Mihai Tomoiagă s-a născut la 05 februarie 1914, Vișeul de Jos, într-o familie cu șapte frați, el fiind cel mai mare.

A absolvit Facultatea de Litere din București, secția Latină – Română, după absolvire fiind numit la un liceu din Ploiești, unde îl are ca elev pe Nichita Stănescu.

A fost repartizat ulterior în Sighetu Marmației, la Liceul teoretic (pe atunci) “Filimon Sîrbu”, devenit mai târziu “Dragoș Vodă”. A fost director al Liceului “Dragoș Vodă” în perioada 1946 – 1950 și profesor de latină tot aici în intervalul 1957 – 1976. Între anii 1950 – 1957 a predat la Liceul Pedagogic Sighet și liceele din Carei și Vișeu.

A desfășurat o activitate prodigioasă pe tărâm literar, având foarte mulți colaboratori, printre care amintesc pe Mihai Beniuc, Tiberiu Utan, Virgil Carianopol și criticul literar Alexandru Raicu.

A înființat Cenaclul literar “George Coșbuc”, al cărui fondator a fost împreună cu alți profesori de prestigiu din Sighet.

A scris două volume de poezii, “Dumbrava cu dor”, care a fost publicat, și “Flori de câmp”, care a rămas în manuscris. A scris 100 de sonete, care au rămas nepublicate.

A fost un împătimit al culturii limbii române și al limbii latine.

S-a stins din viață la vârsta de 74 ani, la data de 08 iulie 1989.

Silvia TOMOIAGĂ

Foto: arhiva personală a doamnei Silvia Tomoiagă

Continuăm cu partea a III-a a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film

Continuăm cu partea a II-a a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film

Vă oferim prima parte din ”filmul” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film

Clasele A (diriginte Sandu Ioan) și B (diriginte Varga Iosif), promoția 1962-1963, secția reală, de la Școala Medie nr. 1 ”Filimon Sîrbu”, azi Colegiul Național ”Dragoș Vodă”.

Foto: arhiva personală Eva Bucur

Salut, Sighet!

Profesorul universitar dr. Ioan Mariş s-a născut la 25 iulie 1941 în Cuhea (Bogdan Vodă) Maramureş,  a absolvit Liceul  “Dragoş Vodă”  din Sighet în anul 1959 şi  Facultatea de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în anul  1964. Este doctor în Filologie (1997) cu teza Expresionismul blagian în poezie şi teatru. A fost titularul disciplinelor “Teoria Literaturii” şi “Estetica” din cadrul Facultății de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, până în 2008 şi redactor la revista “Transilvania” în perioada 2000-2007.

Dintre cărţile de autor publicate amintim:  Prolegomene blagiene, (1997);  Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului  românesc, (1998); Lectură și cultură, (1998); Curs de Teoria literaturii, (2002);  Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, (2002);  Lectură şi receptare, (2002); Canonul biblic şi estetica Sfintei Scripturi – Vechiul Testament în Biblia cu ilustraţii a lui Bartolomeu Valeriu Anania,  vol. VIII. (2004);  Ochiul şi cuvântul – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică, (2013); Ochiul şi cuvântul – Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică – Ediţia a II-a revăzută (2016).

Prof. univ. dr. Ioan Mariș a fost distins cu numeroase premii: premiul pentru critică al revistei “Transilvania”, 2002; premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Scriitorilor Braşov pe anul 2000;  premiul special “Liviu Petrescu” al Societăţii culturale “Lucian Blaga”, Cluj , 2004.

A primit medalia de excelenţă pentru întreaga activitate didactică a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Am avut cu prof. univ. dr. Ioan Mariș un dialog incitant și deloc plictisitor.

*

Ion Mariş (IM): Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă în anii de liceu, la “Dragoş Vodă” (în acei ani s-a numit “Filimon Sîrbu”) vă simţeaţi dezrădăcinat din mediul… tradiţional şi “aruncat” într-un oraş relativ mare?
prof. Ioan Mariş (IM):  Da, cu siguranţa în anii de liceu mă simţeam dezrădăcinat, smuls dintr-un mediu tradiţional, autarhic şi “aruncat” într-un oraş relativ mare, cum spuneaţi. Dovada acestei înstrăinări, “dezrădăcinări” sunt cele două drumuri de la Sighet la Cuhea parcurse pe jos la sfârşit de săptămână. Pe drum, fiind flămând, mă opream din când în când şi mâncam mere din merii de pe marginea şoselei. Îmi amintesc aici de poetul nostru revoluţionar care într-o artă poetică glăsuia: ”sunt măr de lângă drum şi fără gard/ la mine-n ramur poame roşii ard/ drumeţule să iei fără sfială…”. M-am acomodat greu, rămânând singur în contextul în care doi consăteni au abandonat cursurile liceale şi au plecat la Şcoala Agricolă de la Bocicoiul Mare.

IM: Aţi perceput nuanţele muncitoreşti, antiintelectuale, ale regimului “popular” din anii de liceu la adevărata amploare?
prof. IM: Nu era la nivelul nostru o percepţie a luptei de clasă, deşi ea exista, confruntându-se cu aceasta familiile noastre, împovărate de biruri şi cote. Era în schimb o segregare ce viza adolescenţii de la oraş şi cei de la sat. Noi, cei din mediul rural, eram priviţi cu o  oarecare suspiciune de colegii orăşeni. Ce ne îngrijora mai mult era că şi profesorii, unii dintre ei, ne percepeau ca atare. Aceştia se adresau colegilor de la oraş, cu apelativul diminutival al numelui mic iar nouă celorlalţi ni se adresau cu numele de familie. În manifestările sinesteziei simţurilor acestor profesori noi eram percepuţi ca niște mici ţărănoi  ce aduceau cu ei mirosul balegii de acasă. Dar, în sfârşit toate astea au trecut, s-au estompat pe măsura parcurgerii treptelor şcolarizării încât astăzi au devenit mai degrabă nişte amintiri nostalgice. :))

IM: Cum era atmosfera în rândul tinerilor, liceenilor? Nesiguranță? Frică? Nepăsare? Teroare?
prof. IM: Nu aş spune că era o atmosferă de nesiguranţă, poate de frică ce activa şi eul nostru profund, freudian, acel subconştient tulbure, încât aveam uneori senzaţia că mă identific cu marele Bacovia, ce clama într-o poezie de a sa ”Liceu cimitir al tinereţii mele/ pedanţi profesori cu examene grele…”. Ţin minte groaza cu care aşteptam orele de rusă, o limbă altfel a unei mari culturi, literaturi. Manualele de limba rusă nu erau adecvate învăţării unei limbi străine, fiind mult prea stufoase. Profesoara, D-na Negrea nu ştia să ne stimuleze nişte impulsuri cognitive, fiind şi mult prea distantă. La teză, colegii şi-au făcut nişte fiţuici. Eu am scos cartea pe bancă să copiez. Era o carte mare cu coperţi tari, profesoara m-a reperat imediat, mi-a luat cartea şi m-a plesnit cu sete peste cap, încât am văzut stele verzi, nu cele din cerul Kantian: “cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Atunci am terminat pentru totdeauna cu practica copiatului, foarte răspândită în rândul tinerilor liceeni şi studenţi de astăzi.

 IM: Au fost profesori în liceu care v-au rămas în memorie şi care v-au marcat… educaţia?
prof. IM: Memoria mea i-a reţinut pe toţi profesorii, însă cu adevărat empatia elevului de atunci se opreşte la dreptul şi severul director Dumitru Paraschiv, care m-a bătut la palme cu beţele de la toba de pionieri, pe bună dreptate, fiindcă ne-am bătut joc de hrana rece ce o primeam duminica la amiază de la cantină. Ţin minte cum ne lovea în palme pronunţând mereu o propoziţie: “acasă aţi mâncat limbi de fazan?”. Am şi acum o mare recunoştinţă pentru diriginta clasei noastre, profesoara de chimie Ecaterina Melaniuc, care a ştiut să se apropie mai ales de noi, cei veniti de la ţară, “veneticii”. Nu l-am uitat niciodată pe marele matematician profesorul Ștefan Berţi. Eram foarte slab la matematică însă el a ştiut să intuiască în mine alte valori care s-au validat mai târziu. Profesorul a ajuns cercetător la Institutul de Calcul din Cluj şi într-o iarnă, de Anul Nou (atunci nu aveam vacanţă de sărbători), a venit la cămin să mă caute şi m-a dus la masă la un mare restaurant. Dacă timpul avea răbdare cu Domnia Sa ajungea un mare savant.

 IM: Care dintre colegii de generaţie au reuşit o ascensiune comparabilă cu a dumneavoastră?
prof. IM: Dintre colegii de generaţie ce au reuşit o ascensiune, unii situându-se peste limita activităţii mele, i-aş aminti aici cel puţin pe doi dintre ei care absolveau în anul când eu terminasem prima clasă de liceu. Aceştia erau doi medici străluciţi, studenţi ai IMF Iuliu Haţieganu, Cluj. Din păcate ei nu mai sunt fizic, au trecut în lumea umbrelor. E vorba de Gheorghe Pop care în clasa terminală încă purta frumosul costum de pe Valea Marei, iar celălalt este Nicu Ghergulescu din Şieu, (mama mea era rudă cu mama lui). Acesta a devenit un ortoped de renume european cu specializări în Germania şi SUA. Institutul  de ortopedie şi traumatologie din Cluj îi poarta  azi numele.

Dintre colegii de clasă, eram două clase paralele, absolvite de noi cu 11 clase, l-aş aminti aici pe renumitul etnolog Mihai Dăncuș, părintele Muzeului unic în aer liber, care conservă zestrea patrimonială a Maramureşului. Ne-a mărturisit o întâmplare. Într-o seară cu lună plină şi cerul spuză de stele, contempla liniştea locului. La un moment dat, aude un om strigând ceva. Era un geamgiu ce îşi purta sticla în spate într-un cadru de lemn. Văzându-l pe Mihai Dăncuș îl întreabă, neştiind cine este: unde sunt oamenii din satul acesta?  Răspunsul a venit uluitor şi inspirat: au plecat la treabă, la muncă. Al doilea coleg este fizicianul Sergiu Nistor, fiul adoptiv al domnului Francisc Nistor, unul dintre întemeietorii Muzeului Etnografic al Maramureşului. Colegul a devenit un fizician de renume, implicat în proiecte începute la Universitatea ”Babeş-Bolyai” şi continuate la Bucureşti, la Măgurele. Mai am o colegă, Ulici, doctor în Germania, la o clinică mare, ce readuce la viaţă copii născuţi prematur, aproape morţi.

IM: De ce şi cum explicaţi pasiunea dumneavoastră pentru zona umanistă, pentru literatură?
prof. IM: O explicaţie referitoare la opţiunea pentru umanioare, în speţă pentru literatură şi artă, e dificil de dat. Poate exista în ADN-ul tânărului cu rădăcini în ethosul rural, o predispoziţie spre o zonă valorizată nu atât lucrativ, pragmatic ci mai degrabă creatic, cu o deschidere spre zona imaginarului.

IM: Aţi continuat studiile universitare la Cluj, acolo aţi pătruns într-o lume cu adevărat… elevată. Ce particularităţi mai “ciudate” consideraţi că avea învăţământul superior din acei ani? Aţi sesizat… anomalii sociale, culturale etc. în anii studenţiei?
prof. IM: La absolvirea studiilor liceale, după un Bacalaureat destul de greu (erau vreo şapte, opt materii) atât din curricula domeniului ştiinţific, matematică, fizică, chimie, cât şi din sfera umanistă, Literatura română, Istorie, Geografie, m-am dus la admitere, examenul pe atunci era toamna, la Filologie la Cluj. Examenul consta din disciplinele de Limba şi literatura română, Istoria României şi Istoria Universală. Îmi aduc aminte că la Istorie Universală ne-a examinat Academicianul Camil Mureşan. Am făcut drumul de la Iza spre Cluj cu trenul, trăgând după mine un lădoi, un cufăr mai potrivit tinerilor ce mergeau în Armată. Era o toamnă aurie, lanurile de porumb erau în pârgă pe Valea Someşului. În toamna aceea a anului 1959 a trecut la cele veşnice marele savant, medic Iuliu Haţieganu. Am fost unul din cei ce au văzut trecerea convoiului mortuar prin faţa Universităţii Clujene. În toamna aceluiaşi an am început cursurile. Eram complet dezorientat la început, obişnuindu-mă treptat cu mediul academic, cu mersul la cursuri şi mai ales la bibliotecă. În această lume elevată – cum spuneţi- am sesizat diferenţe dintre noi, cei veniţi din provinciile Ardealului, şi colegii şcoliţi la Cluj.

Învăţământul universitar din acea vreme era de ţinută, fără a fi excesiv ideologizat. Existau câteva materii care se făceau la toate facultăţile: Socialismul ştiinţific, Materialismul istoric şi dialectic, Economia Politică. În rest erau discipline de specialitate pe domeniul limbii şi literaturii române.

Nu aveam ca şi astăzi o disciplină B, în speţă o limbă şi o literatura străină, ceea ce a devenit pentru noi un handicap. Am facut facultativ spaniola şi franceza.

IM: Clujul – deşi “iepoca” era totuşi cu valenţe proletcultiste – avea anumite grade de libertate pentru cei care ştiau să caute… nişele. Prin ce şi cum v-aţi sporit bagajul intelectual în capitala Transilvaniei?
prof. IM: Clujul din “iepoca” anilor ’60 manifesta valenţe culturale în pofida teoriilor jdanoviste implementate şi la noi în perioada proletcultismului. Nişele de libertate, nu multe, erau fructificate de noi, studenţii. Ştiu că citeam raportul lui Hrusciov în care îl demitizase pe Stalin.

Mi-am completat portofoliul intelectual, în primul rând prin asumarea unui program paideic ce rezulta firesc din studiile universitare. Cursurile de “Teoria literaturii” din anul I, “Teoria formelor” şi “Estetica” din anul IV şi V ţinute de “negurosul” şi temutul profesor devenit ulterior Rector, Ion Vlad, de severul şi rafinatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar ce ne preda literatura interbelică. M-am apropiat în anul al treilea de acest profesor, realizând şi teza de licenţă la Domnia sa, teza cu genericul ”Arta poetica argheziană în poezie şi publicistică”. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe Acad. Virgil Vătăşeanu care ne ţinea cursul de Istoria Artei, din păcate după primul semestru, având o problemă medicală, cursul a fost ţinut de asistent. Mai amintesc aici pe unul dintre cei mai mari cunoscători ai Şcolii Ardelene, prof. Iosif Pervain care mereu îşi irosea energiile cu polemicile cu specialiștii filologi de la Bucureşti. Îndrumătorul nostru de grupă a fost prof. universitar Octavian Schiau un dascăl născut, nu făcut, care ne-a familiarizat cu dulceaţa limbii cronicarilor. La dialectologie îl aveam pe eruditul filolog Romulus Tudoran, care punea atâta pasiune în disciplina sa, încât a rămas proverbială o întâmplare. Un coleg hâtru i-a dat un telefon profesorului la miezul nopţii, anunţându-l să vină la Continental unde s-au întâlnit un istroromân cu un meglenoromân.

IM: Blaga a murit în anul 1961, la Cluj, fiind angajat pe o funcţie inferioară pregătirii sale excepţionale, la Biblioteca Universităţii. Bănuiesc că nu aveaţi nicio conexiune în anii studenţiei cu poetul… luminii?
prof. IM: Eram în anul al doilea când poetul şi filosoful Lucian Blaga a trecut la cele veşnice, după o perioadă de marginalizare, fiind exclus şi de la Catedra de filosofie a culturii din cadrul Universităţii ”Regele Ferdinand”, cum se numea atunci. Am aflat de tristul eveniment şi am mers la mica capela de la începutul Străzii Clinicilor. Poetul era pe catafalc, senin şi liniştit în marea trecere, ducând parcă cu sine misterul ontologic. Trupul neînsufleţit al poetului şi filosofului Blaga era vegheat de două distinse doamne. Una era Cornelia Brediceanu soţia poetului, cealaltă Veturia Goga, rudă cu familia Blaga, văduva poetului “pătimirii noastre”. M-am recules smerit şi mi-am adus aminte de relatările secretarului lui Goethe care într-un moment similar se reculegea la catafalcul marelui creator german. La ieşirea din capelă, am întâlnit o consăteancă, studentă la farmacie, care mă întreabă unde am fost? I-am răspuns că fusesem la capela unde e depus marele poet, dramaturg şi filosof Lucian Blaga. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că ea nu auzise de acest mare creator al nostru.

IM: La Cluj v-aţi integrat într-un grup interesant de prieteni. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre cei care v-au rămas aproape şi după finalizarea studiilor?
prof. IM: La Cluj, în cei 5 ani, scenariul iniţierii mele a urmat un traseu între Facultatea de Filologie de pe Horea şi Casa Matei unde se afla sediul central al Instiutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Aici se găsea şi o bogată bibliotecă cu numeroase albume de artă românească şi universală. Tot aici am vizionat câteva filme documentare aduse de lectorul de limba franceză. A fost o revelaţie să îi văd mişcându-se, să le văd operele unor genii în artele plastice: Matisse, Braque, Picasso, Chagall etc. La Casa Matei mă simţeam foarte bine, printre tinerii pictori ce au devenit în timp nişte nume de rezonanţă: Corneliu Brudaşcu, actualmente cu opere în colecţiile din Franţa (Centrul Pompidou), Anglia (galeria Tatoo) Londra. Încă de pe atunci el era un adevărat lider al generaţiei sale şi al celor mai tineri decât el. În jurul lui s-au adunat Ionel Munteanu, un talent de excepţie, student în ultimul an al maestrului Corneliu Baba, tânăr care şi-a asumat destinul propriei vieţi trecând apele Styxului, Eugen Tăutu plecat şi el recent dintre noi, autorul printre altele a picturii ce înnobilează Aula Magna a Univ. Babeş-Bolyai; Viorel Toma de la Timişoara, Sorin Câmpan, Mariana Şenila, Andonis Papadoupoulos, expatriat în Grecia, ţara sa de origine, Kancsura Istvan etc. Nu pot trece peste amintirea pictorului, sculptorului şi poetului Mihai Olos care în anii ‘70 experimenta tehnici şi metode noi, fiind un postmodern avant la lettre.

IM: Ce hobby-uri, evadări, ”escapade” îşi permitea sau i se permiteau unui student în anii ’60?
prof. IM: Ca hobby-uri, evadări, îmi amintesc că urmăream spectacolele de teatru, concertele simfonice de la Casa Universitarilor unde mă întâlneam cu poetul Ioan Alexandru, vernisajele expoziţiilor de artă plastică. Arta plastică a devenit pentru mine un Violon d’Ingres încât în timp, la Facultate la Sibiu, am ţinut un curs la masterat cu genericul Postmodernismul, un curs ce urmărea sincretismul artelor în speţă literatura, pictura şi muzica pornind şi de la Adagiul Horațian  Ut pictura poesis.

IM: Ştiu că în acei ani se practica repartiţia foarte strictă. Şi eu am fost repartizat, mult mai târziu, la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut… acasă! N-aţi încercat totuşi să reveniţi acasă, în Maramureş, după absolvirea facultăţii?
prof. IM: La absolvire, în 1964 am fost repartizat de Comisia Ministerială la Gura Râului (Bocca del Rio al lui Blaga), în Raionul Sibiu, Regiunea Braşov. Toamna târziu după stagiul militar de Terist, din cazarma de la Arad, unde am pătimit destule, m-am prezentat la post. Toţi profesorii erau necalificaţi sau în curs de calificare la învăţământul fără frecvenţă. Eram privit cu suspiciune şi mai mult, nu m-au primit în gazdă sătenii (un sat necolectivizat) deşi eram dispus să dau jumate din salariu pentru o cameră şi masa în familie. Am plecat, fără să ştiu că nu mă va angaja nicio şcoală din moment ce aveam acea repartiţie ministerială. Aproape un an am stat la Cluj la prietenii de la Arte Plastice.

În anul şcolar 1965-1966 am primit un post de la Inspectoratul Şcolar la Liceul din Nimigea de Jos.  Veneam cu o tinichea după mine, un act în care mi se comunica că mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera “i”. Se uitau la mine cei de la Inspectoratul de la Cluj ca la un criminal. Având însă nevoie de un profesor la Liceul din Nimigea de unde plecase o profesoară ex-abrupto acasă, la Iaşi, domnii de la Cluj nu au avut altă soluţie şi au acceptat să predau literatura română şi latina. Tot aici mi-am cunoscut soţia, profesoară de Istorie, care ne-a părăsit în urmă cu 6 ani. De la Nimigea am plecat prin concurs în judeţul Prahova la Buşteni unde am lucrat doi ani. Elevii de acolo, am aflat întâmplător, îmi ziceau Ibsen. Tot prin concurs am venit în judeţul Harghita la Odorheiul Secuiesc unde am zăbovit până la revoluţie, moment în care realitatea dinainte a fost dinamitată, înlocuită cu o ură mare faţă de români. Nu mai insist asupra acestui episod ce ar putea constitui subiectul unui roman autobiografic.

În tensiunile create în martie 1990 la Tg, Mureş am considerat ca e mai bine să plec (colegii mei plecaseră toţi în ianuarie). Aş putea să spun ca a fost o epurare etnică. Am venit la Sibiu la Inspectoratul şcolar judeţean unde inspector general adjunct era un coleg germanist pe care îl cunoşteam de la Cluj. Din aprilie 1990 şi până la sfârşitul anului am suplinit la Clasele gimnaziale ale Liceului Pedagogic, având şi 3 clase la Liceul german Samuel  Bruckental, unde îl vedeam în pauză şi pe actualul Preşedinte, profesor de fizică, care îşi ținea orele mai mult din obligaţie.  Din toamna anului 1990 m-am titularizat la Colegiul Octavian Goga de unde, după doi ani, m-am prezentat la concursul de ocupare a poziţiei de lector de la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii Sibiene. Pe atunci Universitatea încă nu purta numele lui Lucian Blaga.

I s-a acordat acest nume la sărbătorirea centenarului marelui poet şi filosof. Eu am fost unul dintre iniţiatori, alături de Decanul Pamfil Matei şi profesorul univ. de engleză Sever Trifu, a numirii Universităţii Lucian Blaga, amintindu-ne că după Dictatul de la Viena din 1940, Universitatea Clujeană Regele Ferdinand s-a mutat la Sibiu. Aici a predat Lucian Blaga, aici şi-a editat la Editura Dacia Traiana cele mai importante opere filosofice şi mare parte din poemele sale dramatice. Tot în perioada aceea s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, avându-i ca membri marcanţi pe: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. D. Sîrbu etc; mişcare literară de sincronizare în cheie lovinesciană a literaturii şi culturii române cu marea literatură şi cultură a Apusului. Despre toate acestea am scris şi publicat mai multe studii mai ales referitoare  la relaţia lui Blaga cu ucenicii săi.

După un doctorat făcut la Cluj cu tema Expresionismul în poezia şi teatrul lui Lucian Blaga am parcurs toate treptele universitare ierarhice,  şef de catedră, conferenţiar, profesor. Am predat până la pensionare “Teoria literaturii” şi “Estetica”.

IM: Pe drumul vieţii nu aţi depăşit graniţa Carpaţilor. În afară de schimbările dramatice din 1989, destinul a fost, oare, cel care v-a oprit la Sibiu?
prof. IM:  În periplul meu didactic înainte de venirea la Sibiu nu am depăşit graniţa Carpaţilor deşi, de la Buşteni, descindeam deseori pentru activităţile didactice cu profesorii din Prahova la Câmpina, Ploieşti, Bucureşti. De altfel, concursul pentru ocuparea unei catedre în jud. Prahova s-a ţinut la Liceul, azi Colegiul I.L. Caragiale, din Ploieşti colegiu absolvit şi de marele poet Nichita Stănescu. La concurs am luat punctajul maxim şi puteam alege în afară de Ploieşti, unde erai condiționat de buletinul de oraş închis, orice post scos la concurs, de pildă eu doream Câmpina, însă inspectorul de cadre mi-a spus că nu pot să iau decât posturile din cererea de concurs, respectiv Buşteni sau Poiana Ţapului. Am optat pentru Buşteni, oraş turistic la poalele Caraimanului, cu o climă la vremea aceea foarte umedă şi rece.

IM: Sibiul v-a desăvârşit – putem spune – personalitatea. Aici v-aţi ataşat simbiotic de Blaga, aţi aşezat piatra de temelie a templului dumneavoastră. Cât şi cum aţi lucrat la “construcţia” dumneavoastră spirituală?
prof. IM: Sibiul a fost pentru mine un catalizator “al desăvârşirii” mele profesionale. Aici, “lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci” simţeam peste tot urmele lui Blaga, “Paşii Profetului”. În construcţia catedralei sale creatoare Blaga a aşezat peste paradigma ethosului nostru tradiţional-popular, cultura catalitică germană. Modelul său fiind acel daimon creativ al marelui Goethe. De altfel, expresionismul blagian este unul de natură metafizică. Îndemnurile catalitice ale culturii germane l-au îndrumat pe Lucian Blaga înspre o onto-metafizică ce îşi găsește matricea stilistică în spaţiul nostru mioritic. Personajele culturii noastre în teoretizările lui Lucian Blaga îşi au rădăcinile în arhaic, mitic, rădăcini situate într-o matrice revelabilă “în stare binecuvântată în stratul mumelor”. Aceste elemente specifice poeziei, teatrului şi filosofiei lui Lucian Blaga am încercat să le aproximez. Cei ce s-au aplecat critic asupra demersului meu au validat pozitiv această exegeză a hermeneuticii operei blagiene.

IM: Daca aţi fi obligat să alegeţi, ce aţi prefera, libertatea sau cunoaşterea?
prof. IM: A opta pentru libertate sau cunoaştere e o falsă dilemă, cunoaşterea presupune libertate după cum libertatea e consubstanţială cunoaşterii.

IM: Ce nume, ce preferinţe aveţi din literatura contemporană?
prof. IM: Literatura contemporană este complexă şi diversă. Dacă ar fi să îmi afirm preferinţele pentru unii creatori din secolul trecut, ce ţin şi ei de canonul contemporaneităţii, evident în domeniul poeziei ar fi Blaga, Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu, I. Pilatt etc. În domeniul prozei intră în primul rând marii întemeietori ai romanului modern L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, toţi mari scriitori canonici. Un loc aparte în biblioteca conştiinţei mele ocupă E. M. Cioran cu proza sa ce îmbrăţişează angoasele lumii.

Din generaţiile ce au debutat în timpul celui de al doilea război mondial, în biblioteca mea intră Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Simion Stolnici şi dobrogeanul naturalizat maramureşean poetul şi pictorul Gheorghe Chivu, profesorul nostru de desen. Venind mai aproape în deceniile şase, şapte  ale secolului trecut, poeţii care s-au desprins de jdanovismul proletcultist repunând metafora în drepturile ei, i-am reţinut pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu. Generaţia optzecistă cu modernismul ei deschis spre postmodernitate ce l-a impus pe Mircea Cărtărescu poet şi mare prozator, pe arădeanul Petru M. Haş, Ion Mircea,  Ion Mureşan etc.

IM: Care vă sunt activităţile după retragerea din viaţa activă, “impusă”?
prof. IM: La pensionarea mea am fost o victimă colaterală, decanul nostru făcea dizidenţă faţă de conducerea Rectoratului şi odată cu trecerea lui la pensie am fost şi noi vreo doi, trei pensionaţi. În ultimii ani am lucrat la o carte ce cuprinde studii şi eseuri despre artele plastice, studii publicate la Editura Limes din Cluj cu subtitlul “Ochiul şi cuvântul” – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică. Din această carte au apărut două ediţii, cea de a doua ediţie cu studii și articole noi faţă de primul.

IM: Generaţiile secolului XXI de studenţi – mi se pare mie? – sunt mai… puţin profunde. Adevărat sau fals?
prof. IM: Generaţiile de studenţi ai secolului XXI sunt mai grăbite, vor să sară etapele şi să acceadă în timp scurt la funcţii şi demnităţi. E generaţia internetului care asigură o informare rapidă fără o aprofundare a acesteia. Această generaţie nu mai are neliniştile şi angoasele pe care le încercam noi ca studenţi. Sunt totuşi creativi o parte din ei.

IM: Parafrazându-l “un pic” pe Andre Malraux (fără voia lui!), vă întreb, marota secolului XXI este religia sau… tehnologia?
prof. IM: Andre Malraux lansa apodictic, dacă ţin bine minte, fraza “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Tehnologia a luat-o totuşi înaintea religiei, ducând la o alienare a omului de rând din zilele noastre.

IM: Vor dispărea oare profesorii? Tehnologia îi va … “suprima”?
prof. IM: Nu cred că vor dispărea din ciclul paideic profesorii. Roboţii au şi ei nevoie de profesori. :))

IM: Făcând o trimitere metaforică la un curs pe care l-aţi predat studenţilor, oare societatea românească a zilelor noastre nu este invadată de o… estetică a urâtului?
prof. IM: Societatea românească e invadată de urât, dar nu e urâtul categorie estetică fructificată de romantism şi postromantism. Lumea s-a desacralizat şi tolerează urâtul ca dimensiunea vieţii ei.

IM: Există un … “cântec al vârstelor”?
prof. IM: Aşa cum fiecare dintre noi avem un roman al familiei (Marthe Robert) există şi un cântec al vârstelor interiorizat de fiecare dintre noi. Voi cita un asemenea cântec al vârstelor al poetului Lucian Blaga: “Dragostele mele bune/ cum le-a măcinat pământul!/ Cum pieriră pe sub iarbă/ frumuseţea şi cuvântul!/ Dragostele mele rele,/ câte au căzut şi ele!/ Dragostele bune, rele,/ ce-a rămas sub glii din ele?/ Țărâna numai şi inele.”

Acest cântec al vârstelor ne duce în zona meditaţiilor ecleziastului, meditaţii ce pot fi îmblânzite prin creaţie încât poetul ce peripatetiza cu învăţacei și “Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”

IM: Aţi avut sau aveţi vreun vis pe care încă nu l-aţi… realizat, implementat, cum se spune în limbaj tehnic?
prof. IM: Dacă am avut vreun vis neîmplinit?… o da, suntem cu toţii un cuib de vise, din care puţine îşi iau zborul, încât parafrazându-l pe marele poet al pătimirii noastre aş spune ,“fără a privi înapoi cu mânie“, aş spune că ”nu câte au fost îmi vin în minte, ci câte ar fi putut să fie”.

 IM: Sunteţi în contact cu lumea culturală maramureşeană actuală?
prof. IM: Parţial sunt în legătură cu lumea culturală a Maramureşului nostru voievodal prin Revista Nord Literar, unde oficia regretatul meu prieten Augustin Cozmuţa. Port în gena profundă a fiinţei mele miresmele unei copilării petrecute în “Cuhnea Bogdăneştilor” şi pe măgurile şi coclaurile Ieudului şi ale Şieului, de unde se trag bunicile mele, pe care nu le-am cunoscut. Din păcate, toposul scăldat de cristalina apă a Izei, poluată şi ea în momentul de faţă, a generat acel om nou, o fiinţă gregară ce nu mai are niciun respect pentru cutumele din codul nostru etic. Ceea ce a uniformizat tăvălugul socialismului multilateral dezvoltat se vede mai bine acum.

IM: De când n-aţi mai fost pe la… Oraş (aşa cum îi spunem noi, locuitorii de pe Văile Depresiunii Maramureşului, după cum bine ştiţi, Sighetului)?
prof. IM: În Sighetul Marmaţiei am fost vara, în trecere, cu maşina fratelui meu, profesor de filosofie la Colegiul Loga din Timişoara. În 2009 am participat la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea actualului Colegiu Național “Dragoș Vodă”, o întâlnire cu unii dintre ei, cu profesorii care mai trăiau, întâlnire devenită un fel de remember al celor 4 ani de liceu.

“Eheu, fugaces, Postume, labuntur Anni…”

Adagiul Horaţian îmi sună melancolic, trist, încât aş traduce liber acest adagio prin…  Vai, vai, repezi trec anii!

IM: Mulţumesc, domnule profesor! Sper ca sănătatea să vă permită să participaţi, în toamnă, la aniversarea de 100 de ani ai Liceului “Dragoş Vodă”!
prof. IM: Nu ştiu dacă timpul va avea răbdare cu mine încât să pot onora Centenarul acestei prestigioase instituţii de învăţământ, sunt cu sufletul aproape de dascăli şi alumni care au vieţuit câţiva ani în această Catedrală a culturii şi ştiinței, cea mai prestigioasă de pe Valea Izei, din Maramureşul Istoric.

Ion MARIȘ

O clasă din generația 1997 de la Liceul „Dragoș Vodă”. Diriginte, regretatul profesor Vasile Anișorac. Recunoașteți personajele? 🙂

Fotografie din arhiva prof. Dorina Ulici

De-a lungul timpului, oraşul nostru, Sighetul nostru, a fost personalizat prin existenţa şi activităţile unor oameni dedicaţi, valoroşi. De fapt, Orașul a existat şi există în simbioză cu acei oameni care îl hrănesc spiritual. Clădirile, patrimoniul material şi alte categorii antropice sunt elemente care nu dau viaţă fără amprenta umană.

În anumite locuri strategice din Sighet, au fost ani buni în care poetul, publicistul, editorul Echim Vancea era nelipsit şi chema la viaţă!… degaja hotărâre, forţă şi valenţe de combatant… vizionar. Au fost ani în care Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet s-a mişcat doar prin sârguinţa lui. Oricât ar dori unii să-l ignore, oricâtă supărare a declanșat uneori, poetul Echim Vancea va rămâne pentru Sighet, pentru sigheteni, omul cu aproape 30 de volume de poezie! Treizeci! Vă imaginaţi câtă poezie “arde” şi erupe din omul “dur”, chiar “rău” câteodată, tranşant şi mucalit, dar şi foarte “supărăcios” (poate chiar supărător!) când are vreun… bai!

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1998) şi un om bun la inimă (asta s-a cam schimbat în ultima perioadă, de când îşi mai rezolvă bunătatea şi pe la un institut clujean al cordului). Fără nicio discuţie, absolventul din anul 1970 al Liceului “Dragoş Vodă”, coborât de pe Valea Izei, de la Năneşti, a devenit orăşean şi – după cum îmi spunea – “şi-a lăsat opincile la Podul Ronişoarei”. S-a apucat de citit, de scris şi de glumit pe seama… vieţii. A făcut multe prin Sighet, pe la Casa de Cultură, pe la Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” şi doar el ştie prin ce alte locuri din Sighet şi împrejurimi (mă refer evident la Deseşti, să nu vă gândiţi la altceva!).

Uneori – când îşi amintea – se mai certa cu umbrele, pe anumite subiecte tare fierbinţi, se mai certa şi cu prietenii, alteori rămânea de unu singur dar, o viaţă întreagă – indiscutabil – s-a dedicat scrisului; şi-a făcut chiar şi o editură (una din umbrele lui preferate), a publicat cât un raft sănătos de bibliotecă şi – O, tempora!… – şi-a întinerit inima ca să şteargă din amintre întâmplările triste, neplăcute.

Nu mi-a fost uşor să-l conving ca să-mi acorde atenţie preţ de câteva zeci de întrebări dar – v-am spus că altfel “pulsează” azi! – s-a înduplecat şi ne-am apucat de… despicat firele vieţii (lui, bineînţeles!) în… subtile subdiviziuni.

Ion Mariş (IM): Hotărăşte-te, Maestre! Câte volume de poezie ai publicat?
Echim Vancea (EV): Să stabilim dintru început un lucru: această convorbire nu sunt de acord să o botezi interviu. Aşadar vorbim în continuare de o convorbire. E cumplit de greu să faci confidenţe mulţimii. Îţi trebuie curaj şi ceva care să te apere. Pe mine, mă apăr singur. Pe poet, frumuseţea expresiei care transformă confidenţa în artă, adevărurile personale, în adevăruri comune. Ele ne fac să ne credem unii pe ceilalţi, să descoperim că nu suntem singuri şi… să-l ascultăm pe cel care se confesează. Oare numărul cărţilor rămâne în inima cititorilor sau un rând, două, o strofă, o poezie din acestea? Nu numărul volumelor este important, ci, aşadar, cât şi ce rămâne din „maldărul” de volume. Fiecare carte exprimă ce am vrut şi avut de spus, să spun, în acel moment. Ţi se pare că am scris şi publicat prea mult? Te priveşte. Fiecare pagină, fiecare carte mă conţine şi încă nu m-au epuizat, dimpotrivă, m-au făcut mai mănos. A mai rămas încă mult din mine pe dinafară care trebuie pus în cărţi. Abia când voi fi reuşit să scriu CARTEA, una singură, mă voi opri din scris, din publicat. Simt o durere care mă copleşeşte necontenit, că mă tot caută ca un cuţit să mi se înfingă în bietu-mi piept. Ce cumplită neîmpăcare! Creaţia nu se numără. Ea are propriul ei adevăr, propria morală, propria raţionalitate… şi aşa până la propriu-i Dumnezeu. Câte cărţi am semnat? N-aş vrea să amintesc aici numărul cărţilor. Ca să revin la întrebarea ta îţi spun sincer că la urma urmelor, din toate căţile, de fapt nu sunt cărţi ci numai umbre de cărţi, vor rămâne puţine pagini…

IM: Există vreun Sfânt Echim în calendarele creştine?
EV: Nu! Cel puţin eu nu ştiu să existe. „Dihania asta nu există” (să citez titlul unui volum al prozatorului maramureşean Gheorghe Buzatu). Dar va să fie de acum înainte… O spun serios, fără falsă modestie. Ştii că în limba turcă „luna octombrie” se traduce prin „echim” (eckim)? Născut fiind în luna octombrie găsesc de „cuviinţă” a spune că dacă creştinii nu şi-au bătut capul cu un „sfânt echim” iată că turcii musulmani, parte dintre ei fiind „fără convingere religioasă” şi care nu „cred în obligaţiile religioase”, s-au învrednicit să îmi pună la dispoziţie o lună întreagă! Ha! Ha! Ha! Şi apoi nu mă deranjează că nu sunt printre „sfinţi”. Nu am fost şi nu sunt practicant în materie de credinţă religioasă, nu sărut mâini, poale, crucifixuri, nu bat mătănii. Ceea ce au spus şi spun oamenii despre Dumnezeu este ceva relativ şi subiectiv, iar eu reţin, din toate cele spuse, doar ceea ce îmi îmbogăţeşte corespondenţa mea intimă cu ceea ce nu pot a cunoaşte. De altfel nu cred că am voie a cunoaşte Divinitatea. Sunt fericit că pot a-i simţi adierea în fiinţa mea…

IM: Cum ţi-ai (pe)trecut anii pe la Liceul “Dragoş Vodă”?
EV: Bine zis, „pe la liceu”. Pe vremea mea liceul se numea Liceul de cultură generală. Se făcea carte în draci! Şi asta nu îmi prea plăcea. Dar eram, dinspre mamă, nepotul tânărului, pe atunci, profesor de română Ion Vancea, care era şi secretarul UTC-ului pe liceu. (Cred că abia de prin clasa a X-a s-a hotărât ca această sarcină să revină unui elev.). Aşadar de voie de nevoie a trebuit să mă adaptez. Se spune că în anii de liceu se iau cele mai importante decizii şi te formezi ca personalitate. Începi a călca pe drumul vieţii. Eu am „debutat” efectiv în viaţa culturală de licean cu o lucrare despre romanul „Şoseaua Nordului” a lui Eugen Barbu. Ca orice copil, elev fiind nu am fost nici prea fericit, nici prea vesel. În primul an de liceu am fost coleg de clasă cu nănăştenii fraţi Bârlea (Gheorghe şi Vasile plecat dintre noi mult prea devreme) ei fiind deja orăşeni cu acte în regulă, viitorul medic Ioan Rednic şi de o droaie de săpâncenţe iar dintr-a X-a ni s-a alăturat şi deseşteanul Andrei Făt. Eram şapte băieţi şi restul până la 36 sau 42 (nu mai ştiu câţi eram în clasă) erau fete. Au fost anii marilor lecturi, ani care pentru mine, copilul de la ţară, au însemnat mult în devenirea ulterioară. În liceu cred că mi-am început adânca prietenie cu cea care mi-a devenit prietenă pe viaţă: cartea. Adevărat este şi faptul că am avut profesori de excepție: amintitul unchi şi profesor Ion Vancea (română), profesoara Eusebia Negrea (literatură universală), Eracle Titircă (psihologie, logică), profesorul Ioan Törok (istorie), Radu Bitan (rusă) şi mulţi alţii. Au fost anii generozităţii adolescenţei, anii avântului intelectual. Dar ajunge că o iau pe panta şabloanelor!

IM: Au fost profesori care te-au… remarcat? Pe care dintre profesori i-ai remarcat (cu sau fără ghilimele!) tu?
EV: Pe câţiva i-am numit mai sus. Pe ceilalţi îi rog să mă ierte dar memoria şi vârsta-mi conţin o doză de uitare. Tuturor deopotrivă le port o amintire plăcută şi un profund respect.

IM: Ţi-e drag Năneştiul?
EV: Nu zic ba. Este prezent peste tot în poezia mea. I-am dedicat şi un volum de versuri („Hramuri”) iar Ioan Es. Pop i-a dedicat un poem („năneşti”) din care redau începutul acestuia („ca să ajungeți la nănești, o să trebuiască/ să luați autobuzul până la sighet,/ a zis femeia de la casa de bilete din salva.// auzisem că e unul direct, am zis./ l-au scos acum o săptămână, a zis,/ nu mai erau pasageri pe linia asta./ dar merită, zău, e grozav că mergeţi la nănești./ am visat și eu să ajung o dată acolo,/…/ așa că luaţi dumneavoastră liniștit/ autobuzul de sighet, pentru că/ de la sighet la nănești e doar o palmă de loc./ dacă n-o să vă convină când pornește următorul,/ o să fie o nimica toată să ajungeţi la nănești pe jos.”). Astăzi din motive familiale mi-aş dori ca să nu fie locuit. Prea multele „zânituri” l-au stricat. Ori de câte ori merg la Năneşti merg doar până acasă, la mama. Are 88 de ani! Stau o jumătate de oră şi deja simt nevoia să plec. Năneştiul nu mai este Năneştiul copilăriei mele. Au dispărut bunul simţ şi respectul faţă de tot şi de toate. Dacă nu te ştiu în vreo funcţie înaltă, gata. S-a terminat. Nu eşti servit nici măcar cu o ulce’ cu apă.

IM: Dar Sighetul?… şi de ce?…
EV: Te poţi îndrăgosti de un oraş datorită fiinţelor vii care îl populează sau din cauza unei fiinţe foarte dragi… După ce m-am descălţat la intrarea în oraş şi mi-am lăsat opincile la Podu’ Ronişorii m-am gândit să mă fac orăşan. Nu cred că am reuşit acest lucru nici până în ziua când l-am părăsit. Am conştientizat mult mai târziu sentimentul că m-a întâmpinat hazardul. Dar asta nu înseamnă că, recunosc, destinul meu nu a fost de sighetean. Oriunde am fost plecat prin ţară nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca în Sighet, până când am fost scos cu şuturi în cur din oraş de nişte pigmei care întreaga lor viaţă nu au făcut decât să urce în genunchi scările clădirii administrative pe care o numim Primărie, să lingă şi să se gudure pe lângă mai marii vremurilor. Sighetul, locuitorii acestuia nu au nici o vină pentru ceea ce mi-au făcut, cum s-au comportat vremelnicii săi „gospodari”. Sighetul a fost pentru mine, în multe privinţe, profesorul meu de seninătate. Îmi este drag tot ce urmează după „de ce”. Multă vreme Sighetul a fost pentru mine „turnul meu de fildeş” locul de retragere, de meditaţie, simbol, s-ar putea, al depăşirii, într-un fel chiar al morţii sau al nemuririi, de ce nu. A fost spaţiul meu acropolitan aşezat la poalele Solovanului, sprijinindu-se de malurile celor trei ape, Iza (râul copilăriei mele pe malurile căruia am deprins gustul independenţei şi al aventurii, râul în apele căruia am învăţat să înot, râul începutului călătoriei mele, apa care mi-a marcat sfârşitul copilăriei şi cu care ne-am regăsit departe de izvoarele sale în oraş), Tisa (apa de graniţă, cum o numeşte Alexandru Ivasiuc, apa care mi-a înflăcărat imaginaţia cu gardul de sârmă ghimpată care-ţi interzicea până şi privirea peste malul său drept) şi Ronişoara (neumblată, sălbatecă, al cărei aer te obligă să respiri altfel şi chiar să fii altfel, o apă nesupusă, deloc disciplinată), ape care mi-au adăugat o vârstă…, ape care, dacă le ştii asculta, te împacă cu lumea şi cu tine însuţi. Păcat că după 1989 adimistraţiile care s-au perindat în fruntea Sighetului i-au stricat tradiţia de eleganţă cu patină a oraşului, atât de incandescent pe dinăuntru (scriitori, artişti plastici, muzicieni, interpreţi de facturi variate, actori, ziarişti, cluburi şi asociaţii culturale). Cred că fiecare oraş are o faţă ascunsă, un duh al lui, care rămâne necunoscut celor ce nu ştiu să-i perceapă misterele.

IM: Pentru un fecior sosit la oraş de prin Năneşti, nu te-ai apucat mult prea devreme de… poezie?
EV: De scris poezie scriam încă din generală provocat fiind de un consătean (nu dau nume, astăzi el fiind un nume de referinţă în viaţa socială şi culturală a Maramureşului, oricât ar vrea unii sigheteni să îl şteargă din „cronicile” realităţii imediate). El îndrăgostit fiind (iertată-mi fie indiscreţia!) de una dintre învăţătoarele noastre (cred că era prin clasa a IV-a) şi gelos pe unchiul meu, studentul, pe atunci, Ion Vancea (ulterior profesorul Vancea) îi scria acesteia poezii pe care i le recita cu harul şi talentul moştenite de la mama sa. Dar eu nu îndrăzneam a le face publice deşi mai târziu, prin ciclul II, am început să le trimit, fără succes, pe la revistele epocii printre care „Cravata roşie” şi „Luminiţa”. Erau sincere, spontane, scrise din suflet. În liceu, din clasa noastră erau cunoscuţi şi afirmaţi în paginile revistei şcolare „Zări senine” prozatori, poeţi şi chiar eseişti şi care frecventau Cenaclul literar „George Coşbuc” din cadrul Casei de cultură din oraş. La nivel de liceu erau foarte mulţi elevi (nu numai din anul nostru) care cochetau cu scrisul: Emil Cristescu şi mai tinerii Marin Slujeru, Lucian Perţa, regretata Ileana Mihai (poetă talentată şi traducătoare din Emily Dickinson). Eu am debutat în revista liceului ca… folclorist. Aici am publicat câteva poezii populare culese din Năneşti. Aveam vreo şase caiete pline cu folclor, folclor adevărat, cules de la bătrânii din sat (noi, elevii de ţară eram obligaţi de profesorul de română ca la întoarcerea din vacanţa de vară să ne prezentăm cu un caiet de folclor cules din satul de origine). Aşa că, vezi tu, Ion Mariş, că nu mai aveam „cale de întoarcere”. Aşa că poezia a devenit o „opţiune”, chiar pătimaşă. Am dorit cu patimă să mă alătur, să mă integrez grupului de scriitori liceeni, vroiam ca fantezia mea să se hrănească substanţial din acea apropiere, să intru în esenţial, să umblu pe coridoarele liceului cu „reflectoarele” privirilor aţintite asupră-mi! Dar cred că era mai mult o neînţelegere a ceea ce înseamnă în fapt poezia, literatura. Scriam sub influenţa lecturilor şcolare, ajungând la imitaţii după poezia unor Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Gellu Naum, Zaharia Stancu, în general clasici, lecturile schimbându-se după vârstă şi clasă.

IM: Aşadar, ai debutat în anul 1973. Ce gânduri, ce speranţe aveai în acel an?
EV: Venisem din armată (februarie 1972). După câteva luni de la lăsarea la vatră am început să îmi caut de lucru. Dar din scris nu m-am oprit! Eram sigur că dacă voi publica îmi voi găsi mult mai uşor de lucru. Dar de lucru nu găseam decât în CPL, pe când eu mă gândeam la cu totul altceva. Acolo, vreun loc călduţ din care să pot a mă pregăti pentru facultate. Doar eram poet, desigur în măsura în care eram, că dacă scriam poezie nu însemna că şi eram poet. Părinţii erau dezamăgiţi că feciorul lor stă prin oraş teleleu. Prin aprilie 1972 am reuşit să mă angajez ca muncitor sezonier la o formaţie de geologi din Bucureşti care-şi avea sediul în Sighet şi cu care am lucrat până în mai 1973. Mi-a plăcut. Băteam dealurile şi munţii din împrejurimile Sighetului (Solovanul, Piatra Ţiganului, Agrișul, Colibdi, Huta, Gutâiul) de dimineaţă până seara. Nu aveam şefi. Era o muncă foarte frumoasă. Scriam poezie în draci şi trimiteam, sub pseudonim, maldăre de plicuri pline cu manuscrie pe la mai toate revistele literare ale vremii, dar în special la ziarul judeţean „Pentru socialism” din Baia Mare. Aşteptam cu înfrigurare ziua de sâmbătă să cumpăr revistele al căror „corespondent” devenisem. Şi nu mică mi-a fost surpriza ca într-un număr din revista ieşeană „Cronica” să-mi văd publicat un poem, girat de poetul Nicolae Turtureanu. Vestea a zburat cu repeziciune prin tot târgul. Şi într-una din zile poetul şi librarul de excepţie Simion Şuştic-Coman mă abordează şi îmi propune să citesc la Cenaclul literar „George Coşbuc”. De aici totul a decurs ca pe roate… Scriam şi citeam, marţea, la cenaclu. Aşa am redebutat în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare (octombrie 1973). De aici a fost destul de „uşor”. Publicam, deşi greu şi rar, în presa literară din ţară. Dar eram constant publicat de ziarul judeţean „Pentru socialism”, suplimentul social-cultural al acestuia, „Maramureş”, în culegeri şi antologii judeţene. Eram invitat la cenaclurile literare din Baia Mare („Măiastra”) şi Borşa („Metamorfoze”). Citeam poezie, şi nu numai, pe rupte aprovizionat fiind din plin de poetul-librar Simion Şuştic-Coman. În 1973 (mai) m-am retras la „vatră” devenind pedagog la Liceul „Dragoş Vodă” şi apoi la Grupul Şcolar pentru Exploatarea Lemnului. Au fost anii mei de seninătate (înţeleasă ca mod de viaţă dar şi ca scris, desigur). Datorită unor prieteni (Gheorghe Mihai Bârlea, atunci bibliotecar şi Ion Ardeleanu-Pruncu, atunci directorul Casei de Cultură a municipiului), cărora şi astăzi le sunt profund recunoscător pentru marele lor curaj, am păşit într-o altă lume, cea a culturii, ca instructor pe probleme de literatură şi folclor. Şi astfel am ajuns să stau mai mereu de vorbă cu stelele, a căror taină nu de puţine ori m-a înspăimântat. Poate că dacă luam cunoştinţă doar de frumuseţea astrelor, atunci ar fi fost mai bine… Speranțe? Să străbat lumea alături de poezie. În parte mi-a reuşit. Dar am pierdut şi mai multe. Au fost vremuri când am trăit iluziile unei false utopii. Dar la urma urmelor utopia nu-i calea regală spre mântuire? Apoi, după mai multe „eşece”, mi se părea că cu fiecare clipă prin care mă agăţam de poezie era o laşitate. Am tras adânc aer în piept şi mi-am înmuiat pixul (peniţa?) în cerneală şi în propriul sânge şi am mers mai departe. Eram în anii cu vreme frumoasă. Şi atunci mi-am promis să supun tot ceea ce este urât în lume, o evadare spre zări mai senine. Am continuat să scriu dintr-un imbold pe care-l simţeam ca un om pe cale să se sufoce fapt pentru care se repede la fereastră să o deschidă larg şi să îşi umple plămânii cu aer proaspăt…

IM: Nu te-a tentat niciodată să părăseşti Sighetul, să-ţi iei lumea… în cap? Deşi, cred că ai trăit cu lumea în cap!
EV: Nuuu! Câtuşi de puţin. Cred că de la prima noastră întâlnire ne-am dat seama, am înţeles că ne aparţinem. Că atârnăm unul de celălalt. Am trăit şi cu lumea în cap şi cu ea deasupra capului. Am despoperit Sighetul la vârsta adolescenţei. A fost primul oraş văzut. Aici mi-am petrecut o parte din tinereţe. Cu trecerea anilor, m-am simţit tot mai legat de oamenii (excluşi din capul locului politrucii de ieri şi de azi, neînzestraţi politic şi fără intuiţia istoriei de care a avut şi are nevoie încă Sighetul) şi locurile oraşului. Odată cu maturitatea a însemnat şi ancorarea definitivă în apele oraşului, a acestor locuri. Sighetul este un oraş ospitalier, generos, cum de altfel este tot Maramureşul. Nu este nici balcanic şi nici oriental cum este majoritatea ţării exceptând Ardealul şi Bucovina. Este un oraş centro-european. Oraşul în care am avut peste treizeci de ani mi-a dat o şansă, aceea de a pleca unde doream, nestingherit, fără a-mi frânge coloana vertebrală. Chiar dacă nu iubeam acea lume, ea, drepţi să fim, oferea unui tânăr mai multe posibilităţi de a se împlini, decât lumea de astăzi… Dă-mi voie să citez din mine însumi cu evlavie, ca dintr-un clasic, câteva rânduri dintr-un interviu pe care l-am acordat scriitorului Adrian Alui Gheorghe (fondatorul şi directorul revistei „Conta” din Piatra Neamţ): Iată o poveste: unui bătrîn spunându-i-se că el este dintr-un sat cu cîteva „nume mari” (pe care din decenţă nu le voi spune) a replicat sigur de el: „Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui care fuge din el! Atâta vreme cît fie unul, fie altul şi-a părăsit satul, atâta vreme cît nu au fost în stare să facă şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în satul lor, rămân nimeni! Satul a fost pentru ei pomul, ei au fost fructul! S-au smuls din ram şi s-au dus în lume să-i mănânce alţii. Acolo, în satul lor, nu au lăsat nimic.” …Din această poveste nu ştiu dacă mi-aş fi putut asuma un alt destin! Nu ştiu dacă „povestea” de mai sus te-a lămurit. Am fost şi sunt legat de o anumită conjunctură. Sufăr şi astăzi ca şi mai ieri pentru faptul că scriitorul este… inutil în comunitatea sa. Mi s-a dovedit cu vârf şi îndesat acest lucru când am fost alungat din instituţia pe care o am condus aproape douăzeci de ani. (Mă iartă că revin asupra acestui episod neplăcut din viaţa mea dar mă doare şi astăzi când îmi aduc aminte că doi indivizi, unul interimar şi altul ales, nu au găsit altceva cu cale de făcut decât să mă ia de guler şi să mă scoată afară din Bibliotecă, o instituţie de cultură la al cărei reviriment şi rol în societatea sigheteană post decembristă nu au contribuit cu nimic, dimpotrivă, au încercat pe toate căile să-i minimalizeze rolul, să o politizeze…

IM: Ce ţi-e mai drag pe lumea asta, în afară de cărţile tale (pardon, de poezie!)?
EV: De ce „în afară de cărţile” mele? Cărţile mele îmi sunt dragi, cum dragi îmi sunt şi femeile, şi prietenii, precum şi poezia. Îmi vine uşor să îmi închipui cum l-a făcut Dumnezeu pe om din ţărână. „…un fir de nisip poate face foarte mult când renunţă la fundul liniştit al oceanului şi pătrunde în mărutaiele scoicii” a scris undeva Geo Bogza.

IM: Dacă nu ţi-ai fi “îndestulat” viaţa cu scrisul, cu poezia, ce-ai fi făcut?
EV: Aş fi scris poezie.

IM: S-a scris mult (şi bine!) despre tine. Cine crezi că te-a perceput mai… corect, adevărat?
EV: Mi-e indiferent. Când scriam eu poezie nu ştiam că există oameni care citesc poezie ca să scrie despre ea. Cine citeşte ca să scrie despre ceea ce citeşte mai şi greşeşte. Nu m-a chemat nimeni să scriu. Opţiunea-mi aparţine, fiind chiar pătimaşă. Cei care au scris despre cărţile mele au scris corect chiar atunci când au greşit. Oricum ar scrie nu au făcut decât să facă publicitate cărţii mele, literaturii în general.

IM: Unde se află Sighetul, Maramureşul, în universul poetic global?
EV: Fiind uşor adaptabil nu cred că, oriunde m-aş fi stabilit, mi-ar fi lipsit Sighetul, Maramureşul mai mult decît eu lor! Oricum Maramureşului îi datorez totul. Eu, ca om al acestuia, cât şi poeziei mele, care îi aparţine. Chestiunea este că, cu excepţia d-lui Gheorghe Grigurcu, dar şi a cîtorva prieteni (din Bucureşti, Piatra-Neamţ, Iaşi, Bistriţa, Beclean, Cluj-Napoca), care i-au bătut drumurile, nu prea au înţeles „uşurătatea” cuvîntului. Maramureşului îi datorez totul. Dar trebuie să ne înţelegem, odată pentru totdeauna, asupra acestui Maramureş…! Maramureşul de astăzi are cîteva ţări care nu au nimic în comun cu Maramureşul Maramureş. Sunt „ţări” atît de individualizate social şi cultural încît mă mir că nimeni nu a sesizat încă acest fapt. Maramureşul de astăzi îşi aşterne „plapuma” peste cîteva „ţări” de o individualitate nemaipomenită şi care au dat literaturii române nume de excepţie. Aşa are Maramureşul sub „cupolă” (din 1968, odată cu noua împărţire administrativ-teritorială) Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului. Oamenii obişnuiţi, oamenii de cultură, scriitorii, „se dezic” astfel de „ţările” lor, de identitatea locală. Îşi iau o identitate care nu este a lor, plăcîndu-le mai mult să li se zică „maramureşeni”. Nu este corect. Nici pentru ei, nici pentru Maramureş. Şi nu vreau să dau nume. Maramureşeanul este testamentar aşa cum este şi lăpuşeanul, chioreanul sau codreanul. Dar iluzia de a aparţine Maramureşului, fie el om de rînd sau scriitor, este „o ipocrizie”. A fi vedetă, oriunde în altă parte, cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de… titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat!

IM: Povesteşte-mi o întâmplare frumoasă/ interesantă de la Serile de Poezie de la Deseşti, acolo unde ai fost… nelipsit!
EV: Înainte de toate şi câte toate era uimitor faptul că la fiecare ediţie a Serilor de Poezie de la Deseşti, ulterior Serile de Poezie „Nichita Stănescu”, sala Căminului cultural era arhiplină de oameni din sat (tineri, maturi, adolescenţi; bărbaţi şi femei) care îşi lăsau lucrul şi veneau să se întâlnească cu poeţii „lu’ Pârja” (cum umbla vorba prin sat), să asculte poezie. La una dintre ediţii, era prin anii ’80, la Căminul cultural din satul Hărniceşti, sală arhiplină, erau tineri căţăraţi până şi pe sobele din sală. Totul decurge conform desfăşurătorului când deodată se ia curentul electric. Rumoare în sală. Aşteptăm câteva minute bune. Telefoane. Nimic. Atunci nu mai ţin minte, cineva din „prezidiu” sau din sală strigă să fie aduse lămpi, lămpaşe, lumânări. Într-o clipă sala s-a umplut de lumină… De părăsit sala nu a părăsit-o nici cel mai în vârstă spectator. Dimpotrivă au mai venit săteni. Recitalul de poezie şi dialogul cu sala s-a reluat într-o linişte „de mormânt” (staţia de amplificare era „moartă”, doar), întreruptă doar din când în când de aplauzele sincere ale celor prezenţi.

IM: Îţi cunosc destul de bine abilităţile şi preocupările manageriale. (Unii ar zice că e laudă, dar n-au dreptate!) Ce-ai reuşit să faci pentru Biblioteca Municipală, unde ai fost şi director?
EV: Din ceea ce am iniţiat şi făcut s-a ales praful odată cu relocarea. A rămas doar Sistemul Informatic Integrat de Bibliotecă „eBibliophil”. Dar nu reuşitele rămân în memorie ci, mai ales, nereuşitele. Între acestea aş aminti faptul cu nu am reuşit finalizarea Catalogului online (documentele intrate în colecţiile bibliotecii începând cu anul 1998) şi a celui tradiţional virtual (documente intrate în colecţiile bibliotecii până în anul 1998), amenajarea Laboratorului conservare, recondiţionare carte contemporană şi carte veche, cât şi digitalizarea acesteia din urmă, cât şi realizarea Catalogului bibliografic al scriitorilor din Ţara Maramureşului şi a Catalogului bibliografic al Sighetului şi al Ţării Maramureşului.

IM: Pentru că ai fost foarte mulţi ani implicat în mişcarea cultural – artistică din municipiul nostru cred că eşti un cetăţean avizat în acest sens. Ce ar trebui făcut azi pe acest (prim)plan?
EV: Administraţia locală să acorde o mai mare atenţie vieţii culturale a municipiului, cetăţenilor reprezentativi ai acestuia. Odată cu crearea, în 2013, acelui mutant căruia-i zice „centrul cultural” instituţiile de cultură stau sub semnul interimatului, activitatea lor fiind gestionată (manageriata, dacă vrei) politic! Odată cu retrocedarea Palatului Cultural „Astra” acestea au fost împrăştiate de-a lungul şi de-a latul Sighetului.

IM: Te rog să faci nişte nominalizări din lunga ta listă de… fapte bune!
EV: Nu am săvârşit nicio faptă bună! De la un festival de poezie patriotică şi muzică folk local, am făcut un Festival Naţional de Poezie (ulterior internaţional). Am adus la Sighetul Marmaţiei, prin regretatul Laurenţiu Ulici, floarea Generaţiei ’80 de astăzi a poeziei româneşti, scriitori (poeţi, prozatori, dramatugi, eseişti) ale căror cărţi sighetenii le citeau cumpărate de la librărie pe sub mână, actori ale căror spectacole de poezie şi muzică care au pus pe jar organele locale ale securităţii! Nu mai vorbesc de zecile de spectacole, cu invitaţi de „prim plan” („cap de afiş”) ale Ansamblului Folcloric „Mara” (premii naţionale şi internaţionale), într-o perioadă când instituţiile de cultură se autofinanţau din greu… Printre altele mi-am făcut doar datoria. Aşadar am făcut numai porcării, fapte pentru care în 2016, după aproape patruzeci de ani petrecuţi în „sistem”) am fost luat de guler şi dat afară fără un cuvânt!

IM: Ca tot omu’, deşi tu nu eşti chiar ca tot omu’, trebuie să ai şi regrete. Care sunt marile tale regrete?
EV: Mi-am dat prea târziu seama că sunt complet rupt de realitatea socială a zilei. Astăzi sufăr pentru „laşitatea” din anii ’80. Pentru lipsa de curaj din perioada când băteam Europa în lung şi în „laţ”. Dar ce să fac astăzi cu o plângere fără de… pauză? Timpul a trecut şi trece şi astăzi asistăm la o poluare fără precedent a socialului şi a spaţiului cultural. Dar nu poţi, oricum, să îţi asumi un alt destin decât al tău. Părerile de rău nu îşi mai au rostul. Simt că sunt presat de timp şi mă tem că nu voi fi în stare să realizez ceea ce, măcar parţial, aş fi vrut/ putut să fac. Îmi este greu să îmi închipui că frustrările pe care le-am avut nu mi-au marcat oarecum personalitatea. Ce-ar fi fost dacă nu le-aş fi avut? Greu de spus. „Curaj”? O trăire care merită toate „suferinţele” de până acum! De aceea privirea mea cînd scrutează orizontul din dreapta Tisei este ca o „feerie coborîtă parcă dintr-o pictură”. Regretele mele sunt cele ale românului dintotdeauna, a românului obişnuit. Regret că nu am ştiut a minţi, că am fost sincer, chiar supărător de sincer, în relaţia cu cei din jur. Cel mai mult regret că imediat după ’90 nu am înfiinţat o societate de servicii publice de poezie. „– Alo, societatea de servicii publice de poezie? – Îhî. – Îmi curg la ţeava de la bucătărie câteva rînduri de versuri albe. Mă puteţi ajuta? Eu aş vrea să fie cu rimă. – Este cineva acasă înainte de amiază? – Nu, abia spre seară. – Seara asta nu este lună şi nu cred că vom putea drege defecţiunea! – Hai, domnule, cei de la meteo mi-au zis că cerul va fi liber, că nu vor fi nori. Aia nu mint, domnule, ce dracu! – Haideţi, vă rog nu vă enervaţi! – Păi ce, io mă enervez? Am nevoie urgentă de patru strofe. Rima obligatorie. – În regulă… Vă rog adresa…”

IM: Te-ai autoexilat de vreo doi ani la Câmpulung la Tisa. Cât de bine te simți acolo, departe de luminile oraşului?
EV: Nu m-am exilat. Trăiesc în România. Trăiesc în Maramureş! Pare ridicol pentru un poet, dar a trăi în România este un loc comun, a trăi oriunde în Maramureş este un certificat de valoare! Câmpulungenii sunt oameni admirabili! Îmi pare rău că nu m-am stabilit printre ei mai devreme cu vreo zece ani!

IM: Care crezi că este categoria socială care iubește sincer poezia?
EV: Cred că generaţia noastră a celor trecuţi de şaizeci de ani.

IM: Care este cea mai gravă boală pentru un poet?
EV: „Boala” poetului? Este ca oricare boală care-l atinge pe om, deşi timpul trece altfel pentru poet. Mulţumirea de sine. Să îşi lase sufletul să se prăfuiască, să se golească de idealuri, dar să fie plin de pofte deşarte. Să fie o conştiinţă putredă!

IM: Ce se află dincolo de… poezie?
EV: Dincolo de poezie se află poezia. POEZIA este totul!

IM: Ştiu că ai pregătit pentru tipar un volum de versuri. Ce alte proiecte pe termen scurt mai ai?
EV: În perioada imediat următoare îmi va apărea la Editura „Junimea” din Iaşi volumul „ultima pagină”, am pregătit pentru toamna asta sau poate pentru anul viitor la Editura „Limes” din Floreşti-Cluj volumul „culoarul şarpelui”. Pregătesc volumul „Dialoguri la apa de graniţă” cu scriitori de pe ambele maluri ale Tisei şi un volum de poezie în limba rusă în traducerea poetului Pavlo Romaniuc. În rest lecturi, lecturi, lecturi şi… grădinărit.

IM: Tu ai pus – altfel nu se explică “surprizele” tale anatomice – totul la inimă! Pe cine ai – în mod special – la inimă?
EV: Nu ştiu, că am strâns la piept prea mulţi oameni (unora nu li se poate spune aşa) care nu-mi meritau prin nimic prietenia, erau suflete goale de idealuri, dar pline de pofte, erau falşi, aveau conştiinţele putrede. Dar în primul rând pe mine pentru că nu am scris CARTEA pe care aş fi vrut (şi încă vreau) să o scriu, că am urmat îndemnuri deşarte, că eram indiferent la ce se întâmpla în jurul meu, că nu am fost suficient de răzvrătit…

IM: Ce mesaj ai pentru sighetenii… pragmatici? Dar pentru cei (încă) iubitori de poezie?
EV: Tuturora iubirea nemăsurată a lui Echim Vancea, iar iubitorilor de poezie să nu se întrebe precum fariseii arătând spre crucea pe care era răstignit Iisus: „Cât o să mai ocupe EL locul acela?”…, dar lasă nu le mai spun nimic decât să închidă ochii şi să guste din „pelinul neliniştii. Să îşi regleze butonul intensităţii emoţiilor la maxim, chiar dacă riscă o incendiere a fiinţei lor! Îi mai rog, în special pe tineri (băieţi sau fete), ca atunci când vor să se apropie de poezie, să citească o poezie să renunţe la blugii aia rupţi în genunchi (că doar nu li s-au rupt stând în genunchi atunci când fac declaraţii de dragoste poeziei sau unii altora) şi să se sărute cu guma de mestecat în gură. Numai aşa vor rămâne în continuare alături de POEZIE şi vor afla „că este un noroc să aibă limba română ca limbă maternă”. Sunt mulţumit a spune că, în rândul cititorilor sigheteni, sunt şi dintre cei care au din cărţile mele. De vreme ce nu le-am pus niciodată la vânzare. Totuşi de unele titluri mai dai prin librării, prin anticariate. Dar să nu ne amăgim…

IM: Mulţumesc, Echime! Să-ţi dea Patria (Poeziei) şi Cel de Sus sănătate şi să continuăm cu partea a doua a interviului la aniversarea de 110 ani a Liceului “Dragoş Vodă”!
EV: Mulţumesc şi eu. Ce bucurie că am pus…(puncte, puncte!)… acestui interviu. Vezi, o bună parte din mine a fost plăsmuită în acesta. În încheiere, uite două versuri, dar nu ştiu ale cui sunt: „Arborii îşi fac semn ca surdomuţii∕ pentru spectacolul de adio”… Ajunge pentru astăzi. Ne vedem mai târziu. Conversaţia noastră s-a încheiat chiar dacă, totuşi, continuă. Şi poate continua oricât…

Ion MARIȘ

Foto: Florentin Năsui

Profesorii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, la sfârșitul secolului XX, într-o imagine… de arhivă. Putem identifica profesori deosebiți care, din păcate, ne-au părăsit (Livia Balea, Ileana Preoteasa, Vasile Anișorac, Felician Ilnițchi, Vince Citra), o altă parte (numeroasă) sunt pensionari și… ultima categorie, dar nu cea din urmă, profesorii activi-combatanți!

Vivat Academia! Vivat CNDV!

Salut, Sighet!

Foto: arhiva prof. Brîndușa Oanță

Cu Paul Penzes mă știam mai demult, a scris un mesaj pentru AxA, revista pe care am coordonat-o în urmă cu zece ani, la aniversarea de 90 de ani a Colegiului Național „Dragoș – Vodă”. A fost o apariție specială, cu multe mesaje emoționante și cu nume ce aveau să se ridice și mai mult profesional.

Pentru proiectul nostru, #CNDV100 îl aveam și pe Paul Penzes în vizor alături de prietenul lui Riki Schmidt. De fapt, datele de contact le-am primit prin intermediul lui Riki, cei doi – am înțeles – țin o strânsă legătură, în măsura în care doi oameni foarte ocupați pot fi în permanentă legătură.

Am, așadar, bucuria de a-l avea alături de noi, la aniversarea a 100 de ani, pe unul dintre absolvenții deosebiți ai CNDV – ului post-revoluționar și, mai ales, mă bucur că, deși are timpul extrem de limitat, mi-a acceptat întrebările relativ… discrete.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV – ul în 1991, nu la mult timp după Revoluție. Ai prins școala în ambele regimuri. Cum a fost școala în democrație, ați avut libertate nelimitată după restricțiile anterioare?
Paul Penzes (PP): Într-adevăr, perioada de tranziție a fost un timp interesant, plin de speranță. Eu nu am avut impresia că sunt limitat de școală, nici înainte, nici după. Deși au fost schimbări, atenția profesorilor a rămas neschimbată, ceea ce ne-a ajutat să mergem înainte.

BO: Profesorii s-au “reorientat” democratic? Care dintre ei ți-au fost mai apropiați?
PP: Am avut profesori remarcabili și schimbările politice nu au influențat prea mult materiile predate. Până la urmă, Teorema lui Pythagoras sau Legea lui Boltzmann sunt apolitice.

BO: Te-ai îndreptat spre Cluj, la Facultatea de Automatizări și Calculatoare. Altceva nu ți-ai dorit?
PP: Dat fiind materiile școlare unde mă simțeam ”acasă”, alegerea de a studia domeniul calculatoarelor a fost una naturală pentru mine. Era un domeniu în creștere, cu potențial mare. În retrospectivă, nu cred că aș fi putut alege ceva mai potrivit pentru mine. În același timp, dacă ar fi să aleg ceva astăzi, nu e clar care dintre domenii va produce același potențial. Din această cauză, dacă ar fi să dau un sfat noii generații, aș spune că e foarte important să ne menținem flexibilitatea mentală și puterea de a asimila cunoștinte noi. Cu toată rigoarea scolastică din liceu, am învățat foarte mult după terminarea liceului, și continui să învăț lucruri noi în fiecare zi.

BO: Ai făcut trei ani la Cuj, ți-ai făcut “curaj” și-ai plecat departe… Unde?
PP: Am primit o bursă pentru a-mi continua studiile la Caltech, în 1994 (California Institute of Technology, Pasadena). Acolo mi-am încheiat licența, după 2 ani, în anul 1996.

BO: Din câte știu, ai lucrat și la Microsoft. Când?
PP: În vara anului 1996 am lucrat ca intern la Microsoft pentru 3 luni. Acolo, am avut ocazia să mă întâlnesc cu Bill Gates de mai multe ori, o dată, chiar pentru a lua cina la casa lui veche. Am fost impresionat cât de simplu trăiește, ca orice alt om.

BO: Și mai departe, tot… studii?
PP: Evident! Din toamna anului 1996 am început studiile de absolvire tot la Caltech unde, în 1999 am obținut Master-ul, iar în 2002 Doctoratul în Informatică (Computer Science).

BO: Bănuiesc că ai trecut și la muncă :). Unde ai avut primul job?
PP: Primul job l-am avut la o firmă mică deschisă de un profesor de la Caltech. A fost un mediu foarte plăcut, toți foști studenți de la Caltech.

BO: Cât ai “rezistat” la primul loc de muncă?
PP: Exact trei ani, din 2003 până în 2005.

BO: Ai părăsit primul job și ai rămas tot în California?
PP: Da. După ce am învățat tot ce s-a putut învăța la primul job, am fost angajat la o firmă mult mai mare (Broadcom, Irvine) unde, în echipa CTO-ului (Chief Technical Officer) Hendy Samueli (totodată unul dintre fondatorii firmei) mi-am continuat activitățile de cercetare și dezvoltare.

BO: Cu ce te-ai ocupat mai exact acolo?
PP: Am lucrat pe direcția circuitelor integrate cu putere redusă și performanță maximă. De exemplu, cip-uri folosite pentru telefoanele celulare de cea mai mare performanță (Apple, Samsung etc). Pe parcursul profesional de la Broadcom, printre altele, am fost câștigătorul unui premiu prestigios (Caltech Division of Engineering and Applied Science | News) cu valoare monetară de 6 cifre.

BO: Din câte știu, americanii nu prea stau mult la același job. Ai plecat din nou?
PP: După 8 ani petrecuți la Broadcom, o nouă oportunitate mi s-a deschis în San Diego la firma Qualcomm.

BO: Sunt sigură că ai avansat. Așa se întâmplă cu profesioniștii!
PP: Da!… Acolo am fost angajat ca director, inițial al unei echipe de 25 de ingineri. În următorii ani, pe baza succeselor profesionale pe care le-am demonstrat, echipa a crescut la mai mult de 150 de ingineri în diferite regiuni ale lumii, inclusiv USA, Canada, India și Irlanda.

BO: Știu că ai primit o importantă funcție în board-ul firmei. Despre ce este vorba?
PP: Pe parcursul anilor, am fost promovat în funcția de Senior Director iar apoi de Vice President of Engineering.

BO: Care sunt responsabilitățile tale?
PP: Echipa mea, sub numele The DTECH (Design Technology Team), este responsabilă cu definiția metodologiei inginerești prin care circuitele noastre integrate sunt proiectate să opereze la cea mai mare viteză cu utilizare de putere minimă și cost de fabricație redus.

BO: Pentru nespecialiști, pentru curiozitatea mea, unde se aplică cercetările voastre?
PP: Multe dintre aceste inovații (care sunt și protejate prin brevete), mai recent, sunt aplicate la noua generație de telefoane mobile bazate pe protocol de comunicație numit 5G. Primele telefoane cu 5G vor apărea anul acesta, iar apoi, în 2-3 ani, majoritatea telefoanelor mobile vor fi bazate pe 5G.

BO: Știu că mai mult ești în avioane. Călătorești mult. De ce?
PP: O parte a funcției mele necesită și deplasări dese în Korea și Taiwan unde avem partenerii care ne fabrică circuitele integrate (cip-uri), și în India, Canada și Irlanda, pentru a vizita și inspecta birourile grupului meu.

BO: Ce urmează în plan profesional? Altă firmă? Mai… sus?
PP: Pentru moment, scopul meu e să realizez cât mai mult cu echipa pe care o am.

BO: Dacă nu sunt foarte indiscretă… cum stai cu viața privată, cu timpul liber?
PP: Sunt căsătorit și am doi băieți gemeni de 11 ani. În timpul liber, inexistent de multe ori, îmi place să fac sport (înot, bicicletă, schi și badminton), să citesc, să vizionez filme, să încerc restaurante noi și să călătoresc în lume.

BO: Pe la Sighet când ajungi?
PP: Îmi place să vin în Sighet, și încerc să ajung, dacă nu în fiecare an, cel puțin o dată la doi ani. Sighetul și sighetenii păstrează multe amintiri plăcute din viața mea.

BO: Așa, ca să și zâmbim: nu deschizi și acasă un birou al grupului vostru ?
PP: Nu se știe niciodată…

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni, pentru… România?
PP: Sighetul și sighetenii sunt în inima mea pentru totdeauna.

BO: Mulțumesc mult pentru discuția între două… avioane și te așteptăm în toamnă la întâlnirea aniversară a CNDV -ului!
PP: Mulțumesc și eu, mi-a făcut plăcere să contribui la #CNDV100.

Brîndușa OANȚĂ

Paul (Pablo, Pavlo) Romaniuc este un intelectual ucrainean, cetățean român, iubitor al Maramureșului, al plaiurilor natale. Poate fi întâlnit, din când în când, prin zona centrală a Sighetului, plimbându-se detașat, uneori purtând – ca semn “desuet”! – și câteva cărți cu el.

A absolvit Liceul “Dragoș Vodă”, clasa de limbă ucraineană în anul 1972. După ce și-a încheiat studiile superioare la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, a revenit acasă. Locuiește, trăiește și muncește la Rona de Sus. A publicat volume de versuri și romane atât în perioada comunistă cât și după, în democrația “experimentală”.

L-am întâlnit la câteva acțiuni culturale, lansări de carte sau comemorări ale unor personalități locale, dar nu am purtat o discuție mai amplă nicioadată până acum.

Fiind în aceste zile în căutarea unor “actori” recunoscuți la nivel național și internațional, educați și formați la “Dragoș Vodă”, am ajuns și la poetul – romancier Paul Romaniuc, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (din 1994).

A publicat destul de mult, a fost tradus și-n alte limbi și continuă să-și trimită – eficient! – mesajele spirituale, din inima nepervertită a Maramureșului către lumea largă.

Pentru a mă dumiri și-a înțelege parcursul “lumesc” al scriitorului – profesor ce ne vorbește de Sus, de la Rona, am apelat la un “intermediar – poet”, care mi-a favorizat rapid pătrunderea în mediul tradiționalist al omului ce și-a asumat propriul… “drum fără întoarcere”!

Ion Mariș (IM): Domnule Paul Romaniuc, aveți dublă apartenență la breasla scriitorilor, din România și Ucraina. Unde sunteți cel mai cunoscut, aici sau în țara vecină?
Paul Romaniuc (PR): Paralel – sunt cunoscut în România, ca scriitor român de naţionalitate ucraineană, iar în Ucraina, SUA, Canada, Polonia, Iugoslavia, sunt cunoscut ca scriitor ucrainean din România.

IM: Cât au contat studiile liceale de la “Dragoș Vodă” pentru identificarea drumului pe care ați pornit în tinerețe?
PR: Liceul a fost o răspântie în viata mea. La liceu am fost „izbit” de oglinda vie a literaturii române. Pe atunci (1968-1972) liceul, azi numit „Dragoș Vodă”, – până în 1970 parcă, se chema liceul teoretic, ca după aceea să i se atribuie adevăratul nume „Dragoş Vodă”. Şi nu mi-a fost uşor a intra în adevărata horă a bogatei și diversificatei oglinzi a limbii române. Am studiat, pas cu pas, toate verbele, sintaxa, frazeologia, literatura veche, doinele, baladele etc. Dar, frecventam aproape zilnic biblioteca din curtea liceului, la îndemnul profesoarei mele de limba româna, d-na Maria Smărăndoiu, eu, de origine ruteană, având vocabularul etniei mele, care se trage din negurile vremii – undeva, începand din sec. X. Rutenii din Rona de Sus și Remeţi au în fonetica lor şi litera „â” din „a”, dar și „î” din „i”, consoanele dure, ca şi în limba română, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a mă distinge de ceilalţi colegi de liceu, veniţi din zona huţulă a Poinenilor de sub Munte, Ruscova, Repedea etc. Pe lângă toate cele sus menţionate, pentru mine a contat cel mai mult seriozitatea profesorilor, profesionalismul lor, care, totdeauna pune amprenta vie asupra dezvoltării viitoare a individului. Liceul, pe vremuri, a fost o citadelă a culturii universale!

IM: Haideți să fiu “rău”: profesorii de limba ucraineană și respectiv de limba română au avut vreo influență concretă asupra dumneavoastră?
PR: Precum am menționat anterior, profesoara de limba română – d-na Maria Smărăndoiu – a avut o influență mare asupra mea, fiindcă era neiertatoare cu cei care se eschivau de la lectura obligatorie. Paralel, dna profesoară de limbă și literatura ucraineană, Iuliana Chindriş, m-a îmbiat să citesc Taras Şevcenko, Anrej Malesko, Volodimir Sosiura – clasicii literaturii ucrainene. Doamna profesoara Maria Smărăndoiu m-a îndemnat să scriu în limba română, d-na prof. Iulia Chindriș m-a îndemnat să scriu în limba ucraineană literară. Fiindcă eu am crescut pe două straturi lingvistice, diferite – cel slav și cel român. Din îmbinarea cărora – mai târziu – am ridicat un mic „castel”, ciudat, poate, dar original, de literatură. Adică – am creat poeme și proză cu uşurinţă, în ambele limbi: ucraineană și română. Ciudat, dar interesant, cât de uşor poti să-ţi controlezi frazeologia, având în spate totdeauna un alter ego, care de fapt este una şi aceaşi structură. Cazuri similare sunt întâlnite la foarte mulţi scriitori.

IM: Ce/ cine v-a determinat să intrați – atât de în forță – pe tărâmul literaturii?
PR: Culegând poveşti și cântece, legende din spaţiul meu tradițional (Rona de Sus este atestată documentar din anul 1360), studiind și muzica locală (în paralel cu studiile liceale, am urmat – 4 ani cursurile Școlii Populare de Artă din Sighet, secția acordeon-chitară, beneficiind astfel de atestatele secţiei de instrumente de percuţie, care, mai târziu mi-au permis să predau 25 de ani și muzica la școala gimnazială). Eu cred că un scriitor adevărat trebuie să perceapă sunetele Universului, să aibă „ureche muzicală”, cum se spune, să descifreze notele muzicale, fiindcă poezia este, în acelaşi timp, şi sunet, și vibraţie, ca de altfel şi proza, orişicât de „aspră” ar fi ea. Naşterea cuvântului este însoţită întotdeauna cu ritmurile muzicale, cele percepute, cât și cele nepercepute, fiindcă, dincolo de cuvântul vizual există o altă lume, paralelă, care se cheamă vibraţie, şi, care are întotdeauna conotaţii semantice ascunse, tainice, semne, care dau valoare cuvântului… Fiind student (1975-1979) la Universitatea Bucureşti, secția limbi și literaturi străine: ucraineană – rusă – polonă, studiind literatura română comparată, literatura ucraineană modernă, cărţi obţinute din SUA, Canada, RFG, interzise în Ucraina, filozofia, semantica, având în față prestigioşi profesori ai vremii, scriam în limba română și limba ucraineană, traduceam, publicam la singurul ziar ucrainean din România ”Novîi Vik” (înființat la 9 mai 1949), frecventam Cenaclul de luni, prezidat de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul ucrainean de vineri, cu sediul la Uniunea Scriitorilor, Calea Victoriei, nr. 115, cercurile literare din capitală, cele oficiale și cele clandestine, ascultam emisiunile radioului „Europa liberă”, în română, rusă şi ucraineană. În primii ani de studenţie am publicat prima plachetă de versuri în limba ucraineană „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, 1976, „Castitatea tăcerii”, Ed. „Kriterion”, 1978. Publicam, după cum vă spuneam, la ziarul „Novîi Vik”, poezii, traduceri din Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, George Alboiu ș.a.. Am îndrăznit să traduc volumul integral „11 Elegii”, de Nichita Stănescu, volum pe care am încercat să-l trimit la Toronto, Canada, ca să-l public. Până atunci am mai publicat poezii la Toronto, la Canadian Institut of Ukrainian of Studies Press and Ukrainian Studies and Research Endowments, Toronto, Edmonton, Ottawa, fapt pentru care, din 1977-1989 am fost urmărit de securitate, timp de 12 ani (dosare CNSAS nr: і 966003/1, -і 966003/2.-161 de pagini); https://uk.wikipedia.org/wiki.

Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi, timp de 4 ani de studenţie, am fost prietenul lui. ”Pablo” – Nichita mi-a inventat acest nume. Citeam mult, tot ce apărea clandestin, în limba română, dar și literatura clasică rusă, în rusă: Fiodor Dostoievsky, Michail Bulgakov, Olexandr Soljeniţîn, Nikolai Gogol, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Aleksandr Pușkin etc. Bineînțeles, nu lipsea marele Eminescu, Minulescu, Arghezi, Labiș, Breban, Fănuş Neagu, Țoiu Constantin, G. Călinescu. Literatura ucraineană se împletea cu cea universală (Taras Şevcenko, Lesea Ukrainka, Vasyl Stus, Bogdan Igor Antonici, Ivan Draci, Dmetro Pavleciko, Pavlo Movcian, Viktor Kordun, Vasyl Simonenko).

Antropologia, cromatismul, romantismul, estetica, teatrul absurdului, curentele literare universale… cărți… cărți… și iarăşi cărți, Teatrul Bulandra, Nottara, Teatrul Mare, Teatrul Mic, toate au contribuit avântului meu literar.

IM: Ați debutat relativ tânăr, în 1972, la singurul ziar ucrainean „Novîi Vik”. Ca o paranteză, nu am știut că în acei ani, exista un ziar în limba ucraineană. Cât de “simplu” a fost debutul în acea perioadă?
PR: Am debutat la ziarul „Novîi Vik”, în 1972. Dar primul meu debut a fost în timpul anilor de liceu, la gazeta de perete a liceului, şi, dupa aceea, în revista şcolii. La un concurs de poezie, organizat în cadrul liceului, am obţinut premiul II, pentru poezie. Mai păstrez și astăzi cartea – premiu, J.Fabre, „Din lumea insectelor”, pe care mi-a înmânat-o oficial dl. profesor Titircă Eracle. Iar, pentru a lua parte la Cenaclul de la Casa de Cultură, am fost aleşi cei mai talentați elevi ai liceului: frații Bârlea (Gheorghe – Mihai și Vasile), Johnny Popescu, Petre Dunca, Marin Slujeru, Lucian Perța. Citeam pe rând, alături de Ion Ardelean – Pruncu, Gheorghe Chivu, Ion Buzatu, Ion Iuga, Dragomir Ignat ș.a. Iar în 1976 am publicat o carte de poezii „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, Bucureşti.

IM: Scrieți în limba ucraineană și apoi traduceți – când este cazul – tot dumneavoastră în limba română?
PR: Scriu în limba română, ca un român, scriu în ucraineană, ca un ucrainean. Scriu, ca un scriitor, care are chemare…. Şi o simt asta!… Am scris şi în limba rusă. Am publicat câteva poezii la Moskova. Limbajul poetic are nuanţele sale, indiferent de limba literară în care scrii. Sfântul Kiril (827-869 e.n.) a pus bazele scrierii kirilice în biserici. A creat şi a unificat o nouă lume – slavă… Deşi era grec, din Salonic, a pus bazele limbajului slavonic în Moravia (47 semne grafice), o nouă structură semantică… Şi câte opere s-au creat în noile limbi, derivate din limbile slavone – slave având ca bază alfabetul inventat de Kiril şi Metodie?!… Dacă ai cultură universală şi – în primul rând – har, liră în suflet, poţi scrie în orişice limbă doreşti. Kafka, Franz nu a fost ceh – a fost evreu… Și Tolstoi a scris în franceză… deşi era rus. Şi Paul Celan a scris în germană, franceză, română, deşi era evreu.

IM: Ați plecat pe drumul afirmării din Rona de Sus dar v-ați întors tot în Rona de Sus. Nu-i prea “simplu” și liniar drumul dumneavoastră?
PR: Când eram tânăr, la 19 ani, am predat – o lună – la Școala generală Rona de Sus, obiectul muzică. A urmat armata… doi ani. Am dorit să rămân la București, la ziar, dar cum aveam deja în spate securitatea, două dosare, nu eram membru UTC, nici PCR, fiindcă am refuzat… nu mi s-a permis să mai stau în Bucureşti. Aşa că m-au surghiunit oficial în vârful muntelui, doi ani, la graniţa cu Ucraina, la Poienile de sub Munte. După mai multe eşuări de a pleca din ţară, m-am oprit, la rugămintea părinţilor, în comuna mea natală. După puciul din decembrie 1989 m-au chemat să lucrez la București dar, am prevăzut neocomunismul ce va să vină, am rămas la ţară, să pot gândi liber, a scrie puţin, dar esențial. Oraşe sunt peste tot, centre culturale, edituri, case, palate, bodegi, pieţe, paiaţe, nebuni, borfaşi, oameni harnici, mafioţi, creştini, ateii, cele 4 rase umane… sfinţi nu găseşti niciunde! Nu trebuie neapărat să locuieşti într-un loc anume, ca să fii scriitor sau pictor, sau să inventezi teoria gravitaţiei… sau să fii cu icoane la piept, sau să vânezi negri, ca Ernest Hemingway, sau să vinzi arme și droguri, ca Arthur Rimbaud etc… E mai bine să fii Aximov sau Kafka, la mansarda sa întunecată… sau vagabond, ca Serghei Esenin. Măsuri geografice nu există pentru scriitor, aşa cum nu există un timp al creaţiei, prestabilit. Există Spirit și Har. Cine le are, poate sta și-n catacombele din Spania, sau într-un mormânt din pustietate… sau la Polul Nord, cântând cu morsele în alfabetul morse… Nihil sum esse, sum esse fui!

IM: Nu vă plictisiți la Rona de Sus? Ce vă stimulează/ activează?
PR: Când ai copii, nepoţi, câteva hectare de glie, ai acces la cărţi, la muzică, un acordeon, o chitară, orgă.. puţinii prieteni, biserica ta, eşti salvat!… Gălăgia şi incertitudinea semenilor, locuitori ai marilor orașe, sunt departe de caracterul meu… Patria ubi bene… Ovidiu era mai fericit la Ovidiu, pe tărâm latin, decât la Râm, în infernul barbar, dar necesar lumii… Fiindcă, așa cum spunea unul dintre marxiștii maghiari – György Lukács: „Omul se află încă în protoistorie…”

IM: În ”epoca de aur” ați publicat trei volume de versuri și un roman. N-a fost tocmai rău în România… comunistă. Cum v-ați adaptat atât de bine în acei ani?
PR: În timpul comunismului se publicau cărți bune, care treceau peste trei cenzuri, înainte de a fi publicate, necunoscute de autor. Dacă, cartea avea esenţă literară – se publica într-un tiraj mic, erai remunerat. Dacă cartea nu era bună, puteai să o publici la editura „Litera”, pe banii tăi. Erau unii scriitori, care, spre a fi publicați începeau cartea cu nuanţe patriotarde, gen Vadim, romanele istorice, presărate cu tot felul de stindarde. Eu nu am profesat aceste pastile, deşi mi se sugera, se influenţa. În schimb, am strecurat o poezie într-un volum – în ucraineană, – nu se prea căuta ce scriam noi… Era o poezie….”Și statuile ascultă cuvântările tale,/tu ești cel care nu piere?..”. Era vorba de Ceauşescu… am avut probleme, dar am scăpat uşor, fiindcă minoritaţile erau urmărite cu altă „atenție”.

IM: Care sunt poeții români, contemporani dumneavoastră, de care sunteți mai apropiat?
PR: Sunt, unii „au fost”, nu ca persoană, ci și ca spirit universal. Fiindcă literatura nu are graniţă, are doar un diferendum lingvistic. Cel mai apropiat mi-a fost Nichita. Și, prin el îmi erau mai aproape Ion Alexandru, Dinescu, Sorescu, Tudor George, Grigore Hagiu… şi o parte din membrii Cenaclului de luni… poeţi în formare. Am învățat mult, traducând din Eugen Jebeleanu, din Surâsul Hiroşimei… simbolul păcii… În poezie – etalon era Nichita. În proză – Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu… Fănuș Neagu… cu care am stat la masă de mai multe ori “în văpaia lunii”… Fănuş este cel mai mare poet – prozator român… Îmi este dor de Labiș… putea să stea şi el la masă, în casa lui Nichita… Ion Caraion.

IM: Pe Nichita se pare că-l iubiți fără… limite. De ce?
PR: L-am cunoscut pe Nichita în 1976, înainte de cutremur, am rămas prieteni, fiindcă vorbeam acelaşi limbaj poetic… Eram în formare, atunci, şi, Nichita mă punea să creez pe loc poezii, ca după aceea să mă „urecheze”. Şi era bine, anturajul acelei elite bucureştene m-a călit… De aceea am editat în regie proprie două ediţii din creația sa, două antologii. Am fost premiat internațional, pentru contribuția mea la promovarea culturii adevărate – traduceri din Nichita, la Kiev, Franța, Canada, SUA, Germania, ţări unde există elita diasporei ucrainene… diasporă, care mi-a dat şansa să nu mă poticnesc în dezvoltarea şi structurarea literară viitoare.

IM: Sunt poeții “obligați”, în zilele noastre, să se retragă în… “turnurile tăcerii”?
PR: Am publicat undeva un studiu științific: ”Deromantizarea romantismului”, în care, după ideea lui Andre Marlaux, secolul XXI va fi sau nu va fi religios, eu am parafrazat, spunând: secolul XXI va fi sau nu va fi poetic… Deci: schimbările geopolitice, stăpânirea banului, globalizarea, duc la dispariţia statalităţii, la apariţia unor perturbaţii în sfera aureolei umane, pierderea dumnezeirii, aruncarea în derizoriu a sentimentelor. Ceea ce se și observă de cei initiaţi, cum că se întrevede un nou Babilon. Deci: poeţii – în sensul adânc al cuvântului, sunt pe cale de dispariție. Postmodernismul globalizat, noul nihilism duce cultura umană spre banalitate. Banalitatea duce omul la somnul steril al iluziilor, la deznădejde. Cale de întoarcere nu mai există. Fiindcă omul tot mai des se crede el însuși dumnezeu. Și povestea lui Apuleius din „Vițelul de aur” este aproape…. Azi poţi ieşi din „turnul tău” şi să strigi cât te ţin rărunchii… Cine te ascultă?… Dacă Dumnezeu s-a îndepărtat de omenire… Nu Dumnezeu, cel cu barbă…

IM: Cum puteți convinge un tânăr modern și “amețit” de device-uri, din zilele noastre, ca să respecte poezia, literatura?
PR: Lecții nu există… Fiindcă aerul planetei de azi are un alt suflu… negativ, din păcate! Să caute poezia în urma copitelor cailor… care, și ei, sunt pe cale de dispariție… Noroc că mai avem… cormorani! :))

IM: Cum percepeți activitatea culturală din Sighet și… împrejurimi? Sunteți mulțumit? Ce lipsește?
PR: Se citește puțin…. Se aleargă mult după hrană, în timp ce boierii stau cu regele la masă, copiii PCR – iștilor au acaparat România, socialismul e în floare. Liberalismul nu există. Există doar şabloane, lozinci și iarăși şabloane… Nici folclor autentic Sighetul nu mai are. S-au dus fratii Petreuș, Viorel Costin… Titiana Mihali. Cândva Sighetul era Sighet. Hora era hore!… Azi, de după fiecare acţiune cu hore păzeşte, ca un popândău, un politruc vopsit, ieri comunist – azi pesedist, peste patru ani – penelist… numai udemeriştii îşi mai menţin coloana verticală. Pe de altă parte, ucrainenii o iau la vale, cu tot cu coviltir, ba spre ţărănişti, ba spre liberalism, nici ei nu știu ce mai sunt… mai și afirmă că sunt venetici. Tinerii, inclusiv cei din Sighet, sunt manipulaţi spre un amalgam şubred de gândire. Cum nu există ordine, ci anarhie politică, aşa arată şi aşa va arăta și viitorul cultural al Sighetului. Să strângă folclorul! Care-i pe cale de dispariție, să-l publice, să se predea în şcoli etnografie şi folclor. Altfel manelizarea va prolifera… Să-l citească pe Coşbuc, Slavici, Goga… dar mai întâi – singura operă sacră din lume – Biblia… dar să o şi respecte! Mie, personal, îmi lipseşte stabilitatea spirituală, care o ia tot mai tot spre est-vest – nord-sud- și… spre paralele… Sighetul ar trebui să fie un centru cultural finanţat mai substanţial, o adevărată insulă – capitală a localităţilor din jur. Fiindcă Maramureşul este o zona unică în Europa, nu numai în România.

IM: Oare la Sighet se poate… “naște cântul și Pasărea Măiastră”?
PR: Sighet – în maghiară – înseamnă insulă… Pe insulă pot „naște” doar păsări călătoare în timp şi în spaţiu….”Pasărea Măiastră” are nevoie de un nou pământ și un nou spaţiu… dar în nici un caz pe planeta numită Pământ. Sighetul are… prea puțin „pământ”…

IM: Ce reprezintă România pentru dumneavoastră? Dar Europa?
PR: Pentru mine România este o grădină, peste care, de-a-cursul veacurilor au trecut opincile și bocancii prea multor triburi și imperii… de la celți, sciţi, mongoli, tătari, chazari, agatârşi, croații albi, tătari, huni, bulgari, cruciaţi, ruși, nemţi, americani, – toți au plecat, dar România a rămas în picioare, dar cu răni adânci, care se văd și astăzi. Din păcate, nu numai popoarele enumerate mai sus ne-au făcut cele mai mari pagube, cât ne fac fanarioţii de azi și de ieri. Centrul Europei este aici, la doi paşi de noi – la Rahău, dincolo de Izvoarele Tisei… Europa este un papuc impus de imperii, loc de joacă de-a ”răzbelu…”(n.n). Europa este compusă din vechi expansioniști (Franța, Germania, Ungaria, Austria, Anglia). Noi – România, suntem „prea mici pentru un război atât de mare”, din motive interne. Dar cine-l respectă pe Tudor Vladimirescu („Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”), dacă istoria adevărată nu este cunoscută de români?… Guvernele au ţara lor – garda lor… România este împarţită în două, mai rău ca în comunism… Și… Europa se bucură…Vivat Europa! Vivat noul imperiu european! Dar noi avem nevoie de emblema: Vivat ROMÂNIA!

IM: Ați publicat cele mai multe volume de versuri. Și romanele dumneavoastră sunt impregnate de… poezie. Pe care palier vă simțiți mai… confortabil?
PR: Mă simt mai confortabil în poem, în poe, poe, poezie. Poe exista şi în proză, bineînţeles, într-un gramaj mai mic. Pot scrie pe nerăsuflate și roman-fluviu. Îmi este uşor să mă desfăşor, dar nu este stilul meu. Scriu concentrat, esenţial, ca să redau ideile cât mai frumos îmbrăcate în ţoale vechi şi noi. Sunt adeptul lui Faulkner, al noului roman francez, al lui Gogol sau Proust… sau a prozei-poem a lui Eminescu… Dar, atunci când scriu, nu îmi fac scheme-scenarii!

IM: Se poate trăi – financiar și nu metaforic! – doar din literatură?
PR: Iluzii… Dacă vrei să publici, scoţi piştarii, plăteşti tirajul şi te uiţi la stele… Că, la poeţi prin buzunare cresc cactuşi, nu lei… care tot mai tot mă latră… crezând că eu îs luna! Sunt noii nomenclaturişti, care se lipesc de vreun partid şi scot tone de pagini, pe banii ţării… Dar… poţi să latri… la lună!

IM: Cetățenii români (români și ucraineni în special) preferă… drumul străinătății. E firească oare tendința actuală de schimbare a… patriei? Mai contează numele… patriei?
PR: ”Patria… ubi bene”, spune poetul Ovidiu. Odată scoasă chinga, caii zburdă prin pădure, pe imaş. Ca să vină înapoi în ţarc, e nevoie ca stăpânul să ţină la glia sa, să aibă grijă de herghelie… să-i ofere iubire! Ori, acest sentiment s-a transformat în iubire de sine, nu iubire faţa de semenii săi… Cetăţenia dispare treptat, devenind doar un singur semn de hârtie şi pe orizont… Străinătatea pentru cetăţenii români a devenit o patrie nouă… Şi, pentru acest fapt – pater este vinovat… Trebuie întreprins ceva pentru a ne salva paternitatea!..

IM: În acest început de secol al schimbărilor dramatice în ce/ cine trebuie să credem?
PR: Noţiunea de secol este empirică. De fapt‚ timpul, ca entitate nu există! Noţiunea de secol-timp este doar o închipuire vremelnică a omului, sortit să traiască sub soare, numărându-și zilele și noptile, îngrozindu-se că într-o bună zi sau noapte va trebui să se scufunde în humă… Dramatismele se repetă, se succed, numai omului i se pare că observă schimbări… Nu!… Nihil novi sub sole!.. Tocmai în asta constă dramatismul existenţial!… Ori crezi, ori nu crezi – schimbările dramatice tot se vor întâmpla… De aceea avem nevoie de: Nihil sine Deo!..

IM: Veți împlini în toamnă – în perioada apropiată de cei 100 de ani ai Liceului “Dragoș Vodă” – 66 de ani. Nu vi se pare o vârstă “periculoasă”, pentru un scriitor? Sau… în altă ordine de idei, ce proiecte de viitor aveți?
PR: 66 este un număr ca orişicare altul, nu are conotaţii religioase, mistice, de care vorbesc unii… Există singurul adevăr: din pământ ești plămădit, în pământ te vei întoarce! Trist este pentru un scriitor că, vrând să se salveze prin scris, explicându-şi sieşi existenţa, amăgindu-se, crezând că şi ceilalţi îl vor înţelege, alinându-i durerea, cade în răstrişte, adâncindu-şi rana. Astfel, scriitorul s-a născut monadă – în monadă se întoarce… Nihil sum es, sum esse fui!..

Iar liceului – lumină „Dragoş Vodă”, la 100 de ani de aniversare, îi doresc să-i crească stejarii credinţei creştine în jur!

IM: Mulțumesc! Să ne vedem cât mai des și la cât mai multe evenimente culturale sighetene!
PR: Cu deosebit respect!… Să mai adăugăm încă o filă acestui mic orăşel, dintre ape, dintre munţi, iar noi să trăim teferi, cuminţi!

Ion MARIȘ

Promoția anului 1956-1957 a Liceului ”Dragoș Vodă”, devenit temporar ”Filimon Sîrbu”, în care remarcăm profesori excelent pregătiți, mulți dintre ei ”plecați” dintre noi. La acea vreme director era prof. Dumitru Paraschiv, un om considerat de elevi, foarte sever.

Din ultima generație cu 10 clase recunoaștem câteva figuri care își vor construi cariere onorabile: prof. univ. dr. Ioan Mariș, profesoara de chimie Tudorița Moldovan, profesorul de limba română Ion Vancea, profesorul de matematică Vasile Gogea și… vă rugăm, dragi cititori, să mai identificați și alte nume importante ale acelei generații!

Sursă foto: Eva Bucur

Salut, Sighet!

Profesorul Marin Slujeru a intrat în viața mea „pe tăcute”, cu discreție. Mai întâi la Liceul ”Dragoș Vodă” când am avut fericita ocazie de a-mi preda filosofia, apoi, ca ”meditator” la Istorie Antică, pentru facultate. Mă fascinase încă de atunci prin felul în care m-a determinat să rețin și să înțeleg istoria, dar și prin tactul pedagogic, permițându-mi să învăț ”în ritmul meu”.

Despre Poetul Marin Slujeru știam prea puține. Peste ani – predam deja limba latină – aveam să-i descopăr haiku-urile. Fremătătoare, neliniștite, surprinzătoare sau cuminți, ca firea domniei sale. Apoi poezia – atât de “feminină”, ingenuă, adâncă, filosofico-existențială, reală, simplă sau pătimașă, ca valurile mării veșnic foșnitoare, mereu în căutare. Iubitor de frumos, fin observator al firii și al ființei, Marin Slujeru prinde în cuvinte pulsul orașului său, surprinde cu acuratețe frânturi de viață, mici stampe viu colorate care se strecoară zilnic pe lângă noi, aproape neobservate.

Marin Slujeru povestește mult, însăilează lumea exterioară în crochiuri pline de viață. Dar, despre Omul Marin Slujeru, cu trăirile, frământările, gândurile, viața sa personală, afli prea puțin. Remarci aceeași privire înlăuntru, fără exteriorizări, fără a spune foarte multe despre el. E foarte greu să-l ”prinzi” într-un profil anume. Chiar și datele biografice pe care le-am aflat, sunt puține, culese din cărțile publicate până acum. Însă, tot ”răsfoind” internetul, am găsit câteva notițe inedite: bunicul său se numea Ioan Grigore Marin, învățător. De origine dâmbovițean, a venit în Maramureș după Primul Război, în „zona poliglotă”, voluntar. ”Aici, îndurerat de soarta Maramureșului înstrăinat (din nordul Tisei) – o vreme a fost învățator chiar în Teceul nostru, peste Tisa de Teceul de azi din Ucraina –, publică placheta de versuri „Trec plute pe Tisa”, sub pseudonimul Slujeru (I. Gr. Marin), pseudonim pe care și-l ia ca nume de familie. Se poate să fi fost la mijloc și o neînțelegere cu tatăl său, preot în Bezdead, după ce bunicul s-a căsătorit și a hotărât să rămână definitiv aici, în Sighet.”

Tatăl său a fost tot învățător, în Hoteni. Absolvent al Liceului ”Dragoș Vodă” (promoția 1973, profil umanist), Marin Slujeru este licențiat în filosofie, a fost profesor la Școala Gimnazială Sarasău. Actualmente este pensionar, însă, așa cum ”se descrie” pe pagina de facebook, pasiunea sa rămâne scrisul: scriu parahaiku-uri, am scris, am publicat şi voi mai scrie poezii.

Editura ”Echim” (Sighet) îi publică volumele de poezie: ”Pauza de lectură”, ”Tresăriri”, ”Târziu, în iunie”, volumul de proze poetice ”…léptem?”; la Editura ”Limes” din Cluj îi apare culegerea de autor ”În neștire”, iar Editura ”Valea Verde” (Sighet) îngrijește volumele ”Anotimpul neprevăzut” (poezii) și volumul dublu „În pas de 17 (5-7-5)”, autor Marin Slujeru și „În ce mă privește”, autor Doina Rândunica Anton – un proiect destul de ciudat, de fantezist, n-am mai văzut cărți din acestea, duplexuri, mai ales că mergem fiecare pe terenul nostru, nu interferăm neapărat (Marin Slujeru).

Din 2016, încă de la lansarea site-ului, Marin Slujeru colaborează cu www.salutsighet.ro, unde publică serii de ”pastile”/consemnări sighetene: Locale, De pe sate, Din folclorul local, Pe drum mergând, EDU.RO…, Cotidiene sau ”Semne de carte”.

Tânărul pensionar și pasionatul ”feisbucist” Marin Slujeru a avut timp și pentru mine. I-am luat pulsul într-un interviu pseudo-cuminte.

Brîndușa Oanță (BO): Ce faceți azi, cu atât de multă libertate, domnule profesor – poet?
Marin Slujeru (MS): E greu cu ziua de luni… Altfel, apar noi alternative şi noi constrângeri, toate sub semnul „stării de urgenţă”, se multiplică priorităţile. Aşa că nu am, de fapt, mai mult „timp liber”, mai de grabă „nu am timp”, în continuare – timp interior, pentru a asimila, elabora, formula. Desigur, ar fi ideal să am câteva scopuri clare cu proiectele realizabile aferente…

BO: Din câte am aflat, aveți antecedente poetice în arborele genealogic?
MS: Da, bunicul patern. A avut un rol important în învăţământul, publicistica şi literatura locului. „Trec plute pe Tisa” se numeşte culegerea de poezii propusă sighetenilor în 1930. Regretatul profesor Ion Berinde şi dl. prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu au scris despre el. Numele ce-l port este de fapt pseudonimul literar ce şi l-a ales, numele său real fiind Ioan Grigore Marin, fiul lui Grigore Marin Popescu, preot în Bezdead – Dâmbovița și al Sofiei Popescu.

BO: Nu vă năpădesc nostalgiile cu gândul la anii de școală, de predare?
MS: Ce am avut de dat, de dăruit, am dăruit şi asta m-a îmbogăţit. M-am retras imediat ce am simţit că nu mai am suportul …energetic, psiho-nervos necesar. Profesoratul nu se poate practica strict tehnic sau în stare de relaxare. Sigur că am nostalgii, frumoase amintiri, dar mai degrabă mă încearcă melancolia, văzându-mi foştii elevi navigând prin viitorul lor…

BO: Ce face poetul când nu… scrie?
MS: Îmi cultiv, recunosc, stările poetice, sunt foarte atent la natură, la oameni, la lume (natura umană). Ieşiri în oraş, „la o cafea”, plimbări, poze, lecturi, facebook, evenimente sportive (mai ales „Simona, file de poveste”…), internet (e-presă, filme, muzică). Până deunăzi, petreceam cu nepoţii mei, acuma sunt mari… De scris scriu puţin, mai mult selectez „materia brută” adunată tot mai anevoie, elimin, re- şi reformulez. Nu ştiu dacă sunt poet – scriitor sigur nu. Să zicem că sunt un amator al versului, al notaţiei, al consemnării, al reamintirii, de la „amo, amare…”

BO: Ce citește un tânăr… pensionar?
MS: Oameni, flori, Iza, poeme absolute, e-presa, eseuri, istorie, iar şi iar… Mă bucură să citesc poezie de Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Nicolae Scheianu, Rândunica Anton, Antonia Dubovici-Zavalic, textele semnate Crina Voinaghi, Alina Marincean, Timeea Műller, mai nou Oana Ţînţaş, interviurile depline ce le faceţi voi, Brînduşa Oanţa şi Ion Mariş, la „Salut, Sighet!”. Dacă persoanele amintite vor „comite” şi romane, promit să le citesc, fiind deficitar la acest capitol. Regretatul Ioan J. Popescu scria un roman de factură nonficţională, documentară, mi-l citea pe măsură ce-l elabora…

BO: Este “utilă” filosofia pentru tinerii elevi ai zilelor noastre?
MS: Da, orice filosof, dar pornind de la definirea conceptelor cu care operează şi realizarea „background”-ului socio-istoric şi cultural în care se pronunţă. Altfel, „tinerii elevi ai zilelor noastre”, cum le spui, o să priceapă altceva, reţinând eventual câteva citate, bune de pus pe sonete sau de postat pe fb. Şi care mai mult le complică înţelegerea, făcându-i victime vesele ale culturii-mozaic, fragmentarişti… Or, rolul filosofiei este cel de clarificare – a gândirii, a cunoaşterii, a voinţei – , pentru încadrarea optimă în cosmosul uman. Disciplina filosofică ce o recomand spre aprofundare este etica, dimensiunea morală fiind maxima fiinţei umane ca fiinţă inteligentă şi implicit directoare în proiectul de viaţă. Dacă nu ar fi așa, nu am avea o mulțime de „ocoşi” care dau chix în planul moral… Cultivând lectura înţelepţilor lumii, adolescenţii vor realiza gravitatea inadecvărilor, a derâderii, a superficialităţii, a aranjamentelor şi şmecherismelor, a pervertirii statului de drept, vor şti să distingă între valoare şi pseudovaloare, democraţie şi „dimocrăţie”, politicieni şi politrucieni, demnitari şi agonisitori…

BO: Ce vă amintiți frumos din anii de liceu?
MS: Orele neîncrâncenate (rusă – prof. Radu Bitan, matematică – prof. Aurelia Vişovan), în care eram lăsat să visez (fizică, Optică – tot doamna prof. Aurelia Vişovan, biologie, Anatomie – doamna prof. Livia Balea), orele în care eram provocat să vorbesc (prof. Eusebia Negrea la Literatură universală sau inegalabilul Ion (Jean) Bălin, la economie sau filosofie), încrederea ce mi-au acordat-o diriginţii mei: prof. Ion Vancea (care m-a promovat ca aspirant la poezie, alături de prof. Eracle Titircă, introducându-mă în lumea literară a oraşului), prof. Vasile Gogea, prof. Maria Şugar, prieteniile legate atunci cu Gheorghe Mihai Bârlea şi Echim Vancea, prin intermediul cărora m-am apropiat de Cartea de poezie, de substanţa Maramureş, de tainele creaţiei literare.

BO: Care dintre profesorii din anii de liceu credeți că vă… seamănă, pe palierul educativ – pedagogic? Cu cine v-ați “identifica”?
MS: Haos aici! Aş fi vrut să fiu şi riguros şi empatic şi sclipitor şi cu stilul meu… – şi, ca-n toate celelalte, m-am făcut doar „cântec pentru ele…” Oricum, nu mi-am propus „să îngheţe sângele-n copii” când apar în clasă… Aş zice că, pe lângă o puzderie de personalităţi şi (numai) personaje, mi-au rămas ca model profesorii care m-au făcut să citesc, să „mă dedulcesc” la marea literatură beletristică, filosofică, istorică – Doamna Profesoară Eusebia Negrea şi Domnul Profesor Ion Bălin. Am fost uimit de calităţile regretaţilor profesori Vasile Anişorac şi Vince Citra, din relatările peste timp ale unor foşti elevi de-ai lor – da, aşa am vrut să fiu şi eu…

BO: Ați făcut mulți ani naveta la Sarasău. Pentru un poet era un traseu inspirațional. Profesorul Marin Slujeru cum s-a acomodat în mediul rural?
MS: Da, pentru mine navetiştii se constituiau într-o adevărată societate, una diversă, interesantă, de regulă manifestă (mai puţin adulţii câmpulungeni), reflectând comunitatea mai mare din care făceau parte, în care un loc sper să fi dobândit şi eu. Deplasarea în sine a fost un răgaz pentru observare, meditaţie, contemplare. Prezenţa agresivităţii verbale, practicarea cu virtuozitate a derâderii nu m-au încurajat deloc să mă adaptez. În timp, însă, am învăţat să decelez valorile, trecând peste învelişul lor aspru… Nu-i nimic mai interesant decât să urmăreşti ori să intri în vorbă cu bătrânele, aceşti regizori prestigioşi ai vieţii satului…

BO: Mai agreează tinerii noștri de azi… poezia?
MS: Da, în măsura în care o agreează şi profesorii lor. Există, însă, acest pericol al scientificării jargonarde a gramaticii, acest cantitativism în predarea literaturii („materia”!), al îndepărtării parcă programatice a elevilor de limba română vie naturală, la concurenţă cu ispitirile pleziriste, consumatoriste, IT-iste. „Se face totul” pentru „sărăcirea umanului”, de la vârste fragede.

BO: Iubiți Sighetul fără echivoc. Oare Sighetul își iubește intelectualii? Dar pe poeți îi… respectă?
MS: Nu confund oraşul cu câţiva agonisitori. A fi intelectual, a fi poet, în măsura în care sunt aşa ceva, este o treabă pe cont propriu, asumată, ar fi penibil să cer răsplată. Aici chiar că este vorba de libertate. Iar în privinţa iubirii oraşului, cu atît mai mult…

BO: Care sunt lipsurile de fond ale Sighetului?
MS: Infrastructura (praful!), iluminatul public, estetica urbană (de ex., numai la noi se expun lucruri cum ar fi „Cuiul” sau „Scaunul”, în toată tristeţea lor intrinsecă), înstrăinarea (legală, desigur, nu se presupuie…) a unor edificii publice, inexistenţa unor centre de divertisment specifice, pentru tineri sau pensionari.

BO: Dacă ați fi primarul Sighetului, ce proiecte/ activități ați propune pe segmentul cultural?
MS: Un edificiu-complex, un bloc-turn cu: piscină semiolimpică (aia care se tot face, de vro 50 de ani, ca „Dacii liberi” de la Petrova), sală de lectură (cât o hală, luminoasă, cu multi-media), sală de teatru şi concerte şi recitări, sală de forţă, sală de cinema, o cafenea-restaurant imensă, un „Kiss Pipa II” spaţios, parc („Dendrologic II”), parcare, plajă şi helioport pe acoperiş, cu tavane de sticlă, cu terenuri de tenis adiacente – pe malul Izei, sub Solovan…

BO: Se spune că poezia este veșnic tânără. Presupun că, implicit și poeții nu îmbătrânesc niciodată, nu-i așa?
MS: „Filoanele” mai sărăcesc, cele din tinereţe le-am epuizat (sau m-au epuizat), trebuie timp până se refac, este tot mai mult de aşteptat…

BO: Unde/ cine sunt prietenii dumneavoastră?
MS: La lumina zilei: Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea – de-o viaţă; câţiva tineri admirabili: prof. Marius Voinaghi, av. Lucian Botizan, bibl. Dragoș Ardelean – minţi, fiinţe vii; voi, cei de la „Salut, Sighet!” – implicaţi, profunzi, harnici. În anii din urmă am pierdut trei dintre cei mai buni şi bogaţi cultural prieteni ai mei: poetul Fábri Sándor, enciclopedistul Ioan J. Popescu, prof. Caius Lugojan…

BO: Când veți publica următorul volum de versuri?
MS: E vorba de sfârşitul anului, tot prin bunăvoinţa Editurii „Valea Verde” (editor Ion Mariş). Se intitulează deocamdată „Alte imagini, vederi…”.

BO: Ce propunere aveți pentru aniversarea din toamnă a celor 100 de ani ai Liceului „Dragoș Vodă” (CNDV)?
MS: Eu sunt pentru adevărul întreg, inclusiv privind anii de liceu, atât cei din interbelic, cât şi cei din epocile stalinistă, ceauşistă, postdecembristă. Dar, se pare că noi nu apucăm aşa ceva, rămânem cu idealismele, roz-bombon-urile, adevărurile parțiale sau chiar contrafăcute…

BO: Puteți oferi cititorilor noștri cel mai recent haiku pe care l-ați creat?
MS: 

***
soarele toamnei –
dres mieriu pe faţa ta,
o, strălucindo!

BO: Mulțumesc, domnule poet – profesor! Ne vedem la… toamnă! Fără restanțieri la aniversarea de 100 de ani!
MS: Nici nu visam aşa ceva, la aniversarea de 50 de ani, când eram în clasa a IX-a! Mulţumiri! Cum să lipsesc?

Brîndușa OANȚĂ