1

#CNDV100 – 102 ani de la nașterea sigheteanului Teodor ONIGA – nume de referință în… Brazilia!

Teodor Oniga s-a născut la Sighet (Iapa) în 02 februarie 1917 și a fost absolvent al Liceului “Dragoș Vodă”. După bacalaureat a plecat spre București, unde a urmat Școala Politehnică și s-a specializat în continuare la Școala Superioară de Aeronautică din Paris.

A revenit la București unde a fost – în perioada 1942 – 1946 – profesor asistent la Politehnică. În 1947, simțind pericolul ce venea dinspre Est, s-a refugiat în Franța unde a rămas până în anul 1951. În anul următor pleacă spre Brazilia, unde, până în anul 1986 este cercetător la Institutul Național de Tehnologie al Braziliei, acolo unde a construit un tunel aerodinamic, a făcut diverse studii în cibernetică (este considerat inițiatorul școlii de cibernetică din Brazilia), energetică, logică, matematică, cercetare operațională.

În Brazilia, în țara de adopție, a înființat și condus timp de 15 ani Centrul de Studii de Mecanică Aplicată, punând bazele Centrului de Evaluare Tehnologică.

În intervalul 1977-1996 a fost analist și profesor la Universitatea Catolică din Rio de Janeiro, la Universitatea din Sao Paulo, la Școala de Război Naval, la Centrul de Analiză al Sistemelor Navale și în paralel, în perioada 1960-1972, a fost consilier la Ministerul Afacerilor Externe al Braziliei.

A publicat aproape 200 de lucrări științifice.

Teodor Oniga are din prima căsătorie cu Eva Judith Halmaghi, un băiat, Miguel Oniga, actor, cântăreț și regizor foarte cunoscut în Brazilia.

A divorțat de Eva Oniga și, în anul 1973 s-a căsătorit cu Evantia Economu, văduva comandorului Ion Economu. Doamna Evantia Oniga a decedat la Rio de Janeiro în 1998, lăsând averea ei, prin testament, Guvernului României pentru ajutorarea copiilor orfani.

Teodor Oniga a fost decorat de patru ori de către Ministerul Marinei din Brazilia, cu Premiul Fonseca Costa.

A primit din partea Președinției României (Emil Constantinescu), prin Decretul nr. 581/2000, Ordinul Național Pentru Merit.

Este Membru de Onoare al Academiei Române din America.

A decedat la Rio de Janeiro în 15 Aprilie 2011.

Salut, Sighet!

N. R. : Mulțumim d-lui Ioan Oniga (Sighet), nepotul lui Teodor Oniga, care ne-a ajutat cu câteva informații “de la sursă”, obținute de la… Miguel Oniga (fiul).




#CNDV100 – “Povestea” braziliană a sigheteanului Ion Vasile Vancea! (autor, Ion Mariș)

Ion Vasile Vancea este…. un maramureșean cu obârșii vechi și – pentru cei care l-au cunoscut – este fiul profesorului de română Ion Vancea.

Zilele trecute – ce frumoasă coincidență! – l-am întâlnit pe fostul meu diriginte de la liceu, prof. Alexandru Mărculescu, căruia – spunându-i că voi realiza un interviu cu Ion Vancea (de Brazilia) – mi-a povestit că-și amintește de o teză foarte specială a fostului licean de la “Dragoș Vodă”, în care tânărul elev a tratat foarte modern subiectul care viza orașul nostru, a planat (imaginar, evident) deasupra Sighetului și a văzut… multe!

Revenind la profesorul Ion Vancea, care s-a stabilit în Brazilia, am fost surprins că a devenit cunoscut în cea mai mare țară din America Latină, fiind pe “urmele” altui… sighetean celebru. Știți numele celuilalt intelectual celebru? Deocamdată, nu vi-l spun!

Din anul 2012 până azi, domnul Ion Vancea este profesor asociat la Universitatea Federală Rurală din regiunea Rio de Janeiro, orașul Seropedica, Brazilia. Domnia sa a avut amabilitatea să-mi trimită diverse imagini din respectivul oraș și zonă, să-mi dea primele informații și să-mi accentueze curiozitatea de a-i cunoaște munca și succesele profesionale. Mi-a trimis de asemenea și un CV impresionant care m-a făcut să demarez niște “cercetări” pentru a mă familiariza cu… obiectul de activitate al sigheteanului nostru. Mi-am petrecut câteva ore pentru a mă acomoda și cu terminologia englezească din multitudinea de lucrări, cercetări, articole la care este autor sau co-autor Ion Vancea.

La sfârșit, precum un bun român, am exclamat… WOW!

Pentru a vă capta interesul, vă exemplific cu niște domenii de interes ale profesorului Ion V. Vancea: Șiruri de coarde și ramificații D în fundaluri dependente de timp; Materia întunecată în medii cosmologice; Dinamica fluidelor pe spațiile necomutative; Înțelegerea gradelor de libertate a gravitației. Și un alt exemplu, un articol (la care este co-autor) cu un titlu care îți taie respirația: Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM.

Dar, pentru a lămuri detaliile vieții sud – americane ale profesorului Ion Vancea, m-am simțit obligat să-l bombardez cu (realtiv) multe și suportabile întrebări.

Ion Mariș (IM): Cum a fost posibil ca fiul profesorului de română s-o ia în altă “direcție”, spre fizică, fizica atomică?
Ion V. Vancea (IVV): Apropierea de Fizică a fost treptată. Când eram elev în școală, obișnuiam să explorez cu un prieten, Vlad Dorel, casele vechi, abandonate, din oraș. Într-una dintre ele am găsit o ediție foarte veche a Eticii lui Baruch Spinoza care, în Propoziția 11, ajunge la concluzia că Dumnezeu există în mod necesar. Începând din acel moment am fost fascinat de capacitatea minții umane de a transcende cotidianul prin gândirea logică până în punctul în care poate demonstra afirmații sobre, natura divină (deși după o lectură mai atentă am descoperit argumentele circulare ale lui Spinoza). Dar acest interes m-a dus la început spre filozofie și, în parte, spre matematică, și abia cu ”Istoria Religiilor” lui Mircea Eliade, din care am aflat că în cosmogonia brahmanică Universul trece prin ciclurile zi-noapte ale lui Brahma care durează aproape noua miliarde de ani, am început să îmi dau seama că doar gândirea pură, limbajul și comunicarea, nu sunt suficiente pentru a încerca să înțelegem Universul. Lipsea partea empirică pe care ne-o pune la dispoziție știința.

Desigur că aceasta a fost, în mare, apropierea intelectuală de fizică. Dar la fel de important a fost contactul cu prietenii și profesorii mei. Sighetu Marmației era, pe vremea aceea, un oraș destul de izolat. Pentru generația mea, ”mare metropolă” era Baia Mare, iar Clujul era un fel de Paris al ”intelighenției”. Cum internetul nu exista, program la TV aveam doar o oră-două pe zi, nu ne rămânea decât să citim și să discutăm tot felul de idei, de cele mai multe ori pe dig la Grădina Morii. Îmi amintesc cu drag de discuțiile filozofico-științifico-artistice care durau ore în șir, pe care le aveam cu prieteni foarte apropiați ca Marius Sacalîș, Mircea Boris, Ionuc Șuștic, și alți ”bad-boys”. Poveștile noastre se terminau de obicei înspre dimineață după câte o scaldă pe întuneric în Iza.

Dar cunoștințele, gândirea fizică și logica matematică le-am învațat în primul rând de la profesorii excelenți pe care i-am avut: doamna Motogna, de la care mi-a rămas până în ziua de azi în minte că ”diavolul se ascunde în detalii”, domnul Huber, profesorul nostru de fizică din liceu, întotdeauna liniștit și calm, domnul Boancă, cu care rezolvam până la douăzeci de probleme de fizică pe oră și domul Szöllösy care mi-a prezentat alte dimensiuni ale gândirii matematice. Și, deși nu mi-a fost profesor în mod direct, am avut prilejul să discut de multe ori cu domnul Opriș, fizician sighetean, care mi-a împrumutat primele carți de ”fizică grea”.

Din acest amestec de filozofie, literatură, matematică și fizică, după treapta a doua de liceu m-am hotărât să continui cu fizica, deoarece mi se părea cea mai ”echipată” pentru a răspunde de formă obiectivă și de încredere la întrebările pe care mi le puneam pe atunci. Așa că m-am dus la UBB să dau admitere împreună cu prietenul meu, domnul Vasile Mih, directorul Colegiului “Dragoș Vodă”, cu care am împărțit și gazda, înaintea admiterii, pe care am trecut-o amândoi cu bine.

IM: Ce face un atomist în Țara… Sambei? De la strâgături de Maramureș la Carnavalul de la Rio de Janeiro, trecerea nu-i… inexplicabilă?
IVV: Ha, ha, ha… fizica atomică se potrivește cu samba la fel de bine ca și cu strigăturile …
De fapt, am ajuns în Rio de Janeiro în 1998. Eram lector la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, terminasem doctoratul de puțin timp și căutam să-mi lărgesc experiența în domeniul cercetării în afara țării. Cunoscusem în Viena, la Technische Universitaet, unde am petrecut câteva săptămâni ca bursier al Fundației pentru o Societate Deschisă, un cercetător italian, pe actualul profesor Silvio Sorella. El m-a invitat să lucrăm un an împreună la Universitatea Statului Rio de Janeiro. După acest prim an, am cunoscut mai mulți fizicieni brazilieni foarte buni, care s-au arătat interesați de cercetarea mea și am ajuns să lucrez în mai multe universități și institute de cercetare din Brazilia. În acea perioadă Brazilia investea foarte mult în cercetare, în timp ce România parcurgea drumul opus. Așa că, în mod natural, am ajuns să rămân pe continentul sud-american. În 2004 am obținut, în urma unui concurs, o poziție permanentă, la o universitate federală din statul Rio de Janeiro. Nota pe care am luat-o la concurs, care a fost 9,97 din 10, are o poveste aparte pe care poate v-o spun altădată.

IM: La ce catedră sunteți profesor asociat și ce presupune disciplina pe care o predați?
IVV: Organizația universităților federale din Brazilia diferă de cea din România. De exemplu, la noi la universitate, toate științele exacte fac parte dintr-un institut, Institutul de Științe Exacte. Facultățile se numesc aici departamente. Deci avem la Institutul de Științe Exacte: Departamentul de Fizică, Departamentul de Matematică și Departamentul de Chimie. În departamente avem mai multe grupuri, cum ar fi catedrele, dar nu au același rol. Sunt definite pe domeniile de cercetare, nu didactice. Eu sunt coordonatorul Grupului de Fizică Teoretică și Fizică Matematică. Disciplinele le predăm prin rotație. În ultimii trei ani am predat ore de Electromagnetism, Metodele Matematice ale Fizicii și Mecanică Cuantică, dar am colegi teoreticieni care predau ore de Fizică Experimentală. Sunt discipline standard la facultățile de fizică din toată lumea. Cum suntem angajați ai guvernului brazilian, avansările noastre urmează o schemă administrativă. La fiecare doi ani putem cere o avansare dacă îndeplinim un anumit număr de puncte în acești ani, iar punctele se calculează pe baza activității de cercetare, didactică, administrativă etc. E un sistem creat pentru a menține profesorii interesați, odată ce avansările aduc unele mici creșteri salariale.

IM: Portugheza și româna sunt foarte apropiate. Sângele latin nu v-a făcut, bănuiesc, probleme, așadar, sunteți convins, definitiv, brazilian?
IVV: E o situație de genul țară, mamă și țara… soție. România și Brazilia sunt două țări fascinante și foarte asemănătoare din multe puncte de vedere, din păcate, le separă un ocean și un continent. Eu îmi petrec aproape tot timpul în Brazilia deoarce cu timpul mi-au apărut tot felul de responsabilități, nu doar profesionale, ci și personale. Și parcă timpul e tot mai scurt ca să le dai la toate de capăt. Dar întotdeauna când pot, vin în România, din păcate cam pe fugă, și îmi petrec aproape tot timpul în Câmpia Turzii de unde e soția mea, Patricia, și în Cluj.

IM: Aveți un CV extrem de interesant! Am slalomat printre diversele tiluri de lucrări, dar n-am reușit să ajung la o concluzie definitivă. Fizica materiei întunecate sau fizica pentru ne-muritori?
IVV: Ha, ha, ha… doar pentru muritori, bineînțeles. Ce nevoie au nemuritorii de fizică? Materia întunecată e un subiect mai recent pentru mine, am început să-l studiez abia în urmă cu un an. În rest, m-am ocupat mai mult de teoria corzilor, gravitație, teorii de câmpuri cuantice și de structura spațiului-timpului. Sunt teorii care urmăresc o idee mai veche, a unificării tuturor forțelor fundamentale. Din păcate, energiile necesare pentru a verifica aceste teorii prin experiențe directe sunt inaccesibile echipamentelor actuale. Dar influența acestor modele de gândire în domeniile teoretice, în mod special în matematică, e foarte mare. Anul trecut, după Congresul Internațional al Matematicienilor, care a avut loc în Rio de Janeiro, matematicienii din diferite domenii au organizat un atelier de cinci zile în São Paulo unde au discutat noile linii de cercetare rezultate din teoria corzilor și din supersimetrie în ultimii ani.

IM: Materia întunecată vă… atrage? … explicați-ne puțin, dacă nu cumva este… strict secret! :))
IVV: Sigur, cu plăcere, dar, din păcate, nu știu ce e materia întunecată! Nimeni nu știe! 🙂

Ce se știe până acum e următorul fapt: dacă toate cunoștințele noastre despre gravitație sunt corecte, atunci galaxiile (și grupurile de galaxii) nu pot exista! Ar trebui să se descompună datorită marilor viteze de rotație pe care le au stelele și sistemele solare față de centrul galaxiilor. Dar galaxiile există, cel puțin după părerea colegilor astronomi care le observă noapte de noapte. Iar legile gravitației, așa cum le înțelegem la momentul actual, funcționează foarte bine până la nivelul galaxiilor: planetele, stelele, sisteme solare, toate se supun aceleiași legi descoperite de către Einstein. Dacă gravitația e aceeași în galaxii ca și în sistemele solare – și ar fi ciudat să se schimbe dintr-odată – atunci există o cantitate foarte mare de materie care nu interacționează în mod semnificativ cu materia din care suntem făcuți noi, planeta, soarele, aparatele de laborator, dar care are un câmp gravitațional foarte puternic la scală mare, galactică. Această materie ipotetică, care ar fi responsabilă pentru 85% din materia totală din Univers, e materia întunecată. Din ce poate fi făcută? Nu se știe, dar există diverse experimente în diferite țări care încearcă să răspundă la această întrebare, ca de exemplo Stawell (Australia), SNOLAB (Canada), Gran Sasso (Italia), Canfranc (Spania), Boulby (Anglia), SURF (Statele Unite), LHC (Elveția), CJUL (China). În America Latină sunt în fază de finalizare lucrările la laboratorul ANDES sub Cordiliera Anzilor care e rezultatul unei colaborări între Brazilia, Chile și Argentina. Investițiile mari în domeniu nu vizează doar rezultate teoretice. Se speră ca meteria întunecată, odată descoperită, să aducă și beneficii tehnologice. Iar cine o găsește primul, vă dați seama…

IM: Va ajunge oare omenirea, ne va permite știința să controlăm gândul, mintea?
IVV: Dacă prin această întrebare vă referiți la telepatie, telechinezie sau alte fenomene asemănătoare, nu știu exact ce să vă spun. Poate că domnul Opriș, care se ocupă cu biofizica, poate să vă dea un răspuns mai bine informat. Dar dintr-un punct de vedere mai practic răspunsul meu e: desigur, e ceva comun. Dar fiind ceva comun, suntem așa de obișnuiți cu acest fapt că nu îi mai dăm atenție. De câteva luni mi s-a născut o strănepoată în Anglia. Deși n-am văzut-o decât pe internet, urmărind-o, n-am putut să nu reflectez la evoluția minții umane. La naștere, e ca un CD virgin, vine doar cu sistemul operațional. Și după multe experiențe și multe exerciții, unele repetitive, (asemănătoare cu procesul de învățare prin care trec sistemele de Inteligență Artificială), acea mică ființă umană poate ajunge să fie o persoană care face ceva foarte complex și extraordinar, ca un medic neurochirurg, sau un pilot, sau chiar un polițist, tehnician, agricultor, funcționar. E un control incredibil pe care ființa umană ajunge să-l aibă asupra minții ei și chiar mai mult. Asupra corpului. E vorba de multă concentrare, disciplină și de o comunitate care trebuie să o sprijine, să o ajute și să o îndrume. Toate acestea se fac prin controlul minții, nu ne naștem cu ele gata programate. Ca șopârlele care ies din ou știind tot ce le trebuie să știe pentru restul vieții lor. Sigur că nu e ceva spectaculos, hollywoodian, care să-ți fure ochii. Dar e cu mult mai interesant. Avem nevoie să ne extindem controlul mintal peste aceste limite? Poate. Avem nevoie să aprofundăm puterea de reflecție, să ne scufundăm mai mult în experiențele vieților noastre? Cu siguranță! Primul control mintal este al fiecăruia asupra propriei sale minți. Odată dobîndit, se dobândește libertatea față de orice alt fel de control.

IM: Sunt foarte curios, explicați-mi vă rog esența lucrării “Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM”! Sper că am tradus corect din limba engleză!
IVV: Traducerea mai exactă are fi: ”Direcții plane”. Acest articol, pe care l-am scris împreună cu colegul meu, Marcos Rodriguez, un braziliano-spaniol, abordează o problemă deschisă în cosmologie, care poate fi rezumată prin următoarea întrebare: Cum s-a creat în Universul primordial mai multă materie decât antimaterie? Antimateria poate fi obținută în acceleratoarele de particule, pe timp scurt, dar în contact cu materia cele două se anihilează reciproc și produc o mare cantitate de radiație, o explozie. Vă amintiți de filmul ”Îngeri și Demoni” cu Tom Hanks în rolul profesorului Langdon? Acolo se speculează acest fenomen fizic. Ei bine, materia a fost creată ”în mod preferențial” în timp ce antimateria a fost defavorizată, deși în principiu, ambele au probabilități egale să existe. În articolul din întrebare, noi am făcut o recapitulare a modelelor matematice bazate pe fizica particulelor elementare și pe supersimetrie, modele care încearcă să explice disparitatea între materie și antimaterie, și am propus un nou model. Direcțiile plane se referă la o descriere tehnică a mecanismului care rupe simetria între materie și antimaterie. SSM e clasa generală de modele de acest tip și înseamnă Supersymmetric Standard Model, iar μν e o siglă tehnică care descrie interacțiunea între anumite particule din model.

IM: Cum este și ce se întâmplă într-o universitate “rurală”? Ce tipuri de studenți sunt atrași de o universitate – Seropedica – dintr-un oraș de aprox. 80.000 de locuitori?
IVV: Universitățile rurale au fost create în Brazilia ca universități federale, adică administrate de către guvernul federal, în afara marilor centre urbane și în regiuni foarte îndepărtate. Într-o țară de dimensiuni continentale, asta a fost o necesitate. Sunt universități obișnuite, dar cu o ofertă mult mai mare de facultați. În regiuni cu densitate populațională mică, de exemplu Amazonia sau Pantanal, aceste universități au facultăți începând de la profilul politehnic până la farmacie, trecând prin umane, științe, agricole, culte etc. Fiecare în funcție de necesitățile acelei regiuni în care se află. În cazul universității mele care e amplasată aproape de capitala statului Rio de Janeiro, orașul cu același nume Rio de Janeiro, universitatea nu are profile politehnice, deorece există facultăți cu aceste profile la o distanță de 50-60 de km, dar le are pe toate celelalte. Campusul principal, unde lucrez eu, are o suprafață de 3.024 de hectare și 131.346 metri pătrați de clădiri. Are peste 40 de facultăți și 35 de profile de master și doctorat, în jur de 15.000 de studenți, plus 1.300 de studenți la mastere și doctorate. Bugetul anual e în jur de 100 de milioane de euro de la guvernul federal, în afară de banii din surse de finanțare a cercetării, cele mai multe fiind investiții în științele agrare, și de bursele de studii care vin din surse diferite. Avem studenți din America Latină, în general: Bolivia, Chile, Paraguay, Uruguay, Argentina și Brazilia. Însă în ultimii ani s-au făcut acorduri cu Statele Unite, Germania, Franța, Spania și Portugalia, precum și cu țări din Africa, cum ar fi Capul Verde și Mozambic, unde se vorbește portugheza. În urma lor am primit foarte mulți studenți din aceste țări în inter-schimburi.

IM: Mi-ați trimis niște poze cu secvențe de la inundații recente în anumite zone braziliene. Văzându-le, aveam impresia de completă similitudine cu România. Cât de bine seamănă cele două țări, social, temperamental și ce ne desparte?
IVV: E greu de comparat Brazilia cu România pentru a face asemanări și deosebiri, deoarece Brazilia ocupă o suprafață de 8.515.767,049 de km pătrați, are plajă climatică de la ecuatorială, la temperat-continentală și de la tropicală la deșertică. În comparație, Europa toată până la Munții Urali are 10.180.000,000 de km pătrați. Din cauza acestei dimensiuni gigantice, Brazilia e o țară foarte heterogenă. De exemplu, există o populație de indieni de aproape 1 milion de persoane, care mențin un contact minim cu civilizația. În același timp, există o metropolă, centru urban și financiar, în care sunt mai multe elicoptere corporative decât în New York. Sudul Braziliei, colonizat de germani și italieni, păstrează o cultură germană pierdută deja în Germania, din regiunea Pomerană. În timp ce în Bahia, colonizarea olandeză a fost foarte puternică, la fel a fost și cea africană. În regiunea în care trăim noi, am găsit multe asemănări cu România, cu Oltenia și Dobrogea. Orașul Rio de Janeiro, care a fost capitala federației, pare un amestec de București cu Constanța. Desigur că limba, de origine latină, e un factor comun. Asemănări sunt și în politică, la mai multe nivele. Diferențele cele mai mari vin din rădăcinile istorice ale celor două popoare, din originile și din forma în care s-au legat de pământul țărilor lor. Brazilia a trecut prin faze istorice diferite de cele ale României, printr-o epocă de sclavagism modern – a fost ultima țară care a abolit sclavagismul dacă nu luăm în considerare regimul de Apartheid. Acest fapt a creat diviziuni mari în societate, diviziuni care abia în ultimele două decade au început să fie eliminate. Poate că asta e diferența cea mai mare între cele două țări. În ceea ce privește inundațiile, și brazilienii, ca și românii sunt victimele schimbărilor climatice care se petrec la nivel mondial.

IM: Ați mai întâlnit și alți români valoroși care s-au stabilit prin Brazilia?
IVV: Da, sigur. Cei mai mulți se află în lumea academică, colegi ai mei la diferite universități federale: Florențiu Daniel Cibotaru, George Stănescu, Theodora Cristina Radu (matematicieni), Horațiu Năstase, Georgeta Crina Ungureanu, Ovidiu Constantin Bălțatu, Lucian Bogdan Bejan (fizicieni), Mircea Daniel Găliceanu, Iuliana Maria Coța, Johann Hans Daniel Schorscher (chimiști), Rodica Maria Tutaș (teologie) și alții. În Rio de Janeiro locuiște domnul Miguel Oniga cu rădăcini în Maramureș, actor, domnul Burme Burmambet, din Constanța, care e manager la două hoteluri și fiica domnului Andrei Duchiade, doctorița Milena Duchiade, care are cea mai mare librărie din Rio de Janeiro, numită Leonardo Da Vinci.

IM: Continuați colaborarea cu fizicienii din România? Există interes pe această direcție?
IVV: Din păcate pentru mine, colegii mei din România care lucrau pe probleme asemănătoare s-au specializat pe alte direcții. I-am vizitat anul trecut pe foștii colegi de la UBB. Din catedra de fizică teoretică a mai rămas doar un profesor, domnul Mircea Crișan, care lucrează pe probleme legate de corp solid.

IM: V-ați apropiat de literatura braziliană, de literatura de limbă portugheză?
IVV: Da, sigur. Sunt și aici mari scriitori, ca Jorge Amado care a fost candidat la premiul Nobel pentru literatură și l-a pierdut în favoarea prietenului său, Jose Saramago. Am locuit aproape un an peste drum de casa altui mare scriitor, de origine austriacă, Stefan Zweig, în orașul Petropolis. În același oraș au trăit și Regele Carol cu Doamna Lupescu la Hotelul Quitandinha, după ce s-au casătorit în Rio de Janeiro. Am fost primiți de familia imperială, de Braganca, care e înrudită cu familia Hohenzollern. În perioada în care am locuit în Petropolis m-am familiarizat cu scriitorii brazilieni, Rubem Fonsca, Moacyr Scliar, Bernardo Carvalho, Adriana Lisboa. Și desigur, Paulo Coelho.

IM: Din știrile destul de alarmiste despre Brazilia, se pare că în imensa țară te pasc pericole la tot pasul (inclusiv în Rio de Janeiro) și siguranța cetățeanului este sub semnul întrebării. Adevărat sau fals?
IVV: Adevărat în Rio și orașele mari, capitalele de state. Fals în orașele mici și la țară unde violența e practic accidentală. 17 dintre cele mai violente 50 de orașe din lume sunt din Brazilia.

IM: A cincea țară din lume ca suprafață, Brazilia are foarte multe de oferit. Cât ați reușit să vedeți din frumusețile acesteia?
IVV: 1 %

IM: Cât de drag vă este Sighetul, Maramureșul?
IVV: Cel mai drag.

IM: Cum era Sighetul în anii destul de sumbri ai perioadei de sfârșit a societății socialiste multilateral dezvoltate, perioadă în care ați fost licean și student?
IVV: Cozi la buteliile de gaz, frig la bloc, romantism și inocență.

IM: Ce personalități sighetene v-au atras atenția în anii de liceu?
IVV: Dacă includem și Valea Izei, destul de multe. Alexandru Ivasiuc, Marian Ilea, Petre Got, Ion Zubașcu, Ioan și Victor Mihaly de Apșa, Mihai Pop, din Glod, Alexandru Filipașcu. Între oamenii de știință: Arthur Coman și doamna Yvette Cauchois din Bârsana, fiziciană, profesor la Sorbona, Legiunea de Onoare. Și, desigur, artiștii din Cenaclul Flacăra: Ducu Berți, Ștefan Hrușcă. Dar simt că fac o mare nedreptate neputând cita pe toți maramureșenii, nu numai sigheteni, oameni de cultură, artă și știință pe care nu am încetat să-i admir.

IM: Să facem un exercițiu de imaginație: cum putem dezvolta Sighetul? Ce idee “inovativă” ne propuneți?
IVV: Vă spun de îndată ce-mi răspundeți la o întrebare: Ce poate să facă orașul Sighet, în mod unic și indispensabil, doar el, pentru Europa și pentru lume?

IM: Cum ați defini “dulcea” Românie, unde ați… încadra-o ?
IVV: ”Țara mea de glorii, țara mea de dor”. Și ca întotdeauna, se află ”la răscrucea marilor puteri”, parafrazând titlul filmului lui Mircea Moldovan.

IM: Ce ținte, proiecte, visuri aveți?
IVV: Ah, nimic deosebit. Dacă m-am ales cu ceva bun de pe urma trecerii timpului, a fost, cum zic englezii,”take each day as it comes”.

IM: Mulțumesc pentru… răbdare! Succes maxim vă doresc și… ne vedem în toamnă la aniversarea liceului nostru, actualul CNDV (Colegiul Național “Dragoș Vodă”)! Ce ziceți?
IVV: Vă mulțumesc și eu! Sper să pot veni, pentru mine ar fi o mare plăcere să ne întâlnim.

Ion MARIȘ




Doar o… fotografie (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

Printr-o fericită întâmplare, am în față o fotografie cât o pagină de istorie, făcută acum aproape un veac. Este reproducerea tabloului de absolvire al primei promoții de elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, înființat în orașul nostru în toamna anului 1919. Chipuri de adulți exprimând o sobră mulțumire și încredere, și chipurile unor tineri ale căror priviri pline de speranțe scrutează viitorul și toți, tineri și adulți împreună, așezați sub greutatea uriașă a devizei pe care singuri ș-au ales-o: „UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI PENTRU PATRIE ȘI NEAM”… câteva cuvinte înțelept alese și inspirat așezate pe capetele panglicii care-i „leagă” pe cei prezenți și-i obligă ca, oriunde vor fi, să rămână uniți, pentru a realiza ceea ce și-au propus: să-și servească neamul și țara. Niște idealiști, niște… zicem noi, astăzi.

Din rândul de sus ne privesc profesorii. În mijlocul lor – figura impunătoare a lui Mihail Șerban, fiul învățătorului din Săpânța (una dintre figurile cele mai luminoase între dascălii maramureșeni luptători pentru unire). După cursul primar, făcut cu tatăl său, Mihai a urmat la vestitul liceu românesc, „Iosif Vulcan”, din Beiuș și-apoi cursuri de matematică și fizică la Universitatea din Budapesta. După o specializare în filosofie, de un an, la Universitatea din Viena, a fost repartizat profesor la unul dintre liceele din Blaj. Recunoscându-i-se meritele și rezultatele deosebite, în 1920, i s-a oferit posibilitatea unei frumoase cariere la Universitatea clujeană, dar chemarea spre Maramureș a învins și, în toamna anului 1920, a fost numit profesor de matematică și director al Liceului din orașul nostru. A adunat copii de prin sate, a adus profesori, a pus în funcțiune un internat cu cantină și gospodărie proprie, s-a străduit ca numărul bursierilor să crească an de an, pentru a da posibilitatea copiilor săraci dar merituoși să facă studii, urmărindu-le cu atenție evoluția și, când se convingea că nu există resurse intelectuale suficiente, la terminarea ciclului secundar chema părinții și-i sfătuia, să-și ducă băiatul la o școală de meserii, fiindcă intrarea în cursul superior se făcea după o selecție severă și obiectivă. Nici cu colegii profesori nu era mai puțin exigent. Când se nimerea unul mai puțin corespunzător, ori se adapta cerințelor, ori pleca în altă parte. Mihail Șerban a fost printre puținii dascăli, care nu s-au amestecat în politică, grija sa permanentă fiind liceul, pe care l-a ridicat la nivelul celor mai bune din țară. A activat însă cu seriozitate și eficiență în rândurile Asociațiunii pentru cultura poporului român și al ASTREI locale, în cadrul cărora a ținut o serie de conferințe cu caracter științific și a colaborat cu presa locală. Cei mai mulți dintre intelectualii maramureșeni, care s-au ridicat și s-au afirmat după unire în diverse domenii, i-au fost elevi și i-au păstrat și cinstit memoria așa cum se cuvine. Juristul și diplomatul, dr. Mihai Marina, și profesorul universitar, dr. Andrei Radu, au scris despre el rânduri de mare frumusețe și încărcătură emoțională în cărțile lor, iar Ministerul Instrucțiunii i-a atribuit „Medalia de Aur” pentru merite deosebite în domeniul învățământului. În toamna anului 1940, pe când pregătea deschiderea celui de al 20-lea an școlar al liceului, Diktat-ul de la Viena l-a obligat să-și ia familia și să se refugieze. A primit imediat postul de director al unui liceu din Sibiu și, dacă nu s-ar fi întâmplat să moară brusc în vara lui 1945, în mod sigur s-ar fi întors la Sighet. Din păcate, nu s-a întâmplat așa și pentru liceul nostru a urmat o perioadă de frământări politice și de reforme de inspirație sovietică, specifice de altfel întregului sistem de învățământ românesc.

În dreapta directorului Șerban distingem figura profesorului dr. Iacob Dermer, o altă mare personalitate, venit tot în 1920, ca profesor de istorie și geografie. Bucovinean din zona Sucevei, cu studii superioare la Cernăuți și doctorat la Viena, Iacob Dermer s-a integrat repede în viața spirituală a locului. Mare iubitor de natură și amator de excursii și drumeții, deschis și comunicativ, a câștigat repede simpatia și încrederea intelectualității locale dar și pe cea a elevilor săi, cu care, de câte ori se ivea ocazia, „bătea” dealurile și munții din zonă. Fotograf pasionat, a imortalizat frumusețile întâlnite în nenumărate fotografii, împrăștiate prin tot felul de publicații. Unul dintre elevii săi, Francisc Nistor (regretatul Feri Bacsi), fostul director dar și re-fondator al muzeului etnografic din orașul nostru, și-a amintit la bătrânețele dumisale, cum și-a făcut ucenicia în tainele fotografiei și ale drumeției, alături de bunul său profesor.

Pornind cu intenția de a elabora un manual de geografie pentru ciclul primar, după câțiva ani de muncă, adunând un material mult mai bogat decât era necesar, Dermer a elaborat, împreună cu inginerul Ion Marin (din zona Vișeului) lucrarea „Maramureșul Românesc”, tipărită în 1934 de Editura „Cartea Românească” din București, primul studiu (în limba română) pe această temă, întocmit pe criterii științifice la zi. Coperta realizată de pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș, fotografiile deosebite și aparatul științific riguros întocmit i-au asigurat cărții o foarte bună primire. Dar profesorul Dermer a fost și o prezență activă și permanentă în activitățile ASTREI și ale Asociației presei, unul dintre ziariștii de frunte ai Maramureșului interbelic și corespondent al unor publicații centrale de prestigiu. În toamna anului 1940, a fost și el forțat să părăsească Maramureșul.

Următorul portret fotografic îi aparține preotului greco-catolic, Vasile Ciplea (văr cu folcloristul Alexandru Ciplea), profesor de religie. A făcut și politică și a ajuns (în timpul guvernării lui Nicolae Iorga) senator de Maramureș.

Din stânga directorului Șerban ne atrage atenția, în celebrul său costum popular de Muscel – pe care-l purta cu mândrie la toate ocaziile festive – profesorul de limba și literatura română, Ion Modreanu.

Ajuns la Sighet în 1922 a preluat numaidecât coordonarea Societății de lectură a liceului, a reorganizat-o și, în 1924, a scos publicația „Zări senine”, prima revistă literară a liceului. Președintele – elev al societății era Gheorghe Tite (clasa a VIII-a de liceu) și vicepreședinte – Mihai Pop (clasa a VII-a), binecunoscutul folclorist ajuns membru al Academiei. Orator și povestitor excelent, ușor teatral dar cu o cultură destul de serioasă, mai cu seamă din clasicii literaturii române, când a ajuns la Sighet, Modreanu avea publicat volumul de povestiri „Clipe din viața de tranșee”, trăite de el pe frontul primului război, unde s-a purtat cu adevărat vitejește și de unde s-a întors cu gradul de căpitan și cu o serie de decorații. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori din liceu. Din păcate, a intrat în politică, a ajuns în parlament și, din anul 1936, s-a dedicat acestei activități, ajungând în cercul apropiaților lui Carol II, al cărui admirator a fost tot timpul și căruia, împreună cu alți doi admiratori, i-a dedicat volumul „Carol al II-lea Regele Românilor”, apărută în 1935. El este și fondatorul Asociației „Vitejii Neamului”, pe care a înființat-o, când era la Sighet.

Din ultima fotografie a rândului de sus ne privește foarte tânărul profesor, Gheorghe Popovici, care a predat timp de câțiva ani limba franceză.

La mijloc, între elevii săi, a fost așezat dirigintele clasei, profesorul de limba latină și filosofie, Iosif Cațavei, om de o vastă cultură clasică, excelent cunoscător de limbă și cultură latină și italiană, un adevărat corifeu al breslei, implicat în viața și activitatea culturală și artistică a urbei, ziarist și membru activ al Asociației presei.

Și, în sfârșit, cei 11 tineri absolvenți. De ce așa de puțini?… Simplu: fiindcă doar aceștia au reușit să urmeze, în școlile ungurești din oraș, cursurile gimnaziale și să acceadă, în toamna 1919, la cele ale liceului românesc tocmai înființat. Ne oprim la câțiva dintre ei: Ștefan Bell (în dreapta, între rânduri), unul dintre numeroșii nepoți de-ai lui Ilie Lazăr, a urmat științele juridice, s-a întors la Sighet și a practicat avocatura, dar a fost și ziarist și membru fondator al publicației periodice țărăniste, „Acțiunea Maramureșană”. Lângă el, puțin mai jos, este Acațiu Almași, tot cu studii juridice; a ajuns unul dintre avocații cunoscuți ai Clujului. Un frate al său mai mic, tot avocat, a rămas la Sighet și a profesat până prin anii 1960. Alături de Almași este colegul său, Iuliu Cerveny, fiul inginerului cu același nume, fost, mulți ani, director general al minelor de sare din Maramureș, naturalizat prin căsătoria cu o fată din familia veche și nobilă, Ivașco, care a avut doi copii: fiica, Dora, absolventă a conservatorului clujean, căsătorită cu profesorul de muzică, Dimitrie Stan, cel care, prin anii 1930-’40, ca director, a ridicat Școala de muzică din Sighet la rang de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, din care coboară actuala Școală de artă „Gh. Chivu”. Refugiat la Lugoj, D. Stan a ajuns unul dintre cei mai mari dirijori de coruri din țară și a fost distins cu titlul de „Artist al Poporului”. După 1924, tânărul, Iuliu Cerveny, a urmat studii politehnice și a ajuns unul dintre marii specialiști din industria siderurgică românească. Următorul elev, Alexandru Ofrim, a urmat studiile la Academia militară, dar a murit înainte de a le termina. Ultimul la care ne oprim (în partea stângă, între rânduri), este tânărul, Gheorghe Tite, din Săpânța, care, după studii juridice la Cluj, a făcut un doctorat la Paris, specializându-se în drept internațional, ceea ce avea să-i fie de mare folos în viitoarea sa carieră diplomatică. Dar, după doctorat, el s-a întors la Sighet, a intrat în avocatură și a participat activ la viața culturală și politică. Avocat de succes, ziarist-membru fondator al „Graiului Maramureșului”– director al Clubului ziariștilor și membru în comitetul de conducele al Asociației presei, primar al Sighetului (1938-39) Gheorghe Tite a fost în perioada interbelică (și nu numai) una dintre figurile de întâie mărime ale Maramureșului. După Diktat, a fost dus de administrația maghiară în lagărul de muncă de la Carei, ceea ce l-a determinat să părăsească Maramureșul. Ajuns la București, cu sprijinul lui Petre Țuțea, cu care legase o frumoasă prietenie în timpul studiilor clujene și care era funcționar superior în Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost cooptat în cadrul Ministerului de Externe, iar în 1945, a fost numit consul general cu rang de ambasador la Legația Română de la Budapesta. În 1947, Regele Mihai i-a acordat „Steaua României”, dar, la scurt timp după aceea, regimul „puterii populare” l-a rechemat în țară și l-a exclus din ministerul condus acum de Ana Pauker. În pofida sfaturilor de a rămâne în București s-a întors la Sighet, a fost arestat și, după câțiva ani de Aiud, tot aici s-a întors și și-a trăit cu demnitate ultima parte a vieții. Cei care l-au cunoscut, își amintesc figura sa de aristocrat întârziat, trecând pe holurile tribunalului sau pe străzile orașului și ridicându-și pălăria cu un gest de o eleganță cum nu se mai întâlnește în zilele noastre. În vara anului 1969, la nici 65 de ani, Domnul ambasador Dr. Gheorghe Tite s-a așezat pentru veșnicie în Cimitirul Vesel din Săpânța, așa cum a dorit. Acum, ulița copilăriei și școala din comună îi poartă, cu mândrie justificată (!) numele.

Și povestea acestei fotografii cu fotografii poate continua, orice completare (sau corectare) venită de la cititori fiind binevenită.

P.S. Tabloul după care s-a făcut această fotografie, în 1924, cu siguranță nu mai există. Fotografia aceasta a fost păstrată cu grijă în familia distinsului domn, Alexandru Țiplea, cel care, în anul trecut, a donat bibliotecii liceului peste 5.000 de cărți din biblioteca personală. Așa a înțeles el să-și arate recunoștința față de Școala în care a fost de-a lungul anilor elev, profesor și director.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




#CNDV100 – Sigheteanul Erich Schmidt specialist software în… SUA!

Erich Schmidt a absolvit Colegiul Național ”Dragoș Vodă” în anul 1994. A început studiile superioare la Universitatea ”Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca (Matematică – Informatică). După doi ani, Erich a părăsit România și a plecat în SUA, continuându-și studiile la California Institute of Technology (Caltech) și Princeton University. La ambele instituții de învățământ superior a fost – în paralel – și asistent. După nouă ani de muncă la celebra companie Google, Erich a trecut la o altă societate cunoscută pe plan mondial, Houzz, unde lucrează din anul 2015.

Erich Schmidt face parte din generațiile de absolvenți mai ”proaspeți” – a absolvit CNDV – ul în urmă cu doar… un sfert de secol.

Haideți să vedem ce reușite are absolventul nostru într-un sfert de veac!

Brîndușa Oanță (BO): Cum te simți având în spate un sfert de secol de viață adevărată, de muncă post – liceu?
Erich Schmidt (ES): Pe de o parte, nu foarte diferit de proaspătul absolvent din urmă cu 25 de ani. Am plecat la studii pentru că eram pasionat de informatică, și continui să fiu pasionat de munca mea, la fel ca în prima zi. E o meserie în care trebuie să învăț ceva nou în fiecare zi, așa că e ușor să îmi păstrez interesul. Pe de altă parte, simt că am deja niște realizări profesionale de care pot să fiu mândru.

BO: Ce a însemnat pentru tine CNDV-ul?
ES: O familie extinsă, un loc unde m-am simțit “ca acasă”, dar a fost și un ”cuib” perfect în care să încep să înțeleg ce vreau să găsesc mai departe în viață. Din punct de vedere academic, am avut noroc de profesori extrem de pasionați atât de materiile pe care ni le predau, dar și de dezvoltarea noastră socială. Iar colegii mi-au fost colegi, prieteni, coechipieri, competiție – tot de ce aveam nevoie la vârsta aceea.

BO: Ai pornit direct, precis, din start, pe drumul informaticii?
ES: Învățătoarea mea din clasele primare (doamna Fănățeanu) ne-a îndrumat pe toți spre matematică, la care s-a nimerit să fiu destul de bun. În clasa a 6-a în schimb, am dat de informatică, în cadrul unui nou club de la Casa Pionierilor pornit de domnul Ioan Berci. Pentru prima oară, problemele pe care le rezolvam nu se opreau când terminam de scris; programele continuau sa ruleze, puteam să le îmbunătățesc și să le combin, puteau fi folosite și de alții. Modelul meu mental de a rezolva probleme prin descompunere se aplică foarte bine la programare și în general la sisteme complexe.

Norocul meu a continuat – domnul Berci a pornit prima clasă de informatică la CNDV în 1990, părinții și primăria au strâns fonduri pentru calculatoare în noul laborator. Succesul meu la olimpiade s-a datorat atât eforturilor mele cât și sprijinului neîntrerupt din partea liceului, în special încăpățânarea domnului Berci să nu lase deciziile incorecte de la etapa județeană, ascunse în spatele ușilor închise. Pot să spun cu siguranță că, în afara familiei mele, domnul Berci a avut contribuția cea mai mare la succesul meu academic, și mai târziu, profesional. A pornit studiile informatice în școlile din Sighet, mi-a dat libertate să învăț tot ce m-a interesat în domeniu, și a eliminat toate piedicile birocratice la nivel local și județean.

BO: Aerul proaspăt de libertate al anilor ’90 te-a propulsat simplu spre… exterior? Cum ai ajuns în SUA?
ES: Ca mulți colegi în anii ’90, planul meu era să termin studiile la UBB și să continui cu specializare academică în Europa de vest. Spre norocul meu, după primul an la facultate s-a nimerit să mă întâlnesc cu un prieten (Paul Penzes) care îl urmase pe fratele lui la studii în SUA. Pe vremea când Ministerul Educației și universitățile nu aveau niciun program de colaborare cu instituțiile de învățământ din SUA, mi-am trimis dosarul la câteva universități din SUA și am primit oferta cea mai bună de la Caltech. Mi s-a oferit o bursă de studii (condiționată de menținerea mediilor la nivel înalt), un program de lucru în campus și un împrumut – în total, acestea mi-au acoperit toate cheltuielile. Pentru că mi s-au recunoscut unele din cursurile din România (matematica de la facultate, fizica din liceu), am avut nevoie numai de 3 ani să termin studiile la Caltech, după care am fost acceptat pentru studii doctorale la Princeton.

BO: Câțiva ani ai lucrat, dacă nu mă înșel – atât la California Institute of Technology cât și la Princeton University ca asistent. Ai preferat să părăsești, totuși, cariera universitară. De ce și pe ce considerente?
ES: Planul meu inițial era să obțin un doctorat și să am o carieră academică, de cercetare și predare în universități. Slujbele de asistent mi-au plăcut, dar au fost și o necesitate – atât la Caltech cât și la Princeton, am lucrat o vreme ca asistent la predare (seminarii, teme, examene cu studenții), dar mai mult ca asistent în cercetare, pe imunologie și sisteme de calcul distribuite. În timpul studiilor de doctorat mi-am dat seama că sistemele acestea complexe sunt greu de studiat la scală corectă în academie – mai ales în sisteme distribuite, firmele private (de exemplu Google) au acces la mai multe date și mai multe resurse de calcul. În plus, mediul academic e destul de politic, în experiența mea, firmele private au de obicei sisteme de evaluare mai obiective bazate pe rezultate concrete. Eu prefer să fiu mai direct în interacțiunile cu colaboratorii mei, așa că nu pun mare preț pe politică.

BO: Până la urmă, ai plecat și de la Google. Ce te-a determinat să mergi spre altă… companie?
ES: Google e o firmă imensă, în mai multe dimensiuni. Ca diversitate de proiecte, e una din puținele firme unde se derulează sute de proiecte în paralel, în domenii extrem de diferite, unite de ideea că sistemele de calcul ne pot ajuta să rezolvăm probleme mari în mod eficient; ca inginer/programator, e foarte simplu să te muți de la un proiect la altul foarte diferit o dată la câțiva ani. În cei 9 ani cât am fost acolo, am lucrat pe 3 proiecte majore – Google Search, Google News și Google+. În fiecare, am lucrat pe probleme de infrastructură (cum se scriu sisteme de calcul care pot să opereze rapid pe cantități imense de date) și calitate (cum analizăm datele acestea ca să determinăm ce e cel mai folositor pentru un utilizator într-o anume aplicație, căutare etc.).

Dar Google era deja o firmă mare când am ajuns eu acolo în 2006. Cu timpul, succesul firmei a avut efecte secundare: fiecare grup de programatori a crescut, s-au introdus mai multe nivele de sincronizare, ședințe – unele necesare, altele birocratice. Rezultatul e că totul se mișcă mai încet; deciziile trebuie aprobate de mai multă lume, e mai greu de experimentat cu idei noi. Proiectele sunt tot interesante, colegii tot excelenți, și firma merge bine; dar nu mi se pare chiar așa de interesant ca la început.

S-a nimerit să vorbesc cu un coleg care se pregătea să plece de la Google la Houzz, chiar când eu și soția mea foloseam Houzz ca să ne plănuim niște lucru la casa noastră. Am vorbit cu alți programatori de la firmă, am trecut de interviuri și am decis că dacă ar fi să încerc vreodată o firmă mai mică, Houzz se potrivește în toate aspectele – avea deja succes, nu era prea mică, îmi plăcea produsul, programatorii erau la fel de buni ca cei de la Google și firma e cam la aceeași distanță de casa mea ca și Google. Am avut niște emoții la început, dar nu regret deloc decizia.

BO: Cu ce te ocupi, concret, la actuala companie – Houzz – la care lucrezi azi? Unde se află, în ce oraș, Houzz – ul?
ES: Pentru cei care nu au folosit încă Houzz – firma operează un website și aplicații mobile care oferă informații și servicii pentru utilizatori care caută idei, servicii și produse pentru a-și construi/repara/decora locuințele. Firma are sediul principal în Palo Alto, California, la doi pași de Stanford University. Mai avem birouri de inginerie în Tel Aviv, Los Angeles și Tokyo, și câteva birouri de vânzări în SUA, Europa, Asia și Australia.

Eu mi-am urmat interesul de lucru pe infrastructură și, deocamdată, mă concentrez pe platforma noastră de date: o colecție de sisteme pe care colegii care procesează datele pot să își ruleze toate operațiile la scală mare, de la agregate peste milioane de utilizatori și produse, până la fiecare detaliu de pe website și din aplicații. Contribuțiile mele sunt în dezvoltarea și operarea infrastructurii platformei de date, și consultanță pentru echipele care folosesc această platformă pentru proiectele lor.

BO: Presupun că te-ai adaptat foarte bine la viața americană. Cum “sună” global visul tău american?
ES: Da, nu e greu să te obișnuiești cu binele. Pentru mine, realitatea e că trăiesc într-o societate unde educația și experiența mea îmi oferă multe șanse să îmi găsesc o slujbă interesantă. Sunt plătit destul de bine ca să am o situație stabilă într-o zonă scumpă, și încerc să ajut lumea din jurul meu. Cred că balansez bine viața profesională și viața de familie, ajută mult că soția mea lucrează în aceeași meserie și fiecare înțelegem bine prin ce trece celălalt.

BO: Ai timp pentru distracțiile americane, extra – job?
ES: Când am venit la Caltech ca student, mi-am permis în sfârșit să învăț tenis. După ce am ieșit din școli a devenit mai greu să îmi fac timp pentru fotbal sau baschet, dar cu tenisul e mai ușor pentru că nu e nevoie de așa multă lume – așa că pot să joc destul de des. Vremea de aici cooperează mai tot timpul. Pe lângă tenis cu prieteni și familia, mai mergem la înot cu copiii, ieșim la drumeții scurte și călătorim. Înainte de a avea copii am umblat mai departe prin lume, cu copiii, deocamdată, ne restrângem la SUA și, rar, în România. Mai domestic, gătesc (mai des din necesitate și uneori de plăcere) și consum media (cărți, filme, jocuri).

BO: Cum se poate pregăti bine, ce trebuie să facă un tânăr pentru a avea succes în viață?
ES: Sună ca un refren dintr-un film optimist, dar e simplu: găsește-ți chemarea. O dată ce te apuci de studii serioase, sau ajungi să lucrezi într-un domeniu, trebuie să îți placă ce faci, ori altfel, e foarte greu. Găsește ceva ce îți place și nu te opri din învățat; trebuie învățată nu numai meseria, ci și cum să îți vinzi talentele tale în meseria pe care ți-ai ales-o. Majoritatea lumii lucrează de nevoie; dacă depui efort într-un domeniu care îți place, ai rezultate și îi convingi pe alții că știi ce faci, vei avea luxul să alegi ce și când lucrezi. Nu uita să re-evaluezi totdeauna dacă simți că ai contribuții pozitive, și dacă mai lucrezi de plăcere; să nu-ți fie frică să schimbi aspecte mici și mari dacă e nevoie.

BO: Ce conexiuni păstrezi, cultivi, cu România?
ES: În principal, rămân conectat cu România prin familie, a mea și a soției mele. Avem prieteni români și aici (aproape și departe în SUA), ținem legătura și ne întâlnim destul de des.

BO: Dar cu Sighetul?
ES: Când ajung prin Sighet, încerc să trec pe la ”Dragoș Vodă”. Din păcate, mai nou, mergem în România numai vara, așa că nu găsesc multă lume pe-acolo.

BO: Ce gânduri/ proiecte ai pentru următorii ani?
ES: Având copii relativ mici (9 ani și 5 ani) înseamnă că e greu să îmi fac planuri mari. Sunt și mulțumit de viața mea, nu simt nevoia de schimbări mari. Bineînțeles că asta se poate schimba oricând, îmi țin ochii deschiși și urechile ascuțite pentru orice oportunități noi interesante. Mai specific pentru ”Dragoș Vodă”, mi-aș dori să pornesc niște colaborări cu liceul, dar întâi trebuie să îmi dau seama la ce vreau să mă înham.

BO: Cum se vede România – dacă se vede – de la mii de kilometri distanță?
ES: În momentul de față, e destulă gălăgie aici în SUA, lumea fără relații directe cu România nu o vede deloc. În presă, România apare sau ca un loc haotic plin de demonstrații, sau ca un loc idilic pentru eco-turism. Îmi place când pot să vorbesc cu lumea de aici despre povești frumoase ca, de pildă, succesele sportive sau academice ale românilor.

BO: Nu te-ai gândit la un business în România?
ES: Nu am deloc înclinații de business, și nu m-aș implica în nicio afacere unde trebuie să iau decizii fără să fiu prezent.

BO: Când ai ajuns ultima dată acasă, la Sighet?
ES: Ultima oară am fost pe-acasă în vara anului 2017.

BO: Cum ți se pare Sighetul la fiecare revenire acasă? Este neschimbat sau percepi o evoluție vizibilă?
ES: Se schimbă, dar dureros de încet. Nu uita că eu sunt obișnuit cu o rată de schimb mult mai mare. Ultima oară, am fost foarte plăcut surprins de zona de joacă din Grădina Morii.

BO: Poți să le sugerezi tinerilor sigheteni câteva idei, propuneri?
ES: Nu cred că pot să spun mai mult decât ce am răspuns mai sus la întrebarea despre pregătirea pentru succes în viață.

BO: Mulțumesc, Riki! Succese multe și… ținând cont că în urmă cu 25 de ani ai participat – din postura de șef de promoție (!) la aniversarea celor 75 de ani de existență ai Liceului “Dragoș Vodă”, sper să ne vedem în octombrie la aniversarea de 100 de ani, nu?
ES: Voi ajunge prin Sighet vara aceasta, dar nu în octombrie. Îmi pare rău ca nu voi fi prezent la aniversare, liceul a contribuit semnificativ la tot ce am realizat în viață. Vă doresc o sărbătoare de succes, plină de amintiri și planuri mari pentru viitor.

Brîndușa OANȚĂ




#CNDV100 – Filosoful, eseistul, criticul literar Aurel Ion BRUMARU s-a format la Liceul “Dragoș Vodă”!

Nu sunt puține personalitățile care au trecut pe la instituția de învățământ cea mai titrată din Sighet: Liceul “Dragoș Vodă”, azi Colegiul Național “Dragoș Vodă”.

Liceul a marcat aproape 100 de ani educația din orașul nostru și a oferit numeroși absolvenți remarcabili, ce și-au continuat studiile și au performat în diverse domenii.

Recentul volum lansat la finalul anului trecut, “Maramureșul. Ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, scris de prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, avea pe coperta IV o scurtă notă semnată de filosoful, scriitorul Aurel Ion BRUMARU. Aveam să aflu de la autorul volumului că fusese coleg de clasă cu Aurel Ion Brumaru la Liceul “Dragoș Vodă”.

Știam doar că A.I. Brumaru era membru al Uniunii Scriitorilor din România și autorul unor volume interesante, dintre care “Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea” îmi atrăsese în mod special atenția. Auzisem și de alte cărți publicate de A. I. Brumaru, dar pe care încă nu le-am citit. (Sigur le voi citi într-un viitor nu foarte îndepărtat, prin și din acest interviu am descoperit personalitatea amplă, complexă, a Domnului A. I. Brumaru!)

A fost o revelație și un prilej de bucurie informația pe care am primit-o și care-mi confirma faptul că “Dragoș Vodă”, așa cum numeam noi liceul în mod colocvial, a marcat drumul unui foarte apreciat filosof, plecat de la Sighet.

L-am contactat pe domnul A. I. Brumaru și într-un timp foarte scurt a acceptat propunerea, acordându-mi interviul pe care vi-l oferim.

Evident că întrebările mele n-au fost puține și, am încercat să nu cad pradă doar simplei curiozități. Aveam ocazia și-mi doream foarte mult să extrag esența intelectualului cu rădăcini dragoșiene ce-și construise o carieră deosebită, pornind dintr-un oraș “insular”, izolat în Nordul montan al țării.

Dar mai ales, ce provocare să stau de vorbă cu un veritabil… FILOSOF!

Ion Mariș (IM): Domnule Aurel Ion Brumaru, cum evaluați drumul dumneavoastră de la Sighet la… filosofie?
Aurel Ion Brumaru (AIB): Aș spune că a fost un drum firesc, dacă o astfel de constatare, un astfel de răspuns nu ar însemna, nu ar implica și o abandonare a copilăririi: am fost adică și un copil dotat pentru a mă copilări în tot felul; nu am fost adică retras, introvertit, nu am fost, cum ar veni, “copilul mamei”, nu am fost (ca și, de altfel, fratele meu mai mic) nici alintat, nici râzgâiat, eram va să zică apt de toate “relele” , mă confundam fără rest cu ceilalți prunci ai satului, copii de țărani, mă străduiam, cred, să fiu cât mai aidoma lor, ba voiam și izbuteam uneori să-i întrec: vreau să spun că performam câteodată în competițiile vârstei infantile, unele destul de dure, ceea ce va lăsa nu puține urme în comportamentul meu de mai târziu, pentru că, trebuie să recunosc, nu am avut o viață liniară, limpede, ferită de cotituri, de neliniști ori temeri. Nu mi-a lipsit nici melancolia, panica timpurie de extincție. Alunecarea, ca adolescent și ca adult, în ceea ce se putea numi, chiar și în acele timpuri bizuite pe coerciții ori emendări drastice (uneori, sub comunism, cum se știe, deja diabolice), se putea numi boemă, confirmă că am avut o copilărie normală – cu alte cuvinte, în normele satului maramureșean, sau românesc de oriunde. Ca fiu de învățător (am crescut în școală, deoarece locuința tatălui meu, uns de tânăr director, era în clădirea instituției), am deprins citirea de timpuriu, eram prin urmare un elev precoce, neînmatriculat, cărțile din biblioteca părintelui nu-mi erau străine; citeam de când mă știu. Ajunsesem de pe atunci să reflectez în marginea celor citite, ca și a unor întâmplări din lumea satului și din lumea largă (de exemplu, în 1956, fiind și eu de față, când tatăl meu și preotul Salviu Cupcea ascultau la radio despre ridicarea anticomunistă a ungurilor, am renunțat, cred că după o cumpănire salutară, la, ca să zic astfel, Fadeev și Tânăra Gardă). Am început, zic, să cuget drept.

IM: Era o alegere oportună filosofia, pentru anii 60, într-o Românie având mari constrângeri ideologice?
AIB: Era, e adevărat, o alegere: am ales adică putința de a studia, chiar și atunci, în marile biblioteci, unde obțineai, nu fără o minimă strădanie, accesul la așa-numitele “fonduri secrete”; am ales apoi să audiez, ori să învăț, de la impozantele personalități din gândirea românească – firește, cele ce au supraviețuit nu doar în fața constrângerilor, cum zici, ideologice, dar și a opresiunii bolșevice, deja a asasinatului – și a lumii întregi. Nu era de colea, cum zicea Petre Țuțea, să-i stai în preajmă, în primul rând, chiar lui, marelui gânditor creștin, nu era puțin lucru să-i asculți, la Cluj, de pildă, pe D.D. Roșca, iar la București, căci îmi erau profesori la facultate, pe Mihai Ralea (deschidea cursurile de Psihologia artei și de Istoria psihologiei), Gheorghe Zapan, la Psihologia experimentală (în tinerețea lui, la seminarii în Germania, i-ar fi dat o replică lui Einstein), chiar pe mai junele, atunci, Paul Popescu-Neveanu, care, la Psihologia generală, te îmbia și cu câte un curs special, ispititor, ca, să spunem, stochastica – deși superșcolit în URSS (rușii aveau psihologi de prestigiu), omul avea propensiuni, în viață și profesie, europene. Apoi, ignorând unele ore mai plicticoase, te puteai strecura, atunci, la Filologie, în amfiteatrul Odobescu, ca să rămâi uluit de prelegerile mirabile ale lui G. Călinescu (era mereu însoțit de G. Ivașcu și de Mihail Novicov, care din consilier sovietic, menit, deci, a sovietiza literatura română, a constitui realismul socialist i-a devenit “divinului critic”, cum l-a numit cineva, un inseparabil devot – l-am văzut, de pildă, plângând, în rotonda Ateneului, la moartea profesorului). Nu mai spun că, urmând un curs facultativ de Teoria și practica presei, am ajuns în redacțiile culturale ale timpului, la simpozioane ori la alte reuniuni și cenacluri, unde i-am cunoscut pe literatorii noștri importanți, de la M. Sadoveanu și Tudor Arghezi, la Marin Preda și Eugen Barbu, de la Edgar Papu la N. Manolescu, de la Alexandru Dima la eminentul cronicar teatral Nicolae Carandino, ultimul redactor șef al ziarului Dreptatea al național-țărăniștilor, pentru care a făcut ani grei de temniță la Sighet și în Bărăgan. Auzisem deja de Constantin Noica, pe care nu am apucat să-l cunosc atunci, deși frecventa și el cafeneaua Nestor (aceea care a căzut, mai târziu, la cutremur), intra acolo, mi s-a spus, și fuma pipă, și-o alimenta strivind țigări Carpați. Aveam să-l contactez peste ani, după ce scrisesem despre cartea sa (una din primele pe care le-a tipărit, după ce se liberase din recluziunile comuniste), Douăzecișișapte trepte ale realului. Un contact, ca să zic așa, numai epistolar, care însă a durat o vreme destul de îndelungată, scrisorile pe care le-am primit de la marele gânditor le-am publicat după moartea sa într-un volum alcătuit de Marin Diaconu, Modelul cultural Noica/2009/. Subliniez că tot aici, la București, am studiat Psihologia, deci o disciplină mai ferită de constrângeri ideologice, unde pui, apoi, că am fost păzit, de exemplu, de Socialismul științific al lui Radu Florian!?

Mă întrebi undeva de ce am abandonat Clujul, unde mi-am început studiile universitare. Răspund acum, la Cluj, în afara profesorilor de la Facultate (urmam atunci Defectologia), între care mai cunoscut, mai răsărit se vădea psihologul Alexandru Roșca, nu întâlneai alte mari nume: erau totuși filosoful Existenței tragice D.D. Roșca, așa cum am amintit deja, pe undeva îl zăreai pe ilustrul scriitor greco-catolic, ardeleanul Ion Agârbiceanu, cred că mai era, dar numai ca o prezență foarte discretă (era oare la Cluj, la București, undeva în Ardeal; cândva, dacă țin bine minte, Tudor Vianu și-l închipuia după câte o fereastră luminată veghind noaptea), e vorba de Eugeniu Speranția (cel care a întemeiat o Logică erotetică, interogativă, dar eu îi știam pe atunci doar poemele, ispititoare prin cadența clasică). La București însă trăiau, ieșiseră din temnițe ori începuseră o colaborare calculată cu comuniștii (aceștia erau ei ignari, dar voiau să se ițească necontenit în preajma importantelor personaje culturale; îmi amintesc că Gheorghiu Dej se folosea de Victor Eftimiu, ca mai târziu N. Ceaușescu de Zaharia Stancu), mai trăiau, zic, erau activi oameni care făcuseră istorie și care aveau, cum s-a văzut, s-o mai facă încă. Întâlnirea mea, ca să-i spun așa, providențială a fost, mulți deja știu aceasta, cu Petre Țuțea. Grație dramaturgului și (pe atunci încă studentului în medicină, dar care îi făcea gânditorului servicii de medic curant) Mihai Neagu Basarab, am făcut parte din întâia promoție (ca să folosesc un termen nu prea agreabil) țuțistă. Dar despre ucenicia pe lângă marele om (deși filosoful mărturisea că nu are alumni) am povestit în cartea mea din 1995, Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea. Cred că nu e cazul să repet ce am scris acolo. Vreau însă să amintesc aci de o altă întâlnire (aș putea s-o numesc astrală), aceea cu Imre Toth. Matematician și, cum s-a văzut în timp și un filosof tare, Emerich Roth, era evreu sătmărean (de limbă maternă și cultură ungurească, cum se întâmpla de regulă cu evreii din Transilvania ocupată, dar care ca profesor la Universitatea bucureșteană și ca autor de tratat filosofic folosea o limbă românească de o impresionantă modernitate și eleganță a expresiei. În paranteză, aș spune că lungul interviu/2014/ cu Peter Vardy, acesta vrea să schimbe, după părerea mea, nefiresc, această realitate. Savantul va părăsi România, profesând la Universitatea “Goethe” din Frankfurt am Main și moare ca nonagenar, nu de mult, la Paris. Am purtat cu el – dar și cu Ioana, una dintre soții care a rămas în țară – o considerabilă corespondență, interceptată frecvent de Securitate, pe care am publicat-o, după 1989, în revista Astra. Despre Imre Toth am scris în cartea mea Despre Ființa românească/2001/ și, după moartea sa, în revista Alternanțe de la Munchen) ). Așadar, în deceniul 7 (secolul trecut) nimic decât aceste propoziții nu puteau să nu spulbere utopia marxistă, gândirea rea, oripilând spiritul, a materialismului dislectic și istoric (citez din mirabila carte a magistrului, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului /1969/): ”Când botanistul face botanică, când astronomul face astronomie, zoologul – zoologie, atunci însăși natura este cea care se trezește la propria ei conștiință și se știe ca floare, ca moleculă, ca stea sau ca animal. În procesul cunoașterii, în actul în care natura ia act de sine însăși, ea se dedublează în obiect și gând, în obiect – în-sine și în obiect-gândit – în existență în sine și existență-știută (Bewusst-sein), dăruindu-se sie însăși încă o dată într-o stare gândită. Gândirea odată apărută, spiritul odată prezent știe să facă însă și altceva decât să re-producă realitatea exterioară, s-o dubleze, să-i ofere propria sa imagine, să spună adevărul; și anume, spiritul știe să gândească și în mod autonom, să producă în mod independent și liber originalul fără ca să fie neapărat obligat să reproducă, să se dubleze, să imite; el știe să și imagineze fără să fie imaginea altuia, el știe să inventeze, nu numai să descopere; el știe să și mintă, nu numai să fie fidel; știe să spună falsul și nu numai adevărul; el poate concepe, fără să fi perceput înainte: facultăți poate jenante pentru botanist, astronom, geograf sau zoolog, pe care sfinxul, himera, ciclopul și centaurul îl împiedică în stabilirea inventarului precis al grădinii zoologice. Existența exterioară este unică și indivizibilă dar și săracă și plafonată în comparație cu gândirea. Realitatea nu știe decât să existe. Gândirea poate însă tot atât de bine să afirme și să reproducă realitatea; dar ceea ce este mai important, ea este dotată cu extraordinara capacitate de a nega existența și de a produce non-existența. Gândirea poate să se afirme și să se nege. Spiritul este polarizat și dublu; în el există într-o prezență efectivă deopotrivă existența și non-existența”. Învățam așadar atunci – în ciuda unei îndoctrinări funeste de la catedră, care era, scuze, și o îndobitocire – că existența (materială) nu precede obligatoriu conștiința, spiritul producând realitate din el însuși, multe (dacă nu chiar toate) dintre cele ce există sub soare (și dincolo) sunt plusvalori noetice. Învățam apoi și că filosofia nu este numaidecât o știință, ci tocmai spiritul care se rostește pe sine însuși, dând seama despre niște existențe uimitoare, cum ar fi, de exemplu, pasărea care, neștiindu-se decât reptilă, urcându-se în văzduh pentru a-și verifica statutul (de reptilă), constată (dacă Darwin ar avea dreptate!) că ea (spiritul acela reptil) e deja pterodactilul: zburătoarea visată, sau născocită. Zăream astfel, în ceața cursurilor infame, proteguite bine politic și adminstrativ, un mod de a gândi altfel – și cei mai îndrăzneți porniseră să o și facă. Îmi amintesc în acest sens de o pagină din revista Contemporanul în care pe această temă (Filosofia, o știință?), semnau Ileana Mărculescu, Eugen Iacob (unde oare să mai fie, pe ce meridian s-au așezat?), Gabriel Liiceanu (,,Filosofia – scria acesta din urmă uitându-se desigur în paginile lui Imre Toth – nu face decât să conserve existența ca existență dedublată/obiect-subiect, să păstreze adică lumea cu conștiința ei cu tot. Ea înregistrează starea de trezie a naturii care a ajuns să pronunțe eu și care oricum s-ar răsuci, nu poate scăpa de calitatea ei de a fi reflexivă, de subiectul suprapus obiectului, de observatorul suprapus lumii”). Cum s-a ivit în acele neguri de scoborâre scitică, între atâția blestemați și proști, Imre Toth, cine era el, să nu ne fi și întrebat atunci, cu emoție, și de cutezanța de a fi scris el această trainică și ispititoare carte, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului? Fără exagerare, cred că a fost un miracol.

IM: O întrebare relativ banală: ce profesori ați îndrăgit în anii de liceu și de ce?
AIB: O să te dezamăgesc oarecum, domnule Mariș: nu am îndrăgit niciun profesor, în acei ani. Oareșice legături, dar din aria vagă a empatiei, s-au ivit în timp cu Doamna Balea, preda Biologia, era soția remarcabilului profesor de matematici Grigore Balea, în realitate preot greco-catolic sub “acoperire”, și cu Doamna Leontina Ursu, la Limba română, dumneaei mi-a fost o perioadă și dirigintă. Preferam lecturile, ca și discuțiile, prin care ne autoinstruiam, cu comilitonul Ioan Ardeleanu-Pruncu, Nelu, cum îi ziceam, un autor astăzi de eminente și impozante studii istorice, pe care eu le așez și în zodia Literaturii.

IM: Cât de atractiv era pentru un tânăr Sighetul acelor ani?
AIB: La început a fost un dezastru: am plâns când am fost urcat în camionul care mă ducea de la Strâmtura, de pe Valea Izei, la Sighet, la Liceu; se chema atunci, vai , Filimon Sîrbu, cum era să botezi cu numele unui muncitor necultivat (trădător totdeodată de nație prin cotizarea la comuniști) un mediu, un centru totuși academic? Dar aceasta nu era singura infamie a comuniștilor, după colonizarea muscălească, ce să mai vorbim!? Eram panicat (ca prunc liber, țiitor de sat, de țară), un an de zile, până la mutarea în oraș, a părinților, de programul constrângător de internat. Apoi ruralul care eram (deși fusesem crescut în familia unui învățător și al unei dirigintă de Poștă, telegrafistă, ca să vezi, eram mici-burghezi) s-a deprins treptat cu orașul: începuse să-mi placă, mă inițiam chiar într-o mică boemă, pe care am continuat-o și sporit-o la Cluj și București, cum se știe (Mihai Neagu Basarab mă vorbește ca atare într-unul din volumele sale de Conferințe freiburgheze).

IM: Am reținut că ați debutat în anul 1965, la 22 de ani, în Gazeta literară. Cu… filosofie, critică literară?
AIB: Am debutat, ca practicant la cursul de Presă, la Gazeta literară (surata românească a cunoscutei, pentru publicistica ei agresivă și postișă, sovietica Literaturnaia Gazeta). Redactor șef era un maramureșean, din Văleni sau din Vad, Tiberiu Utan, poet realist-socialist, dar un om sensibil și educat, conștient de schizoidia la care te silea regimul politic. Mai erau acolo, încă tineri, Eugen Simion, Lucian Raicu etc. Am debutat cu o recenzie la o carte de versuri pentru copii, semnată de un Ion Calovia, fie-i țărâna ușoară. Apoi am trecut la pagina de Arte a revistei Contemporanul, unde am iscălit ani de zile, sub îndrumarea unui excelent om de teatru, Valentin Silvestru, cronici dramatice. Am continnuat și la revista Teatrul. Eseu filosofic am redactat abia la revista Astra din Brașov, unde m-am angajat în anul 1969.

IM: … iar debutul editorial s-a produs zece ani mai târziu, ați fost co-autor la antologia Literatură și Cunoaștere, Editura Eminescu. Un filosof se muta de bună voie în… casa literaturii?
AIB: Am alcătuit, în 1975, împreună cu Mihai Nadin (coleg atunci de redacție, un spirit enciclopedic, astăzi profesor în Texas în aria științelor cognitive, inteligență artificială etc.) antologia și studiul introductiv Literatură și cunoaștere, care, cum se vede și din titlu, era menită a vădi relația, apropierea literaturii de reflexia filosofică; altfel spus învederam acolo vocația cognitivă a literaturii. Scrisesem însă înainte, într-un volum colectiv, O zi, un om, un fapt /1972/, scos de Editura pentru turism (condusă de maramureşeanul Pop Simion, care a fost şi adjunctul lui Zaharia Stancu la Uniunea Scriitorilor) un eseu despre filosoful uitat (căci se refugiase în Vest) Zevedeiu Barbu.

IM: Și în fine, debutul cu volum de autor se produce în anul 1977 cu Masca Princepelui. Tânărul critic cunoscut din paginile revistei Astra își îndrepta atenția spre un autor la… modă în acei ani. A fost o stratagemă intelectualistă alegerea lui Eugen Barbu sau o… întâmplare?
AIB: Omul Eugen Barbu, te contrazic un pic Ion Mariș, nu era la modă, fiind controversat (și încă bine) din cauza duplicităţii (politice, ideologice) în care îi plăcea, ca să zic aşa, să se scalde. Romanul Princepele este însă, aşa cum aprecia şi Nicolae Steinhardt, un scriitor (și încă de ce augustă ținută!) ce făcea parte, în epocă, dintr-o grupare opusă cetei barbiste (din care eu nu făceam parte), o capodoperă. M-am apropiat de carte dintr-o perspectivă diferită de, să zicem, aceea a criticii de întâmpinare, a criticii impresioniste, sau cum s-o mai fi numind. Romanul Princepele este și un “basm” (ca oglindă a ființei), cum l-a caracterizat însuși autorul, dar și o ideografie cultă, trasă însă din izvoare inițiatice. Foarte bun, strălucit chiar sub aspect literar, Princepele îndemna, îmbia la filosofare. Am făcut în Masca Princepelul (1977), cum arătam și într-un avertisment la carte, o lectură de fiecare dată sub unghiul dezvoltării, iar nu sub cel al simplei conservări și la baza interpretării mele a stat mereu – deși după unele sugestii din Psihologia analitică – înțelegerea rostului în întreg al părților operei. Când s-a putut, descrierea acestora a fost, de aceea, ocolită, căci nu puteam vorbi de locul, în timp și spațiu, al simbolurilor, de care abundă întreg romanul, câtă vreme n-am discutat, pe un fond  de idei generale, despre locul însuși ca atribut al existenței ca atare. Scriind, prin urmare, despre loc am putut repera unele legături ale acestuia cu cuvântul, din tratarea cărora s-a desprins o funcție mai puțin evidentă, în mod obișnuit, a acestuia din urmă: aceea de creator, în anumite condiții, de realitate. Mare iubitor de cuvinte, cum s-a mărturisit nu de puține ori, se cuvenea ca Eugen Barbu să scrie, cu Princepele, “legenda” acestora, destăinuind, într-o complicată mișcare de simboluri, firea și finalitatea lor în lume.

IM: Ce/ cine v-a determinat să vă stabiliți la Brașov, considerat în acei ani un veritabil centru… muncitoresc?
AIB: Sunt mai multe etape. Publicasem deja, de prin 1967-68, în revista Astra din Brașov (o publicație care, cum s-a văzut, a devenit totuși importantă, în timp, în concertul media al perioadei); trimiteam apoi, în domeniu, de o vreme (lui M. Nadin pe care l-am cunoscut la unele reuniuni naționale ale Teatrului), articole de la București – acolo, se știe, colaboram încă, permanent, la publicațiile Contemporanul, Teatrul și Revista Învățământului superior (ulterior Forum), unde, la ultima, de pildă, mi se promisese un post – acestea să nu fi fost, va să zică, motivele suficiente pentru a face, cum se spunea atunci, de pe “tușă” pasul decisiv al transferului? Hotărâtor, însă, pentru acel pas a fost totuși căsătoria cu prima mea soție, o unguroaică frumoasă din Sighet – condiția unei restatorniciri profesionale devenind astfel (datorită vicisitudinilor, dificultăților financiare) nu numai o nesesitate, ci o prioritate. A fost apoi un pas, totuși, trebuie să recunosc, nu prea norocos: cu toate că am parcurs, în anii petrecuți la Astra, treptele de la redactor la (după 89) redactor-șef, sunt încredințat, cu toate întâmpinările contrare (adică lejer encomiastice), că ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi e “masca” de filosof de provincie, ca să parafrazez, fără de autocompasiune, pe cineva. Ratezi multe (nu e vorba aci de o proastă modestie) dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală și, mai mult, nu participi la anumite jocuri de culise, jocuri de putere…

IM: Câtă libertate v-a oferit meseria dumneavoastră înainte de 1989? În ce mod v-a afectat… realismul socialist?
AIB: Nu era, desigur, vorba de libertate: tot ce puteai face, cu oareșice istețime și prudență, era să te sustragi, prin manevre publicistice (se mai numeau “șopârle”) cenzurii; sau te foloseai, dacă se poate spune astfel, de o… autocenzură inteligentă. Nu m-a afectat realismul-socialist. N-am scris, în vremea dictaturii ceaușiste, nici un omagiu. E drept însă că datorită acestei inaderențe la formula culturală falacioasă introdusă de colonizarea bolșevică a României, nu am publicat prea des și (nefiind atras de anume jocuri de culise, cum spuneam) nu am profitat, editorial vorbind, de prea multe simpatii.

IM: Volumul “Ființa muzicală are un pronunțat portativ filosofic, eseurile ce-l compun deconspiră “ființa interpretabilă”. Ființa muzicală este detectabilă întru românism, nu ține oare, mai mult de universalitate?
AIB: În câteva cuvinte, în Ființa muzicală /2005/ încercam (e un eseu nu un tratat) să arăt (cu unele personaje ale muzicii) că ființa, fie ea scrisă și cu majusculă, e necunoscută altfel decât în interpretare, precum muzica. Aceasta e și nu e în notele partiției, dar ni se arată, într-un fel sau altul (în funcție de interpret) abia în lucrarea scenică, a orchestrei, a soliștilor, a dirijorului etc. Atunci când va să zică o auzim. Tot astfel stau lucrurile cu ființa. Aceasta, spuneam în carte, e aoratică, adică se refuză vederii, se refuză unei înfățișări să-i zicem, “materiale” (ca și devenirea, de altfel): nu vezi creșterea dimprejur, precum limbile în cerc ale ceasornicului, decât pe secțiunile și timpii mari. E indistinctă așa cum e “realul” acela subțire, deja diafan dinaintea creației (vezi Geneza din Biblie, Rig-Veda etc.), manifestările ființei nefiind apoi decât purcesii, cum este și interpretarea. Ființările (de care vorbește filosoful secolului XX, neamțul Heidegger, seiendes), singurele evidențe ale ființei (înfățișări, fenomene) nu sunt decât interpretările acesteia – drumuri, căi. Pe un astfel de drum – pe meridianul românesc – poate călători și spiritul nostru. Vehiculata, surprinzătoarea butadă, o ironie a lui Emil Cioran a propos de titlul unei meditații a lui C. Noica (Sentimentul românesc al ființei), după care de ce nu ar exista și un sentiment paraguyan al ființei, zic că e cazul să rămână doar o cioraniană vorbă de spirit.

IM: Ființa culturală românească se integrează în mod “artificial”, tragic, în dimensiunea europeană?
AIB: E vorba mai întâi, pur și simplu, de integrare. Reiau, în această ordine ce am spus și cu altă ocazie. În Situația spirituală a timpului (ed. germ. 1931), filosoful și psihopatolgul german Karl Jaspers (în unele taxonomii e clasat la Existențialismul ateu) scrie că, de regulă, omul ascultă și aude tot timpul o limbă din trecut (va fi menit adică, ar preciza aci Heidegger, unei arheologii a limbii), dar prin existența sa, prin viața sa el o vorbește în viitor. Omul (românul nostru, dacă vrem) va fi căutând așadar o formă de spirit spre a încerca (după ce se va fi statornicit în aceea, după ce-și va fi găsit locul) proiecte ulterioare; așteaptă, cu siguranța spiritului în care locuiește, timpul ce va să vină. Forma prin urmare (cu atât mai mult aceea în spirit, conștientă de ea însăși, am putea-o numi, de aceea, formă filosofică) ar fi mereu între. Mai mult încă, ea este, aș spune (cum am și făcut-o de mai multe ori), îndemnată chiar să fie spre: spre dispariție, am putea zice, dar nu totuși (ca la români) și spre o nouă re-alcătuire? În adâncul ei mereu de nepătruns, această formă e neliniștită de posibila ei încetare (e aci și o dimensiune tragică?) și va fi, de aceea, necontenit căutătoare. Spre e scopul ei secret, ascuns, de nedivulgat, dar nu mai puțin fatal, inevitabil. În lumea ființei (acum, dacă vrem, a ființei românești, vorbim nu-i așa? de apărarea locului) forma acestei ființări e consubstanțială, după Constantin Noica, lui întru (,,Limbii noastre i-a plăcut să gândească prin întru, o  prepoziție fără poziție exactă, ca o așezare mișcătoare sau în orice caz încărcată de o tensiune”), dar nu e solidară totdeodată și cu între? ,,În raport cu întru, clasicizată la noi de către Noica – scrie universitarul și teoreticianul clujean Mircea Muthu – aruncând un ochi pe das Zwischen al lui Levinas – vocabula între (între Orient și Occident, între tentația metafizicii europene și gândirea de origine patristică etc. are șansa de a deveni un veritabil operator ontologic)”. Dar, să amintim încă o dată (ceea ce conchideam în Forma filosofică): în forma filosofică din lumea fiiinței românești îl regăsim, inamovibil, pe spre – prepoziția aceea de înaintare, aceea care refuză și sfidează oprirea; aceea care e neliniștea, dar deopotrivă și căutarea, necontenirea. Ca și întru al lui Noica, spre nu e livrat doar poziției determinante, el e, cu alte cuvinte, o așezare mișcătoare, o tensiune ce așteaptă să rupă barierele, să provoace frontierele, să treacă pragul; să sporească ori (cum ar fi cazul cu românii) să facă – vorba filosofului tedesc – în prezent, ceea ce este de făcut.

 IM: Oare azi, mai contează locul pentru “ființa în ordine”?
AIB: Aş spune că nu e vorba numaidecât de ”fiinţa în ordine”, dar de vieţuirea noastră, tot mai subţire însă, tot mai rătăcită, în ordinea fiinţei. E vorba mai degrabă, cum am încercat să demonstrez în câteva rânduri, mai recent, de pildă, în Forma filosofică /2018/de a reveni – cum se întâmpla în filosofiile matinale, ori în câte o spusă folclorică, la asocierea locului cu ființa (“…iar noi locului ne ținem” , spune Eminescu în Revedere), la faptul că gândirea e una cu ființa, iar aceasta nu apare decât în chipul ființării, deci al unei înfățișări, a feonomenului care e într-un loc. to gar ayto noein estin te kai einai zicea Parmenide (adică, în traducerea și interpretarea lui Paul Friendlander: gândirea este, și ființa este, și același lucru sunt amândouă, sau în mai cunoscuta tălmăcire, adoptată și de Martin Heidegger: căci același lucru este a gândi și a fi), spusa aceasta, deci, a anticului nu enunță oare, ea, identitatea dintre gândire și existență, admițând că ființa se ivește în actul rostirii, că adică e rezultatul unei pneumaturgii, precum în Evanghelii ? Sau că tot ce ne trece prin cap, tot ce gândim e adevărat – dar, mai mult de atât și totdeodată straniu: că tot ce ne trece prin cap și tot ce gândim se face concomitent realitate. Sau că situația ontică e rezultatul lucrării unei gândiri originare. Universul noetic ar produce în acest caz “obiecte” noetice, absolut noi, fără să reproducă ori să imite realul. Spiritul fabrică, profectează existența, avuția lumii e produsul unei plusvalori noetice a cărei necontenire e asigurată de necontenita libertate a spiritului. Când am comentat, în 1970, în revista brașoveană Astra (vezi Arta ca ontopoieză), impozantul tratat Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, am numit ontopoieză această înzestrare infinită de către spirit a existenței patente – o înzestrare somatoidă chiar, iar nu umbrele fără trup ale visului. Demonstrația veracității acestui proces nu se bazează doar pe o mare metaforă, ci pe istoria și filosofia matematicilor, noneuclidicitatea geometriei, considera autorul lui Ahile, a fost acceptată ca reală, datorită actului de respingere a geometriei opuse. Este, repet, ca și cum șarpele urcat în văzduh ca să-și confirme reptilitatea se descoperă, neașteptat, ca zburătoare. (Sigur, acesteia i s-ar putea răspunde cu dilema daoistă a lui Ciuang Ciu – pe care o transcriu într-o parafrază: noaptea, și-ar fi spus acela, visai că aș fi fost fluture, zburând peste tot cu ușurință și fără de temeri. Visând trăiam va să zică precum fluturele – am plutit deci în văzduh aidoma aceluia. Eram deja de atunci fluturele. Din timpul acelui vis nu-mi mai amintesc acum de sunt om ce se visează fluture, sau sunt fluturele visându-se om). Un neamț, Rudolph Eucken, întemeietorul Idealismului noetic, nu e departe de aceeași poziție. Deasupra realității relative, limitate, inferioare, gândirea (crede filosoful) produce nemărginit realitățile ei înseși, ființările ei stranii și surprinzătoare, nebănuite și neplanificate în nici un fel în cataloagele naturii (monștrii frumoși și inevitabili ai spiritului).

 IM: Protecționismul naționalist al ultimilor ani, detectabil în multe țări europene, este o consecință a parametrilor globaliști mult prea seci, care excedează ființa… comodă?
AIB: Din punctul meu de vedere (exclud aici orice conotație național-comunistă în vogă sub Ceaușescu) problema ar sta în felul următor. Naționalism și românism ar trebui să fie (și eu le resimt în felul acesta) ca două entități eidetice, nu doar pereche, ci aidoma. Corespund sintagmei localism creator. M-am mai referit la acesta în Despre Ființa românească /2001/, ca și în alte locuri. Ispitit de înaintemergătorii din afară, mai prevăzători, preocupați de timpuriu de formula lor psihoetnică (de, aș sublinia eu, o etnohermeneutică), Mihail Kogălniceanu producea în secolul 19, sintagma fenomenul românesc. Ar fi de preferat însă acesteia – fiindcă o definiție începătoare a mentalului colectiv nu poate ocoli valențele ontologice ale locului – sintagma mai restrânsă de localism creator? Ea a fost propusă, la 1935 de Alexandru Dima (am apucat, cum spuneam, să-l cunosc și pe acesta.) Precaut, criticul și esteticianul va sublina degrabă că expresia e totuși nemulțumitoare, fiindu-i cu neputință să estompeze termenul, de mai frecventă utilizare în epocă, de “regionalism creator”. O va susține cu toate acestea din mai multe motive: cu “localismul” creator, zice el, vei putea, de exemplu, să teoretizezi “o direcție care se încadrează organic în ansamblul tendințelor filosofice, științifice și practice ale vremeii” . Lucrarea imediată a localismului creator ar fi, potrivit lui Alexadru Dima, o “adâncire în substanța proprie spre a dezveli în ea însăși posibilitățile ignorate de o privire îndreptată până mai deunăzi numai în afară. Privirea aceasta e chemată acum a ținti realitatea națională oglindită, pars pro toto, în fiecare fragment al solului românesc”: constituie astfel imaginea ființei, “fără de care orice operă a progresului este exclusă”.

IM: Este benefică pentru societate consolidarea ființei civice sau totul ține de o macro-conspirație cu tendințe de laicizare forțată?
AIB: Consolidarea ființei civice e orișicând benefică. Exagerarea ei, în ceea ce, după căderea comunismului, Stânga internațională a constituit așa-zisa “politică corectă”, cu așa-numita “discriminare pozitivă” e însă malignă cu asupra de măsură. În temeiul acesteia (ca să nu lungesc prea mult vorba), pot apărea catastrofe (ca globlizarea forțată, ca emigrarea dezlănțuită care e și o cotropire, ca scurtarea și inferiorizarea rasei albe, apar acum, în mișcarea politică, “progresiștii”, iliberalismul, populismul, atacul perpetuu al goșiștilor roșii, acoperiți ca anarhiști etc.). Se pierd așa marile realizări și câștiguri în ordinea civismului ale civilizațiilor iudeocreștine pe care se bizuie lumea de 2000 de ani.

IM: Pe axa Cioran – Tuțea, unde vă situați?
AIB: Fără îndoială de partea lui Petre Ţuţea, pe care l-am cunoscut, căruia i-am fost carevasăzică ani buni aproape (să spun că mă invita câteodată, din banii lui puțini, la o cafea cu lapte, într-o patiserie de pe Academiei, aproape de celebra cafenea “Albina” , că altădată m-a regalat, parcă de Crăciun, cu o sticlă de rachiu?). Dar apropierile sunt de nebăgat în seamă (pe unele consemnându-le totuși, cum se știe, într-o carte). Petre Țuțea contează, atât pentru mine, cât și în fața românilor pentru geniul său, pentru generozitatea cu care s-a martirizat atât în temnițele comuniste, cât și în libertate, pe altarul României, pe care–l vedea, îl simțea statornicit oriunde. Despre acestea avea o teorie (cred că am recenzat-o și în Pariul cu legenda), pe care a tratat-o în Proiectul de Tratat de Economie (pe care l-am publicat eu în 1992, după o dactilogramă pe care mi-a oferit-o în exclusivitate, și pe care am păzit-o în podul casei din Șchei). Se extazia acolo față de onoarea cavalerească și la ideea de eroism. Onoarea cavalerească (e convins Petre Țuțea) e un câștig spiritual defnitiv al Evului Mediu, o valoare fixată deja în arhitectonica umanității. Cavalerismul e dat, fără excepție, împreună cu puritatea și nu e greșit defel a le absolutiza, ca împiedicând progresul omenirii; dimpotrivă, fiindcă, iată, nu există epocă sau așezare umană care să batjocorească firile nobile (firește dacă nu pui la socoteala aici sminteala bolșevico-leninistă). Voința lui Țuțea ar fi fost să prelungească puritatea și cavalerismul medieval în istoria nouă românească. Negreșit, totdeodată, și valorizarea ideii eroice. Căci, nu se îndoiește de existența acestora la români. El zice: “Este plină istoria noastră de jertfe făcute pentru: desăvârșirea ordinii morale (triumful binelul), conservarea ființei noastre (jertfele cu caracter etno-politic), triumful ideii creștine în care s-a împlinit voința păstrării ființei noastre și ideea mântuirii creștine (Brâncoveanu)”. Adaptabilitatea cunoscută a românului, cu urmările ei în planul creativității, în știință, artă, tehnică e meru însoțită, fără ostentație, de atitudinea lui față de eroism și sfințenie. Frecvent, ne încredințează Petre Țuțea, românii au preferat fericirii eroismul, în locul comodității datoria față de neam, ideea eroică e considerată aici “măduva istoriei universale”. “Popoarele, mai spunea el, ies din istorie odată cu stingerea conștiinței lor eroice”.

Totuși Țuțea însuși se raporta la Cioran, era încântat de laudele pe care scepticul și neconsolatul i le trimitea de la Paris. (Multe din ele prin Bucur Țincu.). Emil Cioran, de altfel, nu era doar protagonistul deznădejdii, al disperării. Va vorbi, în meditațiile sale și despre salvare. A apăra doar și a conserva, decide, de pildă, Cioran în chestiunea românească, nu se cheamă destin în istorie; toate acestea: val de pământ împotriva slavismului, o încercuită și invulnerabilă, două mii de ani, oază de latinitate când în jur foiau pustele, ridicarea sabiei pentru creștinătate, păzirea tradițiilor romane etc. Defensiva nu produce o spintecare în veacuri, dâre incendiare, când culturile mici, cum e aceasta românească, se apără numai, nu rămâne după ele decât colbul în vânturile de toamnă, Ar fi totuși un remediu pentru întoarcerea din drumul spre neant: cultul forței, cultul puterii, o iubire conștientă a acesteia, precizează Cioran în Schimbarea la față a României. Aceasta înseamnă a-ți face degrabă inventarul și procesul carențelor, recunoscând că trecutul e linie moartă, făcând din profetism sursă de existență; poate că și politică, de ce nu? Dacă o mie de ani un organism național în devenire nu și-a definit un destin spiritual e semn al unei suferințe organice, chiar dacă mileniul acesta a servit bine organizațiunii biologice. Forța biologică e agresiune barbară, contur istoric primește doar agresiunea cu stil. Dar te poți totuși salva, concede, oarecum paradoxal, tocmai, iată, Cioran, în fața lui Dumnezeu – în măsura în care națiunile îl realizează. Dumnezeu neavând înțelegere pentru forță, e probabil că va trebui să rămânem, jelindu-ne, de capul nostru. Mai e de prevăzut o cale de salvare, anume fascinația pe care a exercitat-o asupra nației noastre Occidentul. Ar fi aceasta și o probă a complexului de inferioritate? Dar există ,,un nivel istoric obligatoriu,, orizontul nostru, râvnit, este cultura Apusului: oare, totuși, nu și reamintirea acestuia, după atâta amar de vreme de când ne-am desprins din orbita ei?

IM: Ați ocupat pentru o scurtă perioadă și poziția de cadru universitar. Se pare că a prevalat în alegerile dumneavoastră partea scrisă față de cea… pedagogic – oratorică. V-ați simțit mult mai confortabil… scriind?
AIB: A fost, trebuie să recunosc, una din cele mai neplăcute perioade (se întâmpla la Universitatea Româno – Canadiană din Brașov, unde am predat un curs de Filosofia culturii). Nu am moştenit nimic din vocaţia didactică parentală (tatăl meu, cum parcă am mai spus, a fost învăţător, pedagog, peste patruzeci de ani, eu însumi mi-am petrecut copilăria, chiar aceea preșcolară în școală, cu toate acestea nu cred să fi simțit vreodată o atracție pentru meseria de dascăl). Cred că mă îndepărta de apariția în public, de catedră, de orișice tribună, în fine de afișajul în fața unor mulțimi (deși, vai, a trebuit de atâtea ori să o fac), nu atât timiditatea, aceasta o are mai toată lumea, dar ceva mai grav, i-aș zice peirofobia, alergia la discursul țintit către ciopoare de inși, de cele mai mult ori indiferenți, de nu cumva (așa mi se poruncea lăuntric să cred) de-a dreptul batjocoritori. Vedeți, cu peirofobia nu ai cum să te pui! La examene (și am trecut prin multe) preferam oralul tezelor scrise. Așadar, și astăzi mă simt mai confortabil scriind.

IM: Azi, pe ce tip de proiecte vă consumați energia creatoare?
AIB: Mi-am adunat de curând versurile regăsite (1971-74), intenționând să scot de sub tipar o plachetă, unii m-au încurajat să-i dau, cum se zice drumul (știți că Sextil Pușcariu, în monumentala sa Limba română găsea – meditând heideggerian în Pădurea Neagră – că a /e/libera e a da drumul – probabil din hățișurile, din lațurile, care sunt un fel de arcane, ale Branului?). Am strâns la un loc o parte din multele cronici și recenzii (sute, mii) pe care le-am redactat decenii la rând, cu scopul de a tipări în sfârșit (nu am făcut-o până acum, mi-am neglijat conștient articleria) un volum. Sper să apară în curând. Și nu îndrăznesc încă să umblu prin multitudinea de însemnări (caiete, carnețele, hârtii, hârtiuțe etc) spre a le aduna, sub titlul Pulberea: ar fi un fel de “pietre pentru templul meu, ca să iau acest titlu de la Lucian Blaga, fiind convins, ca și marele filosof și poet, că în schiță toate lucrurile se desăvârșesc (amintiți-vă numai: ,,te-am așteptat în cuvenitul cadru,/sub ruginii și roșii frunzele de viță/acolo unde toate lucrurile se desăvârșesc/făcând un pas și încă unul înapoi spre schiță”). Ar fi probabil acolo, nedespachetate, gânduri, teme, neliniști, îndemnuri, cel puțin, la filosofare.

IM: În epoca super tehnologizării, digitalizării, a diminuării socializării și interacțiunii umane, filosofia are potențial de creștere? Poate se conturează un alt tip de profil uman… ființa digitală?
AIB: Digitalizarea e, după opinia mea, un mijloc, eu însumi mă folosesc și mă bucur de ustensila pe care ne-o oferă societatea noastră supertehnologizată. Sunt însă tot mai multe semne, cum știm, cum vedem cu toții, de care eu însumi am mai vorbit, că, datorită (ori din cauza) tehnologiilor înalte, a developării necontenite a IT-ului etc., scrisul, pagina scrisă, cartea se restrâng, se micșorează, dispare, oamenii comunică prin Internet (prin, de exemplu, facebook, această, fie vorba între noi, dezbrăcinare universală, care tinde să devină, sau a devenit, fake book, fake news), prin telefonul mobil devenit smartphone, pe tot soiul de gadget-uri etc. Cum să fiu, așadar, fericit, cum să nu fiu sceptic cu privire la scris, la rezistența în lumea spiritului a Cărții? Pe ce, prin urmare, să mizăm? Mă consolează totuși un lucru: în iconografia creștină îl văd mereu pe Isus Cristos, Împăratul și Redemptorul lumii, în mână cu Cartea. Cartea, rivală a universului, a spus, îmi amintesc bine, Emil Cioran: ea ar fi, deci – ca să lungesc aci spusa Neconsolatului (e acela din strofa cunoscută a lui Gerard de Nerval) – ar fi precum crabii din coșmarul celor care niciodată n-au putut să și-i închipuie (cum ar fi zis Malraux), crabii trăitori pe nisipul deșertului, acolo unde nici chemarea mării, nici zvonul ei nu erau cu putință. A rivaliza cu universul: a-i pune în față un vis cu primejdia că-l vei și înfăptui. Dar cartea e câteodată și înaintea realității: o ispitește oare la facere, la înfăptuire? Așa va fi văzut-o când și când folclorul românesc, unele tradiții îi bănuiesc în această ordine întâietatea. Cartea e ontopoietică, va crea prin cuvânt existența, ca în rostirea evanghelică. Literatura apocaliptică românească – din Codicele Sturdzan (cu începutul însă în Maramureș) și Codicele Marțian – vin cu un exemplu (vezi Cartojan): Apocalipsul Sfântului Ioan. Scrierea face parte din apocrifele vestitoare de tainele postumității lumii. Mai pierd așadar, cred, cu acestea sub ochi, din umoarea neagră…

IM: Revenind la orașul tinereții dumneavoastră, dar extrapolând la nivelul centrelor urbane de mici dimensiuni, Sighetul de azi poate fi o zonă de… performanță durabilă? Ce-i lipsește Sighetului?
AIB: Ca fostă capitală de Comitat, păstrând încă în posibil (acesta păstrează, era să spun adoarme, neștiute, necontenite realități), chemările mai de demult, mai actuale ale Maramureșului voievodal, Sighetul mai are de dat lumii, după aprecierea mea, multe. Este însă și astăzi, din câte știu, un centru important emanând spirit, cultură; sunt acolo oamai ca Ioan Ardeleanu Pruncu, prietenul meu, ca Domnia voastră, ca Ioan Țiplea, ca Nicu Iuga (nădăjduiesc să mai fie pe acolo), ca George Petrovai, plurivalent și harnic, ca atâția alții de care eu nu am apucat încă să aflu. Ce-i lipsește totuși Sighetului? Deși, cum v-am spus mai înainte, eu nu-i sunt pe plac, o Universitate: dar una – și cred că sighetenii nu ar face așa ceva – menită lucrării academice, iar nu (cum se întâmplă în regimul mafiot neocomunist) manufacturării de diplome.

IM: Cât de strânse sunt, la ora actuală, legăturile dumneavoastră cu Sighetul, cu Maramureșul?
AIB: Cum să vă spun: destul de puțin strânse. Am umblat ceva prin Europa (am chiar și un fiu stabilit în Germania), dar deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze. Am străbătut țara ca cronicar dramatic, iar astăzi, curios, mă îngrijorează retroactiv acele plecări. Am fost însă, să tot fi trecut zece ani, în Strâmtura natală, la sărbătoarea feciorilor satului. M-a bucurat întâlnirea cu cei cu care am copilărit, întâlnirea cu casa în care m-am născut. A fost o bucurie peste care apăsa, neagră, melancolia. Am primit o medalie și o diplomă de strâmturean.

IM: Mulțumesc mult Domnule Aurel Ion Brumaru pentru acest interviu, vă așteptăm spre sfârșitul anului la aniversarea de 100 de ani a Liceului Dragoș Vodă și, de ce nu?… poate și cu o lansare de carte!
AIB: Vă mulțumesc și eu Domnule Ion Mariș!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Prin “jungla vieții”… cu absolventul Liceului “Dragoș Vodă”, esperantistul Mihai Trifoi! (autor, Ion Mariș)

Mihai Trifoi, profesor, publicist, traducător și cercetător a fost, pentru mine, marea revelație a acestui sfârșit de an. O cunoștință a domnului Mihai Trifoi, doamna Ileana Tămaș, mi-a vorbit despre profesorul din Bixad – Covasna, născut la Sighet, specialist în esperanto. A fost în prima fază curiozitate, iar după ce am discutat telefonic cu profesorul Mihai Trifoi și am început să citesc mai multe despre dânsul, am decis să-l abordez pentru un interviu.

Și pentru că era lansat, la ora când am început să parcurg bogata biografie a profesorului Mihai Trifoi, proiectul nostru de la “Salut, Sighet!” de a aduce în atenția cititorilor noștri absolvenți de marcă ai Liceului “Dragoș Vodă”, m-am bucurat că era o șansă de-a avea un interviu deosebit, din categoria “CNDV 100”, de-a urmări un traseu de… excelență.

Profesorul Mihai Trifoi a muncit o viață (între anii 1967 – 2009) în învățământ (a predat limba și literatura română) și câțiva ani în cultură. Din anul 1979 și până la pensionare (2009), adică exact 30 de ani, a predat limba română în județul Covasna, la Sf. Gheorghe și Bixad.

Mihai Trifoi, fiind expert în limba esperanto, a participat la zeci de congrese, conferințe, seminarii și ședințe de lucru în țară și în străinătate, a fondat Filiala Sf. Gheorghe a Asociaţiei de Esperanto din România, a „oficializat” predarea limbii esperanto la Şcoala Generală “Mikes Άrmin” Bixad (jud. Covasna) în cadrul unui proiect internațional dar, mai ales, a scris mult și bine. A publicat constant articole în ziarele “Cuvântul nou” și „Mesagerul de Covasna” ambele din Sf. Gheorghe, și multe cărți. Mai nou, colaborează și cu revista de cultură „Clepsidra de Cristal” din Tăuții- Măgherăuș. A publicat 11 volume de memorialistică, eseuri, publicistică și manuale școlare, 14 volume de traduceri din limba esperanto în limba română și foarte multe articole, studii în limba esperanto. L-a tradus pe filozoful și scriitorul danez Thomsen Martinus în limba română.

Profesorul Mihai Trifoi nu poate fi prezentat în câteva fraze, în toată complexitatea sa, dar voi încerca, într-o discuție ce presupune câteva zeci de minute, să intrăm un pic mai profund în universul transparent al esperantistului sighetean.

Și apropo, aveți idee unde a început să învețe limba esperanto? Nu cred că bănuiți! Da, tocmai la… Sighet, la Casa de Cultură, între anii 1972 – 1974.

Dar, să nu mai lungesc vorba, adică introducerea, haideți să-l ascultăm pe profesorul Mihai Trifoi răspunzând unui număr… rezonabil!… de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor Mihai Trifoi, ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă” în anul 1962. După peste jumătate de secol de la absolvire, ce amintiri durabile v-au rămas?
Mihai Trifoi (MT): Amintiri? N-aș putea spune că prea multe, a fost o perioadă grea pentru mine, însă ceea ce-mi amintesc mereu e că am avut colegi simpatici și profesori foarte buni care au știut să insufle tinerilor învățăcei dragostea de carte și să le modeleze caracterul prin transferul de cunoștințe utile și valori morale sănătoase. A fost un timp când școala era școală și miniștri Educației nu se schimbau cum se întâmplă azi chiar și de mai multe ori într-un an, deci era mai multă stabilitate. Atunci când lucrurile se schimbă prea des, nu pot fi implementate cu adevărat nici reformele…

IM: De Sighet, de anii de liceu vă leagă de fapt perioada în care v-ați format. Cât de “liniștiți” au fost acei ani pentru dumneavoastră?
MT: N-au fost deloc liniștiți, ci plini de zbucium. Îmi amintesc faptul că acasă aveam mereu de efectuat tot felul de munci gospodărești, că nu aveam bani pentru cărți, că nu aveam timp necesar pentru studiu și că tocmai de aceea îmi doream să cresc mai repede și „să evadez” în lume pentru a-mi satisface setea de cunoaștere… Încă din acei ani m-au atras cerul, cosmosul și filozofia, fără să știu atunci că aceste subiecte vor deveni pentru mine, mult mai târziu, o preocupare importantă care îmi va schimba viața… Chiar și în aceste împrejurări Liceul „Dragoș Vodă” a rămas pentru totdeauna o pată de culoare în drumul meu spre viitor, un punct de pornire în „aventura vieții”, și tocmai de aceea, de câte ori am ocazia să revin la Sighet trec pe lângă acea clădire parcă fără vârstă, care încă trezește ecouri adânci în ființa mea…

IM: La Casa de Cultură din Sighet ați început să învățați esperanto; se pare că Sighetul acelor ani nu stătea chiar rău cu oportunitățile educaționale. De ce v-ați îndreptat spre esperanto și cu cine ați învățat?
MT: De ce esperanto? În primul rând pentru că este „limbă internațională”, deci special destinată comunicării și înțelegerii între vorbitori de limbi diferite; ea a devenit între timp „o punte” între oameni, între popoare, între toate culturile lumii; este relativ ușor de învățat și respectă criteriile unei limbi universale, dintre care primul este de „a fi neutră din punct de vedere național”, deci să nu aparțină nimănui (nici unui popor sau stat), ci tuturor în egală măsură. Prin esperanto comunicarea devine directă, dacă și interlocutorul cunoaște limba. De pildă, în cadrul întâlnirilor internaționale, cum ar fi Congresele de Esperanto Universale – care se organizează în fiecare an în altă țară, și la care participă până la 5-6.000 de oameni din circa 70-80 de țări, toți comunică în aceeași limbă – esperanto – neavând nevoie de traducători. Oare nu este acesta un vechi vis al omenirii? Să nu uităm că pe glob se vorbesc între 6000 – 7000 de limbi, cine le poate învăța pe toate? Dar imaginați-vă imensa „armată a traducătorilor” și imensele cheltuieli financiare destinate traducerii documentelor, plus multe alte complicații care decurg din acestea… Desigur, omenirea încă nu este pregătită pentru o astfel de schimbare, dar până de curând omenirea n-a fost pregătită nici să părăsească Pământul și să iasă în spațiul cosmic… Când va veni timpul, oamenii vor înțelege și această necesitate… Înțelegând toate acestea, am decis să învăț esperanto, și tocmai se anunțase un asemenea curs, în 1972, la Casa de Cultură din Sighet. Conducătorul cursului era un inginer pe nume Szabo Ladiszlau. După primele ore de curs am început să aprofundez cu toată seriozitatea studiul acestei limbi, iar în 1974, în urma unor cursuri și examene internaționale în Bulgaria mi-am luat diploma de „instrurajto”, adică dreptul de a preda esperanto, oriunde în lume. Și așa, după mulți alți ani de studiu și diverse activități în domeniu, pe plan național și internațional, viața mea a primit un alt curs, aducându-mi astfel nenumărate satisfacții, însă la baza tuturor reușitelor a stat în permanență munca asiduă, perseverența și mai ales pasiunea, căci nimic important nu se face și nici un scop mai înalt nu se poate atinge fără greutăți și sacrificii, dar mereu, când renunți la ceva, primești în schimb altceva, conform legii compensației..

IM: Din generația dumneavoastră de dragoșiști pe cine credeți că am putea include la categoria “elită – Dragoș Vodă 100”?
MT: Mi-e greu să răspund la această întrebare delicată, deoarece n-aș vrea să greșesc lansând judecăți de valoare fără acoperire. Plecând din Sighet în 1975, n-am mai ținut legătura cu foștii mei colegi de liceu, cu unii m-am întâlnit sporadic și pentru puțin timp, așa că nu știu precis ce a realizat fiecare în viață și în ce măsură v-aș putea ajuta cu răspunsul meu. Pe de altă parte, nici măcar eu însumi nu sunt convins că am dreptul să fiu inclus în „elită”, întrucât mă consider un om obișnuit…

IM: Nu insist acum pe detaliile biografice care privesc absolvirea Institutului Pedagogic din Baia Mare, perioada ce a urmat din Maramureș și facem un mic salt în timp: la un moment dat ajungeți în Covasna. De ce acolo? Cum s-a întâmplat?
MT: După absolvire, în 1967, am ajuns la școala din Remeți, Maramureș, ca profesor de limba română. După un an de predare, din anumite motive, am petrecut un an la București, după care am revenit la Remeți. Au mai trecut doi ani și am ajuns la școala din Câmpulung la Tisa. Peste alți doi ani m-am prezentat la concurs și, câștigându-l, m-am transferat la Școala Nr. 9 din Sighet. În 1975 m-am mutat la Săcele, apoi la Brașov, unde am locuit până în 1978, când m-am transferat cu serviciul la Institutul de Învățământ Superior din Baia Mare, dar nereușind să fac schimb de locuință, m-am reîntors la Brașov, de unde m-am mutat la Sf. Gheorghe, în județul Covasna. În cele din urmă, am decis să mă mut „la țară”, și astfel am ajuns să predau limba română la școala din Bixad. Iată deci, pe scurt, explicația. De fapt, m-am stabilit în județul Covasna din motive familiale…

IM: M-a impresionat, citindu-vă biografia, diversitatea preocupărilor dumneavoastră: pe lângă pasiunea scrisului v-ați dedicat și pe latura educațională, pedagogică. N-ați uitat nici de esperanto! Ați reușit din plin! Cum au apărut succesul și rezultatele foarte bune pe care le-ați avut?
MT: Important în viață este să te străduiești ca ceea ce faci să faci cel mai bine, chiar dacă ți s-ar cere să cureți toaleta, așa cum se obișnuia în armată. Numai dedicându-te cu pasiune și conștiință sarcinilor primite sau pe care ți le propui, ai șanse de reușită. Pe de altă parte, ca educator, trebuie să fii, ca să nu spun „model”, un bun exemplu pentru alții. Iar cât privește înclinația pentru studiu și pentru scris le-am avut dintotdeauna, doar timpul mi-a lipsit pentru o abordare mai amplă a vieții… În ceea ce privește rezultatele, ele vin dacă rămânem perseverenți și constanți în drumul nostru spre țintă. Și dacă tot m-ați întrebat de esperanto, aș putea spune că am făcut din această pasiune o a doua profesiune. De altfel, așa cum spuneam mai sus, în 1974, în urma unor cursuri și examene internaționale la Burgas, în Bulgaria, am obținut diploma de profesor de Esperanto, ceea ce mi-a deschis orizonturi nebănuite până atunci, prin aceasta conectându-mă la o activitate la scară globală…

IM: Cunoaștem multe povești din/de presă care subliniază greutățile pe care le întâmpină românii în zonele cu populație majoritar maghiară. Cum v-ați descurcat? V-a fost foarte greu?
MT: Sincer? Extrem de greu, dar nu m-am dat bătut. De altfel, experiența anterioară de predare a limbii române la minorități (ucraineni, maghiari) m-a ajutat să înving obstacolele chiar și într-un mediu social mai puțin prielnic. Chiar dacă la început am fost singur și nu cunoșteam pe nimeni în localitate, cu timpul am devenit apreciat și respectat, nu doar pe plan local, ci și în județ, deoarece orice muncă desfășurată cu dăruire, după un timp va da roade. Bineînțeles, contează și comportamentul, și-am învățat de la Iisus că uneori trebuie să întorci și obrazul celălalt, dacă vezi că cei care te lovesc „n-au obraz”… Din fericire, n-am trăit aici experiențe neplăcute, deși situația nu e chiar roză…

IM: Limba română este – după cum se spune – cenușăreasa învățământului în școlile cu predare în limba maghiară?
MT: Este, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie predată/ însușită, însă există și un alt adevăr pe care cei care fac manualele nu-l înțeleg, pentru că în loc să le simplifice, le complică, încât elevii din școlile cu predare în limba naționalităților nu reușesc să însușească limba română într-un grad acceptabil. În această situație, sancționați sunt tot cei care se străduiesc cel mai mult, adică cei care predau, și în special profesorii. În mod firesc, elevii care intră în clasa a V-a ar trebui să aibă cunoștințe pentru acest nivel de studiu, dar puțini dintre ei le au, și atunci tot greul cade pe profesori, deci pe profesorii de limba română în cazul de față, și spun acest lucru din experiență…

IM: Ați publicat constant, foarte mult, în cotidianele din Sfântu Gheorghe. Aveați mulți cititori? Ați avut un feedback… mulțumitor?
MT: N-am făcut-o pentru bani, ci voluntar, ca să sprijin existența publicațiilor în limba română în această zonă cu populație preponderent maghiară. Desigur, dacă stăpâneam limba maghiară în suficientă măsură, aș fi publicat și în această limbă. De ce? Din principiu. Ca esperantist, am învățat să privesc lumea cu alți ochi și să-i consider pe toți oamenii ca ființe cu drepturi egale pe această planetă. Și dacă atunci când unii oameni își arogă drepturi mai mari decât le merită, nu poți să nu iei atitudine, nu ne putem ghida după principiul ”Noi suntem cei dintâi dintre egali”…

Dacă aveam/ am mulți cititori? Se pare că da, iar cele mai multe reacții sunt pozitive; aceasta și pentru faptul că temele abordate sunt de interes general și diverse; nu mă plătește nimeni ca să fiu „aservit politic” și nici n-aș accepta. Constat că unii jurnaliști își trădează profesiunea și parcă „scriu la comandă”, ceea ce nu mi se pare onest. Presa ar trebui să fie independentă, neaservită, ca de altfel și Justiția…

IM: Este Covasna, alături de Harghita, zona cea mai fierbinte a țării din punct de vedere al conceptului… autonomist?
MT: Aș spune un neadevăr dacă aș zice nu. Sperăm totuși că oamenii vor avea rațiunea să caute calea dialogului și înțelegerii în loc de cea a conflictului. Din păcate, influențele străine își spun cuvântul și o parte din populația maghiară se lasă ademenită de promisiuni deșarte. Ca urmare, crește gradul de intoleranță și tensiune, fapt ce nu duce la nimic bun în ansamblul relațiilor interetnice… Din punctul meu de vedere, este de preferat pacea și prietenia în locul urii și războiului, dar probabil că nu toți gândesc la fel ca mine sau ca dumneavoastră…

IM: Care credeți că a fost cea mai periculoasă “junglă”: cea de dinainte sau de după 1989?
MT: N-aș îndrăzni să fac comparație, deoarece realitățile sunt total diferite. Nici nu putem nega unele aspecte pozitive din vechiul regim comunist. De pildă, exista ordine și siguranță, nimeni nu-ți dădea în cap ca să te jefuiască, la spital puteai merge când erai bolnav și erai tratat gratuit, nu ca acum când ești „programat” și poți să mori până-ți vine rândul ori dacă n-ai destui bani; în vechiul regim cadre medicale erau suficiente, oamenii rămâneau în țară, industria, așa cum era ea, funcționa, de construit s-a construit mult, toți aveau de lucru și în general era pace și liniște. Apoi, după 1989, a venit schimbarea, pentru unii, ce-i drept, foarte profitabilă. Hoții, corupții, mafioții, clanurile, prostituția, jefuitorii, drogurile și multe alte rele au proliferat creând adevărata „junglă” socială, în care trebuie să devii „expert” ca să te poți descurca. Unde sunt acum medicii noștri? Unde sunt cei mai buni meseriași și specialiști? Prin ce țări străine își duc veacul aceștia? Unde sunt cinstea, respectul, omenia, patriotismul? Cu ce au fost înlocuite? Cu beizadele, dive, prostituate de lux, interlopi, clanuri mafiote, politicieni corupți, hoți la drumul mare? … Nu, nu spunem că toate lucrurile de azi sunt negative, așa cum nici cele de dinainte. Oamenii și-au recâștigat libertatea, dar nu toți au știut ce să facă cu ea și, totuși, încet-încet fața României s-a schimbat, iar unele schimbări sunt în interesul poporului, chiar dacă situația actuală nu pare a fi „ceea ce și-au dorit oamenii”. În fond ce doresc oamenii: să aibă tot ce le trebuie și să ducă o viață fericită, dar atât timp cât circa 40% din populația țării trăiește în zona sărăciei, și în bună parte a subculturii, în timp ce alții huzuresc în lux și nu mai știu pe unde să-și ascundă banii ca să nu-i găsească Fiscul, nu putem spune că schimbarea produsă a adus bunăstare și bucurie tuturor. Departe de mine gândul de a fi un nostalgic al vechiului regim, spun doar că nu trebuie să fim nici adepții proletcultismului și să blamăm mereu și să respingem tot ce s-a creat sau realizat în epoca anterioară, căci vrem-nu vrem și epoca prezentă este „un produs” al celei/ celor anterioare și mulți dintre cei care s-au îmbogățit rapid după revoluție au avut un anumit rol și în regimul trecut, doar că atunci nu s-au putut afirma și câștiga funcții mai înalte, putere și averi. Nucleul negativ al vechii societăți n-a dispărut deodată în neant, ci, după o perioadă de „liniște”, s-a dezvoltat și a înflorit ca niciodată, așa că istoria nu poate fi aruncată pur și simplu la gunoi, ea continuă să ne însoțească peste tot, iar societatea transformându-se își continuă drumul spre progres; precum spunea odată poetul Tudor Arghezi în poezia „Testament”: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Așadar, e bine să veghem ca istoria să nu se mai repete și să punem cu toții umărul la evoluția societății spre o viață mai bună…

IM: “Jungla” actuală numită România are șansa de-a se transforma în… Grădina Maicii Domnului?
MT: Da, România, aflată acum în continuă transformare și înnoire, are toate șansele să se impună în Europa și în lume ca un stat important și apreciat în cadrul relațiilor internaționale. Avem bogății și frumuseți râvnite de alte neamuri, avem și oameni iscusiți și harnici, dar Țara mai are nevoie de timp ca să se dezvolte, să elimine aspectul de „junglă” din viața social-politică, să micșoreze numărul trântorilor și profitorilor, să ridice la cote mai înalte nivelul educației și sănătății, să-și recheme acasă „fiii rătăciți”, să-și aleagă conducători competenți și cu iubire de neam și țară, pregătiți să aibă o viziune înțeleaptă și de amploare asupra viitorului, care să aducă poporului împlinirea visului de veacuri, fericirea de a trăi în pace, înțelegere și în armonie cu semenii și cu Natura-mamă…

IM: Ce relevanță și ce impact are esperanto la nivelul României?
MT: Dat fiind faptul că sunt puțini esperantiști, activitatea esperanto pare nesemnificativă, și totuși „ambasadorii” lor „reprezintă România” la toate conferințele, congresele sau întâlnirile de lucru la care participă, deci ei sunt purtătorii valorilor și ai culturii poporului nostru în mediile internaționale, și tocmai de aceea ei trebuie să fie exemple de comportament și de pregătire profesională…

IM: Și totuși, cât de numeroasă este familia esperantiștilor din România?
MT: Cu ani în urmă a fost destul de numeroasă, dar mai ales după 1989, în noua societate, când lumea s-a „americanizat”, cum spunea cineva, toți vor să învețe engleza, nedându-și seama că de fapt engleza este limba unui „imperiu”, care încă mai domină lumea, dar nu se știe pentru cât timp… Pe de altă parte, mulți dintre esperantiștii valoroși din România au plecat la cele veșnice, unii prin țări străine, iar tinerii nu sunt prea interesați, așa că dacă mai sunt vreo sută în toată țara cei care studiază limba internațională. Din nefericire, la fel ca și cu autostrăzile sau alte sectoare, străinii ne-o iau mereu înainte și în domeniul Esperanto… Acolo unde noi am putea fi cei dintâi, ca într-un blestem parcă ne străduim să fim mereu cei din urmă…

IM: Cum ați ajuns la filozoful danez Thomsen Martinus? L-ați cunoscut?
MT: Se spune că „ce este al tău e pus deoparte” și că în viață toate lucrurile se leagă, aceasta fiind de fapt Legea cosmică a cauzei și efectului, căci nimic din tot ceea ce facem, vorbim sau gândim nu rămâne fără urmări. Și se mai spune că atunci când mergi spre lucruri, ele „vin” spre tine…

În anul 2000 am fost invitat de către Asociația Esperanto Forum la un Curs de Democrație în Copenhaga organizat cu susținerea Ministerului de Externe danez. Cursul s-a desfășurat în limbile engleză și esperanto. Cursanții erau câte doi esperantiști, selectați după competențe, din 9 țări foste socialiste. Într-una din seri am participat cu toții la o întâlnire cu membrii Clubului de Esperanto din Copenhaga. După partea oficială a urmat momentul de socializare. Așa am făcut cunoștință cu câțiva esperantiști danezi de valoare. Printre ei, Ejnar Hjorth, pe atunci redactorul revistei KOSMOS, organul de presă al Institutului Martinus din Copenhaga. Domnul E. Hjorth m-a întrebat dacă nu mă interesează cosmologia, și pe mine chiar mă interesa. M-a invitat la un curs de cosmologie, care se ține în fiecare an, în mai multe limbi, într-un centru cultural din localitatea Klint, în Jutlanda de Nord. I-am răspuns că mă voi gândi. Păstrând legătura, prin scrisori, după doi ani, în 2002, am participat, timp de o săptămână, la primul curs de cosmologie. De atunci am mai fost de vreo șapte ori la cursuri și am început să studiez mai profund viața și opera scriitorului Martinus, și astfel, aflând că operele lui nu sunt cunoscute cititorilor români, am decis să traduc în limba română (din cărțile editate în esperanto) peste o mie de pagini, cărți, articole, pliante, pagini web etc. Iată deci de ce spuneam că „toate se leagă”, dacă n-aș fi cunoscut limba esperanto, n-aș fi fost invitat la Cursul de Democrație și nici n-aș fi fost preocupat în mod deosebit de cosmologie etc. Din păcate, nu l-am cunoscut personal pe Martinus (1890-1981), dar am avut cel puțin ocazia să vizitez Institutul Martinus din Copenhaga și locul copilăriei scriitorului, Sindal, unde se află și astăzi casa în care s-a născut, acum muzeu. Și, desigur, am cules multe informații despre viața acestui scriitor-filozof de la cei care l-au cunoscut…

IM: De ce v-a atras în mod special filozoful Thomsen Martinus, pe care l-ați tradus masiv în limba română?
MT: Revenind la Martinus, nicăieri n-am găsit un „sistem filozofic” atât de bine închegat, o explicare a lucrurilor atât de logică, o viziune atât de amplă asupra vieții și universului, într-o dimensiune spirituală atotcuprinzătoare. Toate acestea „au făcut casă bună” cu gândirea și simțirea mea, preocupat fiind mereu de a afla și a ști ce este „dincolo” de ceea ce se vede, adică în lumea nevăzută, acolo unde astăzi savanții încearcă să pătrundă prin fizica cuantică și alte ramuri ale științei… Bineînțeles, din orice studiezi trebuie să iei pentru tine doar ce-ți folosește, numai ceea ce poate contribui la dezvoltarea propriei gândiri…

IM: Domnule Mihai Trifoi, cum/ unde vedeți România peste 50 de ani?
MT: Acolo unde ar fi trebuit să fie: o țară prosperă, printre cele mai apreciate din UE și din lume. O țară în care mulți dintre cei plecați departe s-au întors cu noi cunoștințe, experiențe și mentalități pentru a da patriei-mamă o nouă strălucire, o țară în care oamenii trăiesc liberi și mulțumiți cu viața lor… Poate sunt prea optimist și visător, însă fără speranță, fără iubire și fără Dumnezeu mințile și sufletele noastre ar rătăci mereu în întunericul disperării … Dacă mergem spre Bine, va veni și el spre noi…

IM: Înțeleg că ajungeți mai rar pe la Sighet, chiar și acum, pensionar fiind. Ce vă reține la… Bixad? De ce nu… înapoi la origini?
MT: Motivele sunt de ordin familial, deci nu întotdeauna putem face ce ne dorim, ci ceea ce trebuie …, însă atunci când suntem departe „întoarcerea la origini” o facem în inima și sufletul nostru, iar prin gând suntem mereu legați de locul devenirii noastre …

IM: Ce conține tezaurul României?
MT: Conform dicționarului, cuvântul „tezaur” are sensul de bogăție, avere, „pietre prețioase sau obiecte reprezentând valori spirituale” etc., dar evident nu la acest sens vă referiți, ci la cel figurat, de „patrimoniu spiritual al unei societăți, al unei epoci”, care include tradițiile și obiceiurile strămoșești, valorile morale transmise din generație în generație, istoria conținând faptele și sacrificiile înaintașilor, învățăturile religioase și, desigur, limba „ce-o vorbim” sau cum s-a exprimat atât de frumos poetul Alexe Mateevici: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”, adică istoria, limba și cultura, care ne definesc și ne reprezintă printre celelalte popoare ale lumii. Dar toate acestea n-ar exista, dacă n-ar exista oamenii care le creează. Așadar, trebuie ca înainte de toate să prețuim oamenii, să-i ajutăm să se ridice la grade tot mai înalte de educație, cultură și civilizație. Și să nu ne pierdem speranța, dacă nu vom reuși noi, vor reuși copiii, nepoții și strănepoții noștri. Întrebarea care s-ar pune acum este: Ce fel de țară le lăsăm?…

IM: Ce proiecte de viitor are scriitorul, jurnalistul Mihai Trifoi?
MT: Să-mi continui ca și până acum activitățile care mă preocupă. În 2019 sper să public volumul al doilea din cartea „În umbra timpului”, să particip la adunările culturale importante din această parte de țară, și la sesiunile de comunicări științifice organizate de Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Mureș, care acum funcționează sub egida Academiei Române, precum și la alte activități (lansări de cărți, prelegeri etc.). Nu vor lipsi nici munca de traducere, colaborările la diverse publicații și participarea la congrese și conferințe naționale și internaționale. Chiar și colaborarea cu dumneavoastră înseamnă pentru mine „un nou început”…

IM: Trăiți de zeci de ani în jud. Covasna. Municipiul Sfântu Gheorghe are o populație cu aproximativ 30% mai mare decât municipiul Sighetu Marmației. Puteți identifica/ enumera câteva puncte forte ale Sf. Gheorghe față de Sighet? Ce am putea învăța de la ei?
MT: În niciun caz aroganța și tendințele separatiste ale liderilor. De învățat s-ar putea lua ca exemplu o mai mare grijă față de curățenia și înfrumusețarea orașului, o mai bună organizare și mai multă atenție față de cei nevoiași, care dintr-un motiv sau altul nu-și pot crește și educa urmașii în mod corespunzător. De pildă, strada principală din centrul Sighetului; după 50 de ani am întâlnit parcă același trotuar tocit de pașii trecătorilor. Senzația de ceva schimbare o dau doar terasele cafenelelor și barurilor întâlnite la tot pasul. La una din acestea am poposit și eu și m-am așezat la o masă, lângă o cafea, să privesc puțin orașul copilăriei și oamenii, nu departe de stația de taxiuri. Treceau mulți tineri care nu păreau lipsiți de cele necesare traiului, unii coborau din mașini luxoase, ceea ce dovedea o stare de bine și prosperitate, deci un lucru foarte bun, o schimbare în bine. Și totuși trotuarul din fața mea arăta dezagreabil, vechi și murdar. Pe marginea lui câțiva câini de pripas se plimbau agale, așteptând probabil vreun stăpân la fel ca ei, dar care nu mai venea… La un moment dat de gărdulețul care împrejmuia terasa se apropie o fetiță de vreo zece ani și mi se adresă: „Dați-mi vă rog un leu!” Știam că este o zi de școală și am întrebat-o de ce e pe stradă cerșind și nu acolo unde trebuie, la școală, să învețe ceva bun pentru viața ei. Răspunsul dat m-a șocat: „Pentru că nu mă lasă mama”. Am dedus deci că fetița aceasta „își face veacul” în acea zonă, și m-am întrebat oare ce fac autoritățile, cei de la Protecția Copilului, să n-o fi observat nici unul dintre funcționarii acelei instituții ori alții, căci Primăria orașului este situată chiar la marginea acelui trotuar?! Acesta e doar un caz, însă nu și singurul. Să fie oare vorba de o anumită delăsare ori nepăsare pentru soarta semenilor? Dacă nu se iau măsuri, ce fel de viitor va avea acel copil și alții ca el? Acolo unde părinții sunt iresponsabili, cel puțin autoritățile să o facă! Chiar și trotuarul de care vorbeam ar trebui schimbat complet, Și de asemenea peisajul din fața gării – poarta de intrare-ieșire a călătorilor care vin sau pleacă cu trenul. Mai ales că vin în zonă mulți turiști din țară sau străinătate, la coborârea din tren ar trebui să li se ofere o priveliște care să-i ducă cu gândul la o „bună gospodărire” a orașului, însă peisajul este dezolant. Oare toți șefii umblă cu mașina, ei niciodată nu-și folosesc picioarele pentru a cunoaște realitățile direct, la fața locului? Să fie atât de preocupați de alte treburi, întotdeauna „mai importante”?

Un lucru lăudabil este buna aprovizionare a pieței alimentare, unde găsești tot ce vrei, dar aceasta se datorează în primul rând celor care vin cu produse proaspete de prin satele dimprejur, cât și micilor comercianți din zona de graniță. Fără îndoială, veți găsi și aici, la intrare, o „faună” ciudată, care trăiește nu din propria muncă, ci, am spune noi, din propriul risc… În rest, toate bune, istorie, tradiție, și un dram de conservatorism. Dar cu toate acestea, pe an ce trece Sighetul se extinde și se înfrumusețează și chiar dacă nu va ieși prea curând din zona ce se numea altădată „un târgușor de provincie”, are toate șansele să prospere în continuare…

IM: “Am fost și-om si”, spune maramureșeanul. Până când, ținând cont că Maramureșul, dar și țara se depopulează?
MT: Nu vă faceți griji, poporul nostru nu va dispărea, nici esperantiștii, și nici maramureșenii – cei care duc mai departe valorile și tradițiile de veacuri. Cei care altădată umblau cu coasa și desaga la munci prin țară, azi se plimbă în mașini de lux la Londra, Paris sau alte părți ale lumii, unde duc cu ei esența culturii și limbii române. Și ei se-ntorc mereu „la origini”, ca într-o transhumanță modernă, la cei pe care i-au „părăsit” pentru un trai mai bun, și după un timp mulți vor reveni la vatra strămoșească și vor ajuta la prosperitatea ei, iar Maramureșul va fi întotdeauna o regiune de bază a țării; chiar dacă azi dă impresia că ”se depopulează”, am convingerea că viitorul va schimba lucrurile în bine…

IM: Ce modele ar trebui să aibă/ să caute un tânăr al zilelor noastre?
MT: Tinerii de azi n-ar trebui să caute neapărat modele, ci să caute ca ei înșiși, prin pregătirea și comportamentul lor, să devină modele pentru ceilalți, căci dacă ne luăm după modelele de azi, cu unele excepții, s-ar putea ca țara noastră să nu mai ajungă niciodată acolo unde ne dorim. Oricum tinerii, în formarea lor, vor fi în bună parte influențați, ca și până acum, de părinți, profesori, anturaj, mass-media, mediul în care trăiesc și de mulți alți factori care le vor schimba în permanență cursul vieții. Important este, însă, cu ce valori culturale și morale ies în lume atunci când părăsesc „cuibul” familiei… Și cu regret trebuie s-o spunem că Educația în general lasă de dorit într-o societate încă aflată „în derivă”…

IM: Vă mulțumesc, ne vedem la Sighet peste câteva săptămâni și… multă sănătate și succes la cele… scrise!
MT: Și eu vă mulțumesc, deoarece prin interviul dumneavoastră mi-ați dat posibilitatea să-mi exprim liber gândurile și să mă simt legat din nou cu fire nevăzute de locurile copilăriei și formării mele în Sighet. În același timp aș dori să vă felicit pentru nobila dumneavoastră activitate în slujba semenilor în general și a comunității în care trăiți în special. Vă urez mult succes în realizarea proiectelor viitoare, sănătate și prosperitate sighetenilor și maramureșenilor!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – În Liceul “Dragoș Vodă”, “elvețianul” Ioan Bălin s-a îndrăgostit de… fizică! (autor, Ion Mariș)

Ne-am văzut pentru prima dată în urmă cu câteva luni, când Ioan Bălin se deplasa prin Maramureș și-a ajuns pe la Sighet pentru a rezolva în primul rând probleme “tehnice” dar, a combinat revenirea acasă cu momente de…. relaxare.

Deosebit de sociabil și amabil, absolventul Liceului “Dragoș Vodă”, Ioan Bălin, îmi dezvăluie o parte dintre rezultatele deosebite pe care le-a obținut, îmi descrie etapele pe care le-a parcurs spre performanță. Facultatea de Fizică a absolvit-o la Iași, la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” unde a și activat ca asistent universitar și lector între 1992 – 1997 la Facultatea de Fizică – catedra optică spectroscopie și lector cu delegație la Facultatea de teologie ortodoxă. După o specializare în domeniul investigațiilor științifice în restaurare-conservare la Paris, în 1997 a primit o bursă federală în Elveția unde a făcut un master de doi ani în Științele Mediului și a continuat cu doctoratul în Științe Atmosferice, la faimoasa EPFL (Ecole Polytechnique Federale de Lausanne). La Laussane s-a ocupat de poluarea aerului și de schimbările climatice fiind implicat pe această direcție încă din anul 1999, iar în 2004 a obținut titlul de doctor la EPFL în științele atmosferice. Teza lui s-a focalizat pe tehnica laser (LIDAR) de măsurare a atmosferei terestre și a fost implementată la cel mai înalt observator atmosferic din Europa, cel de la Jungraujoch la 3.600 m altitudine în Alpii elvețieni.

Fizicianul cu doctorat în științe tehnice lucrează deja de mai mulți ani în Elveția, acolo predă cursuri de fizică aplicată la Înalta Școală de Inginerie și Gestiune din cantonul Vaud (HEIG-VD), dar mai are și un business de succes, vechi de 12 ani, derulat prin firma EnviroScopY SA din Elvetia și SC EnviroScopY SRL din România (Iași). Ambele firme s-au focalizat pe diverse proiecte de cercetare și dezvoltare, dar oferă și o gamă largă de echipamente pentru monitorizarea mediului. Mai nou, firma lui Ioan Bălin și-a transferat filiala din România de la Iași la Ocna Șugatag și speră ca și Maramureșul să beneficieze de proiecte inovative în parteneriat public-privat.

La prima vedere, Ioan Bălin poate părea un om nemulțumit cu anumite aspecte din activitatea lui, dar, de fapt, așa l-am perceput, este doar încărcat cu foarte mult entuziasm și energie. Este o persoană, în mod sigur, în continuă căutare și “alergare”. Își dorește mai mult, cercetează, se întreabă, caută soluții pentru a face ceva și pentru Maramureș, pentru Sighet. Am stat de vorbă destul de mult timp și, la final, ne-am propus să demarăm împreună niște proiecte. Nu știu ce vom reuși, dar am mare încredere când tratez cu un absolvent eminent de… ”Dragoș Vodă”. Știu că suntem mici în lumea asta relativ imensă dar, fiecare acțiune, idee, pentru care luptăm și pe care ne dorim să o concretizăm e un pas pentru a mișca lucrurile, pentru a ne bucura de schimbări pozitive.

Ion Mariș (IM): Domnule Ioan Bălin, cum s-a întâmplat, cine v-a facilitat apropierea de fizică? A fost… dragoste la prima vedere?
Ioan Bălin (IB): E foarte clar că entuziasmul tânărului proaspăt numit profesor Ioan OPRIȘ a aprins flacăra interesului pentru fizică. Ambianța competitivă de studiu din acele vremuri și dorința unui copil de la Budești de a deveni „domn” au întreținut și ele focul pasiunii. Dragoste la prima vedere cu fizica nu știu, dar, sigur, de 30 de ani pare o căsnicie durabilă. 🙂

IM: Profesorul de fizică de la Liceul ”Dragoș Vodă”, dr. Ioan Opriș căruia i-ați fost elev, azi profesor universitar la Universitatea de Medicină Veterninară București și profesor asociat la Universitatea din Miami – USA, mi-a vorbit, în urmă cu câteva luni, deosebit de elogios despre dumneavoastră. Colaborați?
IB: După mulți ani ne-am revăzut la Lausanne, în 2018 și am depănat amintiri frumoase. Domeniile noastre sunt complementare, dar putem avea interese comune. Dânsul e în mod „turbo” în mediul academic și de cercetare în biofizică în timp ce eu în fizica aplicată și business pe mediu. Prof. Opriș circulă cu avionul pe tot globul, în timp ce eu cu mașina și doar în Europa. El merge cu viteză spre Nobel eu sunt cu „încet, dar sigur” în spirit de cetățean elvețian.

IM: Ați absolvit Liceul ”Dragoș Vodă” în anul 1987 și apoi ați ales Iașul. Nu era mai convenabil Clujul?
IB: Aici e o poveste mai lungă. De fapt, eu am picat la București în vară și cum erau rămase niște locuri pe toamnă la Iași am decis să merg la loterie (zeci de candidați pe loc). Culmea e că am reușit și atunci am realizat cât de important e să poți să te ridici din “groapă” și să continui lupta, că gropi viața îți pune destule la dispoziție.

IM: Domnule Ioan Bălin sunteți un om de… poveste. O televiziune din România v-a găsit în Elveția și v-a distribuit în “rolul principal”. Ce făceați acolo, în creierul munților?
IB: Da, era nu o televiziune din România, ci chiar Televiziunea Română, dra. Irina Nistor de la emisiunea „Cu ochii în 4” prin 2003. Eram, de fapt, la Observator, la 3.600 metri pe final de teză. Cameramanul era cel care a filmat în studioul 4 la revoluție. Eu am crezut că emisiunea va fi despre schimbări climatice. Până la urmă am jucat rolul, fără să realizez, unui bun român (super-maramureșeanul de pe acoperișul Europei), exemplu pentru migrația românească foarte blamată la acea vreme, înainte de intrarea României în EU. Cu toate acestea am reușit să transmitem încă de acum 15 ani de zile că plouă la 3.600 m, în anul 2003, și ghețarul Aletsch, cel mai lung din Europa, se topea în ritm accelerat!!!

IM: Sunteți specialist în schimbări climatice și poluarea aerului. Aveți un puternic background. Vă ajută asta în relația cu România?
IB: Da, dar de fapt e invers. Asta a ajutat România. Deși nu-mi place să mă laud, chiar detest, nu am cum să nu vă spun ca în anii de după teză am încercat și reușit să conving un grup de tineri cercetători ambițioși de la Măgurele (INOE) să se lanseze în cercetarea atmosferică și acum sunt lideri europeni și mondiali în ceea ce fac. Au obținut multe finanțări și mă mândresc cu realizările lor. Am avut și vreo 3-4 colaboratori pe care i-am îndrumat să ajungă și ei doctori în științe tehnice. În fine, prin implicarea în România în acest domeniu, am reușit să creez și să păstrez în acești 12 ani, în medie, vreo 10 locuri de muncă.

IM: Ați avut destul de multe proiecte implementate în România. În ce au constat acestea?…
IB: SC EnviroScopY SRL de prenume ESYRO, născută în 2006 la Iași, a avut proiecte de cercetare, dezvoltare, inovare, mai ales în partenariat public-privat. Am ales ca exemple primul și ultimul proiect. În 2007 am reușit să cartografiem cu înaltă precizie toată albia Dunării de la Drobeta la Tulcea. Un șantier faraonic cu două avioane și echipe la sol. Rezulatele sunt folosite de Ministerul Apelor pentru a identifica zonele inundabile și măsurile de protecție a populației și de reabilitare economică și ecologică a luncii Dunării (proeictul REELD).

În 2019, vom finaliza un proiect comercial privat mandatat de către ESA (European Space Agency). Este vorba de realizarea unui telescop zis „ Fly-Eye” (ochi de insectă), care trebuie să vadă o minge de tenis la 1.000 de km pentru a fi capabil să detecteze un asteroid de zeci de metri dimensiune cu 2-3 săptămâni înainte de a lovi planeta noastră. ESYRO a fost responsabilă de modulul opto-mecanic, oglinda principală, care este deja executată și livrată la partenerul italian. Multe din proiectele noastre pot fi consultate pe www.enviroscopy.ro.

IM: Cum a apărut ideea unui business în paralel, Elveția – România? Este totuși România atractivă?
IB: Da, a fost o perioadă intensă și încă mai este nevoie, mai ales în domeniul mediului, de multă tehnologie și know-how din Elveția spre România. Sigur că acum au apărut foarte multe firme pur comerciale concurente, unele chiar oportuniste. EnviroScopY combină cercetarea cu soluția. Diferența este exact ca între dispensar și spital. Dacă e serios și grav mergi la spital, adică vii la noi.

IM: În oferta firmei EnviroScopY se menționează că sunteți “activi în domeniul produselor și serviciilor de monitorizare a parametrilor de mediu”. Dați-ne mai multe detalii, vă rog!
IB: Sigur, adică monitorizarea elementelor de mediu aer – apă – sol. De exemplu, stații meteo sau de măsură a poluării aerului. Măsurători de radon (nu prea se știe), un gaz radioactiv cancerigen care se strecoară în casele oamenilor și soluții de a scăpa de el. Noi efectuăm și eșantionări și analize de apă și sol, iar o bună perioadă am fost lideri în bilanțuri de mediu și studii de impact.

IM: Cum se împacă business-ul cu activitatea didactică, de cercetare și dezvoltare?
IB: Se împacă doar dacă lucrezi zi și noapte, inclusiv în week-end. E un avantaj, totuși, să fii la catedră și să dai studenților exemple reale pe care le-ai făcut tu. Eu, de fapt, am înțeles acum că la modul ideal, un profesor ar trebui întâi să activeze în economia reală și apoi să aibă pretenția că are ce sa învețe pe alții. Din păcate, școala e paralelă de multe ori cu viața economică, de unde ni se trag toate problemele social – economice. Noi avem, de exemplu, probleme de sănătate, economice, relaționale, societale, de minorități, educație civică, gestiunea informațională, de resurse energetice, climatice și de nutriție. Ori, noi facem zeci și sute de probleme de fizică, chimie, biologie, matematică etc., fără a explica de ce și motivația pentru ce!!!

IM: Schimbările climatice sunt chiar atât de… agresive în acest moment sau e vorba, mai mult de… prevenție?
IB: După mine, DA, e o problematică reală. În schimb, nu știu dacă prea-incriminatul CO2 este buba problemei. Eu consider că mai importantă este molecula de apă H2O și problematica perturbării ciclului apei în natură, care este capitală pentru că e non-lineară, mai complexă și mai palpabilă ca efect direct. De fapt, apa este o moleculă cu efect de seră și, cu cât e mai cald, cu atât avem mai multă apă în atmosferă, care generează căldura și tot așa un ciclu infernal. Acest ciclu numit și feedback pozitiv, în termeni științifici, duce la inundații și secete, adică la fenomenele extreme cu care ne confruntăm. De fapt, fenomenele extreme sunt de genul rar și rău. Asistăm la un fel de digitizare 0-1 a atmosferei. Ori murim de cald ori de frig, ori nu avem deloc zăpadă ori munți de aur alb, ori nu plouă deloc luni de zile, ba avem indundații severe etc. Unde sunt fenomenele soft de mică intensitate și mai dese? Ar mai fi doi alți parametrii de urmărit, ozonul (vara) și aerosolii (iarna), care afectează direct sănătatea oamenilor și care sunt exacerbați de schimbările climatice. Remarcați că eu folosesc termenii perturbare – schimbare și nu încălzire globală, după mine, un termen ”politiquement correct”, baza de lucru, aș zice, a unor secte de sorginte ecologică. Ca simplu observator pe o bază de timp de jumătate de secol, pare-mi-se că diversitatea climatică s-a redus simțitor, parcă cele patru anotimpuri au devenit două. Ghici ciupercă care sunt acestea?!

IM: Elveția mi se pare a fi o țară destul de reticentă cu străinii. Cum sunt priviți românii? Cum i-ați… “convins” pe elvețieni?
IB: În pofida unor idei preconcepute, Elveția nu este reticentă deloc pentru că, un sfert din elvețieni sunt străini sau foști străini deveniți cetățeni elvețieni după cam 10-12 ani de sejur. Deci, nu există nicio țară în lume mai primitoare ca Elveția. Aș înlocui termenul „reticență” cu „exigență”. Da, Elveția este extrem de exigentă cu respectarea legii și a regulilor de viață și de muncă. Comunitatea română din Elveția este în mare parte o elită (nu doar intelectuală) a diasporei românești și este foarte apreciată. Personal, nu știu dacă am convins, dar am încercat să respect regulile elvetice și am muncit foarte mult. A contat și faptul că din prima secundă m-am îndrăgostit de sistemul democratic și civic elvețian și de întreg setul de valori. Apropo, eu nu am să înțeleg niciodată de ce EU nu „plagiază” acest sistem de democrație directă participativă, de vot prin corespondență și de guvernare proporțională votului care excelează de la 1291 într-un mediu multietnic cum este Elveția?! Dar am putea vorbi mult despre acest model politic care, se pare că devine din ce în ce mai cerut pe piața democratică europeană.

IM: Cu puțin timp în urmă ați inaugurat sediul firmei de la Ocna Șugatag. Cum poate beneficia Maramureșul, Sighetul de know-how-ul dumneavoastră?
IB: În 2018 am mutat firma din Iași la Ocna Șugatag, chipurile, să moară acasă. Însă, eu sper că altfel n-o spovedește nimeni că e păcat mare să nu încercăm un nou ciclu și în Maramureș cu proiecte specifice zonei. În primul rând, am luat contact cu Universitatea de Nord din Baia-Mare și UBB din Cluj pe partea de cercetare – dezvoltare – inovare. Apoi, cred că mi-aș dori mult să ajutăm la relansarea învățământului profesional cu un proiect pilot în parteneriat cu un liceu din Sighet pe o meserie necesară și cerută pe piața muncii sau tradițională specifică. Apoi, sunt câteva urgențe: restaurarea – conservarea patrimoniului în lemn al Maramureșului, dezafectarea minelor, mai ales a celor radioactive (radonul) și a altor zone poluate, o stație de analiza calității aerului și apei și de meteorologie la Sighet și… de idei chiar nu duc lipsă, doar că nu mai am 25 ani.

Fizicianul doctor Ioan Bălin continuă să îmi vorbească foarte convingător despre perspectivele extraordinare pe care le are România, Sighetul. Oportunitățile trebuie… exploatate, mă avertizează cu o retorică tipică omului de afaceri, iar discuția noastră ar trebui – așa cădem de acord! – să aducă și rezultate extra jurnalistice. Continuăm în aceeași notă optimistă. Am devenit prieteni!

IM: După pasiunea ta extremă pentru fizică, ce urmează pe locul doi?
IB: Strict pe partea profesională și a centrelor de interes, eu sunt din fire foarte curios și deci, tot ce ține de fizica aplicată mai ales în domeniul mediului și al patrimoniului cultural, mă interesează. Deviza firmelor mele este, de altfel „Să construim viitorul, păstrând trecutul!”

IM: Care sunt atuurile unui cercetător?
IB: Un cercetător în domeniul cercetării aplicate trebuie în primul rând să fie capabil să identifice o problemă societală reală și să caute soluții. Dacă elaborarea soluțiilor e costisitoare, trebuie să fie capabil să obțină finanțări sau măcar co-finanțări, să facă parteneriate și să fie atent cu proprietatea intelectuală a rezultatelor cercetării. Trebuie să fie așa de pasionat încât să lucreze zi și noapte, pe ploaie și zăpadă, pe caniculă și în week-end și să reușească în aceste condiții să aibă și o viață de familie. Să știe să comunice, să publice și să vândă rezultatele și, ideal, să le aplice în produse și servicii cu parteneri industriali sau să lanseze un start-up care să valorizeze. În fine, ideal ar fi să fie cu adevărat inovativ (să rupă gura târgului de genul celor de la mărul mușcat) sau măcar să facă o treabă de tip 3A: Altfel – Altundeva – Altceva.

IM: Bugetul pentru R&D trebuie să fie… consistent?
IB: Din păcate, pentru cercetarea aplicată trebuie pe lângă pasiune, voință și idei, și materiale și echipamente. Oamenii trebuie să fie motivați și de salarii și trebuie să aibă „jucării performante” cu care să lucreze. Inovativ aici ar fi să poți face mult cu puțin, nu e exclus și ține de eficiență.

IM: Ești specialist LIDAR. Spune-ne mai simplu, despre ce este vorba?
IB: Văleu! Apoi LIDAR-ul ăsta e văr din frați cu RADAR-ul. Diferența e că tehnica Radar se folosește de micro și radio unde, în timp ce tehnica Lidar e pe bază de laser (adică, de lumină de fapt). Instrumentul are un emițător laser pulsat și ca receptor un telescop. Laserul trage într-o țintă sau în atmosferă, de exemplu, și telescopul recuperează ecoul/retro-difuzia. Aplicațiile Lidar sunt multiple. Se pot determina dimensiunile geometrice ale unui aerosol – cristal de gheață – nor, dar și proprietățile optice și concentrațiile lor. De exemplu, cu Lidar-ul folosit pe avionul din proiectul cu Dunărea, am reușit să facem topografia albiei, dar se poate determina și anvergura vegetației (biomasa). Practic, avionul tocmai sosea din Georgia unde a măsurat arborii dintr-o pădure. Dar nu cred că e nevoie în Maramureș de Lidar pentru păduri din motiv că se pot număra câți arbori au mai rămas și manual de către pădurarii noștri. (Râde)

IM: Te consideri un om împlinit?… În ce constă împlinirea individuală?
IB: Pe partea profesională cât de cât e OK. Deși aș fi vrut să fiu actor, oameni ca profesorii Opriș, Vișovan, Motogna, m-au plasat pe altă orbită. Nu-i bai! Sunt bucuros că am o mică familie și m-aș fi considerat împlinit cu adevărat dacă aș fi avut o șatră de plozi. Acuma am rezolvat oarecum partea cu “plozii”, că am avut mii de studenți atât în România, dar mai ales în Elveția, în cei 10 ani de catedră academică. Toți studenții mei sunt de fapt copiii mei, dar soția mea nu știe și nici ei. Pe frustrarea cu actoria mă duc la cursuri ca pe scenă. Atâta timp cât nu dă nimeni în mine cu ouă stricate sau ”porodici”, continui așa. Împlinirea individuală în viața în care nu am ales să venim și nici nu prea dorim să plecăm, oricum, e să ai un job care să-ți placă și să știi să-l faci bine, o familie cu urmași și cât mai multă lume care să te pomenească pentru lucrurile bune, pentru ajutor sau, pur și simplu, pentru că te-au cunoscut. Ideea e să lăsăm cât mai multe urme pozitive, materiale și imateriale, generațiilor viitoare.

IM: În ce țară ți-ai dori să te stabilești, la un moment dat, definitiv?
IB: Nu știu, pentru că eu sunt stabilit în Elveția, dar e dificil, pentru că eu, de fapt, încă nu cred că am plecat cu adevărat din România. E o stare de ambivalență pe care cred că cei din diaspora o cunosc: trăiesc în Elveția cu problemele din România!

IM: Ce gen de business ai iniția la Sighet – Ocna Șugatag, făcând abstracție de preocupările actuale?
IB: La Sighet, poate un birou de consultanță de mediu pentru privat și instituții publice sau/și un parteneriat public – privat cu un liceu pentru un proiect pilot de învățământ profesional. La Ocna, mai adecvat ar fi un micro-centru de sănătate pentru detoxifiere și prelungirea speranței de viață a maramureșenilor.

IM: Se spune că Maramureșul are un peisaj asemănător cu cel din Elveția. Adevăr sau… mit?
IB: Puțină geografie helvetică. Elveția are trei mari elemente geografice: Munții Jura (1.600-1.800 m max), Munții Alpi (peste 4.000 m) și între cele două lanțuri muntoase este Podișul Elvețian (400-800 m) care se întinde de la Geneva la Zürich. Maramureșul duce mult cu Jura. Ghiciți unde stau? La St-Croix (Sfânta Cruce), o localitate la 1.000-1.500 m în Jura (partea din canton Vaud) unde sunt și piste de ski de fond și alpin. Peisajele, vara, sunt verzi și toamna, adevărate acuarele. Deci, adevărat pentru Jura elvețiană și mit pentru Alpi, care sunt granitici, impresionanți, dar fără verdeață.

IM: Întreabă-te ceva… super interesant!… și răspunde!!
IB: De ce am răspuns la acest interviu?… De plăcere și din respect, în amintirea unor vremuri (adolescența) – locuri (Sighet) – oameni (dascălii mei de la ”Dragoș-Vodă”) care marchează o viață de om.

IM: Mulțumesc mult domnule Ioan Bălin pentru discuția deosebit de interesantă pe care ai… întreținut-o. Sper să reușim și să colaborăm cu diverse proiecte!
IB: Deja am început cu acest interviu! Vă doresc un 2019 fericit cu multă sănătate necesară punerii în fapte a multor gânduri bune și ”La mulți ani!” de Sf. Ioan la toți ionii pozitivi și negativi…

Numa’ bine, rău la nimé!

Ion MARIȘ




#CNDV100: Nicholas Cantoni, un CNDV-ist ce se perfecționează la Rouen (Franța)!

Mai sunt oare tinerii legați de locurile natale?… E o întrebare, desigur, retorică! Cred că azi, mai mult ca oricând, tinerii sunt tentați de libertatea de mișcare, de oportunitățile fără frontiere și-și construiesc viitorul pe baze strict profesionale. Ubi bene, ibi patria!

Nicholas Cantoni, absolventul Colegiului Național “Dragoș Vodă” a plecat urmându-și pasiunea, spre capitală, fiind acceptat student la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București, Facultatea de Arhitectură, secția Arhitectură.

La începutul acestui an universitar, acum când se află spre finalul studenției, a decis să facă un pas mai mare și a ajuns la… Rouen (Franța), printr-o bursă Erasmus obținută de la Școala Națională de Arhitectură a Normandiei.

La un moment dat, Nicholas mi-a fost elev și, cunoscându-l, m-am gândit să-l provoc la o discuție, având în el un interlocutor serios, pentru a înțelege cum își managerizează drumul în viață… tinerii absolvenți CNDV – iști în zilele noastre.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV în 2013. Cum au trecut ultimii cinci ani din viața ta?
Nicholas Cantoni (NC): Vreau, în primul rând, să vă mulțumesc pentru această provocare, mă simt onorat să împărtășesc gândurile, sentimentele și experiențele mele cu publicul. Călătoria mea profesională din ultimii cinci ani de studiu a fost o adevărată aventură și a cunoscut multe trepte de evoluție. În urma terminării liceului la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, am fost acceptat la Universitatea de Arhitectură-Inginerie din Lyon în Franța, însă, posibilitățile financiare m-au determinat să-mi direcționez atenția către Facultatea de Arhitectură din Cluj unde am fost admis, dar la taxă. În urma examenului de la Universitatea de Arhitectură din București unde, din păcate, din lipsa mea de atenție nu am fost admis, mi s-a oferit oportunitatea de a da examenul de admitere la secția Conservare-Restaurare de Arhitectură din Sibiu din cadrul Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București unde, de altfel, am fost admis primul. Am studiat și m-am dedicat timp de trei ani studiului conservării și restaurării monumentelor de arhitectură la această facultate, decizie care s-a dovedit a fi ulterior una dintre cele mai bune pe care le-am luat vreodată pentru că, această specializare mi-a direcționat sensibilitatea și înclinația spre un domeniu extrem de greu și complex al arhitecturii, cel al protecției, conservării și restaurării patrimoniului cultural care, cred că-și va pune amprenta în munca mea din prezent și viitor. În urma absolvirii acestei facultăți și licențierii mele în conservarea și restaurarea patrimoniului, m-am decis să continui la Facultatea de Arhitectură din București, secția Arhitectură, dorință și ambiție de mult sedimentată în aspirațiile mele de viitor. În urma promovării examenului, știam că următorul meu țel este studiul arhitecturii și obținerea gradului de arhitect. În București, am intrat direct în anul de studiu III de arhitectură, unde, în următorii doi ani, m-am dedicat intens studiului în acest domeniu. În urma obținerii unor rezultate foarte bune, în anul IV de studiu de arhitectură m-am decis să aplic la schimbul internațional de studii Erasmus în una dintre țările mele predilecte de altădată, Franța, țară cu tradiție în domeniul arhitecturii. De această dată, Lyonul cu dublă specializare nu mai era disponibil dar, cu multă încredere am ales Universitatea de Arhitectură din orașul Rouen, capitala regiunii franceze Normandia, universitate foarte bună de arhitectură, pol predilect atașat Parisului care se află într-o vecinătate mai calmă decât a tumultoasei capitale a acestei țări. Și acum… iată-mă aici! În ceea ce privește căutarea unui job, practic în domeniul arhitecturii nu te poți angaja ca arhitect cu normă întreagă decât după obținerea diplomei și gradului de arhitect. În timpul studiilor știam că practica de arhitectură și experiența sunt extrem de importante așa că încă din timpul acestor ani, vacanțele de vară le-am consacrat muncii concrete în acest domeniu, ca asistent proiectant în birourile unor arhitecți importanți din București și Sibiu, iar în ultima vară am luat parte chiar și la unele proiecte importante ale Institutului Național al Patrimoniului din București cu ocazia aniversării Centenarului României. De asemenea, sub îndrumarea unor importanți profesori din Sibiu: d-na lect. dr. arh Olasz Gabriella, d-lul prof. dr. arh. Kovacs Kazmer, d-lul conf. dr. arh. Eugen Valeriu Drăgan, cărora le sunt recunoscător, mi s-au publicat două articole importante: unul a fost inclus în anul 2016 în volumul anuar al Academiei Române, secția Istoria arhitecturii și urbanismului din România, iar al doilea articol a fost inclus în unul din numerele anului 2017 ale revistei Arhitectura, cea mai importantă revistă de arhitectură contemporană românească.

BO: Cât te-a ajutat liceul/colegiul în identificarea pasiunii tale?
NC: Recunosc faptul că unul dintre cele mai bune licee din Maramureș, Colegiul Național „Dragoș Vodă” m-a format în numeroase domenii. În primul rând, în domeniile exacte: în Matematică, care a fost una din primele mele iubiri, domeniu în care am fost și olimpic, în Fizică, în Chimie, în Biologie, în Informatică, dar și în numeroase domenii umaniste: Limba și literatura română, Limba franceză, Geografie, Istorie, Filosofie, Logică etc. Din păcate, în domeniul arhitecturii, colegiul nu a fost capabil să mă îndrume și să mă pregătească pentru examenele ulterioare. Mulțumesc însă, în acest sens, d-lui profesor Petru Bârsescu, actualmente retras din activitatea la catedră, care s-a ocupat de mine în sensul studiului desenului de arhitectură, pentru pregătirea mea la examenele de mai târziu în domeniul meu predilect, arhitectura. Dânsul a avut răbdarea, bunăvoința și stăruința în a mă pregăti spre a face primul pas în formarea mea ca arhitect. Dânsul mi-a împărtășit arta de a desena corect, antrenamentul de a avea o vedere bună în spațiu și tehnica de a construi compoziții de arhitectură, urbanism și design armonioase, abilități absolut necesare examenului de admitere la Facultatea de Arhitectură.

BO: Cărui profesor sau căror profesori de la liceu i-ai/ le-ai mulțumi în mod special?
NC: Le mulțumesc în acest sens d-nei profesor Lozbă Raluca pentru interesul pe care mi l-a insuflat pentru literatura română și universală, d-nei Colopelnic Luminița pentru răbdarea și dedicația pregătirii mele pentru limba franceză și promovarea examenul DELF, d-nei Mihalache Georgeta pentru plăcerea și pasiunea studiului Chimiei, d-lui Huber Ștefan pentru rigoarea studiului Fizicii și tuturor celorlalți profesori pe care i-am avut.

BO: De ce arhitectura? Este o meserie cerută pe piața muncii?
NC: Motivul pentru care am ales arhitectura este și el multicauzal. Prima rațiune pentru care am ales acest domeniu este unul involuntar, aș spune chiar instinctiv, dorința de a construi ivindu-se în mine încă din perioada copilăriei când îmi petreceam mare parte din timp „construind” clădiri din piese de Lego. Pe măsură ce am crescut, motivul rațional pentru care am ales acest domeniu a devenit tot mai clar: arhitectura este unul din puținele domenii, poate cu adevărat singurul care unește tehnicul, științificul, materialul și realul cu arta, impalpabilul, poezia umană. Este, așadar, “știința și arta de a construi” cum spune și marele arhitect și restaurator din secolul al XIX-lea, controversatul Eugène Violet-le-Duc. În ceea ce privește întrebarea dacă acest domeniu este cerut sau nu pe piața muncii, pot spune din proprie experință, cu tristețe, că pe piața română arhitectura este un domeniu problematic, existând o mulțime de polemici în ceea ce privește poziția pe care o are arhitectul în societate, aceea că, în realitate, în țara noastră arhitectul nu este altceva decât un birou care proiectează și semnează pe bandă rulantă în schimbul unei sume de bani căutând supraviețuirea și profitul, cu excepții, evident. Nu vreau să fiu chiar atât de cinic. Deci, ca să vă răspund la întrebare, pot spune că e o meserie cerută pe piața muncii, însă, în alte scopuri decît cele pentru care a fost creată, din păcate. Dar, ca să rămânem într-o notă optimistă, am încredere în faptul că totuși, aceste probleme se vor rezolva căci, răului nu-i este dată decât secunda, în schimb, binelui și prosperității îi este dată eternitatea. Am încredere în dorințele societății care vrea să se schimbe, în mulți tineri și colegi de vărsta mea care-mi împărtășesc ideile și idealurile și în tinerii de mâine cu care împreună vom schimba această situație.

BO: Îți dorești să practici profesia pe care ți-ai ales-o în România sau preferi un job pe alte meridiane?
NC: Este o întrebare potrivită și nepotrivită în același timp, dificilă, dar realistă. Este evident că nu putem face scenarii predefinite, însă, dacă o luăm în acest mod, eu văd două scenarii posibile, nu unul. Va rămâne la latitudinea mea să aleg, bineînțeles, în cele din urmă, opțiunea cea mai bună. Știți cum se spune: „Nu poți călări doi cai deodată.” Prima mea posibilitate în conformitate cu prima mea specializare ar fi să rămân în România să practic arhitectura în domeniul reabilitării, restaurării, conservării, inventarierii de arhitectură, secțiune la care România stă foarte prost și în care este neapărată nevoie de specialiști. Dar, în mine există și dorința de a proiecta și de a concepe arhitectură contemporană, modernă. Există în mine și foc creator. Din acest punct de vedere pot spune că România nu este un mediu propice și cred că am motivat mai sus de ce. Din acest al doilea punct de vedere mă văd pe mine, ca arhitect realizat personal și profesional, mai degrabă aici, în Franța, unde mediul cultural, poziția importantă pe care o are arhitectul în societate și legislația foarte serioasă din domeniul arhitecturii și a urbanismului pusă în aplicare, construiește un mediu mult mai propice practicării profesiei.

BO: Cum e școala de arhitectură franceză comparativ cu cea românească?
NC: Despre această comparație cred că s-ar putea scrie un roman întreg, de dimensiunile Annei Karennina de Lev Tolstoi poate. Aș pune accentul pe faptul că școala românească de arhitectură este o școală foarte bună, foarte consistentă, foarte completă, riguroasă în detaliu, tehnică, demersul proiectului, studiu și profesori excelenți; însă, problema este că nu are suflet, nu are chintesență și metodologia proiectării în arhitectură. Nu are direcție proprie. În cadrul atelierelor de proiectare, de multe ori trebuie respectată ideologia profesorilor nelăsând libertate dialogului dintre profesor și student. Alteori, contrazicerile dintre doi profesori pot da consecințe catastrofale în mintea și încrederea de sine a unui student arhitect. Orice refuz, opunere, dubiu din partea studentului sunt văzute ca o dezertare de război. „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”… Ori, această idee este total greșită fiindcă aceste nepotisme și lingușiri, absența dialogului adevărat cu profesorul duc la situația existentă, la stagnare și prăbușirea instituției. După părerea mea, profesorii, în toată autoritatea lor, nu trebuie să ignore și să extermine spiritul creativ al fiecăruia și nu ar trebui să subaprecieze potențialul din fiecare student. Ba dimpotrivă, profesorul trebuie să ajute la realizarea fiecărui proiect și să se muleze personalității fiecărei propuneri. Acest lucru trebuie să fie un motiv de bucurie, nu de invidie. În acest sens, pot spune cu convingere că, spre deosebire de școala românească, în școala franceză este dezvoltat acest potențial al propriei viziuni a studentului. Profesorul arată calea, însă studentul este cel care o clădește prin propriul său efort, în limitele și regulile jocului, căci aceste impedimente potențează și nu strivesc puterea de imaginație, cum bine știm. De asemenea, îmi place faptul că în Franța studenții sunt tratați de profesor în mod imparțial. Nu există favoritisme de niciun fel. Iubesc aceast spirit și deschidere urmate de școala franceză în cele douăzeci de universități ale sale răspândite în toată țara, fiecare cu spiritul și caracteristicile ei proprii, fiecare cu povestea și chintesența proprie, cu relația specială diferită ce se stabilește între profesori și studenți. Una dintre aceste povești le trăiesc chiar eu acum.

BO: Profesia de arhitect aduce după sine, în afară de partea de provocare, și satisfacții materiale adecvate?
NC: În România din păcate, dincolo de provocare, arhitectura nu este plătită conform cu efortul și asiduitatea arhitectului. Nu există un raport corect între eforturile depuse și remunerări, problemă de altfel prezentă nu numai în acest domeniu.

BO: Nicholas, ce sugestii ai pentru tinerii ce sunt în căutarea unui drum în viață?
NC: Sugestia mea pentru acești tineri este ca ei să-și urmeze dorința având în minte două obiective: să le placă, dar și să fie perseverenți în studiu și practicarea meseriei, adică să se și priceapă. Aceste două lucruri sunt indispensabile oricărei vocații. După cum spunea duhovnicul meu, fostul protopop romano-catolic din Sighetu-Marmației, părintele Szinovacs György: ” În meseria pe care trebuie să ți-o alegi, trebuie să ai vocație, nu delegație”. Să nu renunțe niciodată, să nu se lase impresionați de piedicile pe care ți le oferă viața, să fie persistenți în convingerile lor bune despre viață și profesie și să se purifice de principiile rele care deteriorează societatea de azi.

BO: Ce crezi că s-ar putea face la/ pentru Sighetu Marmației din perspectiva specializării tale, conservare și restaurare?
NC: Această întrebare mi se pare o întrebare prea localizată în teritoriu. Problema în România o fi ea și locală, dar, în primul rând, e generală. Din perspectiva primei mele specializări, conservarea și restaurarea patrimoniului, nu în Sighet e problema, ci în toată România în general, în proporții mai mici sau mai mari. Legislația românească deficitară în domeniul restaurării, conservării și reabilitării, face imposibile operațiunile de mentenanță, conservare, reabilitare și restaurare corectă a monumentului de arhitectură. Responsabilizarea este și ea pusă sub semnul întrebării. În acest sens, recomandarea trebuie să devină obligație pentru salvarea oricărui monument. Există de asemenea o ignoranță acută în societatea românească în ceea ce privește viitorul unei mari părți a patrimoniului aflate în ruină. În linii mari, pentru binele patrimoniului, inclusiv cel din Sighet, este necesară crearea unei legislații corecte în urbanism și arhitectură. Ignoranța din partea Parlamentului, Guvernului și autorităților care se bazează mai mult pe fondurile europene și mai puțin pe propriile investiții, trebuie combătută prin culturalizarea și educarea tuturor claselor sociale în sensul păstrării și îngrijirii patrimoniului cu restaurări locale, unde este neapărată nevoie. Nu purtăm doar responsabilitatea proprie, ci și a unei întregi civilizații pe umerii fiecăruia dintre noi. Numai în aceste condiții restauratorul/ arhitectul își poate juca rolul în mod corect și optim.

BO: Care sunt treptele de parcurs, din punct de vedere profesional, în ascensiunea unui arhitect?
NC: În primul rând, avertizez cititorii că domeniul arhitecturii este un domeniu complex, departe de superficialitatea cu care este abordat și tratat astăzi. Necesită încă dinaintea facultății o pregătire asiduă în desen tehnic și desen liber, pregătire de care orice bobo-student în arhitectură dispune, sau ar trebui să dispună. Odată intrați în universitate, anul I începe cu muncă multă și schimbarea conceptelor pe care le știau bobocii înainte. E o nouă lume care ți se prezintă în față, o lume care caută pasiunea și transpirația studentului pentru reușită. După muncă asiduă, studentul trebuie să reziste provocărilor și noilor informații pe care le dobândește în fiecare an. De la tema de proiect de arhitectură din anul I dată și formulată de profesor, studentul va ajunge în ultimul an de facultate să-și elaboreze propriul proiect, propriul studiu urbanistic, propriul context. În afară de munca din universitate, studentul nu trebuie să refuze și activitățile extrauniversitare, work-shop-urile, stagiile, eventualele șantiere pe care le poate experimenta care nu fac altceva decât să-i dezvolte spiritul tehnic, dar și cel creativ. De asemenea, experiența reală în domeniu este foarte importantă. Studentul de arhitectură trebuie să-și găsească job-uri extrașcolare care să-i asigure contactul și contractul cu lumea reală unde munca și remunerarea sunt importante: arhitectul practicant, inginerul, comanditarul proiectului, autoritățile cu care se discută și mediază validarea proiectului și începerea șantierului (Primăriile, Consillile Locale, Direcțiile de Cultură, Pompierii, Direcția Mediului etc.). Aceste experiențe dobândite sporesc valoarea studentului făcându-l mai pregătit atunci când devine arhitect cu ”acte în regulă”.

BO: Care sunt pasiunile tale extra-profesionale?
NC: Hmmm… Pot spune că am multe pasiuni extra-profesionale. Încă din perioada mea de școlar eram multilateral orientat. Îmi place foarte mult muzica în cel mai nobil sens: muzica clasică (polifoniile renascentiste, concerto-urile marilor preclasici precum Bach, Vivaldi, Corelli, Locatelli etc, romantismul lui Chopin & friends și provocarea neoimpresioniștilor din prima jumătate a secolului XX), dar și muzica modernă în toate genurile sale: rock (Nickelback, ACDC, Alterbridge etc.), new age: Enya, Enigma, jazz-ul, blues-ul (Zucchero etc), pe scurt, orice muzică bună. De altfel, am studiat nouă ani de pian la Școala de Arte ”Gheorghe Chivu” alături de regretata doamnă Stark Elisabeta, îndrumătoarea, profesorul și una dintre cele mai deosebite persoane pe care le-am cunoscut. Pianul a fost și este instrumentul meu preferat. În momentele mele grele mă refugiam în cântatul la acest instrument magnific. Îmi place, de asemenea, literatura după cum am mai spus, îmi place să dansez, sportul, istoria, geografia și bineînțeles călătoriile. A călători pentru mine înseamnă a trăi, a respira. A cunoaște oameni, locuri, obiceiuri este esențial! Îți deschide limitele și îți mărește orizontul. Nemaivorbind de faptul că pentru un student de arhitectură verbul a călători are valoare egală cu verbul a desena sau a studia. Îmi place, de asemenea, ingineria care este trup și suflet cu arhitectura. Îmi place logica, filosofia. De asemenea, cunoașterea a patru limbi, româna, italiana, franceza și engleza, mă face să-mi placă foarte mult dialogul, dicuțiile interumane, interculturale și interlingvistice. Sunt un amator al culturii, dar și al umanului, un împătimit al tehnicii pe care mi-a dat-o formarea mea într-o clasă de Matematică-Informatică intensiv, dar și iubitor nebun pentru artele de prezentare – muzică, teatru, dans, cinema – și în special pentru artele de reprezentare – arhitectură, pictură, sculptură. În două cuvinte: iubesc și mi-e sete de cultură!!!

BO: Anul viitor CNDV împlinește… 100 de ani! Cum, în ce fel crezi că ar trebui sărbătorit Centenarul școlii noastre?
NC: Am observat în acest sens un interes deosebit din partea d-lui Voinaghi Marius și a d-lui Ion Mariș de a face cercetări în privința istoriei școlii și a marilor sale personalități. Poate că în acest an centenar trebuie ca toți sighetenii să-și aminteacă cine au fost acești oameni și ce au însemnat ei pentru acea perioadă. E timpul să continuăm firul de valori pe care școala și personalitățile lor le-au desenat și pe care ni l-au pasat nouă astăzi. Să le urmăm exemplul bun și să învățăm din greșelile trecutului. Să pătrundem în chintesența istoriei de la construcția actualei clădiri (1911-1912) cu funcția inițială de gimnaziu piarist prin care Biserica Catolică prin numeroaselele sale ordine și instituții educa populația orașului, până la devenirea de azi a unei importante școli regionale și chiar naționale care sper ca în continuare să ducă mai departe misiunea predecesorilor. Eu văd această sărbătorire a centenarului ca pe o reflecție, ca pe o meditație care să ne dea tăria și puterea de a merge mai departe. O ocazie de a afla adevărul gol-goluț despre trecut, despre origini, despre țelul unei instituții de învătământ de prestigiu ca și colegiul nostru din Sighet.

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni? Dar pentru CNDV-iștii de ieri și de azi?
NC: Mesajul meu pentru sigheteni este următorul: Dragii mei, regăsiți-vă inocența de altădată! Regăsiți în voi originile, intelectul, rațiunea, luciditatea, pasiunea pentru viață și voința de a merge mai departe! Regăsiți voința de progres cultural, actualmente în criză! Regăsiți binele din voi și atunci veți fi cu adevărat fericiți!

Pentru CNDV-iștii de ieri, poate chiar și foștii mei colegi, mesajul meu este să continue lupta cea bună pe care am început-o împreună însă pe căi diferite, iar CNDV-iștilor de azi, le urez să fie încrezători în forțele proprii, să facă ceea ce este bine pentru ei și semenii lor. „Credendo, vides” („Crezând, vei vedea”).

BO: Mulțumesc Nicholas pentru interviu și… maxim succes în viață!
NC: Sunt onorat pentru oportunitatea acestui interviu și vă mulțumesc pentru gândurile bune! Mulțumesc că v-ați gândit la mine! Ne revedem în curând!

Brîndușa OANȚĂ




#CNDV100 | 100 de ani – 100 de absolvenți de elită: Liceul “Dragoș Vodă” /CNDV – 1919 – 2019!

100 de ani – 100 de absolvenți de elită: Liceul “Dragoș Vodă” /CNDV – 1919 – 2019!

Începînd de mâine, în această secțiune vom publica interviuri, portrete ale absolvenților de ieri, alaltăieri și…. din secolul trecut, care au performat în diverse domenii (științe exacte, artă, literatură, etc.).

Până anul viitor, în 10 octombrie 2019 când se vor împlini exact 100 de ani de la demararea oficială a cursurilor la Liceul “Dragoș Vodă”, marcată de cuvântul de deschidere rostit de primul director, dr. Eugen Széles, sperăm să putem publica și volumul “100 de ani – 100 de absolvenți de elită. Liceul “Dragos Vodă”: 1919 – 2019”, o selecție din aparițiile de pe site-ul nostru.

De mâine, la secțiunea ”#CNDV 100”, începem să publicăm portrete/ interviuri cu absolvenți remarcabili ai Liceului “Dragoș – Vodă”. Încercăm să vă oferim cel puțin un interviu/ portret săptămânal.

Aștepăm și sugestiile voastre, dragi prieteni cititori, pentru a include la această secțiune foști absolvenți ai Colegiului Național “Dragoș Vodă”/ Liceul “Dragoș – Vodă” care sunt nume de referință în domeniile lor de activitate.

Ne vom bucura împreună de reușita sighetenilor noștri “dragoșiști” răspândiți în toate colțurile țării și ale lumii și la anu’ să marcăm Centenarul cât mai… spectaculos!

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Prietenul meu de o viață, sigheteanul Decan!… (autor, Ion Mariș)

Despre prietenul meu Alexandru Ozunu, prietenul de o viață, colegul meu de bancă de la Sighet, timp de 12 ani, aș putea scrie cel puțin un roman. Un roman ar putea fi dedicat perioadei noastre adolescentine, aș putea povesti – spre exemplu – despre acțiunile noastre “inadecvate” prin care ne-am “expus” în vremea comunismului. Nu voi uita niciodată surprinderea spectatorilor la un eveniment cultural școlar prin anul 1975, când noi doi, în tandem, elevi fiind în clasa a VIII – a la Școala Generală nr. 2 am recitat “Doina” de Mihai Eminescu, poezie interzisă de orânduirea comunistă. Am fost încurajați să facem acest “gest” de către profesorul Nuțu Roșca, cel care ne îndruma cenaclul literar pe care-l înființasem în acei ani.

Aș mai putea povesti multe alte întâmplări speciale din acei ani, dar, voi trece la… “actorul” principal, Alexandru (Sandu) Ozunu. Ne-am îndreptat spre ținte diferite după ce am absolvit Liceul Dragoș Vodă: eu, student la Cluj, Sandu la București. Am păstrat mereu legătura, l-am vizitat în studenție la București și, mai târziu ne-am revăzut din când în când la Sighet. Eu am revenit la Sighet, Sandu doar s-a apropiat de casă, mai întâi la Turda, apoi la Cluj.

Azi, Alexandru Ozunu, colegul meu de bancă de la Sighet, este decanul Facultății de Mediu din cadrul Universității Babeș Bolyai, este profesor universitar, conducător de doctorate. Are o activitate prestigioasă atât în țară cât și peste hotare, numeroase cărți publicate și este, printre altele, profesor asociat la University of Free State (Africa de Sud).

Am stat la povești cu Sandu, câteva ore, recent la Sighet și am încercat să surprind câteva detalii – puține :)) – din activitatea lui profesională.

Ion Mariș (IM): Sandule, Alexandrule… mai este Sighetul pentru tine centrul Europei?
Alexandru Ozunu (AO): Sighetul este pe linia unde se termină pământul și începe cerul. Unora le place să spună unde se agață harta. Deci este un punct central în Europa, cel puțin pentru sigheteni!

IM: Ce ți-a rămas din amintirile noastre sighetene?
AO: De la primii pași locuind pe strada închisorii, azi Memorialul Victimelor Comunismului, la tot ce înseamnă cel puțin un sfert de viață. Și mai ales visurile, când tot timpul zburam și multe s-au împlinit.

IM: Care sunt profesorii din etapa sigheteană pe care îi consideri cu adevărat modele?
AO: Cred că trebuie să încep cu învățătoarea noastră, doamna Maria Man, să trec la prima dirigintă, profesoara de matematică Zsuzsi Takacs, al doilea diriginte în liceu domnul Alexandru Mărculescu, apoi doamna Adriana Motogna. Aici se impune un tablou de profesori creionat pe formarea noastră: Petrică Grigor, Nuțu Roșca, Andras Csaba, Lucia Mergheș, Ion Șuteu, Ștefan Motogna, Nicu Iuga.

IM: Oare Sighetul tinereții noastre a fost un oraș (prea)… pașnic, (prea)… liniștit?
AO: Nu, categoric! Amintirile sunt atât de vii și colorate și acum, încât nu pot fi așezate în alt loc decât în zbuciumatul Sighet al tinereții noastre.

IM: Și totuși, destul de rar pe la Sighet. De ce?
AO: Fizic rar, dar cu inima des.

IM: Stăm aici comod, la povești, la fostul restaurant – hotel Marmația unde ne mai opream pe vremuri și “resuscităm” amintiri. Ce-ți vine rapid în minte…
AO: Dealul Solovan cu bucuriile excursiilor săptămânale pe care le făceam și drumețiile din școala generală când am marcat cu diriginta noastră traseul, cred, până la Agriș?!

IM: Ești decanul Facultății de Mediu din cadrul UBB Cluj. Cum a fost drumul tău până aici?
AO: Plin de muncă. Destinația parcă a fost stabilită cândva, cumva. De fapt, poziția de decan oglindește strădania acestor ani. Niciodată nu am avut ca țintă poziția de decan. A apărut într-un context la un moment dat. Și am încercat să fac mai mult bine decât am făcut până atunci pentru comunitatea noastră academică. Sunt membru fondator al acestei facultăți. Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate. Este o realizare pentru o perioadă relativ scurtă.

IM: Detaliază-ne, te rog, esența, coordonatele profesiei tale de specialist în… dezastre.
AO: Am început cu răspunsul anterior. Un specialist în dezastre trebuie să aibă o pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate. El trebuie să înțeleagă tabloul întreg: pregătire, prevenire, răspuns și întoarcere la situația normală. Pregătire de la disciplinele naturale, fundamentale, la cele de domeniu și specialitate. De la înțelegerea impactului asupra mediului până la realizarea unor hărți cu efecte potențiale în condițiile unor scenarii credebile, rezonabile. Prevenire prin formularea unor planuri de răspuns la urgențe și testarea lor. Răspunsul necesită cunoștințe temeinice de lucru în teren în condiții de risc. Revenire la normalitate, coordonarea unor activități care să înlăture consecințele nedorite. Este o profesie provocatoare care necesită multă responsabilitate.

IM: Cât de vizibil – în lume – este învățământul superior clujean?
AO: UBB este în acest moment cea mai mare universitate din țară, o universitate de patru stele. Ocupă cele mai bune locuri dintre universitățile românești în clasificările internaționale. O analiză corectă se face însă pe domenii și programe. Învățământul clujean este complex și are o paletă tradițională deosebită în acest context.

IM: Ai făcut foarte multe deplasări în diferite țări din lumea largă. Cum ai fost perceput tu, intelectual român, de către persoanele pe care le-ai întâlnit?
AO: Am călătorit aproape pe toate continentele la universități de prestigiu. Am studiat la începutul carierei profesionale aproape 2 ani în Germania. Fac parte din multe societăți profesionale internaționale. Sentimentul pe care îl am este pozitiv, de respect și bine. Sunt, așa cum ai spus la început, asociat la o universitate de prestigiu de pe alt continent.

IM: Știu că ai organizat, nu cu mult timp în urmă, o mare întâlnire internațională pe tema dezastrelor, la Cluj. Te rog să detaliezi, pentru cititorii noștri.
AO: Este un proiect pe care l-am ințiat în anul 2000 – Conferința internațională de legislație de mediu, ingineria siguranței și managementul dezastrelor ELSEDIMA. În perioada 17-19 mai a.c. am organizat ediția a XII-a. Am avut peste 250 de participanți din 28 de țări, din America de Nord, Europa, Asia, Africa și Australia. A fost un eveniment deosebit. Urmează să apară două numere speciale în jurnale de prestigiu internaționale cu factor mare de impact.

IM: Marea majoritate a tinerilor pleacă sau doresc să plece din țară. Are România viitor?
AO: Fără îndoială! România este o țară frumoasă cu oameni buni, talentați și muncitori.

Deviem un pic discuția de la subiectele “majore”, privim spre Solovanul copilăriei și adolescenței noastre și ne reamintim cu drag de ieșirile naturalistice și culturale de altădată, de la sfârșit de săptămână, mai luăm câte o înghițitură de cafea dar, revenim la întrebările și răspunsurile “serioase” și abordăm subiectele din viața universitarului împlinit, a omului care se identifică azi, cu performanța în educație.

IM: Cum se (mai) împacă ingineria cu… poezia?
AO: Așa cum se împacă ambele cu un loc comun – viața reală. Cred în poezia care prezintă realitate obiectivă. Ceea ce face și ingineria. Ingineria își are sursele principale de informație în natură. Și principalele modele fizico-matematice sunt construite din realitate înconjurătoare. Poezia, pentru mine, așează aceste lucruri prin viziune și înțelegerea poetului la fel cum face omul de știință și inginerie.

IM: Unde căutăm/găsim… sensul vieții?
AO: În natura înconjurătoare exterioră și interioară.

IM: Cum putem evita dezastrele… personale?:))
AO: Evitându-le pe acelea ale comunității în care ne aflăm.

IM: Există ceva ce ai făcut și n-ai făcut… bine?
AO: Sensul vieții mele este de a face din bine mai mult bine, dintr-un om bun, unul mai bun.

IM: Spune-mi două, trei aspecte pe care le consideri importante/atractive pentru imaginea Sighetului.
AO: Tradiția – locurile și oamenii să o păstreze și să o aducă în timpul nostru.

IM: Globalizarea vieții (va) aduce bunăstare și democrație mai… durabile?
AO: Nu cred în globalizarea vieții. Globalizarea (geopolitică, economică) este o realitate a… viitorului. Depinde cum se va realiza și cum va funcționa.

IM: Ce proiecte interesante ai “în vizor”, pentru perioada următoare, pe termen mediu?
AO: O carte de poezie, câteva cărți de specialitate pentru prevenirea dezastrelor, o specializare nouă de inginer dezastre, editia a XIII -a a conferinței ELSEDIMA, finalizarea proiectelor de doctorat ale studenților mei (peste 10), consolidarea Institului de cercetări pentru sustenabilitate și managementul dezastrelor ISUMADECIP, înființat în 2016 printr-un proiect major de dezvoltare a infrastructurii de cercetare pe care l-am coordonat.

IM: Mulțumesc pentru interviu, multă forță în idei și-n muncă și sper să ai cât mai mulți studenți sigheteni la facultatea voastră! Și să ne vedem mai des, aici la Sighet și/sau la Cluj!
AO: Cu drag – aștept prieteni sigheteni la Cluj și voi veni la Sighet cu gândul dintr-un vers al fratelui meu “chiar dacă seceta îmi subțiază trupul, rămâne albia ca un semn neîndoielnic al existenței mele”. Mulțumesc, prietene drag, pentru marea bucurie generată de această conversație!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Jurnalistul sighetean de investigație Attila Biro, „prezent” la „Salut, Sighet”!

Sigheteanul Attila Biro lucrează în presă din 2008. A absolvit Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet în anul 2004 și s-a înscris la Facultatea de Jurnalism de la UBB Cluj, pe care a absolvit-o în anul 2008. A activat ca reporter la Hotnews.ro până în 2012, unde a urmărit cele mai importante dosare de corupție din România și a fost premiat de ActiveWatch pentru investigația “Cum apari la un show TV cu 5000 sau 20.000 de euro”. A realizat o serie de reportaje din Afganistan. În 2013 a documentat proiectul multimedia “Lista torționarilor care trăiesc” pentru care a fost premiat în cadrul concursului SuperScrieri. În 2014 a participat la programul International Visitor Leadership Program (IVLP) United States – The U.S. Department of State destinat jurnaliștilor de investigație din Romanânia. În 2015 a realizat reportaje pentru televiziunea Digi24. Tot în 2015, este declarat Jurnalistul Anului, secțiunea Justiție și Stat de Drept. A participat în cadrul mai multor proiecte anticorupție. În prezent, Attila Biro este membru al RISE Project, o comunitate de jurnaliști, programatori și activiști care investighează crima organizată și corupția care afectează România și țările din regiune.

Ca să ne “adaptăm” atmosferei acestor zile – cu dispute și critici tăioase pe subiecte foarte “fierbinți” – am considerat utilă pentru cititori o discuție cu Attila Biro, adeptul investigațiilor oneste, ce vizează contextul socio – economic al României.

Salut, Sighet!: Stimate Attila Biro, se pare că ABC-ul jurnalismului l-ai deprins la Sighet. Spune-ne, te rog, ce a însemnat AxA CNDV-istă?
Attila Biro: În liceu, Axa era una dintre activitățile pe care noi le aveam acolo, în afară de ore de sport, mai era si o trupă de teatru, ateliere de muzică, dar, toată lumea știa de AxA, pentru că era revista în care colegii publicau reportaje, poezii (îmi amintesc că multă lume scria atunci poezii). Și, la un moment dat, a venit o invitație către toată lumea din liceu, din partea doamnei profesoare Mărculescu, care ne aștepta să publicăm în revistă, să-i trimitem texte. Pentru mine a fost o perioadă foarte mișto, pentru că era un loc unde învățai, aflai lucruri noi, era fain că te întâlneai și cu colegii mai mari. La fiecare număr era un fel de challenge, pentru că numerele erau tematice și trebuia să aprofundăm diverse proiecte ceea ce, stau să mă gândesc acuma, m-au ajutat și format în munca de investigație (și proiectele mari de investigație funcționează la fel). A fost prima dată când m-am exprimat foarte, foarte liber, și am pus pe hârtie exact ce-mi trecea prin cap și, la un moment dat părea să fie interesant și pentru colegii din liceu. AxA era interesantă și prin munca din redacție: de la tehnoredactat, la mers la tipografie, la vorbit cu colegii care scriau textele, să-ncerci să-i aduci cumva la un numitor comun. Funcționa exact ca o redacție de ziar. A fost o experiență foarte interesantă și pentru că aveam un program alternativ în care, tot doamna profesoară Mărculescu ne învăța ABC-ul jurnalismului (exista și un manual de jurnalism, dar aveam și câteva lecții în manualul de Limba și Literatura Română).

Salut, Sighet!: Profesorii de la CNDV te-au încurajat pe direcția scrisului sau au fost… neutri?
Attila Biro: Exista o emulație în perioada respectivă. Lumea făcea diverse proiecte. De exemplu, îmi aduc aminte de domnul profesor Marius Voinaghi. El avea o revistă de istorie, și lucra cu niște colegi la proiecte sau la infrastructura IT din liceu care să facă istoria mult mai interesantă pentru elevi. Noi, la rândul nostru, făceam diverse prezentări. Nicioadată n-am simțit din partea vreunui profesor că nu ne-ar fi încurajat să ne dezvoltăm, fiecare în ce direcție am vrut, iar în ceea ce privește revista AxA, niciodată n-am întâlnit vreun impediment. Sau dacă o fi fost vreodată ceva, nu mi-a mai rămas în cap.

Salut, Sighet!: Ce te-a determinat să îmbrățișezi profesia de jurnalist?
Attila Biro: Mi-a rămas microbul, în sensul că și-acuma am curiozitatea asta de fiecare zi care mă determină să aflu lucruri, să le public și să le povestesc, să le exprim cât mai corect. Am mers cumva natural, adică nici nu mi-am pus problema când am terminat liceul că aș vrea să fac altceva. A fost foarte, foarte clar pentru mine că voi merge într-o redacție de ziar. Prima dată s-a-ntâmplat la Cluj și după aceea la București. Dar, totdeauna mi-am dorit să descopăr lucrurile, să le spun și să le transmit cât mai corect și să fie utile în primul rând pentru oamenii din jur. Cred că ăsta-i sentimentul care m-a adus acolo: faptul că ești util pentru oamenii din jur și da, contribui și tu la ce se-ntâmplă.

Salut, Sighet!: Ai urmat și ai absolvit Facultatea de Jurnalism la UBB, Cluj. Cât au fost de adecvatepentru tine aceste studii superioare?
Attila Biro: Nu prea m-au ajutat. Nu pot să spun că la Facultatea de Jurnalism de la UBB cursurile erau „de mare angajament”. Erau niște cursuri obișnuite, basic, nici nu prea puteai să testezi… realitatea. În schimb, ce era foarte bun, este că exista la Facultatea de Jurnalism din Cluj, un program de schimb de experiență cu jurnaliști-profesori – dar, în primul rând ei erau jurnaliști – din străinătate și care țineau niște cursuri de weekend. Ei, aceste cursuri au fost într-adevăr, foarte, foarte bune! Am învățat o seamă de lucruri și am interacționat cu cei care ne predau în sistemul ăsta. Toate cursurile acestea erau practice, directe, pentru că oamenii ne explicau teoria, dar, arătându-ne cum se face în timp real. Și asta m-a ajutat. Însă, cel mai mult m-a ajutat faptul că, încă de la începutul facultății am activat într-o redacție de ziar. Am învățat mult de la editori, de la colegii mei de redacție, și, mergând pe teren și făcând treaba asta.  

Salut, Sighet!: De ce n-ai rămas la Cluj și ai preferat capitala?
Attila Biro: Piața media din Cluj s-a cam diluat, dar media, în general, nu o duce bine. Însă, am plecat din Cluj pentru că întotdeauna mi-am dorit sa lucrez într-o redacție mai mare, vreau să fac lucruri de o mai mare anvergură. N-a fost neapărat o alegere de genul: ah, că nu-mi place Clujul! E oraș fain, dar, la București se-ntâmplă lucrurile, interacționez și pot să mă implic și mai mult pe proiecte internaționale. E altceva.

Salut, Sighet!: Ai lucrat la Hotnews din 2008 unde ai monitorizatcorupția. Povestește-ne câte ceva din activitatea de reporter la Hotnews. Cu ce/cine te-ai confruntat?
Attila Biro: Da, după ce am plecat din Cluj, am lucrat în redacția Hotnews, un portal de știri, care, la vremea aia, mă rog, și acuma, era și este foarte respectabil. A fost o schimbare, pentru că lucram pe online, așa că, au existat mici modificări față de ce și cum știam eu că e o redacție, dar, nu în mod esențial, a fost o adaptare destul de rapidă. La Hotnews, am urmărit, din 2008 până în 2012, dosarele de corupție, am mai făcut și investigații, am mers mult și pe la Parchet. A fost o perioadă foarte bună, în care am învățat multe despre sistemul judiciar românesc, adică, de la „firul ierbii”, până la audierile viitorilor inculpați, până la sentințele date de Înalta Curte. Am făcut mult, mult teren în perioada aia și, ăsta-i cel mai bun mod de a înțelege un sistem. Și asta am expus în articolele mele. Am scris despre marii infractori ai zilei din acea perioadă: Dan Voiculescu, Cătălin Voicu etc.

Salut, Sighet!: Știm că ai participat la un program internațional destinat jurnaliștilor de investigație. A fost decisivă acea participare pentru drumul ales pe direcția investigațională?
Attila Biro: Mă duc la traininguri de câte ori pot. Noi, la rândul nostru, împreună cu colegii facem traininguri la Rise Project. Și eu mă duc întotdeauna, încerc să învăț cât mai multe participând la training-uri, adică, training-urile aste asunt ca antrenamentele la șah. Trebuie să acumulezi din experiența altora, din bunele practici, pentru că investigația nu se poate altfel. Avem marea șansă să putem să interacționăm cu jurnaliști din toată lumea, știind că se confruntă cu același tip de probleme în ceea ce privește corupția. Poate au modalități mai interesante sau idei mai bune legate de investigație. Da, e superesențial să participi la asemenea programe și să tot înveți câte ceva din aceste experiențe. Așa devii o persoană mai bună.

Salut, Sighet!: Ai fost declarat Jurnalistul Anului 2015 la secțiunea Justiție și Stat de Drept. Care au fost fapteletale remarcate și remarcabile?
Attila Biro: A fost un concurs al Freedom House care, într-adevăr, promova un pic jurnalismul de bună calitate. Nu m-aș băga în lăudăroșenii de genu’ ăsta…. La momentul ăla, cred că m-au remarcat pentru materiale scrise pe zona de justiție, dar, nu asta e important pentru mine. Mai important a fost faptul că, în niște momente, am relatat corect și coerent ce se întâmpla în jurul nostru. Și asta încerc și acum.

Salut, Sighet!: Cât de periculoseste să fii jurnalist de investigație în România?
Attila Biro: Acuma nu pot să spun că e ca la nivelul țărilor ca Azerbaidjan sau din alte părți… Nu ne omoară nimeni. E periculos în sensul că ai tot felul de actori din ăștia politici, penali, care încearcă să-ți îngusteze plaja de exprimare. Plus că e periculos pentru că superi oameni cu multe resurse. Dar, acum, nici nu pot să mă plâng spunând că: Doamne, în ce pericol trăim noi, jurnaliștii în România! În primul rând, există pasiunea! Pentru că, dacă nu ne asumăm și partea asta din meserie, nu știu… mă făceam portar la spital sau la Biblioteca Națională :). Dar, păstrând proporțiile, pericolul e zi de zi, văzând că se îngustează un pic din ce înseamnă democrația la care noi credem că contribuim. Și aici e pericolul pe care-l trăim, enervându-ne, văzând că, cel puțin în ultimul an, trăim într-un regres continuu.

Salut, Sighet!: Ce a căutatjurnalistul Attila Biro în Afganistan?
Attila Biro: În 2011, a fost un tur NATO, în care am avut șansa să documentez și să scriu mici reportăjele din zona Afganistan. Da, a fost o altă experiență, cumva diferită de ceea ce făceam eu în mod obișnuit, de povestit despre corupția din România. Acolo am dat de o altă lume, la un moment dat am dat și de corupție, sigur, dar, în primul rând, am dat de o zonă de conflict și de o altă cultură, și încercarea unora să transforme Afganistanul într-o democrație. Am colectat poveștile interesante cu oameni care au fost acolo: o fostă jurnalistă din Japonia care s-a mutat acolo, fiind îndrăgostită de un localnic, multe lucruri de genul ăsta. 

Salut, Sighet!: În acest moment ești jurnalist la Rise Project. Am citit recent o foarte interesantă investigație a voastră, ce viza Institutul de Boli Infecțioase Matei Balș”. Au efecte pozitive dezvăluirile voastre?
Attila Biro: În primul rând, efectul principal și pozitiv este că cititorii noștri află în mod corect ce se întâmplă cu banul lor. Dar da, în cazul ăsta și chiar în alte cazuri, există efecte. De pildă, în cazul unor investigații încep procurorii o anchetă, în alte cazuri, la final, trebuie doar niște completări. Să ne aducem aminte de faptul că, pe Rise a apărut imediat ancheta față de casele președintelui. Și asta a contribuit la recuperarea unor prejudicii. Da, nu întotdeauna sunt efectele așa, imediat, nu se întâmplă pe loc lucrurile, dar, eu nici nu cred că în acest mod în care, odată ce am publicat un material, sistemul corupt va fi dărâmat. Nu funcționează lumea așa, funcționează un pic mai încet, dar important este ca să fie devoalată corupția, să nu se întâmple sub nasul nostru fără să spunem că asta e ceva în neregulă. Trebuie să spunem că nu-i ok să furi, că nu-i ok să-ți bați joc de pacienți, că nu-i ok să n-avem spitale. Pe lângă că spunem că nu-i ok, noi și arătăm de ce și cine profită și cum au făcut. De-aici încolo, e munca altora să acționeze mai departe. Noi suntem o putere a statului, dintotdeauna, așa că, avem un gard între noi.

Salut, Sighet!: Cât de iubit de politicieni este Rise Project? Cine e în spatele acestei comunități? E cumva domnul… Soros?
Attila Biro: Noi suntem în spatele ei… Nu este nici Soros, nici statul paralel, nici nimeni altcineva. Suntem un grup de jurnaliști, care, în primul rând, ne iubim meseria, o respectăm, și eu cred în menirea noastră de a informa corect publicul așa cum o spune și Constituția, deoarece, Constituția românească, așa spune: media trebuie să informeze corect populația. Și, repet, nu e nimeni în spate, suntem un grup de jurnaliști. Rise a fost înființat în 2012 de – și nu cred că e prea mare afirmația asta – de cei mai buni jurnaliști din România. Și, pe lângă ei, încet-încet, ne-am adunat alții, mai buni, mai puțin buni, încercând să facem meseria asta la cele mai înalte standarde. Politicienii? N-au cum să ne iubească. Pentru că, pe de o parte, eu cred, politicienii de bună credință își doresc același lucru pe care și-l doresc tinerii. Adică, eu îmi doresc o țară mai bună, mai frumoasă, mai eficientă, dar cei corupți, nu cred că iubesc Rise Project pentru că expunem fire de multe ori coordonate de ei. Poate să vină oricine să vadă cine-i în spate la Rise Project. Lucrează un grup de fete și băieți foarte inteligenți și determinați să-și facă meseria asta ca lumea.

Salut, Sighet!: Care este – la acest moment – segmentul (social, politic, etc) cel mai onest din România?
Attila Biro: Ce observ eu este că avem o parte bună a societății care își dorește ca lucrurile să se întâmple corect. Își dorește să nu lase pradă țara asta unui grup de interese, în general, corupt. Nu știu dacă putem împărți pe categorii sociale, pentru că, de la muncitori la tot felul de ministere politice există și oameni corecți.

Salut, Sighet!: Un jurnalist este un…. Completează, definește jurnalistul, te rugăm.
Attila Biro: Jurnalistul este, ceea ce scrie și în Constituție, acel om care-și informează concetățenii corect și la timp. Cred că, mai mult de asta, trebuie să-și facă meseria, s-o respecte și să respecte colegii de breaslă.

Salut, Sighet!: Care ar fi cea mai eficientă politică pentru o țară cu democrație fragilă?
Attila Biro: E important ca noi să stăm cu ochii pe cei care dețin puterea. Cred că aici trebuie să creștem un pic, pentru că trebuie să ne pese un pic de cartierul nostru, de orașul nostru, de spital, de bugetul public. Adică să-ți pese de lucrurile astea. Nu să faci asta toată ziua, dar, faptul că te duci la audiențe la primar și îl întrebi ce-i cu parcurile astea care au costat de zece ori mai mult. Da, cred că ăsta-i modelul pe care putem să-l aplicăm, un pic de interacțiune mai aplicată cu cei care au puterea. Sunt alte multe proiecte care pot fi, dar, în primul rând, eu cred că asta ar trebui să facem pe lângă multe altele.  

Salut, Sighet!: Mai investighezidin când în când și… Sighetul?
Attila Biro: Nu. Dar, colegii mei au făcut investigații în zona Borșei, au realizat un documentar legat de defrișările de păduri, așa că, cine știe, cândva, la un moment dat, se poate veni cu o documentare mult mai aplicată și în Sighet.

Salut, Sighet!: Te rog să propui, să ne oferi două idei ce s-ar putea transforma în activități interesante implementabile la Sighet.
Attila Biro: Nu știu contextul de acuma, ce se întâmplă, ce nu se întâmplă în oraș, dar cred că, cel mai important este ca Primăria să ajute cumva economia… n-am idee cum (eu știu să fac proiecte media). Apoi, lumea să fie mai atentă la ședințele de Consiliu Local pentru a urmări cum se cheltuie bugetul local.

Salut, Sighet!: Cum ți se pare site-ul nostru, www.salutsighet.ro? Prin această întrebare, vrem să te determinăm să intri măcar o dată pe site-ul nostru :).
Attila Biro: Am intrat pe site. Are și informații, și editoriale. Îmi transmite cumva vibe-ul orașului. Plus că, am găsit unele mici texte care nu sunt localizate, lumea vorbește destul de general aplicat. Pare că nu-i desprins acest oraș de ce se întâmplă în rest. Ceea ce-i foarte bine!

Salut, Sighet!: Îți mulțumim pentru timpul pe care l-ai alocat interviului nostru, și-ți dorim să investighezi cât mai multe subiecte fierbinți!
Attila Biro: Mulțumesc și eu!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

 




#CNDV100 – „Cred în capacitatea extraordinară a generației de acum de la Dragoș-Vodă”

Încă din Antichitate omul a fost însetat de Cunoaștere. De pildă Lucretius (poet și filosof al secolului I î.H) este adeptul cunoașterii prin simțuri. Pentru a explica simțul văzului, acesta apelează la teoria simulacrelor (un fel de membrane alcătuite din particule materiale diafane, emanate de lucruri și având forma și proporțiile lor –Lucretius, cartea a IV-a, “De rerum natura” – Despre natura lucrurilor). Aceste simulacre pătrund în sufletul nostru pe calea simțurilor, formându-se astfel percepția lucrurilor. Tot de vedere este preocupat și Marius Leordeanu în primul său volum de proză „Mă numesc albastru” (Editura „Valea Verde”, Sighet, 2016). Însă, de așa numita vedere computațională.

Absolvent al C.N. Dragoș Vodă din Sighetu-Marmației (născut la Cluj-Napoca în 11 mai 1980), Marius Leordeanu este acum conferenţiar la Universitatea Politehnică Bucureşti, unde predă cursurile de Vedere Computaţională şi Introducere în Robotică, pe care le-a introdus la programul de Master în Inteligenţa Artificială. Marius este şi cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române. Marius Leordeanu a primit titlul de doctor în robotică în 2009 de la Universitatea “Carnegie Mellon” din S.U.A., una din primele din lume în domeniul informaticii şi al roboticii. În 2003 a obţinut licenţa în matematică şi informatică de la Universitatea “City University of New York – Hunter College”.

Volumul „Mă numesc albastru” reprezintă pentru Marius o îngemănare și mai profundă între artă și știință, între munca de cercetare care poate părea ermetică și cea umană, liberă și deschisă.

Există o rețetă a succesului? Era diferit sistemul de învățământ în urmă cu 18-20 de ani? Dar elevii? În ce măsură au modelele influență asupra formării noastre profesionale? Sunt doar câteva întrebări la care Marius Leordeanu răspunde în interviul următor:

Brîndușa Oanță: Cum era viața de liceu în urmă cu 20 de ani?

Marius Leordeanu: La 16 ani viața e foarte frumoasa. Plină de speranță, culori, poftă de viață și bucurie! De abia așteptam să învăț încă ceva, de abia așteptam să experimentez ceva nou. Doream să devin adult, să cresc mare, atât intelectual cât și emoțional. Îmi era drag să mă bucur de prieteni, de oameni și locuri dragi. Acea perioadă era minunată, fantastică, mai ales după cum o văd acum. Sunt sigur însă, că atunci a fost câteodată și altfel. Au fost și momente grele, a fost și durere. Însa peste toate, iată, am rămas cu ce e frumos, cu ce contează. Acum mă uit înapoi și spun: „A fost minunat!” Toate au fost ca într-un basm cu întâmplări miraculoase. Exact la fel e și acum. Tot așa și elevii de azi vor vedea această zi precum o filă dintr-o poveste- când aveau 16 ani, într-o zi mereu frumoasă, de vară, de toamnă, de iarnă, de primăvară.

Brîndușa Oanță: S-a schimbat profilul elevului în contextul intensificării vieții on-line în detrimentul socializării clasice?

Marius Leordeanu: Oare s-a schimbat? Eu unul nu cred că viața on-line e în detrimentul întâlnirilor și a relațiilor interumane apropiate, directe. Cred că cei cărora le plac oamenii se vor întâlni cu oameni și dincolo de mediul on-line. Iar cei care înainte erau mai retrași și stăteau în camera lor, acum pot, măcar on-line, să fie mai sociabili. Ar fi bine însă, să fim atenți la această aglomerare de informații și la pericolul dependenței de mediul on-line. Să mai rărim din când în când „statul pe net”. Să oprim calculatorul. Să lăsăm telefonul pe raft și să ieșim la aer. În natură sau în oraș, la un film sau la o terasă, la o plimbare sau la o simplă odihnă pe bancă. Să ieșim!

Brîndușa Oanță: Cu siguranță în liceu a existat un profesor (sau mai mulți), care a avut o influență puternică, benefică, asupra evoluției tale. Mai putem vorbi în ziua de azi despre “modele”?

Marius Leordeanu: Avem tendința de a privi trecutul ca pe o perioadă de “aur”, de “glorie”, și de a privi prezentul ca pe o variantă mai slabă, mai puțin bună, mai departe de ideal. Avem tendința de ne forma mental “modele” și de a ne depărta, de fapt, de lumea reală. Nu cred în modele perfecte. Modelele ajută, bineînțeles. Fiecare model e o variantă mai bună, într-un fel sau în altul. Dar să nu uităm că modelele nu sunt perfecte. Cu toții sunem oameni, reali, vii. Drumul fiecăruia dintre noi e unic. E amprenta noastră, e ecuația sau, dacă doriți, cocktailul nostru. Nu există rețeta rețetelor, nu există modelul modelelor. Există drumul nostru prin lume care ne ofera o identitate, într-o îmbinare cu identitățile și personalitățile deosebite ale celor din jur.

În ceea ce privește profesorii mei, am avut parte de dascăli și profesori cu totul și cu totul deosebiți. La toate materiile. Nu cred că aș putea să pun pe cineva în față. Nu ar fi drept. Eu unul am simțit că profesorii mei m-au iubit. Chiar și când nu am meritat. Ei însă m-au iubit și au știut să mă călăuzească. M-aș bucura să pot să îi răsplătesc într-o zi pentru dragostea lor.

Brîndușa Oanță: Din punctul tău de vedere, mai este astăzi aplicabil termenul clasic de “lectură”?

Marius Leordeanu: Termenul de „lectură” se aplică și azi, doar că și-a schimbat puțin sensul. Acum oamenii citesc mai puține cărți, în schimb caută mai ușor informația pe internet. Pe de o parte s-a mărit capacitatea noastră de a străbate lumea rapid dintr-un colț în altul din punct de vedere informatic. S-a mărit astfel și capacitatea de a integra și sintetiza informații de mai multe tipuri și din mai multe surse. Suntem mult mai capabili acum de a selecta dintr-un ocean imens de informații. Nu mai ne e frică să citim ce spun ziarele dintr-o țară și să le comparăm cu cele din alta, sau să găsim punctul comun între mai multe puncte de vedere expuse online, într-un timp relativ scurt. Însă, depărtându-ne de cititul în liniște și profunzime al unei singure cărți, în același timp ne depărtăm și de noi înșine. Nu mai știm atât de bine cine suntem. Am stins lumina în camerele mai profunde ale ființei noastre. Avem așadar nevoie de mai multă liniște. Doar Noi și Cartea. Acel timp când ne regăsim printre paginile ei – pentru a redeveni cine suntem de fapt, mai profunzi, mai conștienți, mai puternici.

Brîndușa Oanță: Ai plecat să studiezi în S.U.A. dintr-un orășel despre care unii ar spune că este un „colț uitat de lume”: Sighetu-Marmației. Acum ești doctor în robotică, cercetător, conferențiar, autor sau coautor a peste 30 de lucrări științifice. În ce constă „rețeta” reușitei tale? Consideri că ai sacrificat ceva pentru a ajunge aici?

Marius Leordeanu: Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am trăit, pentru tot ce am simțit și am reușit să fac până acum. Dacă am reușit să scriu versuri, proză, sau să public lucrări științifice trebuie să îi mulțumesc tot Lui. Dacă am scris și pe placul altora, e extraordinar, trebuie să îi mulțumesc încă o dată. Dacă am reușit să ridic probleme și întrebări interesante, spre drumuri noi, atunci e cu atât mai bine. Încerc să respir aerul cu cât mai multă recunoștință pentru că mi s-a dat pasiunea și forța necesară pentru a face ceea ce iubesc. Nu cred că am sacrificat nimic important. Da, de multe ori am sacrificat pofte. Însă nu mi-am sacrificat iubirea.

Brîndușa Oanță: Ai publicat până acum două volume: unul de poezie (“Povestea unui cuvânt”) și unul de proză (“Mă numesc albastru”) în care, de asemenea, inserezi și versuri. Vorbește-mi despre știința poeziei sau poezia științei.

Marius Leordeanu: Poezia pentru mine are mai puțină știință decât trăire. Da, există și o parte științifică să zicem – un program prin care pot să ajung să scriu versuri care să mă reprezinte. Programul ar fi așa: încep cu ceea ce gândesc la un moment dat, cu ceea ce mă preocupă, cu fapte și situații de viață, sau probleme de natură mai științifică. Cumva, fiecare zi are o lecție a ei, e o etapă în parcursul meu. Încep de acolo. Las apoi acea lecție să mă cuprindă și încerc să îi găsesc tot mai adânc, sensul. Sens înseamnă armonie. Când ceva prinde sens, prinde muzică și culoare. Așa devine mai pozitiv, mai luminos. Se apropie de ființa mea. Or, eu trăiesc în lumea firescului și a miraculosului uman. Nu trăiesc în ecuații. În lumea mea, cele mai esențiale sunt armonia și adâncimea vieții, cu imaginile, simțurile și cântecele ei cele dintâi. Astfel ajung la versurile care devin tot mai clare, precum o apă de izvor, precum o fântână în care mă oglindesc. Tot ce am înțeles parțial în ecuații, înteleg în acea fântână mult mai bine, pe mai multe nivele. În acea fântână se regăsesc mai multe adevăruri în același timp. Doar în câteva cuvinte. Acele cuvinte, prin conținut, culoare, ritm, muzică și poveste, mă leagă, mă fac unul. Și, pentru un moment, mă simt întreg. Prind sens. Acea zi în care scriu poezia, e sfântă pentru mine. Ea încheie, marchează o etapă din viața mea. După acea poezie urmează o nouă lume, cu noi întrebări. Un nou drum, cu o nouă știință.

Brîndușa Oanță: Spui în cartea ta, la un moment dat: „Noi recunoaştem ceea ce vedem, sau vedem după cum putem recunoaşte.” Ce înseamnă pentru tine “a vedea”? Dar “a iubi”?

Marius Leordeanu: La nivel conștient, vedem doar ceea ce am mai văzut. Chiar dacă suntem martorii unui eveniment complet nou, încercăm apoi să îl descriem prin cuvinte, concepte cu care suntem deja familiari. Vedem ceea ce se aprinde și în noi, la o întâlnire dintre ceea ce vine dinafară și ceea ce e deja înăuntru. Atenție, chiar și cea mai complexă și originală „descriere”, e de fapt o reducere în spațiul cunoscutului a unei povești noi, în termeni și moduri de relaționare cunoscute deja. Încercăm să explicăm Noul prin ceea ce știm deja, adică prin Vechi. În același timp, muzica descrierii, o anumită informație nespusă, nevăzută, care se ascunde dincolo de cuvintele explicite, poate fi însă cu adevărat nouă. Așa e și vederea. Vedem clar, concret, prin prisma a ceea ce știm deja. Suntem conștienți de ceea ce vedem atunci când ceea ce vine din memorie se potrivește oarecum cu ceea ce vine din afară. Noul se strecoară nevăzut. Ne dă un fior și un freamăt al prezentului viu ne cuprinde. O emoție. Atunci, fără să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă, trăim altceva, încă nemaiîntâlnit și de neexplicat, de nerecunoscut. Atunci acel „ceva” începe să prindă prima lui seminifcație. Aceea pe care i-o vom da atunci când îl vom experimenta pentru a doua oară. Atunci îl vom recunoaște – e acel ceva, ce a mai fost atunci când încă nu știam ce e… Ei bine, în funcție de ce alegem, vom trăi un „acel ceva” mai mult sau mai puțin frumos și sănătos. Să avem grijă ce alegem. Recomand să alegem ceea ce iubim, pentru a ne încărca cu ceea ce iubim. Iubirea e cea mai frumoasă și mai sănătoasă devenire. E cea mai bună călăuză și cel mai viu izvor.

Brîndușa Oanță: Fă, te rog, un “promo” volumului tău de proză pentru a-i determina pe elevii de la C.N. “Dragoș Vodă” să-l citească.

Marius Leordeanu: E o carte deosebită. Le va schimba viața în bine. Mie mi-a schimbat-o!

Brîndușa Oanță: În universul mecanicist, guvernat de atomi, există un echilibru interior al ființei umane?

Marius Leordeanu: Acest univers mecanicist există doar în cărțile despre „universuri mecaniciste”. Ființa umană însă e reală, vie. Mai real decât noi nu e nimic pentru că prin noi a început până și lumina să prindă un sens. Prin noi au început întrebările să își caute și apoi să își găsească răspunsuri. Noi am fost primii, apoi teoria. Fiecare ființă vie e un miracol și o dovadă că acest echilibru ciclic, spațio-temporal al supraviețuirii există. Existența ființei vii e dovada unui echilibru foarte sofisticat și profund, în univers.

Brîndușa Oanță: Ce aștepți de la semenii tăi?

Marius Leordeanu: S-au spus multe idei valabile în această lume și de foarte mult timp. Dar multe s-au uitat. Altele se știu la nivel teoretic, dar nu se mai pun în practică. Doar pentru că s-au spus sau s-au scris, nu e suficient. Eu sunt pentru o atitudine practică și constructivă. Sunt pentru iubirea care pornește de la materie, de la primele exerciții de dimineață, continuă cu o relaționare bună la muncă și în viața socială, iar apoi se termină seara cu o perioadă de reflexie, mai meditativă și mai idealistă, să zicem. E adevărat că nu toate sunt roz în această lume și că e nevoie și de critică – o critică atentă și făcută cu inima curată. Totuși, parcă în societatea noastră s-a stricat puțin echilibrul dintre construcție și critică. Prea mulți critică. Prea puțini construiesc. Prea mult se vorbește. Prea puțin se face. Prea multă frică. Prea puțin curaj. Prea multă complexitate. Prea puțină simplitate. Și încă o dată: prea multa frică. Prea puțin curaj.

Brîndușa Oanță: Să presupunem că predai la C.N.”Dragoș Vodă”. Urmează să intri la oră. Cum ar arăta “planul” de lecție al cursului opțional “Vederea computațională”?

Marius Leordeanu: Aș preda cursul la fel cum îl predau și studenților de la Universitatea Politehnică din București. La „Dragoș Vodă” sunt studenți extraordinari! Nu îi văd ca fiind mai prejos decât studenții din vremea mea, sau decât cei din vremea părinților mei. Știu că mulți nu ar fi de aceeași părere. Este părerea mea și o mențin! Cred în capacitatea extraordinară a generației de acum de la „Dragoș Vodă”. Mă bazez pe multe lucruri frumoase pe care le-am auzit despre ei: rezultate deosebite la olimpiade, la concursuri de artă și sport – și asta la cel mai înalt nivel național și internațional. Cum să nu mă bucur! Sunteți fantastici! Și vă aștept la Universitatea Politehnică din București, ca să vă spun mai multe despre vederea computațională! Nu vreau să divulg secretul aici :). Sună interesant, nu? Ei bine, chiar este!

Brîndușa Oanță: Care este mesajul tău pentru “cenedeviști”?

Marius Leordeanu: Totul va fi bine! Vă iubesc și mă bucur pentru voi! 🙂

 

Autor, Brîndușa Oanță