Gheorghe Iancu s-a născut în comuna Culciu Mare judeţul Satu Mare, într-o familie de agricultori, la 23 aprilie 1935. A urmat școala primară în localitatea de baştină, apoi liceul de prelucrare a produselor din lemn din Satu Mare. Studiile universitare le-a făcut la Braşov (1953 – 1958) unde a absolvit Facultatea de Industrailizare a Lemnului de pe lângă Institutul Politehnic. Gheorghe Iancu a fost bursier pe toată durata studiilor liceale şi universitare, în ultimii doi ani de facultate beneficiind de bursă republicană.

După absolvirea Facultăţii de Industrializare a Lemnului este repartizat la Fabrica de mobilă IPROFIL Sighetu Marmaţiei (1958 – 1960). Între anii 1973 – 1974 a urmat cursul postuniversitar de „pregătire a specialităților pentru management în industrie”, București.

Activitatea profesională a desfăşurat-o în unităţi de prelucrare a lemnului, timp de aproape 40 de ani, până în anul 1995 când s-a pensionat, ocupând, la diferite niveluri, funcţii de conducere tehnică, comercială, în dezvoltare, investiţii şi personal. Cea mai îndelungată şi apreciată activitate profesională a desfăşurat-o la CIL/ CPL (Combinatul de Industrializare/Prelucrare a Lemnului) din Sighetu Marmaţiei.

Construcţia Combinatului (CIL) a început în anul 1963, din acel an Gheorghe Iancu a ocupat, succesiv, funcţiile de director adjunct, inginer șef adjunct, director tehnic şi director general. Un sfert de veac, numele lui Gheorghe Iancu a fost legat de activitatea acestei unităţi industriale reprezentative pentru municipiul Sighetu Marmaţiei, pentru Maramureşul istoric, din acea perioadă. Primele capacităţi de producţie ale acestei unităţi industriale de prelucrare a lemnului au intrat în funcţiune în anul 1965 – secţia de placaj şi de mobilă corp – ajungând la un număr de 11 secţii şi fabrici la Sighetu Marmaţiei, Baia Mare şi Vişeu, cu un total de peste 6300 de salariaţi, devenind, în anul 1980, una din cele mai mari unităţi industraile de profil din România.

Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Sighetu Marmaţiei a derulat contracte de export în ţări din întreaga lume: Germania, Anglia, Italia, Franţa, Rusia, SUA și a participat la importante târguri internaţionale de mobilă de la Koln – Germania, Lyon – Franţa, Manchester – Anglia, Nord Carolina – SUA, Moscova, Kiev – fosta URSS. Combinatul a avut relaţii foarte bune cu firma IKEA care a apreciat colaborarea cu specialiștii sigheteni.

Este căsătorit din 1963 cu doamna Olimpia (Pușa) Micle, o maramureşeancă dintr-o familie nobilă din comuna Şieu și are doi copii: Adrian, inginer în prelucrarea lemnului şi Mirela, absolventă a Academiei de Științe Economice (ASE) din București – Facultatea de informatică – specializarea financiar-contabilă şi Comerţ internaţional.

După pensionare, ing. Gheorghe Iancu a fost reprezentant și agent de asigurări la Generali Asigurări SA (1997 – 2004), director tehnic la SC XILOBAIA SA Sighet (1998 – 2000), consilier de management și membru în Consiliul de Administrație la SNGFOR SA Satu Mare (2000 – 2004).

Gheorghe Iancu s-a implicat pe lângă problemele de specialitate şi în viaţa cultural-artistică și sportivă a municipiului Sighetu Marmaţiei, a sprijint Ansamblul folcloric „Ţapinarii„ echipa de fotbal CIL Sighetu Marmaţiei (divizia B) etc. A fost membru fondator (în anul 2000) al Fundaţiei Asociaţia Prietenii Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, fiind ales și preşedinte.

Este autor al monografiilor SC PLIMOB SA (2002), SC SIGSTRAT SA (2007), CPL – Citadela Industrială din Sighetu Marmației (2008), “Citadela Industriei Lemnului Sighetu Marmației – repere istorice” (2012) și “PLIMOB la dublu jubileu – 25 de ani de succese, 125 de ani de la primele scaune curbate” (2016). A fost, de asemenea, inițiator și colaborator la publicarea monografiei satului natal Culciu Mare, Satu Mare (2011).

Este cetățean de onoare al municipiului Sighetu Marmației din anul 2019.

Acum, la împlinirea vârstei de 85 de ani, îi dorim inginerului Gheorghe Iancu să-și păstreze nealterate vitalitatea și dorința de-a participa la activitatea culturală a Sighetului și… La mulți ani!

Salut, Sighet!

Din anul 1950, la nivel global, în data de 07 aprilie, se sărbătorește Ziua Mondială a Sănătății.
Această sărbătoare internațională, agreată de Organizația Mondială a Sănătăți (OMS), este dedicată personalului medical, cel care se află în linia întâi a luptei cu bolile și care formează scutul sanitar de protecție al omenirii.
În acest an, în 07 aprilie, la Sighet ar fi trebuit să ruleze un film artistic care viza segmentul medical, publicul urmând a fi personalul de la Spitalul Municipal Sighet. Din păcate, pandemia care a cutremurat întreaga lume a schimbat toate planurile, toate activitățile previzionate s-au anulat.
Personalul medical – de pe întreg mapamondul – a intrat în luptă, într-o luptă inegală, nepregătit inițial din punct de vedere „tehnic” dar, s-a repliat și a format (cei care n-au întors spatele câmpului de bătălie) un scut uman. Lupta este în plină desfășurare, consecințele sunt imprevizibile dar, dăruirea și curajul de care a dat și dă dovadă marea majoritatea a halatelor albe, este pe măsura așteptărilor noastre, a celor din „adăposturi”.
Și la Spitalul Sighet, cu sincopele aferente surprizei atacului pandemic, personalul medical s-a repliat și, ajutat de solidaritatea comunității, este în stare de alertă, în permanență cu „armele” pregătite. Sigur nu totul funcționează perfect, sunt multe lucruri care trebuie reglate din mers dar, bunăvoința, rațiunea și dorința de-a ajuta, de-a se conforma jurământului hippocratic sunt indiscutabile.
Azi, în această zi simbolică, de ziua lor, a personalului medical și implicit a sănătății de care ar fi trebuit să beneficieze întreaga lume, să ne gândim la ei, să-i sprijinim după posibilitățile fiecăruia și să le urăm multă forță, tărie de caracter și… maximă sănătate! De perseverența și sănătatea lor depinde sănătatea noastră.
Dragi concetățeni medici, asistenți, infirmieri etc. de pe câmpul de luptă, vă suntem alături (chiar dacă doar prin disciplina civică), vă respectăm (chiar dacă uneori vă și criticăm) și suntem siguri că veți învinge!

LA MULȚI ANI! LA MULȚI ANI CU… SĂNĂTATEA!

Salut, Sighet!

Klara Markus (născută Kaufman) s-a născut în Carei, judeţul Satu Mare la 31 decembrie 1913 (însă data nașterii a fost consemnată în certificatul de naștere 1 ianuarie 1914).

A supravieţuit, miraculos, ororilor celui de-al Doilea Război Mondial fiiind închisă în cele mai teribile lagăre. În august 1942 a fost deportată într-un ghetou pentru evrei din Budapesta, unde a muncit la o fabrică de confecţionat umbrele. După doi ani de muncă forțată în ghetoul din Budapesta a fost trimisă la Dachau, unde a ajuns în octombrie 1944, iar o săptămână mai târziu a fost transferată la Ravensbruck, un cunoscut lagăr pentru femei. Ulterior, a fost mutată la Spandau (Berlin) și, în final, la Oranienburg – Sachsenhausen.

Înainte de eliberare, în ianuarie 1945, Klara, care avea 30 de ani, a fost trimisă în camera de gazare. “Dumnezeu a vegheat asupra mea”, după cum declara într-un interviu doamna Klara și terminându-se gazul a scăpat.

A părăsit Germania și s-a întors La Carei, în România unde a aflat că întreaga sa familie murise. S-a îndreptat spre Sighet în căutarea bunicului din partea mamei, Schongut, dar, se pare că nici acesta nu mai trăia.

A rămas la Sighet unde s-a căsătorit cu dr. Andrei Markus (și el supraviețuitor al Holocaustului).

A decedat la 106 ani, marți, 24 martie 2020!

Dumnezeu să o odihnească în pace! Sincere condoleanțe familiei îndoliate din partea colegilor din colectivul de redacție.

Salut, Sighet!

sursă foto: dr. Sorin Markus

Azi, 10 ianuarie, se împlinesc 30 de ani de la trecerea în veșnicie – la 10 ianuarie 1990 – a părintelui prim – protopop dr. Dobos Janos, paroh romano – catolic de Sighet timp de aproape 4 decenii, personalitate spirituală de mare anvergură în condițiile dificile ale regimului comunist, intelectual de valoare și păstor dăruit al catolicilor sigheteni. O prezentare biografică mai amănunțită a apărut pe „Salut, Sighet!” în anul 2018 și poate fi citită aici.

Requiem aeternam dona ei, Domine, et lux perpetua luceat ei! Requiescat in pace!

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată! Isten nyugtassa!

Preot prof. Marius VIȘOVAN

În completarea textului domnului profesor Ardeleanu, oferim cititorilor două mărturii memorialistice care subliniază personalitatea marelui intelectual sighetean, prof. Irina Berinde. Prima aparține episcopului greo-catolic Ioan Ploscaru de la Lugoj, cea de a doua profesorului Aurel Vișovan.

„Am început la Lugoj în 1941 o serie de devoțiuni la biserică, în același timp am preluat conducerea congregației mariane de femei, care își ținea întrunirile la Școala normală în fiecare duminică. Președintă era o refugiată de la Sighet – domnișoara profesoară Irina Berinde. Treptat, am introdus devoțiunea Preasfintei Inimi în primele vineri ale lunii, cu slujbe de seara, spovedanii și cuminecări dese. Aceste programe spirituale au ridicat moralul credincioșilor și i-au pregătit pentru marea lovitură dată Bisericii noastre în anul 1948, prin suprimarea ei.” (Ioan Ploscaru, Bucurii și speranțe)

*

„Era în 1965, primul meu Paști liber după 16 ani de închisoare… Deodată, în faţa casei se opreşte o maşină luxoasă, o Volga mare, neagră, din care coboară surâzând Ghiţă Negrea, contabilul-şef de la cooperativa unde lucram. Venise să o stropească pe sora mea… După ce s-a servit câte ceva, ca de Paşti, şi a ciocnit cu noi tradiţionalul ou roşu, îmi zice: – Aurel, desigur tu n-ai mai fost de mult la stropit. Ştii ce? Hai cu mine, s-o stropim pe profesoara Irina Berinde. Este bătrână, singură şi cu certitudine că s-ar bucura mult.

Îmi aminteam de domnişoara Berinde. Fusese directoare la Liceul „Domniţa Ileana”, liceul de fete, unde am predat şi eu ca suplinitor până în 1948. Era o fiinţă cu totul deosebită, distinsă şi foarte religioasă, conducătoarea unui grup de rugăciune al femeilor greco-catolice, ceea ce, desigur, a condus la îndepărtarea ei de la catedră mai târziu. Era licenţiată în ştiinţe: matematică, fizică şi chimie şi doctor în filosofie. Era un privilegiu să poţi sta cu ea de vorbă! Am acceptat repede ideea de a merge s-o întâlnesc. Scotocind prin dulapul nepoţilor, am găsit o sticlă de parfum; şi iată-mă aşezat confortabil în maşina lui Ghiţă, care se îndrepta undeva spre gară.

A fost într-adevăr mare bucuria revederii!… Ne-am amintit de anii când predam la acelaşi liceu, iar acum nu-şi ascundea simpatia faţă de mine, ca şi faţă de toţi ceilalţi care ne-am ridicat împotriva ateo-comunismului. Mi-a spus că suferinţa din închisori este o suferinţă binecuvântată de Dumnezeu. Cuvintele ei au fost un balsam pentru mine.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Autor, preot prof. Marius Vișovan

Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere.

■ Echim VANCEA

N. R. text republicat

105 ani de la naștere

Părintele prim-protopop Dobos Janos
– amintiri personale –

Păstorul comunității romano-catolice din Sighetu Marmației și coordonatorul activității din Maramureșul istoric, de-a lungul aproape întregii perioade comuniste a fost părintele Dobos Janos (1913-1990) în calitatea sa de prim-protopop de Sighet (1953-1989).

Născut în Valea Jiului la Lupeni, membru al ordinului Piarist, cu doctoratul în teologie luat în Germania în anii ’30, părintele Dobos a fost un intransigent apărător al credinței catolice în fața autorităților comuniste, cu care nu a făcut niciun compromis, fapt relevat de rapoartele Securității și documentele comitetului local de partid. La fiecare interogatoriu răspundea constant : „Atât timp cât episcopul meu este în închisoare, eu nu sunt autorizat să negociez nimic în numele Bisericii Catolice.” La liturghiile romano-catolice, celebrate încă în limba latină la ora aceea, „se concentra toata reacțiunea din Sighet” (după cum afirma un raport al organelor comuniste locale), un element de atracție fiind și predicile părintelui Dobos, de înaltă ținută oratorică, precum și disciplina exactă pe care a impus-o în toate activitățile parohiei și protopopiatului.

Un aspect deosebit al muncii sale pastorale a fost primirea și încadrarea românilor greco-catolici, deposedați de biserici și preoți în 1948, activitate ilegală din perspectiva autorităților comuniste, românii fiind oficial trecuți „de bună voie” la ortodocși. Numărul românilor care au frecventat biserica romano-catolică din Sighet e dificil de estimat dar se poate presupune că în întreaga perioadă, el a fost cel puțin de ordinul sutelor. Nu exista o liturghie în limba română (latina a fost înlocuită cu maghiara după Conciliul Vatican II), dar credincioșii puteau folosi româna la spovadă și în relațiile personale cu preoții. Botezurile oficiate acasă se celebrau în latină și română. Când se sfințeau casele la Bobotează se folosea mai mult latina, secundar maghiara, iar în casele de români se spunea sau cânta ceva și românește. Nu se puteau însă celebra înmormântări pentru români, preoții ortodocși reclamând autorităților că li s-au „furat” credincioșii. A fost și cazul bunicului meu, decedat în 1958 și care a avut parte doar de un prohod privat acasă, în cerc restrâns, fiind condus la groapă fără preot.

Eu am fost botezat acasă de părintele Dobos în 1967, dar n-am fost înregistrat în registrul oficial al parohiei, ci într-un registru secret. Cu ocazia cununiei în 1989 (înainte de Revoluție cu 4 luni), următorul paroh a completat lipsa afirmând că s-au mai schimbat vremurile.

Prima împărtășanie a avut loc în 1977, după doi ani de pregătire (în limba română) la biserică, cu întâlniri săptămânale, ținute de părintele Dobos personal, ajutat de călugărițele greco-catolice clandestine. În 1979 am primit sacramentul Mirului în capela de la Cămara (cartier al Sighetului) din partea episcopului de Satu Mare (recunoscut de autorități doar ca vicar) după ce am fost pregătiți tot de părintele Dobos. În 1988 m-am prezentat la dânsul împreună cu viitoarea soție anunțând intenția de a ne căsători în vara următoare. În august 1989 însă, dânsul era deja pensionat, cununia noastră fiind celebrată de noul protopop, părintele Pal Reizer (viitorul episcop de Satu Mare). Starea sănătății părintelui Dobos se agravase.

În ianuarie 1990, la câteva săptămâni după Revoluție, fiind încă student la Cluj, la matematică, aflu de la tatăl meu că părintele Dobos e internat în spital la Cluj (avea cancer la gât). L-am găsit ușor și s-a bucurat de vizita mea. Nu putea vorbi dar scria pe hârtie răspunsurile la întrebările mele; am vorbit despre Sighet și noua atmosferă politică din țară. Mi se părea destul de vioi.

Trei zile mai târziu, telefonând părinților la Sighet aflu că părintele Dobos a fost înmormântat. Am rămas surprins, trecuse la Domnul la doar câteva ore după vizita mea… Am fost, probabil, ultimul suflet botezat și păstorit de dânsul pe care l-a văzut în această viață.

Veșnică odihnă și memorie binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan,
Sighetu Marmației

Imagine grafică (Biserica romano-catolică): Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012

Gheorghe Codrea s-a născut la Sighet (02 martie 1928), în urmă cu 90 de ani. Are un fiu, Dan, arhitect, stabilit în Anglia.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.

Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris etc.

S-a remarcat și în pictură, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate (Iugoslavia, Germania, Anglia).

La mulți ani, Maestre!

Salut, Sighet!

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de doctor în sociologie.

A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Memorial Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).

Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.

Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor.

La Mulți Ani poetului Gheorghe Mihai Bârlea!

(Salut, Sighet!)

***

A fost un timp al nesaţului de toate. Sighetul era înconjurat de străduțe care se terminau în preajma poeziei. După căderea serii, ideile noastre alergau să se întreacă în formele sublime ale îndoielii de zeci de ori. Orice puteam discuta înflăcăraţi de puritatea dorințelor. Oricât am fi visat ne simţeam creatorii reali ai unui poem care găsește cea mai fascinantă cale a iubirii spre oameni. Așa era atunci când i-am cunoscut pe fraţii Ghiţă și Vasile Bârlea, anii 1976-1977. Apoi am plutit fiecare în corabia noastră, dar ne bucuram de revederi tihnite fie la cenaclu, fie în pauzele de suflet ale orașului. Eu rămân întotdeauna fidelă părţilor bune din prietenii mei. Intenţionat aleg să păstrez imaginea lor cea mai frumoasă de care m -am bucurat vreodată. Așa că, la fiecare nouă aniversare cred că ceva minunat e pe cale să i se întâmple celui sărbătorit.

La mulți ani, prietene care scrii mereu pe marginea subțire a trecerii cu o geană de înger atotștiutor!

(Rândunica Petrulescu)

***
Jocul, vraja, caligrafia, muzicalitatea sunt note specifice ale poeziei lui Gheorghe Mihai Bârlea. (Cunosc persoane foarte sofisticate care o adoră…) Vă propun aceste inedite ale poetului, cu ocazia împlinirii a 67 ani de viaţă (n. 10 februarie 1951, Năneşti). Pentru că toate ipostazele sale – maestru al sociabilităţii (societas) şi al prieteniei, bibliotecar, promotor cultural, demnitar de Maramureş, universitar, familist dedicat, activist al societăţii civile, preşedinte de club sportiv şcl. – o au pe aceea de poet la temelie. Eu aşa înţeleg entuziasmul său plenar, tulburătoarea sa implicare în viaţa Cetăţii omului…

La Mulţi Ani, Mihai! Nestinsă amintire dragului tău frate geamăn, Vasile…

(Marin Slujeru)

Meta-poetice
Părinţilor şi fratelui Vasile

***
Trece o femeie strada,
cu un mers legănat, ca o frunză în vânt,
îmi pare că s-a întors
mama mea pe pământ,

exact cum o vedeam în pruncie,
îngândurată şi nemuritoare;
această iluzie mă salvează
şi azi de plâns şi uitare.

Şi suus, de tot suus,
îl ia pe tata de mână
şi pe unde nu este apus,
îl duce cu ea la cină;

împreună cu ei – fratele!
prea devreme sedus
să numere nesfârşitele nopţi
şi zile ce nu-s…

***
clipa de fericire
ca stropul de rouă,
ca lacrima,
la atingerea vântului
se usucă;

rămâne un sigiliu de sare
adânc înrămat între pleoape,
care nu se topeşte
şi nu se usucă,
ci creşte.

***
brumele dimineţii
şi iarba în răsfăţ,
prefigurează mersul amiezii de vară;

seara încercănată
de soarele în stingere
aşteaptă şiragul de stele

noaptea pândeşti un vis
care să te facă învingător
împotriva fricii.

***
Uneori oamenii sunt
ca păsările –
uită de ei şi cântă;

şi păsările uneori
sunt ca oamenii –
lasă în zbor
amintiri de neuitat.

 Gheorghe Mihai Bârlea

(07.02.2018)

Etnograf, muzeograf, editor, publicist și profesor universitar, Mihai Dăncuș s-a născut la data de 10 februarie 1942 în localitatea Botiza, Maramureș. Din anul 1999 este doctor în științe, specialitatea etnografie și folclor.

Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet și al Facultății de Filologie, specialitatea Limba și literatura română a Universității “Babeș – Bolyai” Cluj-Napoca.

A fost directorul Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației în perioada 1977 – 2011, iar din anul 1998 a fost profesor asociat al Universități “Babeș – Bolyai”, predând cursul de etnografie la extensia din Sighetu Marmației, Facultatea de Geografie. A devenit profesor asociat al Universității de Nord Baia Mare, Facultatera de Litere și Filosofie, specializarea Etnologie din anul 2004.

Alături de Francisc Nistor, Mihai Dăncuș a fost ctitorul incontestabil al Muzeului în aer liber – Muzeul Satului Maramureșean din Sighet, inaugurat în anul 1981.

Profesorul Mihai Dăncuș a publicat numeroase articole, studii, volume de autor, volume în colaborare dar, multe alte lucrări așteaptă în manuscris.

La mulți ani, Domnule Mihai Dăncuș!

(Salut, Sighet!)

***

Una dintre personalitățile Maramureșului, care și-a pus amprenta asupra vieții culturale în zonă, împlinește o frumoasă vârstă. Fără a exagera, putem afirma că domnul Mihai Dăncuș, la fel ca predecesorii săi din familiile vechi ale Maramureșului, și-au adus prinosul lor la evoluția zonei natale. De la începutul carierei și până în prezent, Mihai Dăncuș s-a concentrat atât pe studierea aspectelor teoretice ce țin mai ales de evoluția etnografiei și a vieții materiale a românilor maramureșeni, dar și pe îndeplinirea unei misiuni de viață, cea legată de adunarea de obiecte muzeale aflate pe cale de dispariție și continuarea unui vis vechi al unor maramureșeni vizionari, acela de înființare a Muzeului în aer liber. Salvarea unor case și apartenențe, datând din secolul al XVI-lea face ca acest Muzeu să dețină un patrimoniu inestimabil, comparabil cu cele mai bogate muzee de profil din lume, iar datarea și studierea lor reprezintă o muncă de pionierat extrem de utilă Maramureșului.

La ceas aniversar, în an aniversar, dorim unui Om ce poate fi definit model ca intelectual, patriot adevărat, și maramureșean fără pereche, un sincer La mulți ani, cu sănătate și cu putere de muncă, alături de cei dragi sufletului!

Cu considerația cuvenită, din partea altui maramureșean, Livia Ardelean!

(Livia Ardelean, Cluj-Napoca)

***

Profesorul doctor Mihai Dăncuș, muzeograf cunoscut și recunoscut, etnolog de excepție, face parte din categoria foarte rară a spiritelor enciclopedice, a elitelor umaniste, a celor pasionați și întotdeauna gata să construiască, să împlinească, să lase în urmă realizări majore, incontestabile. De aceea Maramureșul îi este îndatorat lui Mihai Dăncuș și trebuie să-l cinstească și să-l prețuiască mereu!

La mulți ani, Mihai Dăncuș!

(Ștefan Mariș, Baia Mare)

sursă foto: www.graiul.ro

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)

Poetul Vasile Muste s-a născut la 30 ianuarie 1956, Corueni, Maramureș.

Este licenţiat în filozofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj şi Galaxia, redactor al revistei literare “Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor şef al publicaţiilor „Tisa”,  „Etc”, „Ţara Maramureșului” și “Marmaţia literară”. Din anul 1997 este principalul organizator al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea Unda pentru minte inimă şi literatură. A fost distins cu numeroase premii naţionale la festivalurile: Lucian Blaga – Sebeş – Alba; George Coșbuc – Bistriţa; Poesis – Constanţa; Mihu Dragomir – Brăila;  Ion Minulescu – Slatina; Mihai Eminescu – Oraviţa; Festivalul de Poezie – Sighetu Marmaţiei, etc. A reprezentat România la FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE POEZIE de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).

A publicat grupaje de poezie în România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ateneu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contemporanul,  Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Austria), Albanezul, Orte (Nr. 186), Elveţia, etc.,

A fost, de asemenea, publicat în diferite antologii din țară și străinătate.  Grupaje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneza şi franceză.

A publicat volumele: Înstelarea frigului – Editura Cybela, Baia Mare, 1997; Constelația copilăriei– Editura Odeon, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii Un sfert de veac de poezie, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 1998 (Antologie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); Carte de vizită – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006, Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008;  Constelația copilăriei, Ediţia a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria şi singurătatea, Editura Dacia, 2010, Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, Cartea împăcării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, Constelația copilăriei, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Lupta cu Molcuțu (Ediţie revizută şi adăugită), Editura Grinta, 2014.

Volumele de poezie i-au fost traduse în cehă (“Constelația Copilăriei” – traducere de Ladislav Cetcovsky) și în  albaneză („Copilăria Luminii”, antologie de autor, traducere de Baki Ymeri).

Au scris despre poezia sa:  Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Radu Ţuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuţa, etc.