#CNDV100 – Promoția 1950 – 1951

Absolvenții Liceului Mixt ”Filimon Sârbu” (azi, Colegiul Național „Dragoș Vodă”), promoția 1950 – 1951.

Cei care recunosc personajele din imagini sau sunt doritori de alte comentarii (pozitive) sunt invitați să ne scrie pe adresa redacției: office@salutsighet.ro

Salut, Sighet!

Fotografii din arhiva personală a doamnei Monica Iablonschi.




#CNDV100 – Clasa prof. Ovidiu Boboșan, promoția 2009, la întâlnirea de 10 ani

Aniversarea a 10 ani de la terminarea liceului a fost un real prilej de bucurie de a ne revedea, de a ne împărtăși unii altora realizările din perioada în care nu ne-am văzut, de a rememora clipe frumoase trăite împreună în perioada liceului!
Vă mulțumim tuturor pentru implicare!

Îi mulțumim domnului director prof. Mih Vasile, domnului director adjunct prof. Pop Ioan, domnului diriginte prof. Boboșan Ovidiu, doamnei profesor State (Pintea) Oana, domnilor profesori Voinaghi Marius, Tivadar Cornel-Marius și Codrea Ioan pentru că au contribuit la construirea unei amintiri atât de frumoase și atât de importante pentru fiecare dintre foștii elevi ai clasei a XII-a C – promoția 2009!

Clasa a XII-a C, diriginte, prof. Ovidiu Boboșan (la absolvirea liceului)

Daniela Chindriș




#CNDV100 – Un sighetean face carieră la una dintre cele mai puternice companii de medicamente din lume!

Sigheteanul Radu Dobrin are o carieră strălucită, o carieră focalizată pe… succes! A plecat de la Sighet, absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” (generația 1992) și a urcat, a tooot urcat, oprindu-se la acest moment tocmai la Bristol – Myers Squibb in Princeton, New Jersey. Bristol – Myers Squibb este una dintre cele mai mari companii americane de medicamente. O “parte” din companie a demarat activitatea în anul 1858, fiind înființată de Edward Robinson Squibb în Brooklin iar cealaltă “parte” a fost înființată în anul 1887, de către doi asociați (William McLaren Bristol și John Ripley Myers) în New York. Mult mai târziu (în anul 1989) cele două companii/ “părți”, au fuzionat și a apărut… Bristol – Myers Squibb (BMS) care a ajuns la câteva zeci de mii de angajați în întreaga lume, având departamente puternice de cercetare și dezvoltare.

Șeful unui departament extrem de important al BMS, Immuno-Oncology Translational Bioinformatics, este sigheteanul nostru, Radu Dobrin.

Nu a fost ușor drumul până în acest punct, a fost o continuă și spectaculoasă ascensiune, a fost o luptă pentru performanță, pentru a demonstra că are calitate. După Liceul “Dragoș Vodă”, Radu Dobrin a urmat Facultatea de Fizică la Cluj (Universitatea “Babeș – Bolyai”) pe care a absolvit-o în anul 1996, continuată cu un master (MS) tot la Cluj și apoi… alte studii, master in calculatoare si doctoratul la Michigan State University, care i-au oferit șansa de-a se afirma la nivel global.

După studiile americane, rămâne tot în SUA unde este angajat pentru diverse perioade la Northwestern University și la prestigioasa Princeton University pe postul de cercetător asociat. Rezultatele deosebite pe care le obține în domeniul biologiei moleculare îi facilitează obținerea rezidenței în SUA, în anul 2006.

Până la actualul job, Radu Dobrin și-a completat CV -ul la alte câteva mari companii americane: Rosetta Inpharmatics, Merck, Johnson & Johnson.

Demarăm discuția noastră pe fundament autohton și ne ducem/ teleportăm cu gândul și vorba spre secolul trecut, la perioada anilor ‘90, când Radu Dobrin a făcut parte din ultima generație ce a început Liceul “Dragoș Vodă” înainte de schimbările majore din Decembrie 1989.

Salut Sighet (SS): Ai prins adolescența în două sisteme diametral opuse, comunismul (închis și controlat la sânge) și… pseudo-capitalismul (libertate și democrație incipientă). Te-ai/ v-ați transformat dramatic după 1989? Ați devenit automat… mai liberi, mai deschiși?
Radu Dobrin (RD): Interesantă tranziția între comunism și pseudo-capitalism în ’89. Cea mai dramatică transformare a fost că libertatea îți aduce opțiuni. Țin minte, când eram în clasa a VIII-a, drumul spre… viitor era foarte simplu: mergi la liceu, dai admitere, treapta a II-a, te duci la facultate și, dacă ai terminat facultatea, ai automat serviciu. Ce a fost foarte interesant, în timpul tranziției, este că părinții nu au știut ce să spună copiilor, faptul că ai avut opțiuni a fost ceva surprinzător pentru noi. Cumva, am fost debusolați, a durat în jur de doi ani, în clasa a XII-a am trecut prin mai multe etape, la ce facultate să merg: medicină, după clasa a XI-a, aeronave, de la aeronave, filosofie, după filosofie, psihologie, fizică, chimie… Nu știa nimeni unde să meargă. Și nu am fost doar eu. Colegii au avut exact aceeași dilemă. Interesant a fost că, până la urmă, toți și-au găsit domeniul. Deja, în preajma clasei a XII-a știam cam toți ce vrem să facem.

SS: Cum s-a transformat școala după 1989? Cum s-au metamorfozat profesorii?
RD: Au trecut, cred, prin aceeași metamorfoză. Țin și-acuma minte că, atunci când s-a întâmplat revoluția, primele zile de școală au fost un haos total. Nimeni nu știa ce-o să se întâmple, ce o să studiem, din ce cauze o să studiem. La istorie se făcea foarte mult despre comunism. Ce-o să se întâmple mergând înainte? S-a schimbat programa. Profesorii erau bulversați. Nu știau ce-o să facă. Mai exista treapta a II-a? Nu mai exista? Norocul nostru, cel puțin la „Dragoș Vodă”, este că am avut niște profesori foarte buni, care s-au adaptat foarte rapid. La matematică, română, fizică, chimie, nu cred că am “sărit” absolut niciun pas. Am mers toți înainte. Toți au spus: nu vă faceți probleme, școala merită, merită să investiți în școală, învățați, până la urmă tot o să intrați la o facultate, dacă vreți să mergeți la facultate. Așa că tranziția a fost cumva o piatră de temelie. Foarte mulți dintre profesori ne-au ajutat să progresăm, fără să fie speriați de viitor.

SS: De ce fizica? Era atractivă în noua… configurație a României?
RD: De ce fizica? Asta-i o întrebare foarte grea. De ce fizica? Am vrut să dau la Medicină. Inițial. Mi-am rupt piciorul când am fost în clasa a IV-a, și doctorul pe care l-am avut în Baia-Mare, unde am făcut două operații, m-a impresionat foarte mult. Și-am zis că dau la Medicină. La Medicină, din păcate, când eram la liceu, trebuia să memorez absolut totul la biologie. Și sunt antimemorat. Îmi place foarte mult să înțeleg, ceea ce nu se potrivea absolut deloc cu examenul de la Medicină. Am avut de ales între Politehnică, Fizică, Chimie, Biologie… Unde să mă duc la facultate? Fizica a fost cea mai grea. N-am fost bun la fizică tot timpul. Am început clasa a IX-a cu dl. profesor Boancă. A avut cu mama și cu tata discuții că, dacă nu învăț la fizică, rămân repetent. Fizica este o materie la care crești în trepte. Mulți dintre colegii mei de facultate, care am terminat între primii au povesti similare. Fizica e grea până în momentul în care realizezi cum să judeci problema. În momentul în care înveți cum se judecă problema, totul devine foarte simplu. Și-am avut de ales între matematică, fizică, chimie, și-am zis: cea mai grea e fizica. Pe de altă parte, am un unchi la Cluj care era profesor universitar, și care m-a încurajat să-mi aleg ceva ce-mi place. E o materie foarte interesantă. Științele naturii tot timpul m-au pasionat. Să știi tot mai multe despre natura, în general. Și din cauza asta m-am dus la fizică. A fost mai mult atracția înspre ceea ce nu știam, decât înspre ceea ce știam.

SS: Clujul ți-a oferit baza educațională adecvată sau totul era diluat în acei ani?
RD: Clujul a fost super! Am început să fac cercetare în anul doi de facultate. Am avut niște profesori extraordinari! Și acuma țin legătura cu unii dintre ei. Mie mi s-a părut Clujul și facultatea foarte diferit de cea ce am avut la Sighet, la liceu. În sensul de nivel. Am fost împinși așa de tare ca să învățăm foarte mult, să iei zece, să știi. Când am intrat la Fizică, am avut un profesor la Mecanica Cuantică la care trebuia să citești cel puțin două manuale de cursuri. Nu era suficient de stat la curs, să iei notițe, și să mergi la examen. Ca să fii în vârful clasei, trebuia să faci de zece ori mai mult. Trebuia să citești de unul singur, trebuia să stai la bibliotecă. Mi-a plăcut foarte mult! Mi-a plăcut foarte mult nu doar fizica. Mi-a plăcut faptul că am avut acces, de exemplu, la Filosofie și Psihologie. În anul I de facultate, mi-a plăcut Psihologia. Mă duceam la cursuri – se făcea prezența și trebuia să mă strecor pe ușa din spate – din simplul motiv că mă interesa. Eram curios cum gândește lumea, din ce cauză gândește? Cum se formează personalitatea de la copilărie la adolescență. A fost foarte interesant la Universitate accesul la alte materii. Cel puțin eu am încercat să frecventez și alte cursuri. Mi-ar fi plăcut să fi fost sistemul ca în vest, în care puteam să-mi aleg cursurile, ar fi fost mult mai bine. Am pornit pe fizică, toată ziua trebuia să fac fizică, matematică, aveam foarte puțin timp pentru literatură, filosofie, psihologie, chimie. Însă, am încercat să accesez toate resursele pe care le-am avut.

SS: Cât aer din Clujul cultural – artistic ai… inhalat?
RD: Am fost la operă, deoarece eram curios să văd cum e opera. La Sighet n-am avut șansa să mergem la concerte. Țin minte, când eram mic, în perioada comunistă, la Sala Enescu a Școlii de Muzică din Sighet, chiar când s-a deschis, am fost la concerte. Dar erau așa de rare… În Cluj, m-am dus să văd Traviata, opera lui Verdi. Mi-a plăcut. N-am fost chiar așa de des. Am avut o perioadă în care, împreună cu colegii de cameră încercam să intrăm la cât mai multe concerte, și nu cred că a fost vreunul la care să nu mă duc. Dar nu mă consider o persoană care să-și dedice așa de mult timp artei. Poate sunt mai mult realist.

SS: Ai finalizat studiile la Cluj în anul 1997 cu un Master în Științe. Ce a urmat? Ai tatonat, din start, posibilitatea unor studii afară?
RD: Am terminat facultatea în 1996. Profesorul cu care lucram la Cluj, a spus: ”Radule, poți să mergi în America. Avem niște relații, niște cunoștințe care ne-au explicat procesul de admitere la Doctorat și vrem să te ajutăm”. N-aveam nici cea mai vagă idee ce trebuie să fac. M-au întrebat dacă aș vrea să merg în Franța. Din tot anul, am fost singurul care a ales America. N-am știut că există o mare diferență între a aplica în America și a fi acceptat în America. La Consulatul American din Cluj, era o carte mare cu toate universitățile, eram doi colegi de cameră, am deschis cartea și am zis unde se deschide, acolo mergem. Eu am ales Michigan State University, iar colegul meu de cameră a zis: ”nu mă duc cu tine, eu mă duc la Wayne State”. Fără să știm absolut nimic ce se întâmplă acolo. N-am avut internet, n-aveam acces la informații, așa că, am vrut să fac mai mult. Voiam să descopăr mai mult, eram foarte pasionat. Făceam superconductivitate. Care era următorul nivel? Ce se face la doctorat? Asta-i tot? Învăț din manuale și din notițele altora? Nu pot să am și eu ideile mele și să le împing înainte? A fost o evoluție naturală. Nu am stat prea mult să-mi fac planuri. Ca vorba aia: cazi din lac în puț. M-am apucat să învăț, m-am dus tot înainte.

SS: Cum ai perceput starea socio – economică a României de la sfârșit de secol XX? Ce așteptări aveai?
RD: Întrebare destul de grea pentru mine. Sincer, așa de pasionat sunt de științe, încât starea socio-economică m-a interesat foarte puțin. Când am terminat facultatea și în timpul facultății am avut mereu bursă. Bursa era suficientă, căminul a fost ieftin, n-am dus niciodată lipsă de bani. N-am avut nici prea mulți, nici prea puțini. Mă interesa să mă duc la școală, să mă întâlnesc cu prietenii, să schimbăm idei, așa că era totul perfect. Când am plecat, în momentul în care a fost să am serviciu, a fost mai complicat. Foarte mulți dintre colegii mei care terminau facultatea, discutau: ”ce facem când terminăm? Vindem cărți de telefon”. N-o să uit niciodată. Erau foarte puține posturi de fizică. La Universitate, să fii preparator sau asistent era greu, erau două-trei poziții pe catedră, nu erau cine știe ce. Am fost 120 în an. Unde sunt locuri de muncă pentru 120 de persoane?Cumva, toată discuția despre locul de muncă a trecut pe deasupra mea, plutind. N-am realizat-o foarte intens.

*

Cetățeanul american de azi, Radu Dobrin, un tânăr căruia i se deschideau toate porțile în acei ani, dar nu în România se pare, părăsește țara pentru a-și căuta ținte mai îndrăznețe într-o lume mult mai stabilă. În acei ani, mii de tineri simțeau nevoia să trăiască în democrații consolidate, să se formeze în universități de top ale lumii occidentale. Era începutul exodului!

Continuăm seria de întrebări și curiozitatea noastră este pe măsură, gândindu-ne că totuși emigrarea încă nu fusese… liberalizată dar mai ales că tinerii percepeau corect oportunitățile venite din lumea occidentală.

*

SS: De ce ai ales USA? Ce argumente/ puncte tari/ oferte avea pentru tine îndepărtata lume a… tuturor posibilităților?
RD: De ce Statele? Dintr-un motiv foarte simplu. Profesorul cu care lucram în domeniul cercetării, tot zicea: ”în fizică, dacă vrei să mergi să faci cercetare adevărată, nimeni nu-i bate pe americani la baze (educaționale, de resurse și așa mai departe)”. Am fost acceptat și în Franța (pe vremea aia, în Franța, și din punct de vedere al emigrării era mai complicat, viza era foarte greu de obținut). Dar, cel mai important motiv pentru mine, a fost nivelul școlii. Tot timpul citeam revistele americane de specialitate. Cât eram student, n-am citit un articol în franceză. Așa că, am ajuns în America.

SS: Ți-ai luat doctoratul în 2001 la Michigan State University. În ce domeniu, pe ce palier al științei?
RD: M-am dus în America să fac fizică, am făcut doctoratul în Fizica Sistemelor Dezordonate. O altă poveste interesantă: când am plecat din România, profesorii mi-au spus că noi, românii, ne pricepem foarte bine la a rezolva ecuațiile cu creionul și cu hârtia, pentru că nu am avut calculatoare. Toți profesorii de la Cluj mi-au sugerat să folosesc și calculatoare în cercetare. Viitorul o să fie calculatoarele. Cu toate că noi nu aveam. Ei îmi spuneau că mergeau la conferințe și toată lumea face simulări, iar noi nu reușim din cauză că nu avem infrastructura necesară. ”Folosește calculatorul. Fă ceva să ajungi spre calculatoare”. Și am vorbit cu mai mulți profesori de la Universitate – este alt sistem în America, acolo studentul intervievează profesorul. Mi-a plăcut de un profesor de la Michigan State, făcea calculatoare, simulări. I-am spus că nu înțeleg cu amănunte domeniul lui de cercetare, dar e foarte interesant. Acesta a fost unul dintre motivele principale.

SS: Ai trecut cu jobul prin câteva mari companii americane de medicamente. Ai ales țintit domeniul sănătății și în mod special al medicamentelor sau a fost întâmplătoare interacțiunea?
RD: Consider că nimic nu e întâmplator. N-am mai făcut cu adevarat fizică de când am terminat Doctoratul în Fizică. Am avut un prieten foarte bun, Laszlo Barabas, un profesor renumit de fizică, are o mulțime de cărți publicate, e maghiar, a emigrat în Ungaria când era mai tânar, și mi-a dat un telefon când am terminat Doctoratul: ”Radule, de ce faci fizică, hai să facem rețele la biologie”. N-am știut despre ce vorbește. Și m-a convins că este foarte interesant, și-am trecut din fizică spre biologie. Am învățat foarte mult. M-a pasionat biologia, aveam destul de bune baze, înțelegeam celula, organismul, țesutul… dar am vrut să învăț mai mult. Fizica este foarte specializată. Nu este nimeni în fizică să știe absolut toată fizica. Când iei doctoratul, în loc să ai o viziune și mai largă asupra fizicii, ai de fapt o viziune tot mai ”îngustă”. Te limitează cumva. Și chiar m-a deranjat asta când am terminat doctoratul. Începusem deja să citesc despre noile descoperiri din Medicină, și din păcate, nu înțelegeam în detaliu ce se întâmplă în organism. Nu știam ce fac medicamentele. Am învățat, după doctorat, ce face penicilina. Și așa am trecut din fizică, împreună cu profesorul Laszlo, spre medicină. Am făcut două postdoctorate, primul l-am făcut în biologie bacterială, iar al doilea l-am făcut în celule stem la Princeton. Eram în Princeton, eram pregătit să rămân profesor universitar, nu m-am gândit niciun moment să mă îndrept spre domeniul industrial. Când am văzut ce date și infrastructură au cei din industrie, a fost foarte simplu. Așa ne-am mutat din Princeton în Seattle și am început să lucrez în farmaceutică, din motive pur științifice.

SS: Ești specialist în fizică moleculară. Presupunem că ai avut permanent idei îndrăznețe, inovative, conexe cu domeniul medicamentelor?
RD: Conexiunea nu e directă. Dacă ar fi să îndrum elevii mai tineri… Fizica îți deschide ochii. Îți dă capacitatea să rezolvi probleme. Gândindu-mă retrospectiv, cred că aș fi putut să fac absolut orice fel de domeniu, datorită faptului că am făcut fizică. Atât de multe cunoștințe ai, de matematică, fizică, chimie, înțelegi ce se întâmplă în natură. N-a fost o distanță foarte mare până la medicină și la medicamente. M-am simțit tot timpul foarte aproape. A trebuit doar să citesc câteva cursuri, am făcut rapid conexiunile. Medicina și medicamentele aparțin viitorului. Un alt avantaj e că la noi medicina parcă a făcut parte mereu din folclorul românesc: bem ceaiuri, toată lumea are tot felul de tratamente care îți prelungesc viața, te fac să te simți mai bine. Și fizica e ca un fel de LEGO, m-a ajutat să le pun pe toate împreună și să înțeleg cum un medicament acționează pentru a restabili balanța pierdută în timpul bolii.

SS: Ți-ai întemeiat familia acolo în USA sau ai plecat din România cu ”decizia” luată?
RD: Am plecat din România cu decizia luată. Eram studenți la Cluj, mi-a plăcut foarte mult sportul, soția mea a fost handbalistă, a terminat Sportul la Cluj, ne-am cunoscut la sport, am plecat împreună și ea a făcut un master în Educație Fizică în America. Suntem amândoi foarte pasionați de sport, practicăm tenisul dar jucăm și alte sporturi recreaționale când se ivește momentul. În SUA, avantajul este că sunt foarte multe baze sportive publice foarte bine amenajate. Am plecat deja pregătit din România cu familia, astăzi (n.r. 18 iulie 2019) avem deja 21 de ani de căsătorie.

SS: România nu mai are la ora actuală – din câte știm – nicio universitate în top 500. Care crezi că sunt cauzele acestei dramatice diferențe între învățământul universitar din occident și cel autohton?
RD: Foarte bună întrebarea! Sincer, am observat și eu decăderea sistemului nostru de învățământ. Când am intrat la Michigan State University, cred că eram la programul de doctorat între 40-50 de români. Asta se întâmpla în ’97. În fiecare an, numărul românilor a tot scăzut. Când am terminat Doctoratul, cred că venise la fizică un singur român care era chiar din generație mai mare decât mine. M-am întrebat și eu de ce, am vorbit cu profesorii de la Cluj. Dacă ne gândim, pentru România, prin 2001-2002, nu cred că a fost o perioadă extraordinară. S-a schimbat punctul de vedere al oamenilor: mai mult către situația materială și mai puțin spre educație și ce contează cu adevărat. Am întâlnit foarte mulți studenți care voiau să meargă la Economie pentru că salariile erau foarte bune. Pentru foarte mulți din generația mea, scopul a fost mai diferit. Și s-a schimbat foarte mult percepția oamenilor. Și a studenților. Vorbeam cu studenți de la Cluj, nu-i interesa absolut deloc să facă cercetare. Sper ca situația să se schimbe. Pentru că, vorba veche a românului, ”cine are carte, are parte”, e adevărată. În America, e valabilă această vorbă. Lumea trebuie sa meargă la Universitate nu numai pentru că material poate să fie mai bine, ci pentru că, într-adevăr cine are carte, are parte. Și te dezvolți personal în timp, poți să ajuți pe alții, dar poți să te ajuți și pe tine însuți.

SS: Îi întrebăm în general pe toți interlocutorii noștri: mai ai de gând, te poate tenta revenirea acasă?
RD: Mă poate tenta revenirea acasă. Sigur, m-ar tenta revenirea acasă. Chiar mă gândeam acuma, după atâția ani petrecuți departe de casă, cred că aș avea foarte mult de dat înapoi României. Întrebarea este: cum să venim înapoi acasă? Din ce motive? Am avut discuții cu prieteni care au încercat sa se întoarcă… nu cred că, deocamdată, România îți poate oferi platforma. Asta este, din păcate, foarte trist. Mi-ar plăcea să ajut România. Mi-ar plăcea, cu mare drag. Dar de câte ori ajungem la povești despre a veni înapoi în România, cumva se opresc la mijloc. Nu se materializează. Să sperăm că viitorul o să schimbe ceva.

SS: Cât de vizibilă este România de peste… ocean?
RD: Noi, românii, peste Ocean, ne uităm după alți români. Da. Sunt foarte mulți oameni de știință români, pe care, chiar nu i-am văzut în ziarele românești. Știm de ei, ne cunoaștem noi între noi. Sunt surprins că în ziarele din România foarte puțin sunt promovați, intervievați… De câte ori ne uităm în ziarele naționale vedem persoane care sunt mult mai obscure. Cunosc români de la universități prestigioase care au rezultate extraordinare. Sunt surprins că nu sunt menționați. Nu li se cunoaște nici măcar numele. Trebuie să ai un flux de oameni și succese în străinătate ca să fii vizibil. În momentul în care a început să scadă numărul de studenți din străinătate, s-a dus și vizibilitatea. Profesorii au uitat de noi. Azi nu e chiar așa de vizibilă România.

SS: Are vreo șansă de performanță România pe piața globală de azi și care ar fi domeniul și atuurile țării noastre?
RD: Încă o întrebare foarte bună. Piața este extraordinară. Românii sunt niște oameni foarte capabili. Vorbesc bine, articulat, sunt deștepti, se pot adapta la orice mediu. Dacă în interiorul României s-ar schimba strategia spre o direcție de integritate personală, ”goluri” pentru echipă, nu numai ”goluri” individuale, ar fi mult mai bine. Copiii să fie învățați de mici să-și dorească să meargă la universitate sau să studieze ca să facă România mai bună. Nu să se gândeasca doar la ei. Asta ar fi ceva care ne-ar duce înainte. Am reveni la același sistem în care să ne gândim pentru comunitate, nu pentru noi, să ne gândim cu ce putem să-i ajutăm pe alții, cum să mergem înainte. Ar fi un plan extraordinar! Se poate face? Da. Trebuie să ne gândim nu numai din punctul nostru de vedere material, personal, ci și cum dau înapoi țării. Dacă noi ne-am schimba puțin punctul de vedere, am fi extraordinari!

SS: Ce faci practic la actualul tău loc de muncă, având funcția de… Șef al Departamentului de Bioinformatică Translațională Imuno – Oncologică?
RD: Serviciul meu este, în acest moment, mai mult despre strategia echipei. Am o echipă formată din 30 de cercetători care analizează un tip special de date – genomice – pentru toate medicamentele noi sau în curs de dezvoltare în companie. Bioinformatica este o știință nouă. Este o știință de care tot viitorul nostru medical e legat. Aceste date ne oferă o imagine nouă, mult mai rafinată și completă a bolii și intervențiilor terapeutice. ”Golul” nostru e că, folosind aceste date, să dezvoltăm o medicină de precizie, în care tratamentele sunt personalizate pentru fiecare pacient.

SS: De fapt te strădui, împreună cu echipa, să cheltui un buget – probabil – generos destinat R&D. Cum se cuantifică eficiența cheltuirii fondurilor în R&D, ce constrângeri există în acest sens?
RD: Se cuantifică prin numărul de medicamente care sunt aprobate. Scopul nostru este să ajutăm pacienții. Să găsim pentru pacienți medicamente noi. Suntem bucuroși când sunt aprobate noi modalități care sunt mult mai benefice de a trata pacienții. După cum știți, în oncologie nu e ușor, noi încercăm să dezvoltăm medicamente sau tratamente noi prin care să extindem durata de viață a pacienților. Ăsta este ”golul” nostru. Așa cuantificăm impactul cercetării noastre. În tot procesul farmaceutic, echipa mea e implicată de la început până la sfârșit: de la faza de descoperire a unei gene, până la faza de comercializare a medicamentului. E ușor să cuantifici la sfârșit pentru că atunci testăm un medicament nou în clinică. Este mult mai greu să cuantifici la început. Pornim cu mii și mii de molecule și una singură devine cu adevărat medicament.

SS: Din câte ne-am dat seama, o latură a cercetării vizează sistemul imunitar al individului. Întărind sistemul imunitar al oamenilor și mergând pe acest gen de “intervenție” ar dispărea consumul altor mii de tipuri de medicamente. Își doresc asta marii producători de medicamente?
RD: Este foarte interesant… când eram student, povesteam cu alți prieteni despre această posibilitate: ”de ce să faci un medicament nou, dacă ar înlocui medicamentul vechi”? Foarte mulți dintre colegii pe care îi am acum la Bristol-Myers Squibb, au avut cancer fie ei, fie în familie. De ce lucrează pentru companie? Noi chiar vrem să vedem cancerul eradicat. Corpul uman este așa de complicat, încât suntem practic la fazele incipiente de a înțelege ce se întâmplă când ai cancer. Aș vrea să vă dau răspunsul că suntem capabili azi să avem medicamente în oncologie care să contribuie la o eradicare totală a cancerului. Ce pot să vă spun, este că încercăm să facem medicamente cât mai bune, să prelungim viața pacienților cu cancer și sper ca în viitorul apropiat să reușim să-l eradicăm total.

SS: Pe surse, se “aude” că americanii au tratament pentru cancer dar, din rațiuni pur economice nu… oferă lumii tratamentul miraculos. Care-i adevărul?
RD: Da. Asta este chiar o fabulație. Spuneam anterior, că am colegi cu cancer. Lucrăm toți împreună să găsim modalități de a salva pacienții cu cancer. Sperăm să existe și sper pentru toți pacienții să găsim tratamentul cât mai repede. O paranteză foarte interesantă. Eram la Doctorat, cred că în anul I sau anul II, și-am citit o carte despre viitorul medicinei moderne în care se spunea că, n-ar fi interesant ca sistemul nostru imunitar să atace cancerul? Nu cred că v-am spus, îmi place foarte mult SF-ul. Și ziceam: tipul ăsta chiar e știintifico-fantastic! Nu pot să cred că în ziua de azi lucrez la medicamente de care se vorbea în termeni de SF acum 10-15 ani. Mi se pare un miracol și îmi dă speranța că viitorul fără cancer e posibil.

SS: Viața de capitalist, în lumea foarte dinamică americană, este în mod sigur foarte stresantă. Te răpune, te înlătură – așa cum se spune – în mod foarte neelegant?
RD: Este stresantă. Dar trebuie să înveți să-ți găsești busola, drumul tău. Stresul apare din situații pe care nu le putem controla, părerea mea. În capitalism, să-ți găsești drumul între atât de multe opțiuni, nu e ușor. Dacă v-aș pune în față 100 de opțiuni, pe care o alegeți? Lumea devine stresată pentru că nu este sigură că drumul pe care a pornit este drumul care va duce la succes. Trebuie să ai o balanță internă care să spună: nu contează, decizia pe care am luat-o o ajustez în timp ce merg înainte. Nu pot să schimb trecutul. În momentul în care ajungi la balanța psihică în care accepți că nu toate deciziile pe care le iei sunt bune, învăț din ceea ce am făcut, pentru că vreau să mă duc înainte, încep să disipez stresul. Facem greșeli tot timpul, nimeni nu e perfect, așa că… trăiești cu ele și înveți din ele. Trebuie să te miști înainte. Să te ajustezi la o cultură, la o civilizație nouă ca cea din SUA, a fost interesant. Țin minte prima mea situație stresantă, dar amuzantă: în magazin să-mi cumpăr o cămașă. Când mergeam în România la magazin, erau câteva tipuri de cămăși. M-am dus în America, în prima săptamână să-mi cumpăr o cămașă… N-am putut să cred că pot să găsesc în magazin de toate culorile, toate modelele. N-am știut pe care să o cumpăr. M-am învârtit 3 ore în magazin, n-am putut să mă decid să iau o singură cămașă. N-am fost obișnuit. După aceea am învățat: iei una, nu-ți place, iei următoarea, îți place, și tot așa, viața merge înainte :).

SS: Știm că faci foarte multe deplasări în interes de serviciu. Mai ai timp și de… hobby-uri?
RD: Da. Am timp de hobby-uri, îmi place tenisul foarte mult, îmi place să fiu activ așa că, jucăm tenis în fiecare săptămâna. E greu să-ți faci timp, dar este foarte important să-ți faci timp. Pentru mine, e una din modalitățile de a reduce stresul, să-ți iei mintea de la servici și să-ți pui toată energia în hobby. Apropos, în afară de tenis îmi place să lucrez în jurul casei, sunt de la Maramu’ :), îmi place să plantez, să am grijă de grădină, să tai iarba, nu am absolut nicio problemă să fac munci necalificate. Este important pentru liniștea ta, pentru sănătatea ta mentală să menții o balanță între viața de la servici și cea de familie. Sper să pot să mențin balanța în continuare. Nu e așa de ușor, dar cred că reușesc.

SS: Ai fost acasă în 2016, ai revenit în 2019 la Sighet. Casa este casă, nu se discută dar, totuși, privind obiectiv, cum ți se pare casa/orașul nostru?
RD: Îmi place la Sighet, îmi place în Maramureș. Ceea ce te leagă de casă sunt prietenii, amintirile pe care le-ai avut… Orașul? Sincer, nu mi se pare mult schimbat din 2016. Ce-mi pare rău, e că nu mai recunosc lumea din oraș. Eram obișnuit, când veneam în Sighet să întâlnesc lume pe care o recunoșteam pe stradă… fețele nu mai sunt familiare, străzile nu mai sunt familiare, sunt asfaltate unele dintre ele :). Am fost la Memorial cu fiica și nepoții mei. Este foarte frumos amenajat. Foarte multe întrebări din partea copiilor, n-am știut cum să răspund la unele dintre ele, din ce cauză există comunismul și cum a transformat Sighetul? Aș vrea să văd Sighetul un pic mai spre… vest, căile de acces spre Sighet sunt, totuși, foarte grele. Am venit cu avionul pentru că, 10-12 ore să conduci din București în Sighet e greu. Drumurile din afara Sighetului nu sunt destul de bune, am văzut acum că șoseaua de pe Gutin e refăcută. Și, din păcate, suntem în 2019 și tot nu avem autostrăzi. Maramureșul este atât de frumos din punct de vedere turistic, dacă ar fi mai mult acces, ar fi extraordinar!

SS: Interferezi cu românii din comunitatea unde lucrezi sau locuiți?
RD: Da. Sincer, la câte companii am fost, îi caut pe toți românii. De obicei, mă uit la adresele de e-mail și, mă întâlnesc chiar cu toți. Încerc să-i întâlnesc, iar la Bristol-Myers Squibb în campusul unde lucrez sunt vreo 6-7 români. Nu suntem foarte mulți în farmaceutică în SUA, în special din generația mea, pentru că biologia moleculară nu a existat când am fost studenți, am fost foarte puțini care am trecut la bioinformatică. Ne recunoaștem numele. Numele noastre sunt așa de unice, de românești, încât Ralu, Radu, Miruna, Sandu, Mihai, sunt toți de-ai noștri. Deoarece nu suntem așa de mulți români la BMS, comparativ cu cei veniți din America de Sud, China, India, nu avem cluburile noastre, cel puțin nu în industria farmaceutică, dar, ne cam știm între noi.

SS: Ai lucrat la marile companii din industria medicamentelor. Care este secretul performanței în lumea cu adevărat meritocratică?
RD: După mine, secretul performanței este să te gândești în sensul în care, competiția să fii tu însuți. În momentul în care te interesează prea mult să te compari cu alții, este foarte greu să ai energie și să menții pasul. Dacă în fiecare zi te duci cu ideea că trebuie numai să ma depășesc, să fiu un pic mai bun decât am fost ieri, să-i ajut pe cei din jur, e mult mai ușor. Nu să lucrezi numai pentru tine însuți. Ce-am observat eu, contează mult mai puțin succesul personal decât succesul echipei. Și încerc să promovez aceasta mentalitate și în echipa mea. Avem un motto: lucrezi pentru tine, sau lucrezi pentru noi? Nimeni nu spune: EU sunt. NOI suntem. Noi suntem o echipă întreagă, suntem un organism. Vrem să avansăm știința, vrem să facem medicamente noi, vrem sa eradicăm cancerul. Nu vreau din cauza competiție între ei, să sufere echipa. E mai mult o filosofie de viață. Cu asta am fost învățat, am avut niște mentori foarte impozanți din punct de vedere științific și personal, care tot timpul mi-au spus același lucru. Nu te gândi la tine, trebuie să te gândești la alții. Mi-a luat ceva timp să înțeleg. Inițial, venind din România, am plecat cu ideea că trebuie să arăți cât de bun ești tu, să scrii tu articole, să nu arăți la alții că ceilalți te fură. Nu. În cariera mea am învățat exact opusul. Trebuie să fii cât de deschis poți.

SS: Ce ar trebui să “inventăm” la Sighet ca să schimbăm situația economică anemică a urbei noastre?
RD: Din punctul meu de vedere, totul începe cu o bună strategie, clară, simplă, pe care putem s-o urmărim și pe care să o putem măsura. Și după aceea, trebuie implementată. Nu știu exact care ar fi marile schimbări, dar, din păcate, în România, în general, nu am văzut strategii de lungă durată. De exemplu: vrem să facem autostrăzi. E foarte greu de înțeles din afara țării care e strategia noastră. Care sunt pașii și cum cuantificăm implementarea? Anul ăsta avem 10 km, în anul următor 30, în anul următor 100? Dacă nu progresăm, trebuie să reevaluăm, să vedem ce schimbări trebuie să facem? Și să ajustăm. Ne trebuie ”goluri-obiective” simple, să le putem vizualiza și să încercăm să le atingem. Cred că și la Sighet este același lucru. Mă întreb de exemplu care este strategia turistică a orașului, a zonei: să faci pensiuni peste tot, sau să faci anumite zone în care să atragi turiștii, să le explici despre Maramureș, mult mai organizat. Vorbeam cu niște prieteni despre Hawai. Să mergeți în Hawai să vedeți care este strategia statului ca să atragă turiștii. Sunt extraordinari! De ce nu poate România, în anumite zone folclorice, așa cum este Maramureșul, să dezvolte exact aceleași strategii? Ai putea să copiezi sistemul: cum au ajuns ei să-și dezvolte turismul? Este o chestie de strategie care, dacă e bine implementată, ar ridica economic toată zona. Întrebarea este dacă avem conducători care să spună: da, asta e important pentru noi? Nu știu.

SS: Ce-i de făcut ca să nu ne plece tinerii… talentați, excepționali?
RD: Tinerii talentați, ca să nu plece, trebuie să fie mult mai mult incluși în deciziile naționale, județene și așa mai departe. Trebuie încurajați de când sunt mici. Să-i aduci în consilii, să le ceri opinia, nu să le spui ce să facă. Asta n-am văzut în România când am fost eu student. Era foarte greu să vorbești cu profesorul la Universitate. Nu-ți permiteai. Și cred că din cauza asta foarte multă lume nu se întoarce înapoi. Își spun „La ce să vin?” Toată lumea mi-a spus că nu fac nimic bine. Sunt schimbările foarte mici. Social, aș vrea să fie integrat în decizii tineretul! Să li se explice ce să facă, din ce cauză facem, să li se ceară părerea și să li se dea lor inițiativa: cum ați face voi asta? Și să-i întrebăm de exemplu: ”Uite: vrem ca Maramureșul să fie cel mai bun județ din România, din punct de vedere turistic. Voi ce-ați face?” Ar fi extraordinar!

SS: Unde s-ar situa maximum-ul împlinirii tale?
RD: Maximum-ul împlinirii mele? Sincer să fiu, aș vrea să mă întrebați peste vreo 10-15 ani. Viata e o reinventare continuă. Când aveam 20 de ani, voiam să scriu articole. La 30 de ani, voiam să fiu șef de echipă. La 40 de ani, aș vrea să ajut pe alții, cred că la 50 de ani aș vrea să fac ceva nou, să vezi că-ți sunt copiii împliniți, familia că e împlinită. Aș vrea să las și eu o urmă. Ajungi la o vârstă în care ai trecut prin așa de multe lucruri încât ar fi păcat să nu învețe lumea de la tine. Și asta, chiar mi-ar părea rău. Nu doar din punct de vedere academic, științific, ci și din experiența de viață: cum ai ajuns unde ai ajuns, din ce cauză, care au fost pașii? Mi-e greu să mă laud. Nu am crescut în generația în care mi-e ușor să spun: ”wow, câte am realizat eu!” Mi se pare că am realizat foarte puțin! Cred că ideea asta mă împinge tot înainte. De asta, emoțional, psihic, mi-e foarte greu să răspund la întrebare. Nu-i ușor. Sper să merg tot înainte! 🙂

SS: În ce constă valoarea unei țări? Dar a familiei? A individului?
RD: Așa cum vorbeam despre echipele în care lucrez. Valoarea nu este valoarea persoanei, este valoarea grupului. Când am plecat din România, se spunea la universitate că toți românii sunt genii. Suntem asociați cu grupul. Valoarea țării, egal cu valoarea grupului din țară. Uitați-vă la țările puternice. Au o concepție foarte bună națională, o inteligență națională. Poate în interior vedeți o politică complicată. În momentul în care au ieșit în afară, au o mândrie națională, vorbesc frumos despre țara lor și vor să se întoarcă înapoi, să contribuie. Asta ar fi bine să se schimbe. Mândria noastra națională să devină mândrie națională adevărată. Simona Halep a făcut un lucru extraordinar câștigând la tenis. Sportul e foarte vizibil, ea ne-a făcut mândri că suntem din România. Ar trebui să avem această mândrie în mai multe domenii, la toate nivelele, nu numai în sport, Ar trebui să ne mândrim cu grupul nostru de români care, iată, au fost acolo, uitați ce-au făcut ca să fim recunoscuți!

SS: Mulțumim pentru interviu. Noi suntem mândri de tine! Știm că nu ți-a fost ușor, ești foarte, foarte ocupat și apreciem faptul că ne-ai oferit o părticică din timpul tău. Invitația pentru a participa la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru se subînțelege și – nu în ultimul rând – îți urăm succes în tot ceea ce faci! Ne vedem în toamnă?!
RD: Mi-a părut foarte bine că am avut ocazia să discutăm. Mi-e drag Sighetul, pentru mine are un loc aparte și sper să ne menținem identitatea!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




#CNDV100 – Clasa prof. Valeria Socaciu, promoția 1998

Se apropie sărbătorirea Centenarului C. N. „Dragoș Vodă”! Continuăm prezentarea absolvenților, cu clasa a XII-a E, promoția 1998, diriginte, prof. Valeria Socaciu.

Îi rugăm pe cei care pot aduce informații despre elevii din fotografie, să ne transmită comentarii și/sau mesaje la adresa: office@salutsighet.ro.

 

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – PROMOȚIA 1954 de la Liceul „Dragoș Vodă”, la întâlnirea de 20 de ani

Până în zilele noastre, obișnuitele întâlniri ale absolvenților constituie, pentru cei care le onorează, momente de profundă emoție, dar și de bilanț. „Ce am mai făcut, câți am mai rămas, pe unde suntem, în ce lume/lumi mai trăim…” și nelipsita fotografie de grup-singurul document care rămâne. Un astfel de document este și fotografia de mai jos, făcută în anul 1974, la întâlnirea de 20 de ani a promoției din anul 1954, an în care au fost declarați absolvenți elevii claselor a X-a și a XI-a. Director al liceului a fost în anul acela profesorul Liviu Frunză.

Iată o succintă prezentare a celor care au participat:

Profesori: 1. Cu bastonul care i-a însoțit o bună parte a ultimilor ani de activitate și cu un buchet mare de flori în mână, o revedem în primplan pe Domnișoara Aurelia Chindriș, profesoara de istorie, calmă și răbdătoare, locuia peste drum de liceu și o vedeam uneori, prin ferestrele de pe coridor, traversând strada sprijinindu-se în baston și urcând anevoie treptele liceului.

2. În rândul următor, primul din stânga este profesorul de istorie, Vasile Petreuș. Pedant, mărunțel, firav și delicat, când se enerva pe câte un vlăjgan, intona amenințător: „Băieteee! Nu uita că eu am fost boxeeeer!”, făcându-ne să pufnim în râs. Avea însă una dintre cele mai valoroase biblioteci din oraș, din care împrumuta uneori și elevilor care-i câștigau încrederea. La el am văzut pentru prima dată „Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apșa. Și-a petrecut aproape întreaga carieră didactică la liceul nostru, al cărui elev a fost și el .

3. Profesoara de limba română (în primii ani a predat limba rusă), Eusebia Negrea, născută Rebreanu, este, a fost, un alt slujitor devotat al liceului. Promoțiile cărora le-a fost profesoară și dirigintă îi păstrează și acum o imagine deosebită.

4. Alexandrina Năstase a predat muzica. A fost o neobosită activistă culturală a timpului, a cântat romanțe și muzică populară, a jucat teatru, a predat canto popular și teorie muzicală. Târziu, după pensionare, împreună cu soțul său, învățătorul Marin Năstase, s-a stabilit la fiica sa, la Bucurști, dar a rămas cu Maramureșul în suflet, deși veniseră în tinerețe de pe meleaguri oltene.

5. Din spatele profesorului Petreuș ne zâmbește figura atât de bine cunoscută a profesorului de literatură Ioan Șuteu, unul dintre cei mai iubiți dascăli ai liceului. Cu o solidă cultură literară clasică, stăpân incontestabil pe gramatică și bun cunoscător al limbii latine, avea mereu ceva nou și interesant de spus despre subiectul/autorul predat. Venit de pe meleaguri transilvane, el a rămas legat de Sighet și de Liceul „Dragoș Vodă” până la sfârșitul carierei.

6. Din centrul fotografiei ne privește distinsa doamnă Cornelia Circa, profesoară de limba franceză și foarte mulți ani directoare a liceului, avându-l în dreapta, ca invitat, pe tov. Nicolae Roman, primsecretar PCR al orașului, iar în stânga pe (7) Dumitru Paraschiv, profesor de matematică și fost, în mai multe rânduri, director al liceului.

8. Aproape ascunsă printre foștii săi elevi, Maria Miron, descendentă din marea și nobila familie Coman de Moisei, o femeie de o frumusețe și o distincție aparte, a fost profesoară de limba germană. Mereu pe bicicleta cu care venea la liceu sau umbla prin oraș la cumpărătruri până nu demult, cu o ținută de amazoană, bucuroasă de orice salut primit, Doamna Medy Miron, la 91 de ani!, mai poate fi găsită – cu o floare și cu un zâmbet – în aceeași casă de lângă gară, în care locuiește de-o viață.

9. Din ultimul rând – chiar în fața ușii – ne privește prin ochelarii cu nenumărate dioptrii profesorul de psihologie Eracle Titircă, cu o ucenicie de mare folos făcută (înainte de a ajunge la Sighet) în Cercul Literar de la Sibiu (Negoițescu, Stanca, Doinaș etc.), cu vaste și rafinate lecturi din marea literatură, cu un simț critic deosebit și, mai ales, cu o mare bunătate sufletească a marcat formarea și devenirea intelectuală a multora dintre elevii săi. Pentru semnatarul acestor rânduri, „Domnul profesor” a rămas una dintre cele mai dragi imagini dintre dascălii acelor ani.

Din rândul elevilor revedem pe: 10. Gheorghe Iura, fost mulți ani inspector școlar la Baia Mare; 11. Vasile Mircea, contabil; 12. Ioan Bozai, fost procuror-șef la județ; 13. Gheorghe (Ghiuri) Codrea, contabil-șef la BCR Sighet; 14. Ion Corbescu, profesor de limba română; 15. Alexandru Țiplea, profesor de biologie și fost director al liceului, posesorul fotografiei și cel care ne-a ajutat la identificarea participanților; 16. Vasile Bologa, din Bârsana, inginer geolog cu prestigioase studii și cărți în domeniu, dar și cu vaste conexiuni în alte domenii (o peșteră din Munții Maramureșului îi poartă numele); 17. Gheorghe Deac, finanțist cu funcții de răspundere în administrația locală; 18. Gheorghe Dumitrașcu (ajuns arhitect); 19. Vasile Țicală, finanțist; 20. Liviu Marina, inginer; 21. Gheorghe Codrea, finanțist, fost, mulți ani, director la BCR Sighet; 22. Mihai Roman, inginer minier, fost director la Baia Borșa; 23. Ioan Pop, profesor de limba română, fost director al Școlii din Nănești; 24. Gheorghe Lazăr, inginer în industria alimentară, cu studii la Sofia; 25. Maria Bozai, funcționară; 25. Elisabeta Fellner, stabilită în Ungaria.

Foarte mulți dintre ei nu mai sunt printre cei vii. Și cei „plecați” și cei „rămași” reprezintă însă file și ani din istoria centenară a prestigiosului nostru Liceu și, amintindu-ne de ei și pomenindu-i, ne facem o firească datorie.

prof. Ioan ARDELEANU – PRUNCU

foto: arhiva dlui profesor Alexandru Țiplea




#CNDV100 – Programul Semicentenarului C.N. „Dragoş Vodă” (1919 – 1969)

Invitație Semicentenar

În vederea pregătirii activităţilor dedicate semicentenarului liceului – pe atunci Liceul de Cultură Generală Sighetu Marmaţiei – la 20 august 1969 s-a stabilit un Plan de acţiune de către comisia formată din prof. Circa Cornelia – director, prof. Varhanyovszky Lucia – director adjunct, prof. Motogna Ştefan – director adjunct, prof. Holdiş Grigore – pensionar, prof. Török Ioan, prof. Tomoiagă Mihai, prof. Ilniţchi Felician – îndrumător U.T.C., prof. Negrea Eusebia, prof. Wittman Cecilia, iar din partea foştilor absolvenţi: Dr. Marina Mihai – avocat pensionar, Radu Andrei – prof. univ. Cluj, Nistor Francisc – directorul Muzeului şi Mihali Petre – profesor.

Revista ”Zări senine”

Din cele 17 puncte, foarte riguros întocmite cu termene şi responsabili, spicuim: anunţarea sărbătoririi semicentenarului prin presa judeţeană şi Gazeta Învăţământului (20.IX); lansarea de invitaţii personalităţilor marcante (25.IX); măsuri de întărire a bazei material didactice a şcolii (15.IX); apariţia revistei şcolare „Zări senine” (1.X); întocmirea monografiei şcolii (1.X); pregătirea unei expoziţii (documente, fotografii, tablouri cu aspecte din viaţa şcolii, 25.IX); organizarea unui „Colţ folcloric – Câtu-i Maramureşul!” (25.IX); pregătirea experimentelor demonstrative (1.X); primirea şi cazarea invitaţilor (10.X). Din acest Plan mi-am propus să aduc la cunoştinţa publicului larg Programul activităţilor închinate sărbătoririi semicentenarului şcolii, definitivat în 25 septembrie 1969.

Sâmbătă, 11 octombrie 1969

I. Festivitatea sărbătoririi, orele 9.00 – 12.00
1. a) Cuvântul directorului şcolii
b) Cuvântul organelor de partid şi de stat
c) Salutul inspectoratului şcolar judeţean
d) Salutul organizaţiei P.C.R. din şcoală
e) Salutul organizaţiei U.T.C. din şcoală
f) Salutul foştilor absolvenţi ai liceului:
– Dr. Mihai Marina
– Alexandru Ivasiuc
2. Programul cultural artistic susţinut de elevii şcolii orele 10.30 – 12.00

II. Vizitarea localului şcolii, a laboratoarelor şi a expoziţiei orele 12.00 – 14.00
– Experienţe demonstrative în laboratoarele de fizică, chimie, biologie

III. Pauza de masă orele 14.00 – 17.00
IV. Sesiunea de comunicări ştiinţifice orele 17.00 – 20.00
V. Masă tovărăşească (Restaurantul Tisa) orele 21.00

Duminică, 12 octombrie 1969

1. Vizitarea obiectivelor industriale din municipiu (C.I.L., Unitatea) – plecarea autobuzelor din faţa liceului, orele 9.00 – 11.00
2. Organizarea unei excursii. Plecarea din Sighetul Marmaţiei, orele 11.00
Itinerar: Valea Izei – Borşa
Vizitarea monumentelor istorice de pe traseu: Ieud, Bogdan Vodă, Moisei, Borşa

Programul cultural – artistic
1. Cor – „La mulţi ani frumoasă şcoală”.
2. Recitare – „Arcuri de triumf” compoziţie originală, recită eleva Mihai Ileana din clasa a XI-a E.
3. Cor – „Pe-al nostru steag” versurile şi muzica Ciprian Porumbescu.
4. Recitare – „Partidului” versuri de N. Labiş, recită eleva Pop Rodica din clasa a X – a B.
5. Cor – „Deşteaptă-te, române!” versuri şi muzica de A. Mureşan.
6. Cor – „Morarul” de D. Kiriac.
7. Recitare – „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” versuri de M. Eminescu recită eleva Ciplea Felicia, clasa a XI – a D.
8. Cor – „Dragostea de ţară” text românesc: V. Kornbach, muzica de J. S. Bach.
9. Cor – „Suita Maramureşeană” versuri populare, muzica de Gheorghe Vancu.
10. Cor – „Tinereţe – tinereţe” versuri de Nicolae Stoian, muzica de George Deriţeanu.
11. Cor – „Gaudeamus igitur” aranjament coral de I. D. Chirescu.
12. Dansuri – suită de dansuri maramureşene.

Programul sesiunii de comunicări ştiinţifice – moderatori, profesorii Titircă Eracle şi Şuteu Ion
1. Viaţa culturală în Maramureş până în anul 1918 – dr. Marina Mihai, avocat pensionar, Bucureşti.
2. Istoria şcolii româneşti din Maramureş până în anul 1918 – prof. Ion Bota, Cluj.
3. Aportul adus de foştii profesori şi elevi ai Liceului de cultură generală Sighetul Marmaţiei la dezvoltarea culturii româneşti – Aurel Coman, Bucureşti.
4. Schiţă monografică a Liceului de cultură generală Sighetul Marmaţiei – prof. Holdiş Grigore.
5. Contribuţie la monografia oraşului Sighetul Marmaţiei – prof. Török Ioan.

La final, am ales să prezint întreg corpul profesoral din anul şcolar 1969 – 1970 implicat în buna desfăşurare a activităţilor:

1. Circa Cornelia, prof. de limba franceză – română, director
2. Varhanyovszki Lucia, prof. de istorie – geografie, director adjunct
3. Motogna Ştefan, prof. de chimie, director adjunct
4. Ilniţchi Felician, prof. de educaţie fizică, director adjunct
5. Ziegler Iosif, prof. de limba maghiară, directorul internatului
6. Văleanu Elena, prof. de limba română
7. Negrea Eusebia, prof. de limba română şi literatură universală
8. Vancea Ioan, prof. de limba română
9. Semeniuc Gabriela, prof. de limba română
10. Smărăndoiu Maria, prof. de limba română
11. Chindriş Iulia, prof. de limba ucraineană
12. Şmuleac Vasile, prof. de limba rusă şi limba română
13. Bitan Radu, prof. de limba rusă
14. Műller Clara, prof. de limba rusă
15. Şugar Elisabeta, prof. de limba engleză
16. Spaczay Tiberiu, prof. de limba engleză
17. Paul Sultana, prof. de limba franceză
18. Miron Maria, prof. de limba germană şi franceză
19. Reiszler Wilma, prof. de limba germană
20. Tomoiagă Mihai, prof. de limba latină şi limba română
21. Roşca Vasile, prof. de limba latină
22. Petreuş Vasile, prof. de istorie şi geografie
23. Török Ioan, prof. de istorie şi geografie
24. Iuga Iulian, prof. de istorie şi geografie
25. Titircă Eracle, prof. de istorie, psihologie, logică şi limba română
26. Szijgyártó András, prof. de economie politică, socialism ştiinţific, filozofie
27. Berindan Gheorghe, prof. de economie politică, socialism ştiinţific, istorie
28. Gheorghe Georgică, prof. de istorie
29. Berinde Gheorghe, prof. de matematică
30. Motogna Adriana, prof. de matematică
31. Marusciac Fedor, prof. de matematică – fizică
32. Godja Vasile, prof. de matematică
33. Vişovan Aurelia, prof. de mtematică – fizică
34. Diaconescu Constantin, prof. de matematică – fizică
35. Cornescian Ioan, prof. de matematică
36. Varga Iosif, prof. de matematică
37. Borca Mihai, prof. de matematică – fizică
38. Szlivka Alexandru – prof. de matematică – fizică
39. Ciplea Ecaterina – prof. de chimie
40. Karády Francisc – prof. de chimie
41. Benk Karoly, prof. de chimie
42. Stan Grigore, prof. de chimie
43. Lozinski Anatolie, prof. de ştiinţe naturale
44. Balea Livia, prof. de biologie
45. Ona Maria, prof. de biologie
46. Fornwald Elisabeta, prof. de biologie
47. Pop Maria, prof. de biologie
48. Diaconescu Alexandru, prof. de geografie
49. Wischegh Aurelia, prof. de geografie
50. Duda Ianoslav, prof. de geografie
51. Novodarszki Ludovic, prof. de educaţie fizică
52. Kovács Iosif, prof. de educaţie fizică
53. Wittmann Cecilia, prof. de muzică
54. Bucicovski Vasile, prof. de fizică

Despre componenţa Prezidiului, lista invitaţilor şi corespondenţa cu unele personalităţi ale vremii, într-un material viitor.

Bibliografie:

Holdiş Grigore, Varhanyovszki Lucia, Török Ioan, Şuteu Ioan, Tomoiagă Mihai, Monografia şcolii, Sighetu Marmaţiei, 1969.
Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
Arhiva liceului, Dosar A15, 4/1969, filele 98 – 129

Sitografie:

Reviste școlare

sursă foto: arhiva liceului

prof. Marius VOINAGHI




#CNDV100 – Societatea de Lectură „Dragoş Vodă” (autor, Marius Voinaghi)

Activitatea culturală din cadrul Liceului „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei din perioada interbelică a fost puternic marcată de înfiinţarea la 21 noiembrie 1919 a Societăţii de Lectură “Dragoş Vodă”, sub îndrumarea prof. Dimitrie Simon. Conform “Cărţii de aur” a acesteia, cu acest prilej a fost elaborat statutul Societăţii, din care se desprinde scopul: “ membrii să se obişnuiască să-şi spună opiniile asupra operelor literare române sau străine, să ştie aprecia producţiunile originale ale membrilor, cunoaşterea amănunţită a frumoasei noastre limbi atât de oropsită pe vremuri, în părţile acestea, şi familiarizarea cu figurile cele mai de seamă ale literaturii noastre”.

Societatea de lectură era condusă de un profesor, ce se bucura de funcţia de preşedinte de onoare, şi un comitet format din preşedinte, 1-2 vicepreşedinţi, secretar şi 4-5 membri, toţi elevi din cursul superior. Astfel, în primul an, comitetul a fost format din Victor Dunca (clasa a VII-a) – preşedinte şi Liviu Bogdan (clasa a VII-a) – vicepreşedinte. În urma spectacolelor date în faţa publicului din localităţile Apşa de Jos, Biserica Alba, Berbeşti, Sarasău, Iapa s-a putut constitui în primul an de funcţionare un fond de 1000 de lei.

În al doilea an de funcţionare, averea societăţii era de 1.133 de lei; preşedinte de onoare a fost desemnat Mihail Şerban, profesor conducător Găvrilă Pop, iar comitetul era format din Andrei Coman – preşedinte şi Antoniu Serbac – vicepreşedinte, amândoi din clasa a VII-a.

În al treilea an de funcţionare, Societatea de lectură era condusă de către prof. Nicolae Angelescu. Preşedintele societăţii a fost desemnat Timiş Dumitru (clasa a VII-a), iar cei doi vicepreşedinţi: Godja Vasile (clasa a VII-a) şi Gheorghe Tite (clasa VI-a). Societatea a ţinut 12 şedinţe literare – recitări, disertaţii, lucrări de literatură originale, cântări – şi 7 şedinţe administrative.
În anul şcolar 1922 – 1923 Societatea de lectură a fost condusă de profesorii Ion Modreanu şi Paul Szilaghi; preşedinte Vasile Godja (clasa a VIII-a), vicepreşedinte Ştefan Bell (clasa a VII-a), secretar Nicolae Dunca (clasa a VIII-a), secretari de şedinţe: Mihai Marina şi Gheorghe Balint, iar casier Simion Pop.

Anul şcolar 1923 – 1924 marchează apariţia primului număr al revistei „Zări senine”. Societatea de lectură era condusă de către profesorii Ion Modreanu şi Victor Mureşan; preşedinte Pop Mihai (clasa a VIII-a), vicepreşedinte Mihai Marina (clasa a VII-a), secretar Balint Gheorghe, notari: Gavril Timiş (clasa a VII-a), Pop Nicolae (clasa a VI-a), casier Radu Petru, cenzori literari: Pop Dumitru (clasa a VIII-a), Paul Ardelean (clasa a VI-a), Şiman Ioan (clasa a V-a), controlori: Dumitru Homei (clasa a VIII-a), Andrei Kissgyörgy (clasa a VII-a), Cornel Jurca şi Vasile Kesner (clasa a V-a). Societatea a ţinut 10 şedinţe literare, 8 administrative şi una publică. La 1 februarie 1924 Societatea de lectură a dat un spectacol la Palatul Culturii cu piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul, iar în primăvara anului 1927, elevii clasei al VII-a au prezentat în sala teatrului de vară comedia „Amedeu Stânjenel”, pregătită de profesorii Dimitrie Simon şi Mihalcea Constantin. Din acest an şcolar comitetul director era format din Corneliu Jurca (clasa a VIII-a) – preşedinte, Ioan Şiman (clasa a VII-a) – vicepreşedinte, iar cenzor Gheorghe Dăncuş (clasa a VIII-a). În anii următori Societatea va continua să fie coordonată de către prof. Ion Modreanu până-n anul 1931, când această funcţie este preluată de către prof. Mihail Iosivaş. Preşedinţi au fost elevii Alexandru Chindriş, Septimiu Sânjosanu, Gheorghe Rednic, Simion Anderco, Mihail Răducanu, Petru Stancu şi Teodor Oniga, președinte în anul 1935, ultimul an despre care avem date certe.

În această perioadă se afirmă prin creații literare elevii Emil Micle, Constantin Tușe Simion Andor sau Andrei Radu, care în Mierea amintirilor ne relatează:

„Februarie, 1928. Pregătesc o disertaţie despre Al. Brătescu – Voineşti, pe care o voi citi la „Societatea de Lectură”, cu ocazia a 60 de ani de viaţă a scriitorului. Acest autor îmi place; scrie simplu şi emoţionant. Povestirile Niculăiţă Minciună şi Puiul sunt minunate. Apoi, scriitorul este şi un mare pescar, sport care mă pasionează şi pe mine.”

Şi tot Andrei Radu ne lasă unul dintre cele mai frumoase portrete de dascăl, evident, cel al profesorului Ion Modreanu, sufletul Societăţii de Lectură:

„Profesorul Ion Modreanu – adică taica Modreanu – venea şi el, ca Angelescu, din Vechiul Regat. Era originar din frumosul oraş Câmpulung – Muscel, fapt pe care îl ilustra zilnic, purtând vestitul costum muscelean – pantaloni şi haină de dimie bej deschis, cu găitane brune, cămaşă albă de borangic cu motive naţionale – prezent pentru prima oară pe meleagurile maramureşene.

Aducea cu sine prestigiul titlului de „căpitan de rezervă” dobândit pe front, volumul Clipe din viaţa de tranşee, şi o numeroasă familie de nouă copii.

Era înalt, cu faţa masivă şi rotundă, cu un păr blond spălăcit şi rar, cu ochii albaştri azurii şi avea toţi dinţii de aur, ceea ce-l determina să se numească el însuşi „Ion Gură de Aur”. În adevăr, această poreclă şi-o merita din plin. Căci nimeni nu avea un dar al povestirii ca el. Conştient de acest lucru, ne spunea odată:

– Vedeţi voi cum curg cuvintele din gura lui taica Modreanu? Ca un fir de aur dintr-un caier fermecat…”.

După al Doilea Război Mondial, în anul şcolar 1947 – 1948 se va încerca reînvierea acestei societăţi de lectură avându-i în frunte drept preşedinte de onoare pe părintele prof. Gavril Godja şi elevii Grigore Şofron – preşedinte şi Vasile Ofrim – vicepreşedinte, însă din păcate fără sorţi de izbândă.

Bibliografie:
xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei, 1969.
Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012.
Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008.
Mihai Marina, Maramureşeni – portrete şi medalioane, Editura Dragoş Vodă, Cluj – Napoca, 1998.
Ion Botoş, Personalităţi marcante ale culturii româneşti din Transcarpatia, volumul I, Apşa de Joş, 2016.
***** 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, coordonator: Teodor Ardelean, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018.

prof. Marius VOINAGHI

sursă foto: arhiva liceului




#CNDV100 – Clasa prof. Ioan Berci, promoția 1998

Se apropie sărbătorirea Centenarului C. N. „Dragoș Vodă”! Continuăm prezentarea absolvenților, cu clasa a XII-a D, promoția 1998, diriginte, prof. Ioan Berci. Îi rugăm pe cei care pot aduce informații despre elevii din fotografie, să ne transmită mesaje la adresa: office@salutsighet.ro.

 

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Attila Cosovan, profesor universitar budapestan, a fost și rămâne un sighetean… exemplar! (autor, Ion Mariș)

Attila Cosovan este sighetean, a demarat studiile universitare la București, s-a transferat și stabilit ulterior la Budapesta, azi bucurându-se de o familie frumoasă în capitala Ungariei. Orice întâlnire cu prietenul Attila este o desfătare. Este un om atât de pașnic, de sincer, de discret, de corect și profesionist încât discuțiile noastre sunt… “profit” 100% (cred că nu doar pentru mine!).

Familia Cosovan care are doi copii, Iza și Max, ajunge cel puțin o dată pe an pe la Sighet și consideră Maramureșul un adevărat… balsam spiritual.

Azi, Attila a urcat pe culmile academice, fiind profesor universitar la cunoscuta Universitate Corvinus din Budapesta. Este maestru în domeniul lui preferat, designcommunication, în cadrul Facultății Media – Marketing & Designcommunication și își trăiește profesia cu multă pasiune și…. imaginație.

Dincolo de plăcerea discuției, motivul principal pentru care l-am abordat zilele acestea pe Attila este desigur subiectul “secolului”, neprețuitul nostru liceu/ colegiu, lăcaș sacru de educație: DRAGOȘ VODĂ!

Ion Mariș (IM): Spune-mi te rog Attila, când ai absolvit liceul “Dragoș Vodă”? Ce promoție ești?
Attila Cosovan (AC): Am absolvit “Dragoș Vodă” în anul 1988, la liceul care a “trimis” în întreaga lume profesioniști în domenii foarte diverse.

IM: Ai avut profesori apropiați în liceu? Dar profesori…. “neprietenoși”?
AC: Amintindu-mi, toți profesorii mei trăiesc în memoria mea cu imagine pozitivă. Din anumite motive îmi amintesc de fiecare și, de obicei, zâmbesc când mă gândesc la ei. După cum demonstrează evoluția mea, prezentul meu, nimeni dintre aceștia nu mi-a “distrus” cariera, așa că le sunt recunoscător.

IM: Cum s-au “descurcat” colegii tăi în viață?
AC: Clasa noastră a fost una de “supraviețuitori”, probabil nu la cel mai bun nivel din liceu în ceea ce privesc rezultatele noastre la învățătură, dar am învățat să folosim oportunitățile… am observat că majoritatea colegilor mei s-au descurcat bine în viață. Mulți au absolvit universitatea, dar aproape toți suntem în străinătate.

IM: Ce preocupări concrete aveai în anii de liceu din… epoca de aur?
AC: Am avut o mulțime de hobby-uri; am făcut dresură de câini, tenis, ping-pong, m-am ocupat de porumbei voiajori etc. De asemenea, am avut propriul meu laborator de chimie și am făcut tot felul de experimente cu prietenii mei din Liceu. În acei ani, de exemplu, am reușit să obținem diverse materiale de la domnul Benk, un profesor de chimie, pentru că l-am ajutat cu injectarea de modele didactice de atomi și molecule din material plastic. Cred că metoda de vizualizare a d-lui Benk a fost grozavă la vremea aceea…

IM: Ce-mi poți spune despre abilitățile tale artistice din… tinerețe?
AC: Abilitățile mele artistice s-au manifestat de foarte devreme. Știam să desenez, așa că linia de artă frumoasă a fost foarte ușoară. Abilitățile mele de proiectare vin, probabil, din copilărie când cream tot felul de obiecte, pentru că nu sunt nici artist, nici designer, ci amândouă; designer-artist. 🙂

IM: Cum “arătau” visurile în anii de liceu?
AC: Am vrut să fiu profesor de sport, domnul profesor Ilnițchi m-a influențat foarte mult în privința asta. După părerea lui, aș fi avut șanse, chiar dacă în acele timpuri au fost recrutați aproape exclusiv sportivi de vârf. Apoi m-am gândit mai degrabă să fiu un chimist, un farmacist sau un medic… dar mi-am dat seama că memorarea mecanică nu merge pentru mine, iar pe vremea aceea era nevoie să cunoști cărțile pe de rost pentru o admitere reușită. Apoi m-am întors spre locul de unde am plecat; la creativitate, design și artă…

IM: Noi ne-am întâlnit la Întreprinderea Mecanică prin anii ‘90 ai secolului trecut. Dacă n-ar fi “eșuat” comunismul ce ai fi devenit? Ce drum ai fi urmat?
AC: Nu știu. Probabil că departamentul tehnic al Fabricii de Șuruburi ar mai exista și astăzi și mi-aș petrece viața acolo, având fiecare zi plină de savurarea de cafea și conversații “bune”, întrerupte uneori de câteva sarcini care nu ar fi prea… obositoare.

IM: Sighetul anilor tăi de liceu prezenta “urme” de… frumusețe?
AC: Am doar amintiri frumoase. Tot ceea ce am experimentat la vremea respectivă ca suferință (să zicem viziunea magazinelor goale) îmi dă o experiență nostalgică astăzi. Să nu mai vorbim că prezența frenetică a societății de consum de astăzi este destul de supărătoare. Deci, la acea vreme, nu prea erau de găsit produse – branduri care ne-ar fi distras atenția de la esențe. Au fost doar interacțiuni umane, conversații, vise, dorințe, iubiri, petreceri greu de organizat dar cu atât mai savurate. Frumusețea orașului a constat din frumusețea oamenilor și a naturii; pentru că nu era altceva.

IM: Ești angajat pe un post important la Universitatea Corvinus din Budapesta. Care este poziția ta exactă acum? Mai poți avansa?
AC: În calitate de profesor universitar, sunt în topul clasamentelor academice. De aici, numai poziția mea în administrație se poate schimba, dar nu mă interesează, deci probabil că nu voi fi niciodată decan sau rector.

IM: Colegii tăi de la universitate, îți cunosc obârșiile? Ce părere au că rădăcinile tale merg spre estul… “sălbatic”?
AC: Majoritatea oamenilor o știu, dar nu acordă o atenție deosebită … în mod evident, la nivelul umorului, cu unii dintre prietenii din Transilvania suntem obișnuiți să menționăm trăsăturile noastre speciale care ne particularizează în marea masă, dar, în esență, nu au o semnificație specială. Este suficient pentru noi să o cunoaștem și să o simțim.

IM: Cât de des ajung Iza și Max la… Sighet? Le place orașul nostru?
AC: O dată pe an copiii mei ajung la Sighet. Le place să fie acolo. Ei iubesc atmosfera străzii și zgomotul copiilor. În cel mai scurt timp, Iza a devenit foarte bună prietenă cu vecinii români cu care nu a putut comunica la nivel lingvistic, dar acest lucru nu a fost un obstacol în calea contactului permanent pe tot parcursul zilei.

IM: Te simți, ești împlinit? Ce-ți lipsește?
AC: Întotdeauna ne lipsește ceva. Cultura occidentală ne aminteste permanent despre acest lucru; despre performanță, concurență, bani și individualism, obiective permanente. Este uneori obositor și nici măcar nu îmi merge atât de ușor. Uneori nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Deși s-ar putea ca astea să le simt doar în ultima vreme. Cu toate acestea, pot să declar că sunt mulțumit!

IM: Care este legătura dintre artă și viața… ordinară?
AC: Arta este viața însăși. Contextul cultural ne definește, ne definește identitatea și ne arată locul în diversitatea popoarelor lumii. Arta este o graniță culturală care este liber permeabilă, sau dacă există control la frontieră, nu este în documente, ci în suflete. Deci, cred că arta ne ajută să transformăm zilele obișnuite în zile de sărbătoare.

IM: Cum percepi/ rezonezi cu tumultul vieții budapestane?
AC: Uneori îmi place, alteori urăsc acel tumult. Uneori mă revigorează, alteori mă deprimă. Scopul nostru acum este să ne mutăm din oraș, nu prea departe, dar într-un loc în care să nu fim continuu “atenționați” de sirenele de ambulanță, poliție sau ale mașinilor de pompieri, permanent aducându-ni-se aminte cât suntem de vulnerabili.

IM: Cât de implicat civic ești la Budapesta?
AC: A fi profesor este un act civic. Am o profesie în care statutul civil este foarte important pentru că educăm oameni obișnuiți, dăm un exemplu, dăm ocazii în timp ce și noi învățăm în mod constant. Apropo, cred că suntem cu toții civici (probabil nu este întotdeauna conștientizată postura noastră).

IM: Cred că legăturile tale cu locurile de origine sunt destul de slabe. Mai are relevanță locul de unde ai plecat?
AC: Punctul de plecare este întotdeauna important! De acolo, începe numărătoarea inversă. Acolo s-au format dorințele mele și relația mea cu adevărul. Acolo am devenit un om conștient, care acționează… constructiv. Dacă acei 18 ani de interacțiuni umane ar fi fost diferiți, aș fi fost o persoană diferită. Nu-mi pot schimba trecutul; de aceea, e vital ceea ce mi s-a întâmplat atunci și unde s-a întâmplat totul.

IM: Ce ne propui pentru a contribui la prosperitatea Sighetului?
AC: În general, sugestiile sau acțiunile mele pentru dezvoltarea culturală a Sighetului sunt făcute prin tine. Știi că sunt întotdeauna disponibil și, bineînțeles, ascult cuvintele de chemare și ale celorlalți prieteni sigheteni.

IM: Așa este, Attila! Întotdeauna, dezinteresat, ai oferit cunoștințele și abilitățile tale prietenilor sigheteni. Spune-mi… în ce direcție se îndreaptă Europa?
AC: Opiniile pe direcția asta au fost formulate în moduri atât de variate de atât de mulți, încât, probabil, este redundant să faci o altă „profeție”. În 2009 am scris o carte despre comunicarea prin design, prin creativitate, relațiile de designer, intitulată DIS:CO, cu următoarele subtitluri: Omul designer creator în lume; Modelul de supraviețuire-evoluție; Viața după bani. Totuși, într-o singură propoziție răspund la întrebarea ta: Europa va merge acolo unde permite și doreste moralitatea comună a speciei umane.

IM: Cum e percepută România de maghiari?
AC: Persoanele cu care interacționez au, în mare parte, o părere bună sau neutră. De cele mai multe ori aceștia formulează opinii specifice cu privire la evenimente concrete și rareori generalizează. Unii dintre colegii mei merg la Cluj pentru a preda la “Babeș – Bolyai” sau “Sapientia”, deci colaborăm foarte strâns.

IM: Ce planuri de viitor ai gândit pentru tine?
AC: Sper să continui să predau, să practic profesia mea de designer și să organizez seminarii de designcommunication (ateliere/ workshop-uri) pentru companii; dezvoltând astfel un comportament general de designeri/ creatori în cei care influențează schimbările din lumea noastră.

IM: Mulțumesc, Attila! Te tentează să revii în toamnă la Sighet, la sărbătoarea centenarului “dragoșist”/CNDV-ist?
AC: Aș dori, dar, din păcate, nu pot promite! Dar profit de discuția noastră publică ca să îi salut cu drag pe sigheteni, pe prietenii mei sigheteni!

Ion MARIȘ




#CNDV100- Mihail Şerban, cel mai longeviv director al Liceului „Dragoş Vodă” (1920 – 1940)

Mihail Șerban (pictură de Liviu Bordeaux; azi, în sala profesorală a C. N. ”Dragoș Vodă”)

Născut la 26 iulie 1885 în Săpânţa, Maramureş, Mihail Șerban urmează cursurile gimnaziului piarist din Sighet, ale Liceului “Samuil Vulcan” din Beiuş şi ale Facultăţii de Ştiinţe, Universitatea Budapesta, în anul 1908, fiind licenţiat în matematică şi fizică. Între 1908-1920 activează ca profesor la Şcoala civilă de fete din Blaj. Conform Ord. nr. 21454 din 1920 semnat de Ministrul Instrucţiunii Publice, Mihail Şerban este numit profesor de matematică – fizică şi director provizoriu al Liceului “Dragoş Vodă”. Devine director definitiv pentru încă un deceniu, începând cu anul 1929.

A reuşit să organizeze şi să conducă activitatea didactică rezolvând cu pricepere multiplele şi dificilele probleme ale şcolii: vizitele şi inspecţiile şcolare, buna funcţionare a internatului, Societate de lectură „Dragoş Vodă”, dotarea bibliotecii şcolare, organizarea examenelor de sfârşit de an, înzestrarea cabinetelor şi laboratoarelor şcolare, organizarea de excursii tematice şi serbări şcolare precum şi a activităţilor extraşcolare. Mihail Şerban a ţinut numeroase conferinţe în cadrul „Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş” pe tema „Ideile moderne asupra constituţiei materiei” şi la Săcel, Corneşti, Sârbi, Dragomireşti etc. În Anuarul II al liceului publică articolul „Şcoalele secundare şi învăţământul fizicei”, manifest de credinţă al generaţiei sale, în care arată că: „bogăţia pământului românesc, atât în materii prime, cât şi în energie, numai atunci vor avea valoare reală pentru neamul nostru, dacă vom şti să o exploatăm cu pricepere şi pe o scară cât mai largă. Noi şi îndeosebi generaţia nouă trebuie să cucerim averea acestei ţări prin ştiinţă şi muncă cinstită.”

Tăria de caracter, cinstea şi omenia, munca temeinică, sârguinţa au fost principiile după care s-a călăuzit în viaţă, făcându-l respectat de liceeni. Prestigiul de care s-a bucurat a ieşit la iveală, aşa cum relatează Mihai Marina în „Maramureşeni. Portrete şi medalioane” în momentul în care a fost suspendat din funcţie de guvernul Nicolae Iorga: „Vestea a produs stupefacţie. Toţi elevii liceului (cu excepţia foştilor repetenţi), studenţii maramureşeni, tinerii intelectuali care şi-au terminat studiile universitare şi o serie de alţi intelectuali valoroşi, au protestat împotriva acestei măsuri abuzive şi absurde. Ministrul instrucţiunii a văzut că a fost indus în eroare de parlamentarii săi şi a revenit asupra suspendării.”

L-a surprins foarte bine Andrei Radu, absolvent şi ulterior profesor de limba franceză la Liceul „Dragoş Vodă”, în „Mierea amintirilor” din care redau un scurt fragment: „Cine va uita ochii săi pătrunzători, vii şi inteligenţi? Fire autoritară, sever, dar just, profesor de matematică strălucit. Bun pedagog. Duşmanul celor leneşi, al celor prea încrezuţi – odrasle răsfăţate –, şi un adevărat părinte pentru cei harnici, modeşti, ambiţioşi, neprecupeţindu-le nici un ajutor. (…) Mai presus de toate, el iubea ordinea, exactitatea, cinstea. Formulele prin care, mai târziu, când îi devenisem coleg, a încercat să-mi corijeze anumite deficienţe, nu le-am uitat niciodată.”

După cedarea nord-vestului Transilvaniei în vara anului 1940 Ungariei horthyste, se refugiază la Sibiu, unde se stinge din viaţă cinci ani mai târziu. Pentru merite deosebite a primit “Medalia de Aur”, decernată de către Ministerul Instrucţiunii Publice.

Bibliografie

  • xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei, 1969.
  • Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
  • Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012, pp.39 – 108.
  • Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008, pp.39 – 54.
  • Mihai Marina, Maramureşeni – portrete şi medalioane, Editura Dragoş Vodă, Cluj – Napoca, 1998, pp. 281 – 286.

Sitografie

Directorii liceului

prof. Marius VOINAGHI

Sursă foto: arhiva şcolii




#CNDV100 – Prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac – eminent dragoșist – n-a mai ajuns… „securist”!

Impresionant! Remarcabil!… Citesc zecile de pagini ale CV – ului domnului Prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac și mă înteb când a avut “timp” de atâtea titluri, conferințe, lucrări etc… Nu-l cunosc personal, am discutat telefonic, am întrebat, mi-a răspuns cu amabilitate și-un umor fin și… Dar mai bine vă redau – pentru a vă capta atenția! – câteva date din biografia absolventului Liceului „Dragoș Vodă”, promoția 1972 (cu nota 10 la matematică).

Profesorul universitar Ioan Dzițac s-a “deconspirat” firesc, din start: „provin dintr-un mediu defavorizat, am urmat clasele I-IV într-un cătun de munte din comuna Repedea, la simultan total, cu un învățător care avea doar șapte clase; în clasele I-VIII n-am avut niciun profesor calificat, doar suplinitori; după clasa a VIII-a am picat admiterea la Liceul Pedagogic, fiind respins la muzică și am ratat prima sesiune de admitere la Liceul „Dragoș Vodă” – cu nota 3 la matematică (!); tata avea o pensie care acoperea doar costul internatului”.

Dar… a depășit prin ambiție și muncă toate obstacolele; după bacalaureat a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, obținând Diploma de Licență în Matematică cu nota zece (în anul 1977) și, ulterior, Diploma de Doctor în Informatică cu un calificativ maxim (în anul 2002). În 2019 a obținut abilitarea în domeniul Informatică Economică la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost lector și apoi conferențiar universitar la Universitatea din Oradea (1991-2005). Din 2009 este profesor universitar de informatică la Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad, iar din 2017 este profesor de matematică și informatică la Universitatea Agora din Oradea (unde a ocupat postul de conferențiar între 2005-2009). De asemenea, este conducător de doctorat la Universitatea din Craiova. A fost profesor asociat la Universitatea Academiei Chineze de Științe (2013-2016) și este membru în Consiliul Consultativ al Facultății de Management of Technology, Hoseo University din Coreea de Sud. Este co-fondator și co-editor șef al unei reviste cotate ISI Web of Science/SCI Expanded (din 2006), International Journal of Computers Communications & Control, nominalizată de Elsevier pentru Journal Excellence Award – Scopus Awards România – 2015 (Factor de Impact în JCR2018 = 1,585). Și nu în ultimul rând, este membru în Editorial Board și la alte 11 reviste științifice din lume. Este co-fondator și președinte al International Conference on Computers Communications and Control (ICCCC). A fost membru în Comitetele de Program în peste 80 de conferințe internționale. Este Senior Member IEEE din 2011 și membru în alte organizații profesionale (ROMAI, SRAIT, SSMAR, RNG-ISCB etc.). A fost invitat să susțină conferințe în China (2013 – Beijing, Suzhou, Chengdu, 2015 – Dalian, 2016 – Beijing), India (2014 – Madurai, 2017 – Delhi), Rusia (2014 – Moscova), Brazilia (2015 – Rio de Janeiro), Lituania (2015 – Druskininkai), Coreea de Sud (2016 – Asan). Cercetările sale curente sunt orientate spre diferite aspecte ale inteligenței artificiale, soft computing și aplicații ale logicii fuzzy în tehnologie și economie (luarea deciziilor). A publicat 3 cărți, 12 cursuri și materiale suport pentru studenți, 6 proceedings-uri și peste 80 articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe. Are peste 40 de articole ISI Web of Science și peste 200 de citări din ISI în ISI (fără autocitări, h-index=9). În Google Scholar are peste 510 de citări. A fost inclus printre cei 100 de informaticieni români de pretutindeni, din ultimii 100 de ani, în volumul ”One Hundred Romanian Scientists in Theoretical Computer Science”, Editura Academiei Române, precum și în volumul ”Civilizația Românească – Știința și Tehnologia Informației în România”, apărut în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, tot în Editura Academiei Române (2018). A fost rector al UAO în perioada 2012–2016, fiind reales și pentru mandatul 2016-2020. Suficient?!… cred că v-am convins!

A fost o scurtă prezentare, se mai pot spune o mulțime de lucruri importante despre profesorul universitar plecat din Repedea Maramureșului dar, mai bine încerc să-l “descos” printr-o serie diversificată de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor univeristar, nu este prea… fulminantă ascensiunea dumneavoastră? Ce puncte forte considerați că aveți și/ sau ați avut?
Ioan Dzițac (ID): Ascensiunea mea poate părea fulminantă din exterior, dar ea se bazează pe acumulări paralele, în timp, materializate în momente de oportunitate. De exemplu, am avut două manuscrise dinainte de 1989, pe care le-am publicat în 1992 respectiv în 2000. În 1992 am publicat o culegere de matematică pentru cei mici. Astfel de culegeri nu se găseau atunci pe piață și un tiraj de 13.000 de exemplare s-a epuizat rapid. În 2000 am publicat patru cărți în total, dar munca la ele a început cu cel puțin șapte ani mai devreme. La fel s-a întâmplat și în 2006. Totul se bazează pe o muncă continuă și bine structurată.

IM: Ce au însemnat pentru dumneavoastră studiile la Liceul “Dragoș Vodă”?
ID: La Liceul “Dragoș Vodă” (LDV) aș putea zice că am ajuns întâmplător, dar cred că nimic nu este întămplător în viață. Cel mai apropiat liceu de mine era la Vișeu de Sus. Distanța de la Repedea la Vișeu de Sus este de 30 km, iar până la Sighet este dublă. Explicația este că am venit la Sighet pentru Liceul Pedagogic, la sugestia unuia din frații mei, care era învățător la Repedea. Fiind afon, am fost respins la muzică și atunci m-am înscris la LDV. Nu știu cum ar fi fost la liceul din Vișeu de Sus, dar diferența dintre dascălii din Repedea și cei de la LDV era una de neimaginat pentru mine. La LDV am fost coleg de bancă, în toți anii de liceu, cu Ioan Drimuș, căruia, nu știu de ce, îi zicem și azi Găvrila (deși în CI este doar Ioan! 🙂 ). El a terminat școala generală pe Șugău, unde a beneficiat totuși de dascăli mai buni decât mine, la Repedea, și avea acces și la meditații la Sighet. În programul meu de ”recuperare școlară” am beneficiat de ajutorul său generos. La LDV studiile mele, în afara lecțiilor curente, se împărțeau între umplerea lacunelor din școala generală, rezolvarea de probleme din Gazeta Matematică (care era cea mai ”dulce zăbavă” în timpul studiului individual obligatoriu de la internat) și lecturi la lumina lanternei (în domitor la internat, sub pătură, după ora stingerii). N-am fost ceea ce se numește un elev eminent (în clasa a XII-a am fost ierarhizat doar pe locul cinci). Învățam selectiv, mai mult ceea ce-mi plăcea și ceea ce era strict necesar pentru promovare (principiul efortului minim). Astfel, la examenul de bacalaureat am obținut media 10 la matematică și am intrat la facultate cu bursă (pe subiecte foarte grele și concurență destul de mare).

IM: Ce profesori considerați că și-au lăsat în mod special amprenta – în anii de liceu – asupra dezvoltării personalității dumneavoastră?
ID: În ordine alfabetică: Gheorghe Berinde (prof. de matematică în cl. X-XII, diriginte), Vasile Gogea (prof. de matematică în cl. IX-a, diriginte), Gheorghe Szőllősy (cerc de matematică), Eracle Titircă (psihologie), Ioan Vancea (limba și literatura română).

IM: Care au fost armele prin care ați reușit să anulați lacunele în educație pe care le-ați avut la începutul liceului?
ID: N-am vrut să devin nici securist și nici tractorist!… V-am povestit că am picat admiterea la LDV, în prima sesiune (1968), din cauza matematicii. Așa-zisul meu profesor de matematică din gimnaziu, un suplinitor cu studii liceale (probabil la ”metal-urgie”!), își conspecta lecțiile de matematică din carte într-un caiet și apoi ni le dicta. Ne scotea la tablă și ne punea să reproducem ce ne-a dictat el. Dacă nu știam, ne umplea, la început, de ”alese aprecieri”: ”tufă de Veneția, clei de Manciuria, vită încălțată, …”, apoi ne mai troznea și cu capul de tablă. Era floare la ureche să pic examenul la matematică. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, care a trăit între 1903 – 1978 și avea doar șase clase, știa mai multă matematică decât ”profesorul”. Era chiar talentat la matematică, de la el cred că am moștenit gena. Dar tata lucra la pădure și nu avea timp să mă ajute. Nu avea nici el talent pedagogic și era foarte dur. Când am venit de la Sighet, după examenul de admitere din prima sesiune, m-a întrebat sec:
– Ai reușit?
– Nu! am răspuns.
– Atunci te fac securist.
– Cum adică, am întrebat mirat, ce-i ăla securist?
– Te duci în șopru și iei securicea aceea mică cu coada lungă, iei și ranița mea cea veche, apoi te duci la vecinul Kerepi. El adună o echipă, formată din alți proști ca tine, cu care merge la defrișat de hățiș în plantațiile de brazi. (Plantațiile de rășinoase trebuiau protejate de foioasele naturale care ”le luau lumina”, cum ar fi scorușii, arinii, salcămii, mestecenii ș.a. Pentru această muncă, considerată ușoară și înjositoare pentru un butinar adevărat, erau folosiți adolescenții, care erau plătiți de mântuială de către ocoalele silvice).
– Tată, dar eu vrea să mai învăț în vara asta, au mai rămas câteva locuri la LDV pentru sesiunea de toamnă! am încercat eu să parez lovitura.
– Nu mă interesează, în clasa a VIII-a nu te-am reținut nicio zi de la școală pentru munci agricole. Dacă erai capabil, aveai destul timp să înveți. Ai picat la liceu, la muncă cu tine!
Orice insistență ar fi fost zadarnică. Mi-am pus în ranița veche, din piele de porc, toate cărțile de matematică din cl. V-VIII, am scos alimente de la magazinul forestier pentru o săptămână, pe tabel de credit, și am urcat la munte, la noul loc de muncă, alături de alți 14 ”securiști” și șeful de echipă (care nu muncea cu securea, doar ne îndruma și supraveghea). Cazarea era într-o colibă, care avea în mijloc o vatră de pietre pentru făcut foc deschis și o cujbă pentru agățat ceaune, care servea pentru gătit dar și pentru încălzit, deoarece nopțile la munte sunt reci și vara. Munca se presta zi-lumină, de luni de la ora 14 până sămbătă la ora 12, indiferent dacă era frumos sau ploaua. M-am înțeles cu Korop, așa era poreclit șeful de echipă – care era și ceterașul satului, să rămân să păzesc coliba sâmbătă și duminică, iar el să-mi scoată și alimentele mele pentru săptămâna următoare. Astfel, aveam o zi și jumătate pentru studiul matematicii. Aveam două alternative, ori învățam eficient și intram la liceu ori rămăneam ”securist” și apoi butinar pe viață. Mi-a reușit prima variantă și mi-am format și primele deprinderi de autodidact. Mi-am câștigat și bănuții cu care m-am dus la admitere. Am reușit să fiu eficient (într-o dedicație măgulitoare pe o carte, Acad. Gh. Păun mă numește ”cel eficient”).

IM: Tractorist, de ce?…
ID: În clasa a IX-a am făcut matematică cu prof. Vasile Gogea și am debutat cu doi de 3 și un 4. Nu stăteam grozav nici la restul disciplinelor, trebuind să trag din greu la recuperări din gimnaziu. Domnul Gogea, burlac fiind în acele vremuri, servea masa la cantina internatului unde locuiam și mă chema deseori la masa profesorilor să mă sfătuiască să scriu o scrisoare părinților să mă transfere la Școala profesională pentru mecanici agricoli de la Negrești-Oaș. Adică, să mă fac tractorist pentru că liceul nu este pentru mine, riscând să rămân repetent. Avea dreptate, la liceu cheltuiam pensia bătrânului meu tată pe cazare și masă, iar la școala profesională cazarea și masa erau gratuite. Dacă rămâneam repetent? Eu am tot amânat scrisoarea în cauză cu speranța că îmi voi corecta situația școlară. Salvarea a venit când nici nu mă așteptam. D-l Gogea era profesor stagiar și avea inspecția de definitivat în acel an școlar, chiar în primul trimestru. După ce și-a terminat lecția la noi la clasă, inspectorul i-a zis:
– Îmi dați voie să pun și eu o întrebare clasei?
– Sigur, a răspuns prof. Gogea.
Cu suprindere, am observat că Drimuș, care era cel mai bun la matematică din clasa noastră, nu ridică mâna. Era o întrebare mai mult de logică la care credeam că știu răspunsul. Precum în povestea cu elevul Bulă, am îndrăznit să ridic mâna, cu oarecare ezitare totuși. Inspectorul m-a invitat să răspund iar profesorul s-a făcut galben. ”Răspuns corect!”, a zis inspectorul și a mai pus o întrebare. Scena s-a repetat, după care inspectorul l-a întrebat pe profesor: ”Ăsta e cel mai bun din clasă?” Profesorul, din galben s-a făcut roșu. Eu aveam în catalog doar doi de 3 și un 4…. Totuși, nu s-a pierdut cu firea și a dat un răspuns inteligent: ”Nu e cel mai bun, … dar e cel mai curajos.” În acel moment a apărut primul 10 în dreptul numelui meu și situația s-a schimbat radical. Venit la cantină în acea zi astrală, profesorul Gogea m-a chemat la masa profesorilor și m-a felicitat radios, întrebându-mă cu îngrijorare:
– Ai trimis scrisoarea la părinți?
– Vă rog să mă iertați, n-am avut bani de plic, am răspuns eu.
– Foarte bine, să nu mai trimiți nicio scrisoare, dar explică-mi ce se întămplă cu tine? I-am spus povestea cu ”greaua moștenire” de la Repedea. Situația s-a schimbat radical, am încheiat clasa a IX-a cu media 8 (opt) la matematică.

IM: Cum ați perceput și în ce măsură v-ați apropiat de viața adolescenților sigheteni din anii licelui?
ID: În timpul liceului am locuit la internat (”cimitir al tinereții mele”, cum spunea George Bacovia). La internat aveam lumea noastră, a celor care proveneam din ”locurile unde s-a născut veșnicia”, cum spunea Lucian Blaga. Adolescenții din Sighet pe care i-am cunoscut erau de două categorii: colegi de clasă sau corigenți la matematică (pe care îi meditam acasă la ei, la recomandarea profesorului de matematică Gh. Berinde și, spre bucuria mea, mai scăpam din prizonieratul din internat – cu bilet de voie semnat de diriginte – care era tot Berinde).

IM: După absolvirea liceului de ce ați ales… matematica?
ID: Conform psihologului american Howard Gardner, omul este înzestrat natural cu nouă tipuri de inteligență (Frames of Mind. The theory of multiple intelligences, 1983), dar în grade diferite. Evident, în 1972 nu se știa așa ceva. Făcând o analiză retrospectivă, eu stăteam mai bine la inteligența logico – matematică (în cl. a IX-a am debutat cu doi de 3 și un 4 la matematică, dar am terminat clasa cu media 8 (opt); din clasa a X-a am devenit olimpic la matematică, din clasa a XI-a meditam la matematică unii corigenți ai prof. Berinde, în clasa a XII-a meditam unele rude ale corigenților pentru admitere la facultate; la bacalaureat am obținut media 10), inteligența intrapersonală (psihologie, filozofie) și inteligența lingvistică – verbală (literatură, gramatică, limbi străine). Cel mai dezastruos stăteam cu inteligența muzicală (am fost respins la proba muzicală la Liceul Pedagogic din Sighet, iar la d-na prof. Wittman aveam la muzică media 6) și inteligența corporal – kinestezică (de exemplu n-am reușit niciodată să stau în cap (la propriu!), iar dl. prof. Ilnițchi nu-mi dădea mai mult de media 6 la educație fizică). Ca urmare, matematica era o alegere… naturală. Dar, deoarece eram copil sărac am fost sfătuit de diriginte să dau la Academia Tehnică Militară. Când am văzut cazarma militară unde urma să stau cinci ani, după patru ani de internat, n-am știut cum să scap de acolo. Foarte greu am reușit să mă retrag, e o poveste lungă și picantă. Am luat ultimul tren de la București la Cluj, ca să prind înscrierea, și am dat examenul de admitere la matematică… M-am înscris în ultima zi și am fost cazat într-o sală de lectură a unui cămin studențesc… doi pe o saltea! Ca o paranteză, colegul meu de saltea dădea la istorie și îl chema Bar. Eu îi spuneam ”barul meu de noapte” :). Cred că matematica era cea mai potrivită alegere pe care puteam s-o fac. Primii doi ani i-am făcut la comun cu informatica, care debutase la Cluj în 1971. Până la urmă mi-am dat doctoratul în informatică.

IM: Cum v-ați adaptat Clujului universitar? V-ați focalizat doar pe studiu?
ID: Spre deosebire de București, Clujul mi-a plăcut “din prima”. În facultate nu m-am omorât cu studiul aprofundat al matematicii, nu eram un ”șoarece de bibliotecă”, mă bazam pe înzestrarea mea naturală. În schimb, împrumutam de la Biblioteca Centrală Universitară cărți de poezie, romane, filozofie, psihologie, istorie ș.a. Aveam o sete de lectură fantastică, uneori uitam să merg și la masă. Cu un buchet de flori și o ciocolată reușeam să obțin și unele cărți interzise. A mai trebuit și să muncesc, bursa acoperea doar cazarea și masa. Dădeam meditații la matematică, făceam traduceri de specialitate din limba rusă și… reparam lăzi la ICVA.

IM: De la absolvirea facultății din Cluj până prin 1991, după revoluție, ați fost profesor de matematică la o școală generală din județul Bihor. Cât de… liniștit ați fost în acei ani? V-ați făcut datoria în epoca de aur?
ID: Am luat repartiția guvernamentală, la ”loz în plic”, la Liceul industrial din Aleșd (am aflat după un minut că puteam lua direct un post în municipiul Oradea, asta e o altă poveste picantă!). Pe urmă am ajuns detașat la o școală generală în Oradea. Contestat de o fostă colegă de facultate, am ajuns la o școală generală din Aleșd. După examenul de definitivat am ajuns din nou la Oradea, prin concurs, la o școală generală și apoi la un liceu. Eram ”tânăr și neliniștit”. La examenul de definitivat, pe care l-am dat la Cluj, am luat nota maximă, eu și un coleg din Baia Mare. Ni s-a propus să intrăm în învățământul superior la Cluj. Colegul, care era burlac, a rămas la Politehnica din Cluj, iar eu m-am întors la Oradea, din motive familiale. În învățământul preuniversitar am obținut definitivatul (1980), gradul didactic II (1985) și gradul didactic I (1990). În 1988 Ministerul Educației mi-a acordat titlul de ”Profesor evidențiat” pentru faptul că m-am remarcat în pregătirea lotului olimpic județean Bihor la matematică. Nu suportam educația comunistă, ateistă, informările politice, defilările de 23 august etc. Eram atenționat deseori de director să nu mai spun colegilor, în pauze, bancuri politice. Noroc că a venit rebeliunea din 1989, altfel cred că înnebuneam.

IM: La 38 de ani, ați început urcușul cu viteză mare în cariera universitară. Democrația a deschis porțile României spre lume. Dumneavoastră de ce ați ales pentru a performa, Oradea și nu… Clujul?
ID: Am ales Oradea din motive familiale.

IM: La ora aceasta sunteți unul dintre cei mai galonați profesori în grade universitare din mediul învățământului superior. Care considerați că sunt cele mai mari/ importante realizări științifice ale dumneavoastră?
ID: Am îndeplinit criteriile de promovare cu prisosință, dar nu am realizări deosebite în știință. Am ”mânjit” și eu marea cu valuri și am ”cârpit” cerul cu stele. Muncă de epigon pe tărâm științific, adică nu sunt un creator de domenii noi de cercetare, ci am continuat sau aplicat ce au început alții. Mă mândresc, în schimb, cu mediul de diseminare al cercetării pe care l-am creat pentru comunitatea științifică din domeniul informaticii, am fondat o revistă de top 50 internațional (IJCCC) și o conferință internațională foarte bine cotată (ICCCC).

IM: Sunteți profesor universitar la Universitatea Agora din Oradea. Cât de bine cotată este această universitate? Nu se confruntă oare România cu o “inflație” de… universități?
ID: Universitatea Agora este o universtate tânără (înființată în 2000), mică (în jur de 650 studenți, două facultăți), dinamică și onestă. A primit calificatifivul ”încredere” de la Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) la cele două evaluări (2010, 2018). Lucrez la această universitate din 2005, când nu reușeam să adunăm 300 de studenți în timp ce în Oradea dădeau examen pe calculator, la sediul unui liceu, cam 3.000 de studenți ai Universității ”Spiru Haret” (care avea aprox. 300.000 de studenți online în toată țara). Au mai fost și alte universități mari, nu numai particulare, care și-au deschis sedii de calitate îndoielnică pe toate coclaurile din țară. De aici s-a născut sintagma ”fabrici de diplome”. Dacă și Universitatea Agora ar fi fost o fabrică de diplome, am fi avut de 10 ori mai mulți studenți. Nu cred că numărul de universități este o problemă, ci calitatea lor. Eu am venit la o universitate privată, care era atunci neacreditată, de la o universitate de stat, unde aveam o poziție consolidată (eram directorul ales al Departamentului de Matematică și Informatică, care deservea toată Universitatea din Oradea și avea 40 de cadre didactice). A fost o provocare pentru mine, un pariu pe care l-am câștigat.

IM: Sunteți și specialist în informatică, inteligență artificială, sisteme distribuite inteligente, logică computațioanlă la Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad. Sunteți competitivi în disputa cu… Clujul?
ID: Noi nu avem dispute cu nimeni, ci luptăm pentru supraviețuirea învățământului informatic în România. La informatică toate centrele universitare au probleme cu criza de cadre didactice, situație pe care am prezentat-o într-o scrisoare deschisă în 2016: http://dzitac.ro/ro/ioan/scrisoare

IM: Nu ne dezumanizăm, oare, “iubind” atât de mult inteligența artificială?
ID: Încercăm să ”umanizăm” roboții, să-i înzestrăm cu ”sentimente”. Un exemplu este deja robotul Sophia. E o fază incipientă, dar cercetările continuă. Fiica mea cea mică, studentă la calculatoare la New York University din Abu Dhabi, este chiar acum la un intership la Biblioteca Congresului American (care are peste 30 de milioane de cărți) și scrie programe de calculator pentru o profesoară de inteligență artificială, programe care caută pasaje cu sentimente din cărțile bibliotecii… Da, inteligența artificială ia proporții greu de imaginat! De exemplu, programul de calculator numit ”AlphaZero” bate orice campion mondial la șah, șah japonez și go! Și aceste produse inteligente au capacitatea de a învăța singure, de a se perfecționa mereu pe baza experienței acumulate… E greu să-mi imaginez ce proporții va lua inteligența artificială când va beneficia de suportul calculatorului quantic… Precum Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, tot așa omul încearcă să creeze robotul. Mă tem, însă, că babelizarea în știință, datorită complexității tot mai mari, a început să apară. La multe conferințe internaționale de informatică am observat că apar cercetători care vorbesc… singuri, restul nu pricepem nimic. Și nu din cauza limbii engleze, ci din cauza necunoașterii noului (”Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe”, cum spunea Eminescu).

IM: Ce înseamnă, cum explicați pentru necunoscători, foarte succint, conceptul Fuzzy Logic?
ID: În traducere directă, ”fuzzy” înseamnă ”vag”, deci avem o logică a … vagului. Logica clasică, aristotelică, pretinde că este o logică a preciziei și operează doar cu două valori logice: adevărat sau fals (tertium non datur, o a treia posibilitate neexistând). Adică, o afirmație este sau adevărată sau falsă (i se mai spune și logica de tip ”sau-sau”). Dacă afirmația ”Acum eu sunt la Oradea” este adevărată, atunci afirmația ”Acum eu sunt la Sighet” este falsă. Omul nu poate fi deodată în două locuri diferite doar Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este, în același timp, și la Oradea și la Sighet (în acest caz avem de a face cu o logică de tip ”și-și”).

Logica fuzzy este o logică de tip ”și-și”, adică admite și alte valori de adevăr, în afară de adevărat sau fals, adică este o logică polivalentă. De exemplu, o logică fuzzy cu 3 valori logice de adevăr ar putea arăta astfel: adevarat (1), nici adevărat nici fals (1/2), fals (0). Acest model de logică cu mai mult de două valori, cunoscut încă din 1917 datorită matematicianului polonez Łukasiewicz, soluționează celebrul paradox al bărbierului a lui Bertrand Russel din 1919 (”Figaro, bărbierul satului, încheie un contract cu primăria conform căruia el trebuie să servească numai pe acei care nu se bărbieresc singuri. Se pune problema: Cine îl bărbierește pe Figaro? Avem posibilitățile: Dacă Figaro se bărbierește singur, atunci conform convenției, nu îl mai bărbierște pe Figaro. Contradicție (în logica clasică)! Dacă Figaro nu se bărbierește singur, atunci conform înțelegerii, îl bărbierește pe Figaro. Din nou contradicție (în logica clasică)!”. Logica clasică, binară, este foarte potrivită pentru rezolvarea problemelor pentru care există modele matematice exacte. Dar, există foarte multe probleme pentru care nu se cunosc modele matematice exacte (probleme cu date imprecise, inexacte, cu adevăruri parțiale etc.). La rezolvarea acestor probleme se pretează utilizarea logicii fuzzy.

Cine vrea să înțeleagă mai ușor logica fuzzy, o poate face ascultând interviurile cu Constantin Virgil Negoiță, fost profesor la Universitatea Hunter din New York, unul dintre primii ”fuzzy-ști” din România și din lume, care este și un prolific scriitor, și care explică mult mai plastic decât mine logica vagului: http://dzitac.ro/ro/ioan/blog/negoita

IM: Logica Fuzzy a stârnit totuși destule controverse, iar părintele conceptului, prof. Lotfi A. Zadeh a ajuns în centrul atenției oamenilor de știință. Prof. Zadeh a fost mentorul dumneavoastră, după cum ați declarat. Cât de atașat ați fost de profesorul Zadeh și mai ales de teoriile științifice ale domniei sale și de ce?
ID: La moartea Profesorului Lotfi A. Zadeh (1921-2017) am scris un articol de 42 de pagini, în care am prezentat viața și opera sa: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/article/view/3111. Zadeh și-a publicat controversatul articol ”Fuzzy Sets” în 1965. Câteva contribuții timpurii în teoria mulțimilor fuzzy au fost publicate de cercetători români precum: Grigore C. Moisil (1968), Constantin V. Negoiță și Dan A. Ralescu (1974), Dan Butnariu (1978). Eu m-am apropiat de logica fuzzy după obținerea doctoratului (2002) și de atunci această teorie m-a fascinat. În 2006 am publicat primele articole în domeniu, în 2007 l-am cunoscut personal pe Zadeh, iar în 2008 a fost oaspetele meu la Băile Felix, la conferința internațională de calculatoare, comunicații și control (ICCCC) fondată de mine în 2006. În 2008 am semnat împreună un volum publicat de Editura Academiei Române, alături și de doi academicieni români, iar de atunci am ținut legătura prin e-mail până la moartea sa. A fost o personalitate copleșitoare prin bogăția de idei novatoare și de o modestie și generozitate rare. În 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani, i-am dedicate un număr special în revista mea IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/53. În 2015, la împliniea a 50 de ani de la publicarea celebrului său articol, care a revoluționat lumea informaticii și a multor domenii ale științei, am publicat din nou un număr special în IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/106. Logica fuzzy are astăzi multe aplicații utile, de la produse inteligente pentru consumatori până la produse industrial – inteligente, cum ar fi: mașini de spălat, aparate de aer condiționat, camere video, camere video, sisteme fuzzy/neuro-fuzzy, minerir de date și de informații fuzzy, motoare de căutare fuzzy, microcontrolere, microprocesoare, procesarea semnalelor, controlere fuzzy/ neuro-fuzzy, detectoare de margine, recunoașterea vorbirii, luarea deciziilor în economie/ medicină, managementul cunoașterii, raționamet fuzzy etc. Lotfi A. Zadeh, inventatorul logicii fuzzy – ale cărui lucrări numără peste 228.000 de citări, a murit la 96 de ani, dar logica fuzzy este în viață și progresează prin urmașii săi.

IM: Vestul țării (Oradea, Aradul) este poziționat bine pe coordonatele dezvoltării științifice și tehnologice?
ID: Universitatea din Oradea are un puternic colectiv de matematicieni și fizicieni – recunoscuți pe plan mondial și un parc industrial tot mai dezvoltat. Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad se remarcă prin colective de cercetare în domeniul informaticii, fizicii, chimiei, industriei textile și automotive.

IM: Sunteți conducător de doctorat și profesor asociat la Universitatea din Craiova, profesor asociat la Școala de Management, Universitatea Academiei Chineze de Științe, Beijing – China, organizator de conferințe, director de centru de cercetare, membru în colective editoriale ale unor prestigioase reviste științifice, premii numeroase, distincții și… mă opresc aici, deși aș putea continua cu alte și alte realizări de-ale dumneavoastră. Ce alte alte “ținte” precise mai aveți în viață?
ID: În Genealogia Matematică, un proiect al Departamentului de Matematică din North Dakota – SUA, am ”strămoși”/maeștri științifici celebri (Grigor Moldovan, Tiberiu Popoviciu, Paul Montel, …, Euler, Gauss, Poisson, Bernoulli ș.a.). Deocamdată, eu nu am nici un ”urmaș”/discipol știintific, adică încă n-am generat niciun doctor în științe. Aș dori ca în acest arbore genealogic ramura mea să nu se ”usuce”, să ”produc” și eu urmași de valoare: https://www.genealogy.math.ndsu.nodak.edu/id.php?id=101873

IM: Ce valențe vă conferă atestatul de… abilitare? Pentru profani, ce înseamnă practic “Habil” – ul din titulatura dumneavoastră?
ID: Teza de abilitare este o cercetare postodoctorală, elaborată ”în regie proprie”, spre deosebire de teza de doctorat – unde există un conducător de doctorat. Teza de abilitare se susține la o școală doctorală acreditată, în fața unei comisii numită de minister. Obținerea atestatului de abilitate, cf. Legii Nr. 1/2011, dă dreptul posesorului de a conduce doctorate în domeniul respectiv. Termenul „abilitare” provine din latinescul „habilitare” și înseamnă potrivire, pricepere, îndemânare. Iată și definiția din Wikipedia: ”Abilitarea (sau habilitarea) definește calificarea pentru a desfășura activități autonome în învățământul universitar și este cheia pentru accesul la o carieră academică în multe țări europene. În ciuda tuturor schimbărilor implementate în sistemele europene de învățământ superior în timpul procesului Bologna, abilitarea rămâne cel mai înalt nivel de calificare academică.”

IM: Care credeți că este nivelul educației din țara noastră comparativ cu țările dezvoltate?
ID: Educația este în criză în întreaga lume, dintr-un motiv simplu: pregătim tinerii pentru ziua de mâine, dar… încă nu știm cum va arăta ziua de mâine. Îmi place cum abordează educația țările nordice, care o orientează pe cooperare, înțelegerea sensului, viziune practică și umanitate, în loc de o competiție absurdă și memorare mecanică. Fiica mea cea mică a obținut o diplomă de bacalaureat internațional în Danemarca. Timp de doi a studiat doar șapte discipline, fără note, din care a dat un examen de bacalaureat extrem de dur (peste 20 de probe!). Recent m-am întâlnit, la susținerea unei teze de doctorat, cu un profesor din SUA, plecat din România de peste 20 de ani. Era dezamăgit că și în SUA educația devine un business, iar universitățile tind să devină fabrici de diplome, urmărind profitul propriu. Singura deosebire față de România este că învățământul lor este orientat mai mult spre practică decât spre teorie, zice el. Și se pune accent mai mare pe pregătirea psihopedagogică a profesorilor.

IM: Cum vedeți viitorul României? Exodul “gulerelor albe” ne va permite să performăm durabil pe piața mondială?
ID: Nu mi-aș face griji prea mari din pricina asta. Trăim într-o lume tot mai globalizată, unde tinerii învață în colectivități multinaționale, multietnice, multirasiale, multireligioase etc. De exemplu, v-am mai spus de fiica mea cea mică: la liceu – în Danemarca avea colegi din 27 de țări, iar la facultate – la Abu Dhabi are colegi din peste 100 de țări (selectați din peste 11.500 de candidați). Tinerii se simt foarte bine în astfel de comunități și încep să devină mai înțelegători și mai toleranți cu cei care sunt diferiți de ei. Când astfel de tineri vor ajunge în poziții cheie în lume, iar unii dintre ei se vor întoarce în țările lor natale, lucrurile se vor schimba în bine. Cât de repede? Deja diaspora dă semne clare că ar vrea să se întoarcă acasă (o parte importantă), iar votul din 26 mai ne dă speranțe că lucrurile se vor îndrepta mai repede decât speram…

IM: Cât de realist este un om de știință, un om ce trăiește în sferele (prea) înalte, în turnul de fildeș?
ID: Omul de știință se ocupă de modelarea realității, deci trebuie s-o cunoască cât mai bine (fiecare în domeniul său). În plus, ești cu atâta mai performant cu cât ești conectat și la ”realitățile” celorlați, dacă renunți la ”ochelarii de cal” care te direcționează doar spre un domeniu îngust al realității.

IM: Alocați timp și… Țarii Maramureșului, plaiurilor natale?
ID: Din păcate, foarte puțin. Când am posibilitatea să trec prin Maramureș, îmi reîncarc bateriile, mă rotunjesc sufletește. ”Sunt suflet din sufletul neamului meu…”, cum spunea Coșbuc…

IM: Cum vi se pare Sighetul, ține pasul cu ritmul alert al zilelor noastre?
ID: Era un cântec hazliu pe vremea adolescenței mele, care spunea cam așa: ”Sighetu-i oraș frumos, vii cu trenul, pleci pe jos…”. Da, Sighetul a rămas un oraș frumos. Cred că are și locuri de muncă, dar se confruntă, ca și alte localități din România, cu lipsa forței de muncă calificate. Desființarea școlilor profesionale a fost o gravă eroare, apoi a intervenit exodul în tări mai dezvoltate. Accesibilitatea cu trenul a rămas aceeași, doar via Salva. Din fericire, am observat că drumurile rutiere sunt destul de bune acum, atât prin Baia Mare cât și prin Negrești – Oaș. Am mai observat că vin foarte mulți turiști la Sighet, de multe ori întâmpin dificultăți dacă nu-mi fac o rezervare la hotel la timp. Turismul ar trebui sprijinit mai mult prin perfecționarea personalului din turism și îmbunătățirea infrastucturii. Apropos, când pleci din Sighet spre Vișeu nu vezi nicăieri pe indicatoarele rutiere inscripția ”Vișeu de Sus”, care este totuți orășel, dar apare comuna ”Moisei”, ce-i drept o comună foarte mare și frumoasă… Însă, turiștii necunoscători ai Maramureșului sunt cam derutați…

IM: Pentru Sighet nu v-ați gândit la niciun proiect? Nicio idee sustenabilă? :))
ID: Un aeroport? Tare mult mi-aș dori să organizez o conferință internațională la Sighet, dacă orașul ar avea aeroport. Da, glumesc cu aeroportul. Nici un oraș ca Brașovul nu are încă un aeroport. Poate că, totuși, am să găsesc o soluție să organizez o conferință internațională la Sighet în 2022, dacă Dumnezeu o să-mi îngăduie….

IM: Aveți timp și pentru lucruri… mărunte? Găsiți timp și pentru pasiuni extra- științifice?
ID: Îmi plac călătoriile. Nu prea am timp, dar încerc să îmbin plăcutul cu utilul. Călătoresc foarte mult la conferințele internaționale de informatică, prilej cu care vizitez și țările respective. Astfel, am fost în China (2013, 2015, 2016), India (2014, 2017), Rusia (2014), Brazilia (2015), Coreea de Sud (2016), Lituania (2015), Belgia (2015), Grecia (2003, 2007) ș.a.

IM: Vă mulțumesc pentru timpul alocat acestui interviu Domnule Profesor și sper să ne vedem în luna octombrie, cu prilejul festivităților Centenarului Liceului “Dragoș Vodă”!
ID: Dacă nu acum, atunci poate la… viitorul centenar! 🙂 La mulți și buni ani, LDV/ CNDV!

Vă mulțumesc pentru întrebări, domnule Mariș!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – „Episodul” – Ultima promoție din comunism (1989)

Sâmbătă, 20 iulie 2019, ultima promoție din perioada comunistă, clasa a XII-a A, diriginte prof. Alexandru Diaconescu, a aniversat 30 de ani de la absolvirea liceului + 30 de ani de democrație. 

Fotografiile surprind echipa drăgoșistă ’89, în succesiunea aniversărilor democratice: 10, 20, 30 de ani.

 

Cei care recunosc personajele din imagini sau sunt doritori de alte comentarii (pozitive) sunt invitați să ne scrie pe adresa redacției.

La multe și democratice aniversări!!!

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Clasa a XII-a A, promoția 2009, „scurt” istoric

Vă prezentăm „scurt-metrajul” primei generații CNDV-iste a doamnei profesoare Raluca Lozbă, fosta clasă a XII-a A, surprinsă în trei etape importante din viața tinerilor, de care diriginta lor este deosebit de mândră.

Imaginile reprezintă începutul de drum (clasa a VIII-a), absolvirea (2009) și recenta întâlnire de 10 ani (13 iulie 2019).

La mulți ani! La cât mai multe „episoade” și sezoane noi, bogate în performanțe profesionale, dar mai ales, încărcate spiritual!

Salut, Sighet!

foto: arhiva prof. Raluca Lozbă