului.

Am zis să stăm la aceeași masă, dar pot oricând să las pe altcineva în locul meu, dacă prezenţa mea e considerată inoportună.

„De la „tam – tam″ la „fâsss″, „Iată DE CE!″, „Poze multe, fapte puţine″, „Să ne imaginăm…″ – sunt câteva din articolelele în care-mi exprimam nemulţumirea. Iar să scriu ce ne lipseṣte ṣi cum aṣ vrea să fie? Într-o dimineaţă am văzut un decident al soartei oraṣului nostru ieṣind din bloc ṣi făcând câţiva pași spre maṣină. Atunci m-am întrebat: oare omului ăsta, care e din categoria celor care pot dispune, îi place trotuarul pe care calcă? Nu-l deranjează denivelările?

„Haideţi vă rog ṣi vă implor să haidem″ la acţiune. Invitaţi cetăţenii la o discuţie faţă-n faţă, aleșilor locali, indiferent de poziţia pe care o aveţi în organigrama Primăriei! Spuneţi-ne ṣi nouă ce proiecte pentru înfrumuseţarea oraṣului s-au întocmit la Primărie, care sunt cele care au primit acceptul U.E., câte s-au dus la bun-sfârșit, cine le-a întocmit, ce salariu au. Spuneţi-ne și nouă mai concret cum vă împiedică Baia Mare să dezvoltaţi înghesuitul oraṣ (dacă vă împiedică…). Spuneţi-ne și nouă ce-aţi cerut la judeţ, cine ṣi de ce v-a refuzat. Spuneţi-ne și nouă dacă vă simţiţi bine în acest oraṣ.

Vedeţi improvizaţiile devenite… permanente de lângă blocuri? Puteţi face ca o centrală termică de vreo douăzeci de ani dezafectată, pe care crește un copăcel(!) să fie dărâmată, să apară altceva în locul ei, sau măcar să crească iarba? O să pun o poză la acest articol, ca să vedeţi copăcelul de pe acoperiṣul ruinatei ṣi inutilei construcţii din plin centrul oraṣului.

Din plin centrul oraṣului… Ce-o fi pe la periferie?… Întrebatu-v-aţi vreodată, stimabililor?

Text & foto: Horia Picu

 

P.S1. Am făcut poza. Deși copăcelul pare a fi „după″, vă asigur că e „pe″!
P.S2. Copăcelul are un „frate″ mai mic. Tot acolo, pe acoperiș…




România lucrului bine promis (Horia Picu)

A căzut tencuiala tavanului dintr-un birou al Poliţiei din Pucioasa şi Europol România, a pus pe facebook un comunicat din care citez: „NU, nu este rezultatul unui cutremur, dacă asta vă întrebați, este sediul unei unități de poliție din România lucrului bine făcut. Imaginea de mai jos reflectă realitatea cruntă în care polițiștii își desfășoară activitatea″.

Probabil că pereţii laterali vor da destule detalii astfel încât cauza prăbuşirii tencuielii să fie elucidată, iar vinovatul, nisip, var, apă sau ce-o mai fi fost pus acolo în compoziţie, să fie tras la răspundere în mod exemplar.

Nu ne putem aştepta ca lucrurile să se lămurească rapid. Bine că nu s-a ales nimeni cu vătămări. Comunicatul dat de Europol România (îl puteţi accesa de aici: https://www.facebook.com/europolromania/posts/4999942636769567) nu precizează dacă în urma interacţiunii dintre moloz şi declaraţiile aşternute pe hârtie, s-au şters ceva nume, sau ceva date absolut necesare pentru descifrarea fărădelegilor, consemnate în scris.

Comunicatul poliţiştilor din Pucioasa conţine o sintagmă pe care o tot aud/citesc :„ România lucrului bine făcut″. Trimiterea e, de fiecare dată când apare, pentru locatarul de la Cotroceni.

Acum e Klaus Iohannis. Apoi va veni altcineva care să ne îndrume şi care să ne servească vreo vorbuliţă-două pe care unii dintre noi se vor înghesui să le preia cât mai exact şi să le folosească apoi de cât mai multe ori.

Doar că aceste secvenţe lingvistice care se tot repetă şi apar şi acolo unde nu e cazul, denotă o mentalitate. Vorba şefului trebuie dusă mai departe. Şeful ştie, şeful poate sau ar putea, şeful e sublim, altul nici nu poate exista. E unicat. Tot şeful e cel pe care se poate da vina pentru orice. Chiar şi pentru o tencuială care cade fără să ceară voie.

M-am uitat pe promisiunea electorală a candidatului Klaus Iohannis, publicată luni, 29 Septembrie 2014, ora 17:57, pe https://www.hotnews.ro/stiri-politic-18205314-klaus-iohannis-isi-prezinta-oficial-programul-prezidential-romania-lucrului-bine-facut.htm
Atunci ni se promitea ca în 2018 nimeni să nu întrebe „ce ați făcut până acum, timp de 30 de ani, cu această țară?″. Ni se promitea că „Mediul universitar nu trebuie să producă șomeri cu diplomă, ci oameni bine pregătiți, specialiști, care își găsesc loc pe piața muncii″. (K. I.)
Care…piaţă?
„Este inacceptabil pentru o societate civilizată, pentru România secolului XXI, ca elevii să nu aibă manuale în prima zi de școală.″ (K. I.)
Aşa să fie? Sunt manuale la toate disciplinele când începe anul şcolar?
Pentru următorul mandat (care se întâmplă acum, prin entuziasmul de nestăvilit al maselor populare), ni se promitea aderarea la moneda Euro. Nici „Ieuro″ n-a fost, nici Euro nu-i…
„În România lucrului bine făcut, kilometrii de autostradă nu rămân pe hârtie, ci sunt construiți, contractele sunt încheiate corect, nu în detrimentul statului român, iar termenele de finalizare sunt respectate″. (K. I.)

Răspunsul, prieteni, îl ştiţi…

Am pus aici câteva din promisiunile prezidenţiale din 2014. Din cele multe, a rămas doar sloganul: „România lucrului bine făcut″. Adică doar vorbe. Fapte… mai puţine.

Tavanul căzut la Poliţia din Pucioasa se vede că n-a fost bine făcut. Se poate oare încadra fapta abominabilă a tencuielii răzbunătoare care n-a găsit alt birou unde să cadă decât în ăla cu materiale „fierbinţi″, în categoria criticabilă a „lucrului bine făcut″?

Evident că nu. Atribuţiile prezidenţiale nu prevăd şi tencuială bine aplicată, sau corect obţinută. Ne obişnuim prea uşor cu niste clişee de limbă pe care apoi le folosim şi când trebuie, dar şi când nu trebuie.

De fiecare dată, „vinovatul″ e prea sus-pus ca să poată fi tras la răspundere. În schimb, poate fi arătat cu degetul şi atunci când nu-i cazul. Oricum, în România ne-am obişnuit cu lucrul bine făcut pe jumătate (Variantă optimistă)!

Cealaltă jumătate a întregului e „România educată″ (Variantă pesimistă).

Horia Picu

Sursa foto: Internet




Varianta care ocoleṣte Sighetul (Horia Picu)

Ura!!! S-a semnat ordinul de începere a serviciilor pentru ocolirea pe cale rutieră a Sighetului ṣi de construire a noului pod (care se tot construieṣte, fie vorba între noi!) peste râul Tisa ṣi care nu vrea nicicum să se iţească de pe malul prea plinei de deṣeuri ape curgătoare.

Citit-am cu mândrie patriotică locală despre proiectul care se va transforma în realitate „la o dată care va fi comunicată ulterior″ (expresie mult folosită cândva ṣi probabil reactualizată pentru momentul când va cădea primul târnăcop electric peste zona unde se va construi ṣerpuitorul drum).

Aṣadar, oraṣul e super la toate capitolele, e asfaltat, clădirile sunt retencuite, revăruite ṣi revopsite, etc., etc.

De fapt, nu e, dar i-ar plăcea să fie. Clădiri primite ca moṣtenire istorică ale altor stăpâniri stau să se dărâme. Străzile sunt pline de valuri asfaltice, „amenajate″ aṣa probabil din empatia autorităţilor pentru localnicii care, neputând ajunge la mare, pot simţi loco ceva din miṣcarea apei de pe litoralul românesc, circulând cu propriile maṣini prin ocolitul (de noroc) Sighet.

La borduri, stăm bine. Probabil că producţia (sau stocul, mai bine-zis) ajunge pentru drumul care, zice-se, va înconjura oraṣul în nu se ṣtie care secol.

„Servicii de elaborare Studiu de Fezabilitate pentru obiectivul de investiţii – Varianta de ocolire Sighetu Marmaţiei”. Aṣa se numeṣte obiectivul de investiţii. Până să se ocolească oraşul, n-ar fi fost mai bine să fie un proiect de investiţii pentru ce-i în oraṣ? Că multe-i mai lipsesc, săracul (sau sărăcitul, poate-ar fi mai corect aṣa)…

La Câmpu Negru e un pod peste care în curând vor putea trece doar pietonii care stau bine cu echilibristica. Pericolul de a cădea în apă există, dar mai bine să ocolim realitatea ṣi să mergem cu protocoale într-un viitor îndepărtat.

Zice-se că din partea Primăriei locale se vor da 177.500 de euro pentru… – da, aţi ghicit din prima!- studiul de fezabilitate. Asta, să zicem că treacă-meargă. Dar pe urmă să te ţii! Oricare va fi traseul ales de onorabila comisie, tot vor trebui despăgubiţi niṣte cetăţeni posesori de pământuri peste care se va aṣterne efemerul asfalt. Vor fi ṣi procese, pentru că unii locuitori nu vor fi de acord cu vânzarea unor parcele din moṣtenirea strămoṣească. Bani, nu glumă…

De unde-i vor lua, când Sighetul nu-i în stare să scrie un proiect mai ca lumea ca să dea Europa niṣte bani, să fie ṣi pe-aici cum e la alţii, tot în România? Oamenii de afaceri sigheteni au propus să fie un grup care să scrie proiecte, un grup plătit de ei, dar nici aṣa n-a fost bine…

Veṣnic pozaţii din administraţia locală n-au fost în stare să-ṣi ţină promisiunea că vor face ṣi vor drege în legătură cu parcul de joacă al copiilor de peste drum de Carrefour. Că nu s-a făcut nimic vedem ṣi ne întristăm, dar când ne gândim cu ce mare pompă ni se transmitea ce parc frumos va răsări în locul vechiului, atunci trecem de întristare ṣi ne vine să spunem: lăsaţi-ne!

Cum poate crede cineva că mai-marii gâfâindului oraṣ vor face un drum care va ocoli Sighetul, când ei nu pot termina un părculeţ pe care s-au lăudat că-l vor face, iar noi, cetăţenii, am rămas cu sacul gol al speranţei că poate azi, poate mâine, va răsări un loc de joacă mândria cetăţenilor locali ṣi dilema vizitatorilor de peste tot, puṣi acum să aleagă între a se poza cu Cuiul în braţe, sau stând romantic pe o bancă a noului parc?

Autorităţile locale se gândesc cum să fie ocolit oraṣul. În interiorul lui, totu-i în regulă, dar lipsesc cam multe… Estetica oraṣului se chinuie să mai apară pe alocuri. Nu poate între zona Pompieri ṣi Carrefour, unde trotuarul e de fapt terasamentul macaralei de când s-au construit blocurile. Nu se poate pune iarbă, nu se pot planta niṣte flori între drumul macaralei (trotuar e o noţiune prea pompoasă, totuṣi…) pe acelaṣi traseu, dar va fi bine! Oraṣul va fi ocolit!

Invit consilierii să facă împreună cu mine o excursie tematică prin oraṣ. Mă gândesc că fiind prea ocupaţi cu mapele de serviciu din care citesc tot timpul, nu mai au cum să vadă că ne-am săturat de improvizaţii, de gunoaie, de neasfaltatele străzi, de ruinatele clădiri, de lipsa de interes a celor care sunt plătiti din banii noṣtri tocmai ca să-ṣi dea interesul. Le propun să parcurgem oraṣul pe jos, să-l „admirăm″ ṣi să visăm împreună la viitorul său strălucit.

Le propun consilierilor să ne lămurim la faţa locului ce se întâmplă în final cu materialele reciclabile pe care cetăţenii le aruncă conṣtiincioṣi în tomberoanele speciale care apoi sunt puse de-a valma în aceeaṣi maṣină de colectare a gunoiului.

O rută de ocolire a localităţii ar fi bine-venită. S-ar deplasa pe alte trasee maṣinile de mare tonaj, ṣi drumurile bătrânului Sighet ar rămâne, probabil dar nu sigur, nevăruite, iar maṣinile mici care sunt doar în tranzit prin oraṣ n-ar mai contribui volens-nolens la gâtuirea circulaţiei.

E nevoie de aṣa ceva, dar eu nu cred că se va face. Nu-i prima dată când se anunţă un eveniment care priveṣte viitorul oraṣului ṣi fericirea locuitorilor lui, iar pe urmă, apar elementele neprevăzute, delăsarea, incapacitatea, iar cetăţenii, răbdători ṣi visători la normalitate din patru în patru ani, rămân cu speranţa, aṣteptarea ṣi în cele din urmă, cu resemnarea.

Am încălecat pe-o ṣa/ṣi mi-am spus părerea mea. Mi-am spus-o, deṣi nu m-a întrebat nimeni dintre autorităţile locului dacă-mi place cum arată Sighetul acum.

Bine că n-au uitat să ne ceară părerea despre culoarea taxiurilor. E, într-adevăr, cea mai importantă problemă a oraṣului. De data aceasta am încălecat pe-o căpṣună ṣi v-am spus…

Horia Picu

Foto: Ion Mariș




De 1 iunie – Ziua Internațională a Copilului – va fi o super sărbătoare la Sighet!

Ziua Internațională a Copilului va fi sărbătorită de municipiul Sighetu Marmației, miercuri 1 iunie, în Parcul Central al orașului.

Seria evenimentelor va debuta pe pietonala Corneliu Coposu la ora 11:00 odată cu deschiderea oficială a Balcaniadei U20 de volei pe plajă, urmată de o paradă pe centrul oraşului, coloana având în frunte Fanfara Municipală Baia Mare.

Începând cu ora 12:00 toţi copiii sunt invitaţi să participe la activităţile special pregătite pentru ei: diferite concursuri, ateliere de creație, dansuri și momente artistice interactive, desene pe asfalt, parada mascotelor și a prințeselor Disney, concerte de muzică clasică, ușoară și populară, teatru pentru copii, demonstrații de lupte medievale și multe alte surprize menite să aducă culoare și bucurie tuturor copiilor, mai mici sau mai mari.

Odată cu lăsarea serii distracția se va muta în Parcul Grădina Morii unde începând cu ora 19:00 va avea loc un concert susținut de o trupa de tineri sigheteni Question Records, după care Clubul Sportiv Municipal Sighet invită toţi copiii la Discoteca pentru copii.

Implicaţi în organizarea evenimentelor alături de Primăria Sighetu Marmaţiei sunt: Centrul Cultural Sighetu Marmaţiei, Clubul Sportiv Municipal Sighet, Clubul Copiilor Sighetu Marmaţiei, Muzeul Maramureșan, Școala de Muzică şi Arte Plastice, Asociația Rădăcinilor Străbune, Familia 31, Centrul de Informare Turistică, Colegiul Național Pedagogic Regele Ferdinand, Asociația Frați Minori Capucini, Cnejii de Maramureş şi Maramorus Barbarorum.

Primăria Sighetu Marmației




Suprimarea (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Această noțiune, prin structura ei, ar părea negativistă. Ea semnifică: a face să dispară, a înlătura, a elimina, a anula ceva. Suprimarea are consecințe fizice, psihologice, indiduale sau de masă, sociale. În lume este bine și rău, dar și în amestec, care cu greu se pot descâlci. Dacă prin suprimare se înlătură răul, este corect; dacă se elimină binele, este rău. Deci nu are caracter absolut, ci relativ, interpretativ, putând include și erori în stabilirea a ce e bine sau ce e rău. Ar fi foarte greu să o studiezi în generalitatea ei, fiind atât de larg distributivă. Am să aduc în prezentare doar câteva cazuri izolate, paticulare, câteva și personale, cunoscute.

Dacă nu mă răzgândeam de a nu intră la prima oră, în 01.04.1949, pentru a merge la autogară, suprimarea din liceu se făcea cu arestare și, cu pneumonia de care sufeream, în regimul celular sălbatic, nu puteam supraviețui mai mult de 6-10 zile. Suprimarea cursurilor pentru o scurtă vacanță acasă, a fost bună. Aveam afecțiuni cardiace foarte grave, cu tensiune agresivă, fibrilațîi atriale cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, două internări la terapie intensivă, de 10 și respective 6 zile, odată, un puls de 300 bătăi/minut, când mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire (nu știu cum nu mi s-a împrăștiat inima). În țară nu voiau să mă opereze, fiind în vârstă. Suprimarea tratamentului avut, cu o operație în Franța, la Nantes, a liniștit inima și, cu medicamente de întreținere, „bate” bine de peste 25 de ani. Decizia de suprimare a tratamentului, cu riscul unei operații, de 4 + 4 ore, mi-a salvat viață. Și sunt multe altele. Dar și rele, destule.

În ce mă privește, acest cuvânt rostit, „suprimare”, vibrează cu fiori, oricând îi aud vocalizarea, sau când îl citesc. El mă duce cu gândul la dominația ideologiei din vremile nu prea de mult trecute, când acesta era cuvântul de ordine: „suprimați !” L-am simțit aproape 12 ani, repetat în fiecare zi, sub diferite forme, de la terciul de dimineață, la zeamă de varză…, la polonicul de ciorbă în muncile de exterminare, toate având același scop: suprimarea, exterminarea brutală sau prelungită, cu strigătul mereu auzit: „muncește, banditule”.
Peste tot, în variate forme, suprimarea fizică și psihică se producea continuu, în ore, zile luni și ani, violent sau în chinuri prelungite, pentru a scoate din tine ultima picătură de energie.
Și în „libertatea de afară”, în lungi perioade de timp, suprimarea se producea curent, sub alte forme, încărcată de nedreptăți. Mi-a rămas vocalizarea cuvântului suprimare ca un fel de alergie. A venit odată la vorbitor, la un deținut, cineva din familie, aducând cu el și acel pachet de 5 kg, cu alimente permise și medicamente, un drept lunar, foarte rar și greu obținut. Scriai aceea carte poștală de 10 rânduri, cu grijă, care mai mult se aruncau la coș și nu le trimiteau cu lunile. Gardianul venit îi spune: nu ai noroc, a murit! Adică a fost exterminat, suprimat, de la primirea pachetului, din viață. Se suprimau până la exterminare cu zecile, sutele de mii, cu multe milioane în lagărul comunist, Stalin deținând fanionul, deocamdată (!).

Mi s-a suprimat dreptul la studii liceale, din clasa a IX, în 1949, apoi mi s-a suprimat dreptul la libertate, fiind întemnițat 29 de luni, fără condamnare (am refuzat colaborarea cu securitatea), supus regimului muncilor de exterminare, cu mulțime de suprimari interioare.
M-am eliberat fără compromis, cu demnitate, în martie 1954, un schelet de 37 de kg. Am promovat cele două clase de liceu rămase, cu maturitate în doar trei luni și, totodată, reușind și admiterea la Facultate, cu un efort deosebit. La 01 oct 1954, anul eliberării, eram student și timp de peste 4 ani am fost unul din cei mai buni studenți. Mi s-a solicitată din nou să colaborez cu securitatea. Refuzul a fost categoric, în recidivă și a urmat o bătaie periculoasă, cu verdictul: „ai să zbori din Facultate”. În scurt timp mi s-a suprimat dreptul de studii, din toată țară. Am fost trecut la muncă de jos, muncitor necalificat pe un șantier, cu multe drepturi civile suprimate. După 5 ani, instanța mi-a refuzat reabilitarea solicitată, ca fiind „fără obiect” și a suprimat abuzul mincinos al securității cu condamnarea, Ministerul Invatamantlui dându-mi dreptul de a-mi continuă studiile, pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor, cu media peste 9, perioada 1954- 1964.

Au fost în această situație multe zeci de mii de victime, se spune sute de mii, mulți suprimați din viață și împrăștiați prin mormintele și gropile commune, în rețeaua de chinuri din țară. Astfel se adeverește și prorocirea criminalului Gh. Gh. Dej: Această măreață opera va fi și mormântul „reacționarilor”. Avem și noi un „proroc”, care a realizat el însăși propria „prorocire”.

Suprimarea este mult mai cuprinzătoare, cu manifestări individuale, de diferite forme, care pot apare oricând, în viață curentă, în dantelăriile ei, așteptate sau neașteptate, uneori putând fi și necuvenite, pentru că așa-i viața, în toată varietatea ei. Cele suficiente exemple îmi dau dreptul să port cu mine frisoane, la auzul sau scrisul cuvântului „suprimare”. Ele pot apare și în manifestări scrise, de aceea, pentru a nu „beneficia” de ele, cred că trebuie să fiu atent cui mă adresez, la conținut și exprimare sau să renunț la unele din aceste postări.

Acuma, soția la peste 80 și eu la peste 90 de ani, ne ducem greul vârstei, având rezidență în SUA, la fiica noastră Rodica, unde ne bucurăm de o foarte bună îngrijire. În ce mă privește, mi-a rămas puțin timp să mă ocup de acest „sport” și voi căuta să abordez mai puțin astfel de teme, posibilitățile fiind mai reduse, ca și îndemnul.

Multă prețuire și respect pentru toți contributorii la „Salut,Sighet!”, cu urări de sănătate plină de bucurii și succese, pentru dumneavoastră, familie și pentru toți cei dragi.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis, Minnesota




D-ale cefereului (autor, Horia Picu)

I.L. Caragiale a vrut să ne descreţească frunţile şi i-a reuşit pe deplin în „D-ale carnavalului″. Acum, „teatrul″ oferit călătorilor se poate numi „D-ale ceferului″ şi e pe bani mulţi pentru cei care se încumetă a folosi vagoanele obosite şi scârţâinde ale ţărişoarei care-i şi ea la fel de obosită şi de scârţâindă din toate încheieturile, sau din toate ramurile economiei multilateral stătătoare (mai mult) pe loc.

M-am dus cu vagonul de dormit până aproape de Bucureşti. O groază de bani… Ore multe… De la 1 martie, probabil drept pedeapsă că nu toată lumea merge la vagonul de clasă, în vagonul de dormit găseşte cheltuitorul român o amărâtă de sticlă de apă chioară de 500 ml. Atât. Nimic mai mult! Înaintea ultimului Mărţişor CFR-ul era mai darnic. Se găsea în compartiment un pachet cu o miniperiuţă de dinţi, un săpun, o minipastă de dinţi inodoră, dar nu şi incoloră, pentru că era albă, nişte şerveţele, uscate şi umede. Acum, vorba ceea: „ioc″! Preţul biletului nu-i deloc neglijabil. Dacă tot s-a hotărât CFR-ul să mai taie din cheltuieli, mă întreb de ce nu s-a redus şi costul biletului?

Dacă tot e hotărât cefereul să facă economii, îi fac o propunere. La urcare, şeful de vagon să verifice dacă plimbăreţii dornici de condiţii de călătorie mai bune posedă săpun, prosop. Cine nu, să fie trimis repede la magazinul gării de unde le poate cumpăra, le flutură apoi pe la nasul însoţitorului de mişcare lentă peste vechea cale ferată şi toată lumea ar putea fi fericită. Călătorul că se simte ceva mai bine apărat de atacul microvieţuitoarelor agresive, CFR-ul că uite-aşa mai adună nişte bani pentru o cârpeală-două, pe unde e mai presantă nevoie.

„Hai vino iar în gara noastră mică/ Privește-mă să vezi cât mi-e de frică″. Gabriel Dorobanţu avea problema lui când cânta melodia, dar acum frica celui care se încumetă să intre în gară e de altă natură. Să ştiţi că nu doar în tren sunt probleme! Am stat de curând într-o gară, nu cea din Sighet. Noroc că am avut bilet dus-întors, că altfel n-aveam de unde să-l cumpăr. La casele de bilete, ioc vânzători!!! După ce am oferit informaţii benevol celor care intrau grăbiţi în gară că le pleacă trenul de sub nas şi vedeau toate casele de bilete închise, am văzut un anunţ: se vând bilete vineri, sâmbătă, duminică şi luni, între orele […]. N-are rost să dau aici programul complet de funcţionare.

Răsuflu uşurat de banii daţi pe bilet şi mai cu seamă de faptul c-am avut bilet dus-întors. Foarte amabil, şeful de vagon îmi spune că şi la Viena e cam tot aşa, adică (aproape) ioc case de bilete, dar sunt multe automate de unde poţi să-ţi iei bilet. În gara unde am ţinut locul celui care dă informaţii, nu era niciun automat de scos bilete de călătorie. Era, în schimb, o linişte acolo că-ţi venea să fredonezi melodia despre gara mică, cu rima „frică″ la sfârşitul cântării.

Înştiinţarea că bilete se dau doar în zilele precizate mai înainte (şi nu toată ziulica, să fie clar!) era scrisă pe o hârtie format A4, lipită pe geamul unui ghişeu. Adică uşor de… neobservat. La Sighet oricum sunt trenuri puţine care pleacă, deci nu cred că se va pune problema reducerii de personal, fiindcă ăsta-i scopul acţiunii de gări fără case de bilete. Te duci când e program cu casierele, şi atunci îţi cumperi bilet! Nu te duci din localitatea Cutare în localitatea Cutărică marţi, miercuri, sau joi! Că-i prea mare debandadă aşa. Dacă vrei bilet în afara programului cu publicul, foloseşte automatul, sau automatele. La noi s-au închis casele de bilete, iar automatele alea sunt undeva, pe drum. Dacă vin cu trenul, nu mă mir că de la 1 martie n-au ajuns încă în gări.

Oamenii erau nedumeriţi ieri în gară. N-aveau ei treabă cu suferinţele muzicale ale lui Gabriel Dorobanţu… Se gândeau ce să facă. Să se suie fără bilet, să se întoarcă acasă? Dilemă… Iar CFR-ul era bucuros în timpul ăsta că a redus din cheltuielile cu personalul.

În „D-ale carnavalului″, personajele lui Caragiale se „rostogolesc″ în întâmplări comice, în situaţii neprevăzute, care dau hazul caragialesc prea bine ştiut.
În „D-ale cefereului″ problemele se rostogolesc peste structurile învechite de căi din fier, peste care apasă de zeci de ani aceleaşi vagoane şi aceleaşi locomotive care şi-ar putea găsi mai degrabă loc în muzeu.

Până la urmă, cum e în autobuz va fi şi în tren. Te sui şi acolo e cineva care dă bilete.

Cu trenul, cu autobuzul, cu maşina personală? Dintre variante, doar dacă folosim trenurile scârţâinde ai avantajul că nu dai în gropi.

O fi suficient?…

Horia Picu

Sursa pozei: https://www.cugetliber.ro/redirect-stiri-economie-trenurile-au-intarzieri-din-cauza-caniculei-142923




Pască cu gust de speranță (preot Marius N. Lauruc)

Zilele acestea, când mulți se întreabă „Oare unde este Dumnezeu? De ce nu oprește nedreptatea din Ucraina”, am retrăit Răstignirea și Învierea Domnului Iisus Hristos. Vinerea Mare și Duminica Învierii sunt, sau cel puțin ar trebui să fie definitorii pentru credința fiecărui creștin. Pentru că dacă nu le înțelegem, avem toate șansele să deraiem de la sensul real al credinței.

Cu toate că nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu (și bine facem), uneori trecem prin diverse încercări, evenimente negative, întâmplări tragice care își pun amprenta asupra noastră, fără a ne pierde credința. Unii, din păcate, având o înțelegere superficială a credinței, îl reduc pe Dumnezeu la statutul unui „duh protector” la care să apelăm când avem nevoie și care e musai să ne scape de orice primejdie.

Dar Dumnezeu nu ne promite nicăieri că ne va feri de toate necazurile, bolile și nedreptățile. „Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui” (Isaia 43,2). Nu spune că nu vom trece prin „ape” și prin „foc”, doar că va fi alături de noi în astfel de încercări grele. Ba mai mult, în Noul Testament, Mântuitorul nu lasă loc de interpretare atunci când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16,20).

De ce nu poate fi ocolită suferința? De ce nu sunt oprite nenorocirile în mod magic ? Unde este Dumnezeu atunci când se întâmplă nenorociri? La toate acestea ne răspunde Vinerea Mare, Răstignirea Mântuitorului, mai precis. Fiecare dintre noi are libertatea absolută de a alege ce cale dorește în viață. Și cei care aleg binele, și cei care doar îl mimează nenoricind zeci de mii de vieți. Iar pentru a arăta cât de mult respectă libertatea fiecăruia, Dumnezeu s-a făcut om și s-a expus libertății oamenilor de a alege. Iar suferința provocată de semeni este una din consecințele acestei libertăți.

În tradiția ortodoxă Învierea Mântuitorului poate fi pictată în două moduri: fie ieșind din mormântul gol, fie stând deasupra porților Iadului, unde, conform mărturiei Ap. Petru (1 Petru 3, 18-19) a coborât să propovăduiască Vestea cea Bună sufletelor care se aflau acolo. Anul acesta, când Iadul s-a coborât peste o parte a lumii, din dorința unei minți bolnave, Mântuitorul a fost și este în continuare acolo, alături de fiecare ființă batjocorită, umilită sau ucisă. Hristos este răstignit, clipă de clipă, de peste 60 de zile în Ucraina. La fel cum primii creștini își trăiau fără frică credința, fără teamă de martiriu, tot așa, cu același curaj, își apără cetățenii Ucrainei țara, fără teamă, conștienți că existența lor nu depinde de o minte bolnăvicioasă.

Speranța aceasta am văzut-o în ochii refugiaților ucraineni care au fost alături de credincioșii parohiei noastre la Slujba de Înviere. Au fost în jur de 50 de persoane, fiecare păstrând cu sfințenie tradițiile zonei de unde provin. Niște adolescenți care și-au adus la sfințit chiar și ghete noi de fotbal (în unele zone se sfințesc, pe lângă coșuri, și haine noi, înainte de a fi purtate pentru prima dată) arată că nici bombele pe care s-a scris ironic/ satanic „Hristos a înviat” nu pot să oprească viața. Una dintre mamele refugiate a ținut chiar să facă pască tradițională ucraineană, chiar și pentru alte familii care nu aveau posibilitatea să facă lucrul acesta. A făcut aceasta pentru a arăta cât de importantă este Sărbătoarea Învierii în vreme de război, pentru a le încuraja și pe celelalte mame că se va termina totul și se vor întoarce la soții lor care au rămas să lupte. N-aș putea spune suficient de bine ce conține această pască tradițională ucraineană. Un singur lucru pot să spun cu certitudine: că are gust de Speranță.

pr. Marius N. Lauruc




Sărbători Pascale Binecuvântate!

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/ Szerkesztőségünk a szigetieknek – itthonról és a nagyvilágból – és mindazoknak, akik ma húsvétot ünnepelnek/ A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/ Aux habitants de Sighet – de chez eux et de la diaspora – et à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/ Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion/ To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/ A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea /Сігетянам – з дому та з діаспори – та всім, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція бажає:

Paște Fericit!
Kellemes Húsvéti Ünnepeket!
Buona Pasqua!
Joyeuses Pâques!
Frohe Ostern!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Feliz Páscoa!
Wesołych Świąt Wielkanocnych!
Щасливого Великодня!

 

Salut, Sighet!

Foto: Tomi Hoffer




Unu plus nouăsprezece (autor, Horia Picu)

„1+19″, adică cei „20″. „1″- care dă tonul – şi „19″- care-i ţin isonul. „2″, vine după „1″, dar vine, deocamdată, degeaba. „1″ ştie să-l ţină departe pe „2″. El decide. Doar în matematică „2″ e mai mare decât „1″. În ceea ce ne doare pe noi, că e „1″, sau că-i „2″, vedem că…nu se (prea) vede ce-am vrea să vedem…

„1+19″ se poate scrie şi aşa: „1mare″ +1mai mic″ +„18″, că tot „20″ sunt. Dar chiar sunt atunci când trebuie?…

Pe 2 aprilie 2022 am simţit un concert unic la Şcoala de muzică (voi continua să-i zic aşa, deşi titulatura actuală e schimbată şi cam nelalocul ei, după părerea mea) din Sighetu Marmaţiei. Cine-a fost acolo, ştie ce-a trăit. Cine n-a fost, nu va înţelege din spusele altora cum a fost.

Am spus că am simţit un concert, nu că am văzut sau am audiat. A fost mult mai mult decât starea de bine pe care o poate da un spectacol. Aseară, empatia cu poporul ucrainean a atins, prin muzică, dans şi poezie, cote la care probabil nimeni din cei prezenţi în sală nu s-ar fi putut gândi înainte.

Români şi ucraineni, româno-ucraineni exprimându-şi prin arta muzicii, a poeziei, a dansului şi prin plânsul de neoprit drama care are o cauză de neconceput pentru Europa de secol XXI: invazia! Să te duci peste altcineva la el în ţară, la el în casă şi să-i distrugi agoniseala, să omori, să jefuieşti…

Despre război am mai scris şi-oi mai face-o. Acum să fac nişte precizări aritmetice. În Sala „Monica Chifor″, oricât ar fi fost de plină aseară, imposibil ca cei prezenţi, uitându-se de jur-împrejur, să nu-şi fi pus întrebarea unde sunt cei „1+19″ şi cum de n-au făcut nici de data aceasta „20″, la un concert caritabil, unde fiecare spectator a dat nişte bani, oricât a vrut, pentru ajutorarea unor oameni care şi-au lăsat în grabă ţara lor, cu bune, cu rele, aşa cum e ţara, dar e Ţara lor şi au fugit în alta, care, oricât de bine i-ar primi, e totuşi o ţară străină!

Se pot face şi alte calcule, toate la fel de dezastruoase. De exemplu, „0+19″, „0+ 18″, şi tot aşa, până la „0+0″. Ciudat…întotdeauna dă zero, cum suntem obişnuiţi! Ce fac „1″ şi „2″, cam ştim. Dar până la „19″, mai sunt atâtea „cifre″… Măcar vreo câteva dintre ele am fi vrut să vedem aseară…

Mă gândesc la refugiaţii din ţara vecină. Pe 2 aprilie 2022, ar fi vrut, pentru mai buna lor siguranţă şi încredere în viitor, să vadă, în sală, că cei mai importanţi „1+19″ sunt alături de ei.

Şi de noi, în egală măsură…

Horia Picu