Profesorul universitar dr. Călin Grigore Radu MIRCEA s-a născut la 30 ianuarie 1965 la Şomcuta Mare, în familia Mircea Ioan – jurist (judecător, procuror, avocat) şi Mircea Aurelia – învăţătoare, ambii părinți în prezent pensionari.
A absolvit Şcoala generală nr. 3 din Sighet, între anii 1971-1979, după care urmează Liceul „Dragoş-Vodă” din Sighet, secţia matematică-fizică, în perioada 1979-1983. În continuare este admis la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Facultatea de Construcţii, secţia Construcţii Civile, Industriale şi Agricole (1984-1989).
După terminarea facultăţii a lucrat ca inginer stagiar la IACM Sfântu Gheorghe, între anii 1989-1991.
Începe cariera universitară şi este preparator la Facultatea de Construcţii, Catedra Construcţii de Beton Armat şi Construcţii Metalice – Colectivul Construcţii de Beton Armat în perioada 1991-1993, între 1993-1998, asistent, din 1998 până în 2000 are funcţia de şef de lucrări, apoi între 2000-2004, conferenţiar, iar în 2004 devine profesor universitar.
Între anii 2002-2009 deţine funcţia de Director ştiinţific (prin cumul) la Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Construcţii şi Economia Construcţiilor (INCERC) – filiala Cluj-Napoca.
Bogata sa activitatea de cercetare s-a desfăşurat în următoarele domenii: ingineria structurală şi a structurilor spaţiale, ingineria experimentală, modelare numerică şi calculul neliniar, sustenabilitatea betonului armat şi precomprimat, materiale de construcţii, evaluarea, monitorizarea şi reabilitarea construcţiilor, managementul şi tehnologia construcţiilor, unde a avut şi are contribuţii ştiinţifice remarcabile.
Contribuţia ştiinţifică s-a materializat în articole/ studii publicate în reviste de specialitate de circulaţie internaţională, cărţi şi reglementări tehnice publicate în calitate de autor, coautor sau editor; studii publicate în volumele unor manifestări ştiinţifice internaţionale. A publicat cărţi şi capitole în cărţi de specialitate: 5 cărţi, din care 2 autor capitole (1 şi în străinătate), 1 coautor, 1 autor unic şi 1 prim-autor.
Activitatea editorială include publicarea a 7 volume, din care 2 la o manifestare internaţională de prestigiu. A mai publicat un număr de 34 de lucrări în ţară, în „Acta Technica Napocensis”, „Revista Construcţiilor”, etc. şi 42 de lucrări (articole/ studii) în volumele unor manifestări ştiinţifice recunoscute din străinătate, dintre care 3 indexări ISI ca şi coautor, 10 indexări BDI ca prim autor: Londra-Anglia, Helsinki-Finlanda, Lisabona-Portugalia, Praga-Cehoslovacia, Moscova-Rusia, Varşovia-Polonia, Montpellier şi Saint-Malo-Franţa, Dubrovnik-Croaţia, Budapesta-Ungaria, Beijing şi Shanghai-China, Melbourne-Australia, Toronto-Canada, Acapulco-Mexic, Cape Town-Africa de Sud,etc. A participat la numeroase simpozioane naţionale organizate la Cluj-Napoca, Timişoara, Bucureşti, în cadrul cărora a prezentat lucrări de specialitate, cât şi la unele manifestări ştiinţifice în străinătate, de asemenea cu prezentări de lucrări.

Din scurta introducere care conține datele mai importante din biografia prof. univ. dr. Călin G.R. Mircea puteți sesiza – în mod evident – că intervievatul meu de azi are o remarcabilă carieră profesională, universitară, fiind o personalitate care evidențiază… „amprenta” sigheteană.

Așadar, abordarea mea din această discuție va porni din… Sighet!

Ion Mariș (I.M.): Stimate domnule profesor universitar Călin Mircea, care sunt primele amintiri care vă vin în minte atunci când vă gândiți la Sighetul copilăriei și adolescenței?
Călin Grigore Radu Mircea (C.G.R.M.): Deși m-am născut la Șomcuta Mare, copilăria și adolescența mea aparțin în întregime Sighetului. Acolo am deschis ochii asupra lumii, acolo m-am format ca om. Primele imagini care îmi vin în minte sunt de pe strada Mihai Eminescu, unde am copilărit: drumurile, de mână cu mama spre grădiniță, poate cele mai senine amintiri pe care le port cu mine. Apoi au urmat anii de la Școala Generală nr. 3 și orele de la Școala de Muzică, care mi-au deschis o fereastră spre frumos ce nu s-a mai închis niciodată.
Copilăria mea sigheteană a însemnat și sport: am jucat fotbal la echipa de pitici a Școlii Sportive, cu emoțiile și bucuriile pe care doar un copil care intră pe teren le poate înțelege. Mai târziu, la liceu, am purtat culorile echipei de baschet a Liceului „Dragoș-Vodă”. Sportul m-a învățat de mic lecții pe care aveam să le regăsesc mai târziu în viața profesională: spiritul de echipă, disciplina și perseverența.
Sighetul acelor ani era un oraș cu o atmosferă aparte: plimbările prin centru, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, duminicile și după-amiezile petrecute în Grădina Morii, locul acela binecuvântat de pe malul Izei, care, pentru noi, copiii, era o lume întreagă. Verile petrecute la râu, cu Solovanul veghind totul de sus. Copilăria avea, pe atunci, un gust de libertate pe care generațiile de azi cu greu și-l mai pot închipui: plecai de acasă dimineața și te întorceai seara, iar orașul întreg era terenul nostru de joacă.
Adolescența înseamnă, desigur, anii de matematică-fizică de la Liceul „Dragoș-Vodă”: rigoarea care ne-a disciplinat gândirea și prieteniile care au rezistat timpului. Acolo s-a pus, fără să-mi dau seama atunci, temelia carierei mele de inginer: respectul pentru lucrul bine făcut și bucuria de a înțelege cum funcționează lucrurile.

I.M.: Cum a influențat – dacă a influențat – perioada petrecută la Sighet alegerea drumului dumneavoastră profesional?
C.G.R.M.: A influențat-o decisiv, fără nicio îndoială. Drumul meu spre inginerie s-a conturat pe băncile școlilor sighetene, iar meritul aparține, în primul rând, dascălilor pe care i-am avut.
La Școala Generală nr. 3 am avut o situație aparte: mama, învățătoare chiar la această școală, mi-a fost aproape în fiecare zi a copilăriei mele școlare. Atât acasă, cât și la școală, am primit aceeași lecție despre dragostea de carte și munca temeinică. Învățătoarea mea, doamna Motrea, a fost cea care mi-a pus creionul în mână și mi-a modelat primii ani, iar la gimnaziu am avut șansa unor dascăli minunați, între care diriginta noastră, doamna Șleam, și doamna Nițescu, profesoară de limba română – oameni care nu ne-au predat doar o materie, ci ne modelau caracterul. Tot din acei ani îl păstrez în suflet pe profesorul de vioară Hunyadi, de la Școala de Muzică, cel care mi-a deschis urechea și sufletul spre armonie. Cine înțelege muzica descoperă, mai târziu, că și structurile bine gândite au armonia lor.
La Liceul „Dragoș-Vodă”, secția de matematică-fizică a fost o adevărată școală de rigoare, iar aici trebuie să-i numesc, cu recunoștință, pe profesorii de matematică Szöllössy și Berinde, precum și pe profesorul de fizică Boancă, dascăli care ne-au învățat frumusețea raționamentului exact și plăcerea problemei rezolvate, lucruri care m-au condus firesc spre Facultatea de Construcții din Cluj-Napoca. Și nu pot să nu-l amintesc pe profesorul și antrenorul nostru de baschet, Tony Fangli, un prieten drag și un om deosebit, care ne-a învățat că victoria se construiește prin muncă de echipă, lecție valabilă pe teren, pe șantier și în viață.
Nu pot încheia fără a aminti influența familiei: tatăl meu, jurist, m-a învățat ce înseamnă rigoarea argumentului și respectul pentru adevăr, iar mama, ca dascăl, mi-a insuflat răbdarea de a învăța temeinic. Într-un fel, cariera universitară pe care am îmbrățișat-o mai târziu împacă moștenirea amândurora: rigoarea și vocația de dascăl.
Aș spune că Sighetul mi-a dat temelia, iar în construcții temelia hotărăște tot ce se ridică deasupra ei. Tot ce a urmat, la Cluj și în cariera academică, s-a clădit pe ceea ce am primit acasă și în școlile acestui oraș.

I.M.: Ce loc ocupă astăzi Sighetu Marmației în viața dumneavoastră?
C.G.R.M.: Un loc pe care nu l-a putut lua nimic altceva. De peste patru decenii trăiesc la Cluj-Napoca, oraș căruia îi datorez cariera și care mi-a devenit a doua casă. Dar acasă, în sensul cel mai adânc al cuvântului, rămâne Sighetul. Există o vorbă potrivită aici: poți scoate omul din Maramureș, dar nu poți scoate Maramureșul din om.
Legătura mea cu orașul nu este doar una de amintire, ci una vie: părinții mei, nonagenari astăzi, locuiesc în continuare în Sighet, iar drumurile mele spre ei sunt dese și fiecare este, într-un fel, o întoarcere la mine însumi. Coborând spre oraș, simt, de fiecare dată, aceeași emoție ca în anii studenției, când veneam acasă în vacanțe. Faptul că pot să-mi îmbrățișez părinții în orașul în care m-au crescut este un dar pe care îl prețuiesc cu atât mai mult cu cât trec anii.
Cu meseria mea i-am fost de folos Sighetului mai puțin decât mi-aș fi dorit. Activitatea mea profesională s-a desfășurat, firesc, mai ales în alte zone ale țării. Totuși, am avut câteva lucrări de suflet aici: proiectul de reabilitare a trei clădiri ale Spitalului Municipal, de care mă leagă o satisfacție aparte, pentru că una este să consolidezi o clădire oarecare și alta este să știi că, în spatele zidurilor pe care le pui în siguranță, sunt îngrijiți oamenii orașului tău. De-a lungul anilor, am mai realizat și câteva lucrări pentru persoane și firme din oraș și din zona limitrofă. Puține, dar pe fiecare dintre ele am simțit-o ca pe un fel de a întoarce o parte din ceea ce am primit. Și mărturisesc aici, cu toată sinceritatea: dacă orașul va avea vreodată nevoie de priceperea mea, ușa mea va fi întotdeauna deschisă pentru Sighet.
Sighetul rămâne pentru mine punctul de reper: orașul cu care compar, fără să vreau, toate orașele prin care am umblat. Și am avut șansa să văd multe, de la Londra la Beijing, de la Toronto la Cape Town. Nicăieri nu am regăsit liniștea serilor din Grădina Morii sau malurile Izei. Sunt lucruri care nu se măsoară și nu se publică în reviste de specialitate, dar care te țin întreg.

I.M.: Când reveniți acasă, ce loc (cu excepția casei părintești) din Sighet simțiți că vă readuce instantaneu în anii tinereții?
C.G.R.M.: Grădina Morii. De fiecare dată. E de ajuns să trec podul și să aud susurul apei și am din nou zece ani. Acolo am învățat să merg pe bicicletă, acolo ne adunam, copiii, după orele de școală, iar acele după-amiezi nu costau nimic, dar ne dădeau totul. Mai târziu, în adolescență, tot acolo se plimbau visurile și primele emoții ale vârstei. Cred că fiecare sighetean are Grădina Morii lui; a mea este populată cu chipuri dragi, unele care nu mai sunt, și, de aceea, fiecare plimbare acolo este și o revedere.
Aș mai adăuga un loc, poate surprinzător: sala de sport a Liceului „Dragoș-Vodă”. Cine a jucat baschet într-o echipă de liceu știe că o sală de sport nu este doar o sală, ci locul unde ai învățat să pierzi, să câștigi și să te ridici. Când trec pe lângă liceu, parcă aud și acum mingea lovind podeaua.

I.M.: Dacă ar trebui să definiți Sighetul într-o scurtă propoziție, care ar fi aceasta?
C.G.R.M.: Sighetul este singurul loc din lume unde nu trebuie să fiu nimic altceva decât acasă.

I.M.: Din perspectiva specialistului în construcții, ce apreciați și ce ați schimba în dezvoltarea urbană a Sighetului?
C.G.R.M.: Ce apreciez, în primul rând, este că Sighetul și-a păstrat, în bună măsură, țesutul urban istoric. Centrul orașului, cu fronturile sale de clădiri din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, rămâne unul dintre cele mai coerente din nordul Transilvaniei. Într-o epocă în care multe orașe și-au sacrificat identitatea pentru o modernizare grăbită, Sighetul a avut, poate și din constrângeri, șansa de a rămâne el însuși.
Ce aș schimba? Aș spune, cu franchețea specialistului, câteva lucruri. În primul rând, felul în care ne raportăm la fondul construit istoric: o clădire veche nu se „renovează” doar cosmetic, ci trebuie evaluată structural, consolidată acolo unde este nevoie și reabilitată cu materiale și tehnici compatibile. Termoizolarea, adesea agresivă, a fațadelor istorice, pe care o văd în toată țara, este o greșeală care costă scump pe termen lung, atât din punct de vedere tehnic, cât și identitar.
Apoi, mi-aș dori o viziune de dezvoltare pe termen lung. Un oraș nu se construiește de la un mandat la altul, ci de-a lungul generațiilor. Sighetul are atuuri extraordinare: poziția de poartă spre Maramureșul istoric, patrimoniul și Memorialul, care îl așază pe harta europeană a memoriei. O dezvoltare urbană inteligentă ar valorifica aceste atuuri prin infrastructură de acces modernizată, spații publice de calitate și un turism cultural care aduce viață în clădirile istorice, în loc să le lase să se degradeze.
Și încă un lucru, pe care îl spun cu inima, nu doar cu ochiul inginerului: cea mai valoroasă „structură” a unui oraș sunt oamenii lui. Orice investiție în urbanism trebuie dublată de motive pentru care tinerii să rămână sau să se întoarcă. Poți consolida toate clădirile unui oraș; dacă pleacă oamenii, ai consolidat doar un decor.

I.M.: Inginerii au rolul și de-a calcula rezistența construcțiilor. Cum se măsoară – în opinia dvs – „rezistența” unei comunități precum Sighetul?
C.G.R.M.: Ce întrebare frumoasă! Și permiteți-mi să răspund cu uneltele meseriei mele, pentru că ingineria structurală are, pentru ceea ce mă întrebați, trei cuvinte – nu unul singur.
Primul este, într-adevăr, rezistența: capacitatea de a prelua încărcări fără a ceda. Peste Sighet au trecut, în 700 de ani, încărcări pe care puține comunități le-ar fi putut suporta: războaie, deportări, tragedia comunității evreiești, închisoarea în care a fost martirizată elita unei țări întregi, apoi dezindustrializarea și plecarea atâtor fii ai orașului în lume. Și, totuși, orașul stă în picioare. Asta este rezistența.
Al doilea cuvânt este reziliența – și aici trebuie să fac o mărturisire de inginer. Astăzi, toată lumea folosește acest cuvânt, dar puțini mai știu că el vine din știința materialelor, unde are un sens precis: capacitatea unui material de a absorbi energia unui șoc și de a reveni la forma inițială, fără deformații permanente. Exact asta a făcut Sighetul, în chipul cel mai spectaculos cu putință: a absorbit șocul celei mai adânci suferințe a sale – închisoarea – și l-a transformat în Memorial. A întors energia loviturii în memorie, iar memoria în forță. Ca inginer, aș spune că este cea mai remarcabilă probă de reziliență pe care am întâlnit-o: un loc al durerii devenit stâlp de rezistență al identității europene.
Iar al treilea cuvânt, poate cel mai frumos, este tenacitatea. În știința materialelor, tenacitatea este capacitatea unui material de a absorbi energie înainte de rupere. Materialele tenace nu cedează brusc, nu se frâng la prima fisură, ci luptă, se deformează, rabdă și continuă să ducă sarcina. Oțelul este tenace; sticla, oricât de dură ar fi, nu este. Comunitățile sunt la fel: unele, aparent strălucitoare, se sparg la primul șoc; altele duc, generație după generație, tot ceea ce așază istoria pe umerii lor. Sighetul este, fără îndoială, din familia oțelului.
Iar proba supremă, atât pentru materiale, cât și pentru orașe, rămâne timpul. Sighetul tocmai a trecut-o: 700 de ani de existență – și sunt convins că are înainte o viață încă foarte lungă.

I.M.: Dacă ați avea posibilitatea să contribuiți la un proiect major pentru Sighetul viitorului, care ar fi acesta și cum l-ați imagina pentru următorii 25 – 50 de ani?
C.G.R.M.: Visez pentru Sighet un proiect care nu este, în primul rând, despre ziduri – deși un inginer constructor le-ar găsi și zidurilor locul potrivit. Visez un centru de cercetare și cultivare a valorilor trecutului: un loc cu viziune, care să adune, să studieze și să transmită mai departe tot ceea ce acest oraș și acest Maramureș au acumulat în șapte secole.
L-aș imagina sprijinit pe trei piloni. Primul: cercetarea și cultivarea valorilor – istoria orașului, conviețuirea culturilor care l-au format, meșteșugurile, lemnul, arhitectura tradițională, întregul patrimoniu inestimabil care astăzi se pierde, tăcut, generație după generație. Al doilea pilon, la fel de important: studierea greșelilor trecutului. Sighetul găzduiește deja, prin Memorial, una dintre cele mai importante instituții europene ale memoriei, iar lecția lui este limpede: un trecut cercetat cu onestitate, cu tot ceea ce are el luminos și întunecat, este singura temelie pe care se poate construi sănătos. Comunitățile care își uită greșelile le repetă; cele care le studiază se imunizează. Iar al treilea pilon ar fi viziunea: nu conservarea de dragul conservării, ci trasarea drumului prin care aceste tradiții se integrează în viitor. Cum pot trăi meșteșugurile în economia de mâine? Cum poate rămâne vie arhitectura de lemn în satul secolului al XXI-lea? Cum poate deveni identitatea maramureșeană un avantaj, și nu o piesă de muzeu?
Aș mai adăuga acestui centru o dimensiune la care țin în mod deosebit: apropierea de frații noștri de peste Tisa. Sighetul are acest privilegiu rar de a fi despărțit doar de un râu de comunitățile românești din dreapta Tisei, care au păstrat, în condiții adesea mult mai grele decât ale noastre, limba, credința și tradițiile. Un asemenea centru ar trebui să fie și al lor: un loc care cercetează și cultivă împreună patrimoniul comun, care leagă școlile, meșterii și oamenii de pe cele două maluri. Iar aici inginerul din mine zâmbește: toată viața am calculat structuri, dar știu bine că cele mai importante poduri care se pot construi la Sighet nu sunt din beton sau din oțel, ci sunt podurile dintre oameni. Pe acestea merită să le proiectăm cu cea mai mare grijă, pentru următorii 25–50 de ani.
Peste 25–50 de ani, un asemenea centru ar putea face din Sighet ceea ce poziția și istoria îl îndreptățesc să fie: capitala memoriei și a tradiției vii din nordul României, un loc unde vii nu doar să privești trecutul, ci să înveți de la el cum se construiește viitorul, pe ambele maluri ale Tisei.
Iar contribuția mea? O spun fără ezitare: cu tot ce știu. Un asemenea centru ar merita să își găsească locul într-o clădire istorică a orașului, evaluată, consolidată și reabilitată așa cum se cuvine – și iată că inginerul de structuri își găsește firesc locul în acest proiect. Ar fi, poate, cel mai frumos mod de a închide cercul: copilul care a plecat de pe strada Mihai Eminescu să contribuie la construirea Sighetului în care nepoții noștri vor alege să rămână.

I.M.: Cum vedeți evoluția învățământului tehnic în România pe termen mediu și lung?
C.G.R.M.: Îmi permiteți să fiu sincer până la capăt? Nu putem vorbi despre învățământul tehnic rupt de întreg, iar întregul arată îngrijorător. O spun cu durere, din interiorul sistemului, după mai bine de trei decenii de carieră universitară: învățământul românesc, în ansamblul lui, a ajuns într-o stare care nu ne face cinste. Am degradat, reformă după reformă, un sistem care a format generații de valoare și am ajuns să ne mirăm că matematica și fizica nu mai atrag pe nimeni, că universitățile tehnice primesc studenți pe care trebuie, mai întâi, să-i recupereze și abia apoi să-i formeze, că absolvenții cei mai buni pleacă.
De aceea, convingerea mea este că drumul de acum înainte are două etape, în această ordine obligatorie. Întâi, o reîntoarcere de urgență la valorile tradiționale ale școlii românești – cele pe care generația mea le-a primit în școlile Sighetului: rigoarea, temeinicia, respectul pentru dascăl și pentru carte, munca susținută și meritocrația fără scuze. Nu este nostalgie, ci inginerie: când o structură este avariată, mai întâi o consolidezi pe fundația ei sănătoasă și abia apoi construiești deasupra. Nu poți reforma pentru viitor un sistem care și-a pierdut temelia.
Și aș sublinia aici o condiție fără de care nimic nu este posibil: stabilitatea legislativă. Școala românească a fost supusă, în ultimele decenii, unui șir nesfârșit de modificări – legi, metodologii, planuri-cadru schimbate uneori de la un an la altul. Or, în educație, ca și în construcții, nu poți evalua ceea ce ai făcut și nu poți trasa ori implementa direcții pentru viitor dacă terenul de sub tine se mișcă permanent. Orice măsurătoare serioasă cere un reper fix. Educația are nevoie de un cadru legislativ stabil, așezat pe consens și gândit pentru o generație, nu pentru un ciclu electoral. Abia atunci putem evalua cinstit unde suntem și putem construi coerent încotro mergem.
Abia apoi vine a doua etapă: reformarea și orientarea spre viitor. Iar aici, poate surprinzător, văd în inteligența artificială mai degrabă o șansă decât o amenințare – o șansă ca aceste procese să se accelereze. Inteligența artificială poate prelua rutina și birocrația care sufocă astăzi dascălii, poate personaliza învățarea și poate pune instrumente extraordinare în mâna unui profesor bun. Dar să fim bine înțeleși: ea va face și mai vizibilă diferența dintre școala care formează oameni capabili să gândească și cea care produce diplome. Calculul de rutină îl va face mașina; judecata – inginerească, medicală, morală – rămâne a omului, iar școala există tocmai pentru a o forma.
Cât despre învățământul tehnic, în particular, România are o nevoie uriașă de ingineri: infrastructura care abia acum se construiește, fondul de clădiri care trebuie consolidat și tranziția energetică o demonstrează. Cererea există; rămâne să reconstruim școala capabilă să-i răspundă. Sunt, în fond, optimist: am în fața mea, an de an, tineri excepționali – mai puțini decât altădată, dar de o calitate care mă convinge că are cine duce mai departe ingineria românească. Datoria noastră este să nu-i risipim.

I.M.: Cât de motivant sau – mai bine spus – ce vă motivează și astăzi să rămâneți activ în mediul academic?
C.G.R.M.: Răspunsul scurt: studenții. Răspunsul lung începe tot de la ei.
După mai bine de trei decenii la catedră, aș putea spune că am văzut aproape tot ce se poate vedea într-o carieră universitară. Și totuși, în fiecare toamnă, când intru la primul curs în fața unei noi generații, simt aceeași emoție ca la început. Pentru că fiecare generație este altfel, fiecare te obligă să te reinventezi, să găsești un drum nou către mintea și interesul unor tineri care nu mai seamănă cu cei de acum zece sau douăzeci de ani. Un dascăl care nu mai simte emoția aceasta ar trebui să se oprească; eu o simt încă și de aceea continui.
Apoi, mă motivează ceva ce doar profesorii înțeleg pe deplin: bucuria de a-ți vedea discipolii crescând. Am avut privilegiul să îndrum mulți doctoranzi, deveniți, la rândul lor, specialiști și dascăli, și să văd foști studenți construind, la propriu, în cazul meseriei noastre. Trec prin țară și văd clădiri, structuri și lucrări la care au pus umărul ingineri care au trecut prin amfiteatrele și laboratoarele noastre. Este o formă de a rămâne în lume care nu se compară cu nimic. Un dascăl nu se stinge niciodată de tot, pentru că ceva din el lucrează mai departe în fiecare om pe care l-a format. Mama, ca învățătoare, mi-a spus asta cu mult înainte să o înțeleg; astăzi o trăiesc.
Și tot aici trebuie să spun că eu însumi sunt veriga unui lanț. Port cu mine, în tot ce fac în universitate, memoria mentorilor mei, profesorii Mihăilescu și Ionescu, cărora le datorez formarea mea ca om de școală și de știință. De la ei am învățat că a fi profesor universitar nu este o funcție, ci o slujire. Când îmi îndrum doctoranzii, nu fac decât să dau mai departe ceea ce am primit de la ei, iar aceasta este, poate, cea mai profundă motivație dintre toate: să nu se rupă lanțul.
Mă motivează și cercetarea. Curiozitatea nu iese la pensie. Domeniul nostru trece prin transformări extraordinare: materiale noi, sustenabilitate, modelare numerică și inteligență artificială. Sunt întrebări la care generația mea încă are ce răspunde și mi se pare o risipă să te retragi tocmai când experiența acumulată în decenii se poate întâlni cu uneltele cele mai noi.
Și, poate, un ultim motiv, cel mai simplu: recunoștința. Am primit enorm de la școală, de la cea din Sighet până la cea din Cluj. Atâta vreme cât pot da înapoi, este datoria mea să o fac.

I.M.: Care este proiectul profesional de care vă simțiți cel mai legat și de ce?
C.G.R.M.: Întrebare grea pentru cineva care a lucrat, în peste trei decenii, la sute de proiecte. E ca și cum ai întreba un părinte care copil îi este mai drag. Dar să încerc.
Dacă vorbim despre anvergură, aș aminti contribuția la lucrările Autostrăzii Transilvania – un proiect emblematic, la scara la care ingineria se întâlnește cu destinul unei regiuni întregi. Dacă vorbim despre satisfacția profesională, aș aminti proiectarea și reabilitarea sutelor de clădiri care poartă, undeva în structura lor, semnătura noastră: Centrul de Afaceri din Sibiu, magazinul Leroy Merlin din Blejoi (Ploiești), ansambluri rezidențiale, spitale, clădiri publice și private. Fiecare clădire reabilitată este o poveste cu final bun: o construcție care ar fi ajuns o problemă devine, din nou, un adăpost sigur pentru oameni. Și aș aminti aici, cu o emoție aparte, lăcașurile de cult la care am lucrat, pentru că atunci când pui umărul la o biserică, cum a fost, de exemplu, biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Satu Mare, nu lucrezi doar pentru oamenii de astăzi, ci și pentru generațiile care vor veni să-și plece capul acolo, mult după ce numele inginerului va fi fost uitat. Sunt lucrările în fața cărora meseria noastră se apropie cel mai mult de sacralitate.
Iar dacă vorbim despre pasiunea cercetătorului, acolo inima mea bate pentru două teme cărora le-am dedicat ani buni: modelarea numerică a structurilor din beton armat și studiul fisurării timpurii a betonului. Cea de-a doua sună, poate, arid pentru cititor, dar este o temă aproape filosofică: betonul, asemenea omului, își capătă multe dintre slăbiciuni în prima tinerețe. Fisurile care apar în primele zile de viață ale unei structuri îi pot marca întreaga existență. A înțelege și a preveni acest fenomen înseamnă structuri mai durabile și mai sigure. De aproximativ zece ani, împreună cu doctoranzii mei, am dus această preocupare un pas mai departe, spre una dintre frontierele domeniului: betonul cu autovindecare, un material capabil să-și închidă singur fisurile, așa cum un organism viu își vindecă rănile. Este o cercetare care mă fascinează, pentru că închide un cerc: după ce ani întregi am studiat cum se rănește betonul, studiez acum cum se poate vindeca singur. La toate acestea se adaugă ingineria seismică, pentru că, în România, orice inginer de structuri serios trăiește cu gândul la cutremur și cu răspunderea de a pregăti oamenii și clădirile pentru el.
Și totuși, observați că m-ați întrebat de proiectul de care mă simt cel mai legat, nu de cel de care sunt cel mai mândru. Iar aici răspunsul este altul și cred că cititorii dumneavoastră îl vor înțelege imediat: cele trei clădiri ale Spitalului Municipal din Sighet. Nu este nici cel mai mare proiect al meu, nici cel mai spectaculos din punct de vedere tehnic. Dar este singurul în care inginerul care calcula și copilul care a crescut pe strada Mihai Eminescu au lucrat împreună. Acolo nu consolidam doar niște structuri; puneam în siguranță clădirile în care sunt îngrijiți oamenii orașului meu. De proiectele mari te leagă profesia; de acesta mă leagă inima.

I.M.: Dacă ar trebui să alegeți între o clădire perfect proiectată și una imperfectă, dar încărcată de istorie și emoție, pe care ați salva-o?
C.G.R.M.: Pe cea imperfectă, fără nicio ezitare. Și dați-mi voie să vă explic de ce, cu un argument de inginer: clădirea perfect proiectată nu are nevoie să fie salvată. Ea se apără singură; tocmai asta înseamnă că a fost perfect proiectată. Cea care are nevoie de noi este întotdeauna cealaltă: bătrână, fisurată, obosită, dar plină de viața celor care au trecut prin ea.
Am înțeles, după ani de meserie, că o clădire veche nu este doar o structură, ci memorie materializată. Zidurile ei au înregistrat tot: nunțile și doliile, generațiile de copii, vremurile bune și pe cele pe care am vrea să le uităm, dar nu avem voie. Când demolezi o asemenea clădire, nu dărâmi doar ziduri, ci rupi o pagină dintr-o carte care nu se mai poate rescrie. Iar când o salvezi, faci cea mai frumoasă parte a meseriei noastre: pui știința de azi în slujba memoriei de ieri, pentru oamenii de mâine.
O bună parte din cariera mea a însemnat tocmai reabilitarea construcțiilor. Fiecare clădire veche pe care am consolidat-o m-a învățat același lucru: „imperfecțiunea” ei este, de cele mai multe ori, doar o bătrânețe cinstită, iar bătrânețea se tratează cu respect, nu cu buldozerul. Cu atât mai mult într-un oraș ca Sighetul, unde aproape fiecare clădire din centru este martora unui secol și jumătate de istorie.
Iar dacă mă întrebați ce clădire îmi vine prima în minte la această întrebare, vă dau un exemplu la care țin în mod deosebit, chiar dacă nu este din Sighet: clădirea Bibliotecii Județene ASTRA din Sibiu, la a cărei reabilitare am avut onoarea să lucrez. Și nu este o bibliotecă oarecare: vorbim despre prima bibliotecă publică a românilor din Transilvania, născută sub egida Asociațiunii ASTRA, care, încă din 1861, sub stăpânire străină, a ținut aprinsă flacăra limbii și a conștiinței naționale. Între zidurile ei sunt păstrate manuscrise, incunabule și cărți rare – memoria scrisă a unei culturi întregi. Gândiți-vă ce înseamnă o asemenea lucrare pentru un inginer: nu consolidezi doar o clădire de patrimoniu, ci însăși casa memoriei. O bibliotecă este, dacă vreți, memoria memoriei, iar în fața ei întrebarea dumneavoastră nici nu se mai pune: o salvezi cu toată știința și cu tot sufletul.

I.M.: Se spune că orașele seamănă cu oamenii care le locuiesc. Cu ce fel de om ați compara Sighetul și de ce?
C.G.R.M.: Cu un om în vârstă, înțelept, demn și discret, dintr-o generație care se stinge încet și pe care nu o vom putea înlocui  niciodată.
Gândiți-vă la un asemenea om: a văzut trecând peste el imperii, granițe, războaie și ideologii. A vorbit și a auzit în jurul lui mai multe limbi – româna, maghiara, idișul, ucraineana, germana – și a învățat din asta lecția pe care unii nu o învață niciodată: că poți conviețui cu cel diferit de tine fără să te pierzi pe tine. A suferit enorm și a iertat, dar nu a uitat, pentru că știe că uitarea e o a doua nedreptate. Nu se plânge, deși ar avea motive. Nu se laudă, deși ar avea cu ce. Își crește copiii cu carte și îi lasă să plece în lume fără să-i șantajeze sentimental, dar îi așteaptă mereu, cu poarta deschisă și cu masa pusă. Și, mai presus de toate, stă în picioare. La 700 de ani, stă în picioare.
Iar dacă îmi permiteți o mărturisire: când descriu acest om, eu nu descriu o abstracțiune. Descriu generația părinților mei, nonagenari, care trăiesc și astăzi în Sighet. Poate de aceea, pentru mine, orașul și oamenii lui s-au contopit de mult într-un singur chip, unul căruia îi datorez tot și în fața căruia mă înclin.

I.M.: În încheierea discuției noastre, v-aș ruga să transmiteți un mesaj autorităților locale din postura de cadru universitar, specialist în domeniul construcțiilor!
C.G.R.M.: O fac cu tot respectul pentru cei care poartă astăzi răspunderea orașului, pentru că știu, din toată experiența mea, că este mai ușor să critici o lucrare decât să o duci la bun sfârșit.
Primul meu mesaj este despre moștenirea construită. Sighetul are un patrimoniu pe care multe orașe l-ar invidia, dar patrimoniul nu iartă amânarea. O clădire istorică neîngrijită nu rămâne pe loc: se degradează tăcut, an după an, iar, la un moment dat, costul salvării depășește puterile oricărui buget local. De aceea, rugămintea specialistului este aceasta: tratați fondul construit istoric ca pe o urgență strategică, nu ca pe o problemă estetică. Începeți cu ceea ce nu se vede: evaluarea structurală, expertizele și ierarhizarea riscurilor, iar abia apoi treceți la fațade. În construcții, ordinea aceasta nu este o opțiune, ci o lege: întâi siguranța, apoi frumusețea. Și, vă rog, ocoliți soluțiile ieftine și grăbite care mutilează clădirile vechi. Reabilitarea făcută prost costă, în timp, mai mult decât cea făcută bine.
Al doilea mesaj este despre orizontul de timp. Un oraș nu se administrează de la un mandat la altul, ci se construiește pe generații. Aniversarea celor 700 de ani este ocazia perfectă pentru o viziune așezată: unde vrem să fie Sighetul la 750 de ani? Ce lăsăm în urmă? Deciziile de urbanism luate astăzi vor fi lăudate sau reproșate de oameni care încă nu s-au născut. Acesta este criteriul cu care merită cântărite.
Iar al treilea mesaj este, de fapt, o ofertă. Sighetul are, risipiți prin țară și prin lume, specialiști de valoare în toate domeniile, oameni care au plecat de aici și care ar răspunde cu drag dacă orașul i-ar chema. Folosiți-i! Experiența lor nu costă nimic atunci când este pusă în slujba orașului de acasă. În ceea ce mă privește, am spus-o și în această discuție și o repet la final, ca să nu existe nicio îndoială: pentru Sighet, ușa mea este întotdeauna deschisă.
Închei mulțumindu-vă dumneavoastră pentru această călătorie prin amintiri și prin oraș și urându-i Sighetului, la ceas aniversar, ceea ce un inginer îi poate ura cel mai frumos: temelie tare, structură sănătoasă și încă multe secole în picioare. La Mulți Ani, Sighet!

I.M.: Vă mulțumesc și eu pentru plăcerea de-a vă fi însoțit în această… călătorie!

Ion Mariș

Ce s-a întâmplat aseară, 17 iulie 2026, poate fi numit Actorul (Claudiu Bleonţ) şi spectatorii.

Recunosc că mi-e greu să scriu o cronică de teatru pe care o simt că nu poate fi altcumva decât pozitivă. Claudiu Bleonţ poate s-ar gândi că am umblat la traista cu osanale pe care am răsturnat-o în acest text, aşa cum el a răsturnat aseară cutia de bere pe scenă. El s-a grăbit să şteargă urmele şi a fost apreciat de public pentru caracterul lui gospodăresc. Acest text va rămâne. Probabil că actorul l-ar fi preferat mai critic. N-o pot face, pentru că sunt doar un spectator care simte emoţia transmisă de un actor.

Pe scena Şcolii de Muzică a fost chiar IONA, coborât din textul lui Marin Sorescu şi materializat în actorul Claudiu Bleonţ. Au fost momente când ne-am regăsit şi noi în fragmente din rostirile actorului. Chiar aş fi vrut să am posibilitatea să-l întreb pe oaspetele nostru dintr-o frumoasă vineri de vară dacă ar avea posibilitatea să se nască iar şi iar, oare ar schimba ceva? Ar alege alt drum pe care să meargă? Alt drum pe care să urce?

Vedem actori pe scenă, pe ecran şi ne plac, sau nu ne plac. Avem doar impresii. Arată bine, au voci puternice şi plăcute, au expresivitate artistică. Spectatorul rămâne doar cu subiectivismul limitelor sale şi dă verdicte. Asta a fost de când e lumea actorilor în primele planuri ale existenţei spirituale a omului.

Situaţia se schimbă când actorul de pe scenă termină rolul, primeşte aplauzele şi rămâne în faţa spectatorilor săi şi nu joacă niciun rol. Povesteşte despre el, despre năzuinţele şi temerile sale. Adică e „un om între oameni” care simte nevoia de a discuta cu alţi oameni. Tocmai acest lucru l-a făcut pe Claudiu Bleonţ să primească aprecierile sighetenilor, nespuse poate cu voce tare, dar oricum scrise în aceste rânduri.

Citez dintr-o cronică de teatru luată de pe https://www.palatulculturiibistrita.ro/eveniment/iona-spectacol-de-teatru-728: „ Iona e un personaj biblic, înghițit de un pește. Ne găsim în ținuturile mitologiei, iar mitul lui Iona este, ca orice mit care se respectă, un mit de-o actualitate continuă. Timp de trei zile Iona, captiv în burta peștelui, se roagă Domnului, a treia zi peștele îl aruncă pe țărm. Istoria lui Iona e mai lungă. […] Sorescu îl ia pe Iona, cu singurătatea lui cu tot, și-l lasă să se înfrupte din darul vorbirii, al cuvântului. Dar omul nu vorbește singur, vorbește cu sine. […] cuvântul lui Iona nu rămâne monolog. Iona lui Sorescu preface monologul în dialog. Fiindcă omul are nevoie de dialog. Și de celălalt. Celălaltul, semenul nostru.”

Iona suntem fiecare dintre noi. Avem o problemă, o rezovăm şi dăm de alta, mai mare şi succesiunea continuă. Până la sfârşit…

Într-o frumoasă seară de vineri, la Sighetu Marmaţiei,  Claudiu Bleonţ a dialogat cu Iona şi a fost Iona pe care şi l-ar fi dorit Marin Sorescu, apoi omul cu visurile şi îndoielile sale a dialogat cu spectatorii.

Noi, cei din sală, am mai fi stat să ascultăm un om ajuns la vârsta înţelepciunii şi a desăvârşirii actoriceşti. Nu s-a putut… Presiunea timpului ni l-a luat dintre noi, poate pentru altă scenă, în alt oraş, poate în acelaşi rol, adică pentru… „Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă,/  Amăgit atât de-adese/ Nu spera și nu ai teamă.” (Mihai Eminescu – Glossă)

Mesajul perceput aseară a fost puţin altfel decât în poezia eminesciană: speră şi nu ai teamă.
Lucru de ţinut minte pentru zile grele.
Nu credeţi?…

Horia Picu

P.S. Evenimentul s-a desfăşurat datorită efortului organizatoric al avocatei Nelica Hotea şi a fost o sărbătorire a zilei avocatului (24 iunie) şi a zilei justiţiei (5 iulie).

Foto: Ion Mariș

După publicarea mai multor volume de documente transliterate ori transcrise din arhivele bisericești, scriitorul vișeuan LAZĂR NĂSUI continuă să aducă la lumină izvoare de o valoare deosebită, punând la dispoziția istoricilor și a tuturor celor interesați de trecutul acestei regiuni un patrimoniu documentar prețios.
Fidel direcției de cercetare care îi definește activitatea, Lazăr Năsui a publicat recent, la Editura Valea Verde din Sighetu Marmației, o lucrare în care reconstituie, în peste 750 de pagini, evoluția protopopiatului greco-catolic al Vișeului în cadrul Episcopiei de Gherla între anii 1853 și 1930.
„𝑬𝒑𝒊𝒔𝒄𝒐𝒑𝒊𝒂 𝒈𝒓𝒆𝒄𝒐-𝒄𝒂𝒕𝒐𝒍𝒊𝒄ă 𝒅𝒆 𝑮𝒉𝒆𝒓𝒍𝒂 (1853–1930). 𝑷𝒓𝒐𝒕𝒐𝒑𝒐𝒑𝒊𝒂𝒕𝒖𝒍 𝒈𝒓𝒆𝒄𝒐-𝒄𝒂𝒕𝒐𝒍𝒊𝒄 𝒂𝒍 𝑽𝒊ș𝒆𝒖𝒍𝒖𝒊 valorifică rezultatele unei cercetări desfășurate de-a lungul mai multor ani, pentru teza sa de doctorat. Volumul aduce în atenția cititorilor sute de documente inedite, multe dintre ele publicate pentru prima dată în forma lor transliterată ori transcrisă, contribuind la recuperarea unei pagini esențiale din istoria Maramureșului.
O parte importantă a cercetării are la bază documentele păstrate în arhiva fostei Parohii greco-catolice din Vișeu de Jos (azi, Biserica ortodoxă nr. 1), sediul Protopopiatului greco-catolic al Vișeului în perioada 1909–1918, considerată una dintre cele mai valoroase arhive ecleziastice din zonă. Autorul a analizat sute de documente provenite din această arhivă, acordând o atenție deosebită perioadei în care protopop al Vișeului a fost părintele Ioan Koman, personalitate marcantă a vieții religioase din Maramureș.
Un loc central în volum îl ocupă protocoalele vizitațiunilor canonice, considerate de autor cele mai importante izvoare pentru cunoașterea vieții religioase și sociale a Protopopiatului Vișeului. Citindu-le, ne-am dat seama că are dreptate. Acestea oferă informații prețioase despre situația parohiilor (starea bisericii, existența cimitirului, casa parohială, bunurile și veniturile parohiei), preoți (comportament moral, disciplină, activitatea pastorală), educație (existența școlilor, situația elevilor) și comunități locale (date demografice și sociale, viața religioasă, moralitatea, conflicte, abateri). Toate aceste informații, culese din documentele vremii, se regăsesc în paginile volumului lui Lazăr Năsui, constituind adevărate documente istorice și sociale, radiografii nu doar ale bisericilor, ci ale satului maramureșean din perioada cercetată, la care, iată, avem și noi acces.
De asemenea, șematismele au avut un rol important în cercetarea lui Lazăr Năsui, analiza acestora permițându-i verificarea și completarea informațiilor din documentele de arhivă.
Volumul aduce în atenție și mărturii lăsate de personalități precum Miron Costin, împăratul Iosif al II-lea ori Nicolae Iorga, care au consemnat impresii despre Maramureș și comunitățile sale. Valorifică, de asemenea, documente provenite din Arhivele Naționale – Serviciile Județene Maramureș și Cluj, precum și din colecțiile Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” și ale Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.
Volumul „𝑬𝒑𝒊𝒔𝒄𝒐𝒑𝒊𝒂 𝒈𝒓𝒆𝒄𝒐-𝒄𝒂𝒕𝒐𝒍𝒊𝒄ă 𝒅𝒆 𝑮𝒉𝒆𝒓𝒍𝒂 (1853–1930). 𝑷𝒓𝒐𝒕𝒐𝒑𝒐𝒑𝒊𝒂𝒕𝒖𝒍 𝒈𝒓𝒆𝒄𝒐-𝒄𝒂𝒕𝒐𝒍𝒊𝒄 𝒂𝒍 𝑽𝒊ș𝒆𝒖𝒍𝒖𝒊” reprezintă o contribuție importantă la cunoașterea trecutului Maramureșului și o dovadă că arhivele încă păstrează pagini esențiale din identitatea noastră, așteptând să fie redescoperite.
Felicitări autorului!

dr. Anuța POP

Pe 10 iulie 2026, proiectul Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș a continuat cu o activitate dedicată cunoașterii patrimoniului natural, având ca temă centrală Lemnul, unul dintre cele cinci elemente-cheie în jurul cărora a fost construit proiectul, alături de Oameni, Apă, Foc și Timp.

Intitulată „Povești din Codrii Seculari”, activitatea a constat într-o drumeție ghidată prin Codrii Seculari de la Strâmbu Băiuț, arie naturală protejată inclusă parțial în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Deși Codrii Seculari de la Strâmbu Băiuț sunt considerați printre cele mai valoroase ecosisteme forestiere din România și apar menționați în numeroase materiale de promovare a Maramureșului, rămân încă un loc pe care mulți nu au avut ocazia să îl descopere la pas. Tocmai de aceea, proiectul Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș a creat cadrul pentru o experiență autentică de cunoaștere directă, chiar în mijlocul naturii. Printre participanții la drumeție s-au numărat în special ghizi de turism din județ, aceștia fiind, de cele mai multe ori, primul contact al vizitatorilor veniți din toate colțurile lumii cu poveștile și patrimoniul Maramureșului.

Pe lângă ghizii de turism, drumeția a reunit voluntari specialiști de mediu, membri ai echipei de proiect, studenți străini și oameni ai locului. Dincolo de ceea ce a putut fi descoperit prin simțuri, explicațiile oferite de inginerul silvic și ghidul de turism Florin Mârzac au ajutat grupul să înțeleagă de ce Codrii Seculari de la Strâmbu Băiuț sunt diferiți de pădurile obișnuite: prezența arborilor care depășesc 500 de ani și mor de bătrânețe, rolul esențial al lemnului mort în menținerea vieții pădurii, etajele de vegetație, biodiversitatea remarcabilă și procesele naturale care modelează acest ecosistem în absența intervenției umane.

Partenerii activității au fost Primăria comunei Băiuț, Centrul Universitar Nord din Baia Mare – Facultatea de Inginerie, Asociația EcoLogic și Muzeul Județean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare.

Organizatorii mulțumesc Ocolului Silvic Strâmbu Băiuț pentru găzduire, precum și tuturor celor implicați în desfășurarea activității: ghizi de turism, cadre universitare, studenți, silvicultori, geologi, reprezentanți ai administrației publice locale și membri ai comunității.

Proiectul Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș este finanțat prin „BRAVoluntar” ediția 2026, program dezvoltat de Fundația OMV Petrom și Asociația pentru Relații Comunitare (ARC) și implementat de Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

APTDD NV & Echipa proiectului Geoparcul UNESCO Gutâi-Maramureș
Email: [email protected]
www.facebook.com/geoparcMM
www.instagram.com/geoparcmaramures

Cea dintâi formă de organizare a tineretului, înființată în Liceul „Dragoș-Vodă”, a fost cercetășia, foarte activă în perioada interbelică. Cercetășia a fost înființată în anul 1908 de către generalul Robert Baden-Powell având ca scop principal educația fizică, cea spirituală și dezvoltarea spiritului de autodisciplină al tinerilor. După ce Robert Baden-Powell a publicat cartea sa Scouting for Boys, fenomenul cercetășiei s-a extins din Anglia la nivelul Europei. În România, cercetăşia a luat ființă în anul 1912 la Braşov, un an mai târziu, la Blaj sub conducerea profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj și un pasionat colecționar de numismatică și arheologie, pentru ca mai apoi, să ajungă și la București la Liceul „Gheorghe Lazăr”.

După Primul Război Mondial Cercetășia română trece sub auspiciile Fundației Culturale „Principele Carol”, pentru ca în 1928 să fie transferată la Oficiul Național de Educație Fizică, în fruntea ei fiind Principele Regent Nicolae. Ca și structură organizatorică, Cercetașii României erau grupați în Marea Legiune, care cuprindea toate organizațiile din țară și care își avea sediul în București, urmată de cele 15 ținuturi  cercetășești conduse de inspectorii de ținut. Cercetașii dintr-un județ formau o legiune condusă de comandantul de legiune, iar cei dintr-o localitate formau o cohortă condusă de comandantul cohortei. Cohorta era la rândul ei împărțită în centurii, centuriile în câte 3 grupe, iar grupele în câte 5 patrule formate din 6-8 cercetași. Cercetașii aveau deviza Gata oricând!, și își desfășurau activitatea sub patronajul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Cercetășia română a fost desființată în anul 1937, fiind înlocuită de Straja Țării, organizație cuprinzând întregul tineret școlar, înființată și patronată de către Regele Carol al II-lea. A avut o viață scurtă, fiind desființată în anul 1940, odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea.

La Liceul „Dragoș-Vodă” prima cohortă de cercetași a fost creată în ianuarie 1921 la inițiativa directorului prof. Mihail Șerban și recunoscută în același an de comandamentul Marii Legiuni a Cercetașilor din România. Comandanții Cohortei au fost profesorii: Iuliu Epure și Traian Bilțiu, mai puțin în anul școlar 1929-1930 când cohorta și-a suspendat activitatea. În anul școlar 1921-1922 Comandantul a fost ajutat de instructorii Dr. I. Dermer, N. Angelescu și Dr. A. Balint, prin susținerea unor lecții despre orientarea pe hartă sau primul ajutor. În conformitate cu art. 32 din Statutul Asociațiunii Cercetașilor mai mulți intelectuali au intrat cu taxă în rândurile secțiunii; îi amintim aici pe: Dr. Ioan de Kovats, Dr. Petru Mihalyi, Dr. Iuliu Pop, Dr. Emil Edenburg, Elena Chindriș, Geza Costensky, Dr. Alexandru Lazar, Teodor Perényi, Dr. Sigismund Pop etc. Contribuții financiare substanțiale au venit și din partea Reuniunii Femeilor Române Maramureșene. Steagul cohortei a fost decorat artistic de către Ana Boca și Margareta Szabo-Bordeaux. Legământul cercetașului era depus în cadrul unor  serbări solemne și trebuia rostit în cor: Eu cercetașul… făgăduiesc: Să-mi slujesc cu dragoste Patria și Regele, să ajut pe aproapele meu, să mă supun legii cercetașului. Așa să-mi ajute D-zeu.

Poate cea mai importantă sărbătoare a Cohortei „Dragoș-Vodă” a reprezentat-o depunerea jurământului centuriei III de la Școala Normală, aflată sub comanda lui Vasile Vornicu (centuria II de la Liceul de fete „Domnița Ileana” era condusă de profesoara de gimnastică I. Pop), din 24 Iunie 1925, în prezența prof. Constantin Nedelcu, Directorul General al Cercetășiei. Activitățile au debutat cu un Te Deum în Piața Centrală, discursurile oficialităților, depunerea jurământului și defilarea centuriilor, pentru ca după masa în grădina Teatrului de Vară să se desfășoare un program cultural-sportiv. Gheorghe Vornicu consemna în Gazeta Maramureșană: Și așa s-a isprăvit una din cele mai însemnate zile din viața tineretului maramureșean, care înseamnă totodată și o piatră solidă pusă la templul nou al Patriei noastre, al muncii și al omeniei, pentru care cercetașii vor trebui să fie „gata oricând”. În această privință țara trebuie să fie profund recunoscătoare tuturor acelora care înțeleg să lupte pentru îndrumarea tineretului nostru pe căile profeților, am zice noi, pe căile omeniei mai bine zis. Și cu atât mai mult ne bucurăm cu cât în fruntea acestora se găsește. A. S. Regală Principele moștenitor Carol, menit să poarte coroana acestei țări, pe care ar vrea-o întâia dintre națiuni, pe calea progresului și a civilizației.

Dintre șefii de centurie dragoșistă îi amintim pe elevii: Mihail Marina, Corneliu Jurca, Bașca Radu, Huban Gheorghe, Teodor Oniga, Ionuț Șandorfi etc. Poate cel mai important nume al cercetașilor dragoșiști a fost Florentin Bodnar, fiu de miner, născut la 10 aprilie 1907 în Slatina din dreapta Tisei. A fost subșef de centurie a Cohortei „Dragoș-Vodă” în clasa a VII-a, diriginte Iosif Cațavei, iar în 1928 își susține cu brio Bacalaureatul la Satu Mare; în același an este admis la Institutul Superior de Educație Fizică și Sport din București. A fost campion universitar la atletism (1929-1932), fiind decorat cu insigna de aur Atlet Complet (1931) și Medalia de Aur pentru Sport (1932). La primul World  Rover Moot, de la Kandersteg, Elveția (29 iulie-8 august 1931), a făcut parte din delegația României condusă de către Teofil Sidorovici. Echipa română s-a remarcat în competițiile cercetășiei organizate cu prilejul reuniunii, iar Florea Bodnar s-a numărat printre cei mai apreciați participanți. Despre participarea la  Concursul aeronautic, Gazeta Maramureșană consemna: Proba a constat din fugă pe o distanță aproape de 1500 m. pe teren variat – șes, apă, lac și deal. În goana după record mulți concurenți au alunecat pe iarbă, alții au căzut în baltă, iar majoritatea s-au găsit în lipsă de puteri de a mai urca dealul la sosire după trecerea prin lac. Comandantul centuriei Bodnar Florea este stăpân pe sine, în clipele aceasta nu este Bodnar, ci România. Aplauze puternice și lacrimi în ochii românilor. Rezultatul: I. Norvegia, II.. România, III.. Suedia. Vedem deci cum un tânăr maramureșan, prin puterea și agilitatea fizicului său, a adus cinste întregii țări.

Florea (devenit Florentin) Bodnar în anul 1932 a obținut diploma de licență ca șef de promoție și a fost numit profesor la Școala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. A fost apoi mutat la Școala Superioară de Comerț din Timișoara și la Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea. Din 1950 până în 1972, la pensionare, a urcat treptele carierei universitare, fiind rând pe rând, asistent, lector, șef de catedră la Universitatea Babeș-Bolyai și Institutul de Medicină și Farmacie din Cluj.

În perioada postbelică, tradiția cercetășiei n-a fost reluată, noile organizații de tineret, U.T.M. sau U.T.C, fiind în ton cu vremurile.

După 1989 au existat încercări în țară și județ de relansare a cercetășiei, însă la CNDV tradiția interbelică nu a fost încă reînviată. Rămâne de văzut dacă generațiile viitoare vor redescoperi spiritul cercetășesc care a marcat istoria liceului în perioada interbelică.

Bibliografie:
Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Valeriu Tebeică, Istoricul cercetășiei, în Cercetașul, Aprilie, Nr. 2, 1930.
Anuarul XI și XII  al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet pe anii școlar 1929 – 1930 și 1931, Tipografia Wizner și David.
Dan Alecu, Școala și elevii, în Revista Memoria, 2000, Anul 11, nr. 30-31.
www.povesteaunuicercetas.ro

Foto 1. Grup de cercetași din cohorta „Dragoș Vodă”, cu comandantul lor, prof. I. Epure; sursa: Anuarul IV al Liceului „Dragoș Vodă”, pe anul școlar 1922 – 23, Tipografia Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș.
Foto 2. Kandersteg, Elveția (1931). Generalul Baden-Powell și Al. Hubert Martin, Directorul Biroului Internațional vizitează tabăra cercetașilor români; sursa: https://cercetasia.blogspot.com/2012/02/ziua-mondiala-cercetasiei
Foto 3. Florea Bodnar în anii ʹ30 ai secolului trecut; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.
Foto 4. Florea Bodnar (cel din zăpadă) în tabăra de schi cu colegii de studenție, Anul I la Institutul Superior de Educație Fizică, Predeal, ianuarie 1930; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.

Marius Voinaghi

Scriu aceste rânduri nu ca un observator din afară, ci ca un om care trăiește această realitate în fiecare zi.
De aproape un sfert de secol trăiesc în Italia. Acolo muncesc, acolo mi-am construit o viață și am învățat să respect o altă cultură, o altă limbă și alte reguli. Dar, în tot acest timp, nu am încetat niciodată să iubesc România și să mă întorc acasă ori de câte ori am avut ocazia.
Nu scriu aceste rânduri pentru a judeca diaspora. Eu fac parte din ea. Și nu le scriu nici pentru a-i judeca pe cei rămași acasă.
Le scriu pentru că, în toți acești ani, am avut privilegiul și, uneori, durerea de a privi ambele lumi. Am văzut sacrificiile celor plecați, dar și greutățile celor rămași. Am înțeles că fiecare poartă propriile răni și că, de prea multe ori, ajungem să ne judecăm unii pe alții fără să ne cunoaștem cu adevărat povestea.
Poate că tocmai de aceea simt nevoia acestei reflecții.
Există un moment pe care fiecare român plecat în străinătate îl așteaptă cu sufletul la gură… Momentul în care își închide ușa casei, urcă în mașină sau în avion și pornește spre România.
Spunem simplu: „Merg acasă.”
Câtă emoție încape în aceste două cuvinte! Ele nu înseamnă doar o destinație pe hartă. Înseamnă nostalgia copilăriei, vocea părinților, ulița pe care ai învățat să mergi, râul în care ai făcut baie, banca din parc unde ai visat la viitor. Înseamnă rădăcinile tale.
Pentru noi, cei plecați, concediul nu este doar o vacanță. Este întâlnirea cu o parte din sufletul pe care am fost nevoiți să-l lăsăm în urmă.
De aceea plecăm cu mașinile încărcate până la refuz. Nu doar cu bagaje și cadouri, ci și cu dor. Un dor adunat în luni întregi de muncă, în sărbători petrecute departe de familie, în aniversări urmărite printr-un ecran de telefon și în îmbrățișări amânate ani la rând.
Și totuși…
În ultimii ani am observat că întoarcerea acasă nu mai este întotdeauna atât de simplă.
Cu mulți ani în urmă, cineva mi-a spus o frază pe care n-am putut să o uit niciodată: „Abia așteptăm să plecați înapoi la sfârșitul verii, că prea aveți pretenții.”
M-au durut acele cuvinte. La început m-am revoltat.
Cum adică, „noi”? Noi, cei care muncim zece sau douăsprezece ore pe zi? Noi, cei care am lipsit de la mesele de Crăciun, de la botezurile nepoților, de la înmormântările celor dragi? Noi, cei care am învățat o limbă nouă, alte reguli și alte obiceiuri doar pentru a putea construi un viitor mai bun?
Mi s-a părut o nedreptate.
Dar timpul are darul de a ne obliga să privim lucrurile din mai multe unghiuri.
Și am înțeles că omul acela nu vorbea despre toți emigranții. Vorbea despre un comportament care există și pe care nu avem voie să-l ignorăm.
Pentru că, din păcate, există și printre noi oameni care, odată întorși acasă, simt nevoia să demonstreze că au reușit.
Nu tuturor, desigur.
Dar suficient de mulți încât să lase o imagine greșită despre întreaga diasporă.

În fiecare vară, orașele și satele României se umplu de mașini puternice, cu numere de Italia, Germania, Spania sau Franța. Unele sunt cumpărate prin muncă cinstită și prin sacrificii uriașe. Dar există și situații în care aparențele costă mai mult decât își permit oamenii.
Am cunoscut persoane care au făcut credite sau au scos bani din bancă doar pentru a veni două săptămâni acasă „cum trebuie”. Restaurante scumpe, haine de firmă, telefoane afișate ostentativ, bancnote aruncate pe masă, dorința de a impresiona pe toată lumea.
Și m-am întrebat de multe ori: Pe cine încercăm, de fapt, să convingem? Pe ceilalți sau pe noi înșine?
Adevărata valoare nu are nevoie de spectatori.
În același timp, trebuie să ne gândim și la cei rămași acasă.
Ei muncesc la fel de cinstit. Își cresc copiii. Își îngrijesc părinții. Își plătesc taxele și încearcă să ducă o viață demnă într-un sistem care nu le face întotdeauna viața ușoară.
Nu merită să fie făcuți să se simtă mai mici doar pentru că nu au plecat din țară.
Mai există un lucru pe care îl observ în fiecare vară.
Orașele se schimbă peste noapte. Traficul devine sufocant, parcările dispar, restaurantele sunt pline.
Este firesc. Toți vrem să profităm de puținele zile petrecute acasă.
Dar uneori uităm că și cei care locuiesc acolo tot anul au dreptul la liniștea și la respectul lor.
De multe ori aud în jurul meu comparații care dor.
„În Italia nu se face așa…”
„În Germania lucrurile sunt altfel…”
„La voi nu funcționează nimic.”

Da, sunt multe lucruri pe care le-am învățat în țările care ne-au primit. Și eu trăiesc în Italia de aproape un sfert de secol. Acolo am învățat disciplina, punctualitatea, respectul pentru spațiul public și pentru timpul celorlalți. Sunt valori pe care le prețuiesc și pe care încerc să le aplic în fiecare zi.
Dar toate acestea nu îmi dau dreptul să privesc de sus țara în care m-am născut.
România are problemele ei. Le știm cu toții. Dar oamenii care au rămas acasă nu sunt vinovați pentru toate neajunsurile ei. Ei își duc propriile lupte, la fel cum noi ni le ducem pe ale noastre.
Îmi amintesc o întâmplare petrecută într-o farmacie.
O tânără venită din Germania a cerut un medicament. Farmacista i-a răspuns politicos că produsul respectiv nu există. Înainte ca aceasta să poată explica mai departe, băiatul care o însoțea a izbucnit: „Ce țară de rahat! La voi nu găsești nimic!”
Farmacista încerca să îi spună că denumirea comercială a medicamentului era diferită în România și că, dacă îi spune substanța activă, îi poate oferi imediat echivalentul.
Dar el nu mai asculta. Hotărâse deja că problema era țara.
Am plecat din farmacie cu un gust amar. Nu pentru că lipsea un medicament. Ci pentru că, uneori, uităm cât de ușor putem răni prin felul în care vorbim despre propria noastră țară.
Critica poate construi. Disprețul nu construiește niciodată.
Mai există apoi un lucru pe care foarte mulți îl interpretează greșit. Limba.
De câte ori un român venit din Italia strecoară câte un cuvânt în italiană, imediat apare cineva care spune: „Ia uite-l! Nu mai știe românește. Acum se dă mare!”
Da, există și persoane care fac asta intenționat. Dar ele sunt puține. Cei mai mulți nu o fac din aroganță. O fac fără să își dea seama.
După douăzeci sau treizeci de ani petrecuți într-o altă țară, începi să gândești în două limbi.
La serviciu vorbești italiană. La medic vorbești italiană. La bancă vorbești italiană. La magazin vorbești italiană. Uneori chiar visezi în… italiană.
Iar când revii acasă și începi să povestești, primul cuvânt care îți vine în minte este cel pe care îl folosești zilnic. Mi se întâmplă și mie.
Sunt momente în care caut câteva secunde un cuvânt românesc pe care îl știam perfect odinioară. Îmi vine imediat în italiană, iar românescul apare puțin mai târziu.
Nu pentru că mi-aș fi uitat limba. Nu pentru că mi-ar fi rușine că sunt româncă. Ci pentru că aceasta este realitatea unui om care trăiește între două limbi și între două culturi.
Și atunci ajung la ceea ce cred că este adevăratul preț al emigrării.
Nu munca. Nu dorul. Nu sărbătorile petrecute departe de cei dragi. Ci faptul că, încet, încet, începi să nu mai aparții pe deplin nici unui loc.
Oricât de bine te-ai integra într-o țară străină, vei rămâne întotdeauna omul venit din altă parte.
Poți vorbi limba perfect. Poți respecta toate regulile. Poți munci o viață întreagă. Poți fi apreciat și respectat. Dar, în adâncul sufletului, vei ști că nu acolo ai făcut primii pași, nu acolo ai copilărit și nu acolo îți sunt rădăcinile.
Iar când te întorci în România, descoperi că nici ea nu a rămas pe loc.
Orașul s-a schimbat. Cartierul s-a schimbat. Părinții au îmbătrânit. Copiii au crescut. Unii prieteni au plecat și ei. Alții nu mai sunt. Foștii colegi de școală sau de serviciu s-au schimbat atât de mult încât uneori nici nu îi mai recunoști.
Și, fără să îți dai seama, începi să ai un sentiment ciudat.
Te plimbi pe străzile copilăriei și ai impresia că ești turist în propriul tău oraș.
În străinătate ești „românul”.
În România ești „cel venit din Italia”.
Rămâi suspendat între două lumi.
Poate tocmai această ruptură îi face pe unii să simtă nevoia să demonstreze că au reușit. Poate de aceea unii afișează mai mult decât au.
Poate de aceea alții vorbesc prea tare despre câți bani câștigă sau despre cât de bine este în țara în care trăiesc.
Dar succesul nu se măsoară în mașina pe care o conduci. Nu în telefonul pe care îl pui pe masă. Nu în hainele pe care le porți. Și nici în banii pe care îi cheltuiești în cele două săptămâni de concediu.
Adevărata reușită este să te întorci acasă și oamenii să se bucure sincer că ai venit. Să fii întâmpinat cu o îmbrățișare, nu cu o ironie.
Poate că și noi, cei plecați, avem nevoie de mai multă smerenie.
Și poate că cei rămași acasă au nevoie de mai multă înțelegere. Fiindcă nimeni nu pleacă de acasă pentru că îi este ușor. Și aproape nimeni nu rămâne departe pentru că nu îi este dor.

În sfârșit, nu există două categorii de români. Nu există „cei din țară” și „cei din străinătate”.
Există doar oameni care au ales drumuri diferite și care au plătit, fiecare în felul său, un preț.
Unii au rămas lângă părinți, dar au dus povara lipsurilor. Alții au câștigat mai bine, dar au pierdut ani întregi din viața celor pe care îi iubesc.
Niciun drum nu este ușor. Și nici unul nu este lipsit de sacrificii.
Poate că, în loc să ne măsurăm unii pe alții după mașini, salarii, haine sau cuvintele pe care le rostim, ar fi suficient să ne întrebăm, cu sinceritate: „Ce mai faci? Ești bine?”
Pentru că, dincolo de granițe, de salarii și de kilometri, purtăm cu toții același dor.
Dorul de a aparține. Dorul de a fi înțeleși. Dorul de a ne simți, măcar pentru câteva zile, cu adevărat acasă.
Poate că adevărata dramă a emigrării nu este că pleci din țara în care te-ai născut. Ci că, după mulți ani, ajungi să te simți puțin străin și acolo, și aici.
Rămâi între două lumi.
Iar tot ce îți dorești este ca, atunci când spui „merg acasă”, să existe măcar un loc în care cineva să te aștepte cu aceeași bucurie cu care ai plecat.

Adriana CSURKA

 Foto: Tomi Hoffer

12 iulie 2026… a fost o duminică plină de Zilele Culturii Maghiare de la Sighet.

Formația Siculus Jazz Collective din Odorheiu Secuiesc ne-a oferit o mostră de muzică „proaspătă și elegantă”. Formația a interpretat  piese de jazz cu nuanțe… urbane.

În VIDEO –ul următor ne delectează jazzul:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Vara culturală a Maramureșului se îmbogățește cu un eveniment de excepție.

Joi, 16 iulie 2026, de la ora 18:00, la Centrul Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene din Vișeu de Sus va avea loc vernisajul expoziției de pictură „Noblețea marginii”, semnată de artistul vizual Ioan Borlean.

Expoziția este organizată sub egida Fundației „Ioan și Livia PISO” la „Centrul Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene” și Uniunea Artiștilor Plastici din România – Filiala Satu Mare, propunând publicului o întâlnire inedită cu istoria și identitatea Maramureșului, transpuse într-un limbaj artistic contemporan.

Cele 30 de lucrări reunite în această expoziție sunt inspirate din stemele/ blazoanele vechii nobilimi române maramureșene, simboluri autentice prin formă, culoare, textură și expresivitate plastică. Bazate pe o riguroasă documentare istorică, creațiile lui Ioan Borlean demonstrează că patrimoniul cultural poate deveni o sursă inepuizabilă de inspirație artistică și un mijloc de redescoperire a valorilor care definesc această parte a țării.

Prin expoziția „Noblețea marginii”, artistul propune mult mai mult decât o simplă „colecție” de picturi. Fiecare lucrare invită privitorul la o reflecție asupra identității, memoriei și continuității istorice, într-un dialog sensibil între trecut și prezent. Maramureșul Voievodal, cu întreaga sa încărcătură simbolică, este reinterpretat într-o manieră modernă, fără a-și pierde autenticitatea și forța evocatoare.

Cu această ocazie se va lansa și albumul „Steaguri și Praguri”, autor Ioan Borlean, Editura Valea Verde, 2026.

Curatorii expoziției sunt dr. Vlad Lazu, reprezentant al Centrului Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene și jurnalistul Ion Mariș. În cadrul vernisajului vor susține alocuțiuni preot Ioan Bizău, prof. univ. dr. Negoiță Lăptoiu, dr. Ioan Petrovai, arh. Dorel Cordoș și prof.univ. dr. Alexandru Leordean, personalități care vor evidenția atât valoarea artistică a lucrărilor, cât și semnificația lor culturală și identitară.

Locația vernisajului este Centrul Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene din Vișeu de Sus, lucrarea de suflet a familiei Ion și Livia Piso, înfăptuită în memoria și pentru redescoperirea trecutului nobilimii române maramureșene și a boierilor de Zârneșteni, inaugurat în anul 2014 în prezența și sub auspiciile Casei Regale a României și Academiei Române.

Expoziția va rămâne deschisă publicului în perioada 16 iulie – 31 iulie 2026, oferind vizitatorilor ocazia de a descoperi o perspectivă originală asupra simbolurilor heraldice și a patrimoniului istoric al Maramureșului.

Organizatorii adresează o invitație tuturor iubitorilor de artă, istorie și cultură să participe la acest eveniment, convinși că „Noblețea marginii” va deveni unul dintre reperele culturale ale verii maramureșene și o nouă dovadă că arta poate păstra vie memoria unei comunități și poate reda, prin frumusețe și sensibilitate, demnitatea unui trecut care continuă să inspire.

Ion MARIȘ – editor și publicist

Zilele Culturii Maghiare au continuat sâmbătă, 11 iulie 2026, cu un spectacol susținut de Márton Maneszes și orchestra lui în Piața centrală a Sighetului. Repertoriul talentatului artist clujean a inclus cântece de petrecere maghiare, cântece populare, militare și de operetă, cu acompaniament instrumental live.

Publicul a fost încântat de interpretarea exuberantă a bine-cunoscutelor melodii din patrimoniul muzical maghiar din Transilvania.

În continuare puteți urmări un montaj VIDEO de la evenimentul muzical:

Foto & Video: Ion Mariș

În data de 3 iulie 2026, vechea și superba biserică de lemn din Posta (Țara Chioarului), datând din anul 1675, a fost mistuită în flăcări.

Înainte însă și în altă țară, la 6 iunie 1992, extraordinara biserică de lemn Fantoft (de tip stavkirke) din Norvegia, datând din anul 1150, a fost incendiată de către adepții curentului black metal.
Pierderea fiind prea mare, în locul său a fost apoi reconstruită o copie integrală a monumentului.
Nedorind să mai riște ceva și neavând nenumărate biserici de lemn, precum noi, norvegienii și-au securizat contra incendiilor toate cele 28 de biserici medievale rămase, folosind următoarea baterie de măsuri:
– pentru interioarele fragile, sisteme „water mist”, adică perdele de picături fine de apă, care reduc substanțial temperatura focarului și taie oxigenul, neafectând prea grav nici picturile. În interiorul bisericilor neîncălzite, însă, sistemul de țevi trebuie umplut cu aer (pentru a evita înghețarea iarna), o valvă deschizând automat apa în momentul în care în interior sunt peste 70 de grade Celsius;
– pentru exterioare, aspersoare de mare capacitate (la cea mai faimoasă biserică de lemn din lume, Borgund, aspersoarele montate încă în anul 1982, au o capacitate de 1,3 mc pe secundă), conectate la o sursă de apă pe măsură;
– montarea de paratrăsnete ultraperformante, senzori de temperatură, detectoare de fum și camere video;
– crearea unei autonomii și automatizări complete, cu rezervoare mari de apă, surse independente de electricitate și pornirea automată a sistemelor, în caz că izbucnește focul.

După anul 1989, în județul Maramureș a ars biserica Posta, precedată de bisericile noi de lemn de la Șurdești, Borșa Complex, Rozavlea – Șesu Mănăstirii, Valea Stejarului și Bistra, unele fiind lovite de descărcări electrice, iar altele luând foc din neglijența oamenilor.

6 biserici în 36 de ani.

Trebuie știut că trăznetele au lovit în secolul XX și turnurile bisericilor de la Ieud-Deal și Desești, ambele în patrimoniul UNESCO, precum și pe biserica din satul Bogdan Vodă, însă, printr-o șansă extraordinară, toate trei au scăpat.

Propuneri

Știind că, în caz că e nevoie, pompierii nu prea au timp să ajungă în timp util, ultimele incendii de biserici dovedind că totul s-a terminat în doar 20 de minute și ținând cont de know how-ul celor aflați înaintea noastră:
– Pentru cele 8 biserici maramureșene aflate în patrimoniul UNESCO, ar trebui implementat întregul sistem norvegian.
– Pentru celelalte biserici vechi monument istoric (măcar pentru cele care au conservat picturile), ar trebui montate sistemul integral de detectori timpurii și perdeaua de apă.
– Pentru bisericile noi de lemn, ar trebui montați măcar senzorii de fum și de temperatură, plus un racord de hidrant în imediata apropiere.

Sper să mă înșel, însă orice ocolire sau amânare a acestor măsuri ar putea avea consecințe devastatoare.

Bibliografie selectivă:
https://www.fireriskheritage.net/publicationsand-research-documents-of-risk-to-cultural-heritage/enhancing-fire-protection-in-heritage-buildings-a-two-decade-review/
https://www.academia.edu/resource/work/61959947
https://link.springer.com/article/10.1007/s10694-025-01752-8
https://www.icomos.org/public/publications/wood11.pdf

Teofil Ivanciuc

Numele meu este Turda Ileana, locuiesc în comuna Săpânța și sunt educatoare la Școala Gimnazială „Dr. Gheorghe Tite”, Săpânța. Pot să vă spun că educația, ambiția și perseverența nu au vârstă. Aceasta este povestea mea, ca absolventă a Universității Babeș-Bolyai, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar, forma de învățământ la distanță, în cadrul Extensiei Universitare Sighetu Marmației, care, după două decenii de la absolvirea Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației, am reușit să obțin nota 10 la examenul de licență, o performanță care reflectă anii de studiu, perseverență și sacrificiu.

După 20 de ani de la finalizarea studiilor liceale, dorința de perfecționare profesională și pasiunea pentru educație m-au determinat să revin pe băncile facultății, asumându-mi un parcurs academic complex și solicitant. Pe durata anilor de studiu am reușit să îmbin cu succes responsabilitățile universitare cu cele familiale.

Rezultatele obținute pe parcursul studiilor universitare confirmă nu doar seriozitatea și dedicarea, ci și o pregătire profesională de înalt nivel. În timpul facultății, am susținut examenul de titularizare, obținând media 8,64, iar la examenul de definitivare în învățământ am obținut remarcabila notă 9,44, fiind a șasea notă pe județ. Încununarea acestui parcurs a fost reprezentată de promovarea examenului de licență cu nota 10. La proba orală am susținut lucrarea cu titlul „Dezvoltarea limbajului la preșcolari prin valorificarea poveștilor”, unde am împărtășit momente din experiențele de învățare trăite alături de preșcolarii implicați în activitățile noastre. Am prezentat modul în care poveștile au fost valorificate pentru stimularea dezvoltării limbajului, pentru îmbogățirea vocabularului și pentru încurajarea exprimării libere și creative a copiilor. Totodată, am argumentat alegerea strategiilor didactice utilizate, am analizat rezultatele obținute și am evidențiat impactul acestora asupra progresului preșcolarilor. Susținerea lucrării a reprezentat un moment de reflecție asupra parcursului meu academic și profesional, oferindu-mi ocazia de a demonstra competențele de cercetare și didactice dobândite pe parcursul anilor de studiu.

Rezultatele obținute se datorează îndrumării și pregătirii de excepție oferite de doamna lect. univ. dr. Cuc Maria Claudia, coordonator al lucrării mele de licență, al cărei profesionalism și devotament au contribuit semnificativ la formarea și perfecționarea mea ca și cadru didactic. Îi adresez, pe această cale, întreaga mea recunoștință și cele mai sincere mulțumiri!

Această realizare demonstrează faptul că succesul nu este condiționat de vârstă, ci de determinare, disciplină și dorința continuă de dezvoltare personală și profesională.

Povestea mea aș vrea să reprezinte o sursă de inspirație pentru toți cei care cred că este prea târziu pentru a-și urma visurile. Prin muncă, perseverență și încredere în propriile forțe, orice obiectiv poate deveni realitate, indiferent de momentul în care alegem să facem primul pas.

Turda Ileana
profesor pentru învățământ preșcolar

În anul 1713, vameșul Chilko din Sighet, încălcând aranjamentele parafate cu 10 ani mai devreme de către însuși împăratul austriac Leopold I și Compania Negustorilor Armeni, a solicitat o taxă vamală piperată (deși n-ar fi trebuit să ceară nimic pe acest sens), unui grup de negustori armeni, care transportau 132 de poveri de cai cu mărfuri orientale (mai ales mătăsuri din Persia), de la Constantinopol, via București și Brașov, către târgul de la Reuschenberg, din Germania.
Astfel, amplul proiect de reconfigurare a uneia dintre rutele comerciale Orient-Occident, prin devierea traficului dinspre Moldova spre Danzig prin Transilvania și Maramureș, la care se muncea de mulți ani, a fost zădărnicit, într-o oră, de un vameș din capătul țării, provocând pagube imense.
Drept urmare, negustorii armeni s-au reîntors la Bistrița, de unde au trecut în Moldova, de acolo urmând vechea rută prin Polonia și anunțând că nu vor mai reveni.
Dacă Chilko n-ar fi comis acel abuz, vama din Sighet ar fi încasat la întoarcerea negustorilor cca. 5-6.000 de florini doar pentru acel drum, iar planul era să se efectueze mai multe transporturi pe an!
Spre comparație, în acea vreme Sighetul avea venituri de pe urma vămii de doar cca. 1.700 de florini pe an (totuși, aproape dublu față de Bistrița).

La auzul veștii, comisarul cameral Ignatz Haan, șeful inspectoratului vamal al Transilvaniei, a scris Camerei Aulice din Viena, cerând destituirea sigheteanului și reîncorporarea Maramureșului în sistemul vamal transilvan, solicitare care nu știm ce deznodământ a avut.

Din volumul „Sighetul Marmaţiei 700 (1326 – 2026). Pagini de istorie”, în curs de publicare.

Teofil Ivanciuc

Repetiții la PALATUL CULTURII, azi Centrul Cultural Pastoral „Sf. Iosif Mărturisitorul” Sighet.

Impozantul așezământ sighetean a găzduit, ani mulți, diverse activități. Aici s-a făcut cultură, folclor, artă teatrală, muzică, pictură, chiar anumite meserii.
Aici, din 1966 și-a găsit loc și folclorul. Folclorul scenic din Maramureș, și nu numai.
Aici s-a născut și Ansamblul Folclorc MARA, în care, timp de 14 ani am activat și eu.
Călcam sfios pentru prima oară aici în augustul lui 1978, ajuns în Sighetul vegheat de Solovan și mărgint de Tisa, Iza și Ronișoara, cu repartiția în mână după terminarea studiilor.

În prima zi l-am cunoscut pe Kocsor, „gazda” Palatului. O figură impozantă, parcă întotdeauna cu haine peste măsura lui, deși avea în jur de doi metri și palma cât o lopată. Ni se pierdea mâna în mâna lui.
Era mai mult pe partea de teatru, cu afișele făcute de el, cu recuzita, făcea păpuși din ce avea și se întreținea, în timpul repetițiilor la dansuri, cu copiii colegilor care nu aveau cu cine să-i lase acasă. Da, avea grijă și de o sumedenie de porumbei, vorbindu-le domol, precum nouă.

M-a lămurit fratele meu Văsăluc (așa-i ziceam noi, cei din familie), Licoso di Marano, cum îi ziceau colegii de dansuri, să-l însoțesc la repetiții. Nu eram eu un exuberant, un băgăcios. Eram resemnat cu statutul meu de „puțin sociabil”, vorbeam doar provocat. Habar n-am de unde mi se trage!
A fost circumstanța mea norocoasă în acea zi. Lipsind un dansator, marele coregraf Gavril Ghiur m-a țintit cu arătătorul:
„Ia, tu, măi mustață, vino aici!”
„Păi, știți, eu…!”
„Nici un ‘păi știți’, vino aici!”
La finalul repetițiilor mi-a zis: „Să nu te prind că lipsești de la repetiții!”. Și da, n-am lipsit timp de 14 ani.

Toate repetițiile le-am făcut aici, la Palat. În această clădire impozantă care a dus pe umeri ani mulți cultura sigheteană.
N-am realizat atunci că putea fi mai bine. Acela a fost binele de atunci. Era și riscant să zici ceva. Nu conta că în zilele reci resimțeam frigul și în sala de repetiții. N-am ținut seama de starea a tot ce era acolo ca dotări, starea grupurilor sanitare sau faptul că după repetiții ne spălam cu apa rece ca gheața, că…
Ne-am fi dorit o sală de repetiții cu oglinzi, să ne putem autocontrola și îmbunătăți execuțiile.
Cu toate astea, pe unde am umblat și concurat, locul nostru a fost pe podium, chiar primul loc.

Nu țin minte să fi coborât ștacheta.
Totul a culminat cu „Premiul European pentru Artă Populară”, în 1980, acordat de Fundația FVS din Hamburg, cea care a acordat și premiile „Herder” pentru Cultură, pentru țările din Europa Centrală și de Est, începând cu anul 1963, primul român fiind Tudor Arghezi – 1965, și ultimul, filosoful Andrei Marga – 2006.
Ultima oară când am repetat aici, și am și dat spectacol, a fost în 2016 cu ocazia marcării a 40 de ani de la marele succes de la Dijon-Franța, unde Ansamblul MARA a cucerit „Discul de Aur” și „Colierul de Argint”. S-au marcat atunci și 50 de ani de la înființarea primei formații de dansuri, care a devenit celebrul Ansamblu MARA, domnul prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu fiind făptuitorul, cel care ulterior a și devenit directorul Casei de Cultură, și implicit, al Ansamblului MARA, perioadă în care s-au obținut cele mai mari performanțe artistice.

Văd poze sau trec foarte rar pe lângă această impozantă clădire și mi se derulează cei 14 ani de repetiții de aici.

Din 2016 n-am mai intrat pe poarta în fața căreia ne aștepta „gazda” Kocsor, cel care ne ascundea mâna în mâna lui.

NU SE MAI FAC REPETIȚII LA PALAT!

Gheorghe Mihăiescu