Semn de carte: TEOFIL IVANCIUC – Vederi din Maramureş

TEOFIL IVANCIUC – Vederi din Maramureş
(cu o prefaţă de Ovidiu Pecican, Ed. Valea Verde – editor Ion Mariş, Sighetu Marmaţiei, 2020, tipografia Aska Grafica)

  „Maramureş sfânt,/ Vechi şi drag pământ…”

După „Ghidul turistic al Ţării Maramureşului” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006), „Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic” (Ed. Echim, Sighet, 2007), „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism” (Ed. Valea Verde, 2012) și „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” (Ed. Proema, Baia Mare, 2016, cu fotografii de Radu Lazăr), Teofil Ivanciuc, enciclopedist de  Maramureş, ne oferă o carte-caleidoscop, cuprinzînd 68 de „poveşti” semnificative (selectate din 1000, ne asigură el), pe care le numeşte nu întâmplător „vederi”, despre fiecare localitate a Ţării Maramureşului, cu ilustraţia aferentă.
Rezonând cu preocupările concitadinului nostru, profesorul universitar Ovidiu Pecican, în prefaţa la carte, îl aminteşte pe istoricul Pierre Nora, cu al său concept de „locuri ale memoriei”, „locuri” profund semnificative pentru specificitatea unei regiuni. Desigur, cu timpul, criteriile de selecţie ale unor astfel de „locuri” se vor rafina. Acum, însă, să ne bucurăm de această carte, care are şi o finalitate pragmatică, de promovare turistică.
Ne sunt prezentate entuziast şi documentat personaje de legendă sau istorice, capodopere ale artei religioase sau ale naturii, rituri şi ritualuri străbune, aspecte revelatorii ale vieţii sociale, ale atitudinii maramureşenilor faţă cu istoria, artefacte, curiozităţi ş.a.m.d. O bogată listă bibliografică încheie lucrarea. Ataşarea unui CD cu muzică, poezie, elemente de grai maramureşean, ne-ar fi oferit alte „locuri ale memoriei” Ţării Maramureşului, poate…
Acest domn Teofil Ivanciuc este cunoscut ca un redutabil publicist de investigaţie, privind atât prezentul, cât şi trecutul locului, mereu documentat, abil în „a pune degetul pe rană”, „a pune lucrurile la punct”, a demasca erori şi minciuni, curajos, justiţiar… Dar, mai presus de aceste abilităţi şi competenţe, Teofil crede în Substanţa Maramureş – în Maramureşul legendar, în oamenii, istoria şi frumuseţile neasemuite al acestei Ţări. El parcurge sistematic arhivele, dar şi fiecare locşor, spre documentare, este prezent la manifestările poporane, si-a ridicat o casă maramureşeană, consemnează, fotografiază, înregistrează tot ce ţine de acest loc privilegiat.
Însă, ca orice om care cunoaşte şi iubeşte Ţara Maramureşului, Teo Ivanciuc este în dezacord (citeşte „îi pasă”) cu distrugerea sau alterarea unor valori originare, constitutive ale locului, cu promovarea neaoşismului, a unor mentalităţi „noi”, „moderne”, nelalocul lor. Numai că el are o atitudine activă, le contracarează prin toată munca lui de cunoaştere şi promovare a Maramureşulului autentic.
Cred că, la ora actuală, nu-i altă mai bună călăuză în Maramureşul întreg, rotund, ca acest domn Teofil. Ca o reverenţă faţă de dăruirea sa întru cunoaştere şi împărtăşirea cu Maramureş, le-aş aş zice acestor „ilustrate” – „vederi interioare”, un compendiu ilustrat de Maramureș.
Şi prin această carte, Teofil Ivanciuc se înscrie cu onoare în şirul „tezaurarilor de  Maramureş”.

Marin SLUJERU

Nota redacției: Este important de menționat și aportul sponsorilor la apariția acestui volum: Editura Valea Verde, Cabinet av. Vasile Moldovan, Tipografia Aska Grafika.




CNDV, finalist la „Noaptea Muzeelor”

Rețeaua Națională a Muzeelor organizează anual în România „Noaptea Muzeelor”, ocazie cu care evidențiază tendințele în inovația și educația muzeală. Proiectul de anul acesta, „Animații, puzzle, investigații… vino și joacă-te cu colecțiile la MUZEU”, propune un dialog între muzeu și public, dinamizat de intervenția unor tineri care explică creativ obiecte și resurse culturale provenite din colecțiile muzeelor. Elevii își asumă „proprietatea” și interesul asupra patrimoniului și îl interpretează sub forma unor producții digitale.

Celula în care a murit Iuliu Maniu

În urma selecției la nivel național, printre cele 3 licee finaliste se află și Colegiul Național „Dragoș-Vodă” cu proiectul „Ultimele zile ale lui Maniu”. Elevul Vasile Gabriel Vouciuc, secondat de alți zece elevi din clasa a X-a, a scris scenariul pe baza căruia, în decorul și cu costumele puse la dispoziție de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, se va realiza scurt-metrajul cu micii actori coordonați de doamnele profesor Claudia Dura și Luminița Colopelnic.

Încă de la început, elevii de la Colegiul Național Dragoș-Vodă, au îmbrățișat cu entuziasm ideea de a participa la proiectul național Noaptea Muzeelor, 2020. Este o oportunitate fără precedent pentru elevi de a se transpune în rolul unor personaje istorice, de a trăi istoria altfel, de a cultiva valori precum binele, dreptatea, libertatea. (prof. Claudia Dura)

Acest proiect este unul foarte special, întrucât ne dă posibilitatea să promovăm Memorialul Victimelor Comunismului, un loc încărcat de durere, de nedreptatea cu care au fost închiși acolo oameni nevinovați, de ororile regimului comunist pe care le conștientizezi când intri în fostele celule și ne dă posibilitatea să-l promovăm pe Iuliu Maniu, un om care a făcut tot ce a stat în puterile lui pentru țara noastră, pentru libertatea și bunăstarea românilor, pe întreg parcursul vieții sale. Conceptul abordat de echipa noastră, ideea de a realiza un film despre ultimele zile petrecute de Iuliu Maniu în închisoarea din Sighet, necesită multă muncă, atât pentru realizarea scenariului, cât și pentru punerea în scenă, însă atunci când muncești cu pasiune, rezultatul este pe măsură. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Deoarece îmi place istoria, am acceptat fără ezitare propunerea de a participa la acest proiect. La început, ideea mi s-a părut simplu de realizat, „facem un film despre Iuliu Maniu”. Deși în teorie totul este ușor, realizarea scenariului și „joaca” de-a actorii s-au dovedit a fi mult mai complexe. Însă, complicat sau nu, acest proiect reprezintă o experiență ce ne pregătește într-un fel sau altul pentru ce ne rezervă viitorul. (Mihaela Ioana Trifoi)

Mereu mi-a plăcut să vizionez filme și scurt-metraje, însă niciodată nu am realizat câtă muncă se află în spatele acestora. Consider însă că acest proiect merită toate eforturile depuse și sper ca rezultatul final să fie pe măsura așteptărilor noastre. (Diana Dolca)

Sunt foarte entuziasmată să particip la proiectul ,, Noaptea muzeelor” , întrucât istoria este foarte importantă pentru evoluția noastră ca oameni. (Ariana Onișa)

Chiar dacă rolul meu nu este unul foarte important, entuziasmul meu este la fel de mare pentru acest proiect. Este și va fi unul dintre proiectele mele preferate la care am participat. (Ana Maria Rătușanu)

Niciun rol nu este prea mic și nicio replică prea scurtă atâta timp cât pui suflet și iubești ceea ce faci. Asta cred eu, care aș vrea să continui în domeniu. Succes și spor la treabă nouă! (Nicoleta Giurgi)

Am mers la concurs pentru că îmi place istoria. Tema legata de Iuliu Maniu m-a atras pentru că acesta a fost un simbol al istoriei noastre și care a murit tragic și nedrept la închisoarea de la Sighet alături de alte personalități. Și înainte de proiect am avut ocazia de a vizita Memorialul Durerii, fiind întotdeauna impresionat de celula în care Iuliu Maniu și-a trăit ultimele clipe. În piesă interpretez rolul Cardinalului Alexandru Todea, cel care îl împărtășește pentru ultima dată pe Iuliu Maniu. (Silviu Pontoș)

Premierea va avea loc pe 14 noiembrie, iar scurt-metrajul va putea fi vizionat pe website-ul oficial al Nopții Muzeelor – www.noapteamuzeelor.org, și pe pagina oficială de Facebook a Nopții Muzeelor https://www.facebook.com/noapteamuzeelor.

Prof. Luminița COLOPELNIC




PoetikS – Hajnalka CUTH

Hajnalka Cuth

Castane, toamnă, amintiri…

afară miroase a toamnă târzie,
sărutul iernii ce se apropie îmi rumenește obrajii,
simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil,
mă uit la cer și văd un stol grăbit de rațe sălbatice
căutând căldura verii, urmează o cale
ce doar ele o cunosc spre noi primăveri;
inocența de copil îmi umple sufletul de bucurie
mă plimb pe covorul de frunze colorat ce-mi încântă privirea,
ridic o castană abia desprinsă din castanul gigant din grădina bunicii,
legătura cu pământul devine mai vie când o ating,
coaja catifelată îmi trezește simțurile
îmi amintesc de străzile reci din New York
când mă plimbam de mână cu iubitul meu
și mâncam relaxați castane prăjite
zâmbeam amândoi și vorbeam cu gura plină
eram un întreg într-o lume dezbinată, străină;
gustul de cărbune ars îmi provoca un amar plăcut ce-l îndulceam cu fantezia
că odată ajunși în garsoniera de 35 de metri pătrați din Queens,
vom face dragoste la căldura șemineului, cu luminile stinse…
fără să îmi dau seama am grăbit pașii spre casa veche a bunicii
care acum o numeam “acasă”,
el mă aștepta pe verandă, sorbea încet din cafeaua proaspăt făcută,
mă privea cu o dragoste blândă
știam, gândurile mele nu-i sunt străine
și vorbele sunt de prisos,
atunci mi-am pus o dorință:
„cu el să îmbătrânesc aș vrea,
împreună să ne-ndreptăm spre acel loc mai luminos”.

 

Soare de toamnă

stau în odaie și privesc prin stropi de ploaie mari, uscați pe geamul obosit
ce lasă lumina să pătrundă tot mai greu acum,
soarele de toamnă încă jucăuș îmi ajunge la degetele leneșe ale picioarelor amorțite
îmi urcă încet, timid până la buze și se oprește brusc
simt un sărut fierbinte de adio;
fericirea unei amintiri de vară își face loc în cămara de amintiri
când mă scăldam în lumină și-mi sărutai cu râvnă tot trupul…
o păstrez bine pentru iarnă, când razele tale
îmi vor mângâia alene doar pletele ieșite de sub căciula galbenă croșetată de bunica
și degetele-mi vor cerși o atingere de-a ta
dar tu vei sta măreț, indiferent, ascuns printre ceruri;
timpul subțire va deveni mai greu
un chin până ce-ai să mă strângi iar în brațe
zilele cu-n ton de gri accentuat, îmi vor apăsa umerii reci
paltonul negru lung, înghețat ca o cușcă cu pereți de fier
mă va ține departe de tine;
somnul adânc va fi tot ce-mi doresc
cu vise din belșug prea colorate
iar pe când să mă trezesc
sărutul tău vibrant iar să-l primesc!

Hajnalka Cuth




Între Așteptări și Neașteptare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Am sosit în Maroc, dar nu eram în excursie, ci pentru activități didactice, responsabile. După o cazare provizorie și o sumară orientare asupra „locului”, cunoscând progamul cu toate ale lui, trebuia sa ne fixăm urgent niște prorități. Aveam de efectuat activități didactice într-o țară străină și trebuia să fim la înălțime, așa cum ne și considerau.

Ne-am mutat de la hotel într-un apartament, după două săptămâni, cu încă o familie, fără copii, având câte o cameră fiecare, bucătăria și baia comune.

Ne-am decis să-mi iau repede carnetul de conducere, pe care nu-l aveam și „apoi mașina”, atunci având și timp liber. Am plătit 20 de ore de pregătire, dar, după 13 efectuate, instructorul a fost mulțumit și m-a prezentat la examen; am reușit. M-am deplasat la uzinele „Somaca” de la Casablanca, cu contractul, unde se făcea o reducere pentru cooperanți; am optat pentru un Fiat 127 cu 3 uși, bleu-ciel, mașina anului în 1974, o mașină mică, economică și frumoasă. Mi s-a livrat, la cerere, în luna mai 1975, când aveam și locuință. Având două salarii și, cu reducerea făcută, ne-am străduit și am achitat-o mai repede. Fiind mică, era și mai ieftină și excelentă la drum, cu consum foarte redus: 4,5 litri % – 5 litri /100 km.

Problema principală era școala și i-am acordat toată atenția în pregătire. Cursurile începeau practic la 01 octombrie, când căldurile se mai potoleau. Fac câteva precizări. Nu se preda la liceu geometria plană și în spațiu; sigur erau predate în clasele gimnaziale. Am să prezint într-un paragraf aparte activitatea de predare la clasă, începând cu prima lecție, unele precizări fiind deja făcute. Dar am să prezint alte multe situații mai deosebite de pe acolo, cu atâtea particularități, precum și modul de viață, obiceiuri, activități locale, excursii în spații mirifice, exotice, excepțional de frumoase, unice în felul lor, pe care le-am explorat pe întreg spațiul marocan.

Așa cum spuneam, domnul dr. Petrescu, pentru care aveam o recomandare din țară, lipsea, era în concediu și domnul dr. Relle, colegul dânsului, s-a oferit să-i țină locul, în tot ce poate. A fost în fapt medicul familiei și protectorul nostru, pentru tot stagiul din Maroc. Ne-a spus să ne spălăm mereu pe mâini, să nu atingem ochii, fiind multe afecțiuni a lor, să nu intrăm în zone aglomerate, fiind mulți bolnavi de TBC și, în zilele călduroase, să fim mai izolați, să nu facem baie în râuri, fiind frecvente cazuri de holeră. Apa de la robinet era potabilă, o puteam folosi. Noi spălam toate legumele și fructele cu hipermanganat, le spălam și apoi le foloseam. Cu domnul dr. Petrescu ne întâlneam mai rar, ocazional; odată ne-a făcut un consult radiologic. Era și artist, făcea picturi cu peisaje locale de toată frumusețea, foarte apreciate, organizând și câteva expoziții.

Relatam în articolul anterior că la început am primit un avans de salar și, până la regularizarea lui, mai primeam câte un mandat, din când în când, pe care îl ridicam de la Trezorerie.

Statul la rând. Prima dată când m-am prezentat să-i ridic, apropiindu-mă, am văzut două șiruri care așteptau; unul era lung, de bărbați, și celălalt doar cu 3-4 femei. Mă gândeam, apropiindu-mă, la care să mă așez; probabil erau mai multe ghișee, pentru pensii, pentru salarii, alocații, ajutoare sociale. Dar acestea nu justificau această separație, fermă. M-am așezat la rândul lung de așteptare, al bărbaților, pentru a nu apare dincolo ca și cel ce cară bagajele, la sibieni, când își purtau oile la pășunat. Dar numai de acolo, un bărbat ieșea și altul intra, pe partea cealaltă se părea că activitatea nu a început, că femeile făceau de pază. M-a obsrvat repede un ceauș organizator și a venit la mine, invitându-mă să merg să-mi ridic banii. M-am deplasat, crezând că nu era bine să fac altfel; acolo se vede că erau persoane obișnuite, aceleași lună de lună, cunoscute, care, în anumite zile, veneau să-și ridice drepturile mărunte. Eu, străin, printre aceștia, singular, am fost detașat de reguli. Când am ieșit, am constatat că rândul bărbaților era în rulaj continuu, iar dincolo, la femei, prima era aceeași, pe poziție și, în urmă, s-au mai adăugat vreo două. Înăuntrul băncii, la toate ghișeele erau numai bărbați. Mi-am dat seama că femeile vor începe să se miște, atunci când de la bărbați va ieși ultima persoană.

Pe acolo așa era gândirea, tradițiile, acceptul, ca și trăirile, așa erau rânduielile; bărbatul era șeful.

Atunci când a venit regularizarea, cu difernțele aferente, mi-am deschis un cont la banca „Société Générale de Banque de Meknes”, unde-mi intrau bani lunar, salariul net. Am primit un CEC și ridicam bani când doream, în baza soldului disponibil.

Doamna Spadoni, o „Icoană” a timpului. Tot mergând pe la Liceu, unde mă interesam și de locuință, odată, în februarie cred, vine la mine un profesor de arabă, marocan, și-mi spune: am auzit că este un apartament liber de închiriat, în poziție centrală, foarte bun. Un medic român (!) ce-l ocupă pleacă și rămâne liber. Deși neîncrezător, știind că existau atunci în Meknes sau apropiere de Meknes, trei medici români, dar nu le știam adresa acolo și am plecat deîndată la locul indicat. Am fost primit de o venerabilă doamnă, în vârstă, Doamna Spadoni, văduvă de ofițer francez. M-a primit foarte onorabil și avea o imagine de liniște, bunătate și sinceritate totale. Îmi spune că are un medic bulgar chiriaș (conta ?!), în apartamentul din fața celui ce-l ocupa dânsa, dar care pleacă doar peste 2-3 luni, așa cum a anunțat-o. Nu conta, mai puteam aștepta puțin, era o poziție foarte sigură, în apropierea Trezoreriei, care tot timpul era păzită de 1-2 polițiști. Am spus că suntem o familie cu doi copii mici și am dori să-l închiriem. A fost pe loc de acord să-l ocupăm, imediat ce pleacă medicul și mi-a spus și chiria: 250 de Dh/lună, plus 100 Dh/lună pentru bona care întreține curățenia. Am vrut să și plătesc prima chirie, dar mi-a spus să fiu liniștit, este al meu, odată cu plecarea chiriașului. Mi-a spus că ne vom înțelege bine și ca „vecini”. Am vizitat și medicul și mi-a spus că începând cu 01 mai, apartamentul va fi liber. Am și cumpărat frigiderul de la dânsul, foarte bun și necesar, la un preț convenabil, pe care l-am și achitat; voiam oarecum să mă „asigur”, deși aveam mare încredere în cuvântul domnei Spadoni. Apartamentul era excepțional, mai mult decât credeam: două camere spațioase, bucătărie mare, baie foarte încăpătoare, cu vană și încălzire cu gaz, o terasă spre curte și un balcon spre stradă; peste așteptări! Am mers cu atâta bucurie acasă și am spus noutatea deosebită și soției, care s-a bucurat și ea foarte mult, dar am comunicat succesul și colegului de apartament, care era încă în căutare și altora, aproape și pe stradă, crezând că și alții se vor bucura! O credință și bucurie deșartă! În timp de o săptămână, după ceea ce am văzut (aș fi dat și 500-600 de dirhami pentru el, pe lună, am vizitat-o pe doamna Spadoni și i-am dus și un buchet de flori, cu gândul de a insista să-i achit prima chirie, pentru că aveam ceva presentimente. Dar dânsa îmi spune din nou că nu e nevoie, dar vine prima cu o comunicare, care m-a îngijorat teribil, mi-a dat fiori, la început.

Îmi spune că a venit un nou pretendent pentru apartament, însoțit de o doamnă dr. oftalmolog, în sprijin, o recomandare a lui din țară (doamna doctor avea o fetiță, cu care doamna Spadoni făcea ore de pian). Nu mi-a spus dacă și doamna a intervenit în „afacere” sau doar l-a susținut prin recomandarea că este un om deosebit (și într-adevăr, avea dreptate!), dar și prezența dânsei era pentru a mă disloca de acolo, având și relații apropiate cu doamna Spadoni, știind și că apartamaentul era deja angajat. Solicitantul, colegul meu de apartament, cunoscând toate datele de la mine, face direct propunerea, considerând, probabil, orice altă înțelegere prealabilă nesemnificativă, precum în negocierile din piață, din medina, pentru alimente, usturoi, mărfuri, alte produse, în amestec bizar cu cele de conștiință umană, tot ca o marfă (!). A început demersurile cu supraevaluările și negocierile lui, pentru a elimina orice reținere, împotrivire. Doar că s-a izbit de un caracter, o cinste și demnitate rară, cu totul necunoscute în educația și trăirile lui. Cu calm și liniște, împăcare, așa cum le vedeam și din mărturisire, doamna îi răspunde avalanșei demersurilor necinstite: domnule… apatamentul nu-mi mai aparține; l-am promis; dacă veneați primul, oricare altul primea același răspuns. Îi arată apoi obrazul, cu degetul și-i spune: sunt și în vârstă, dar oricând eu am ținut în a-l respecta, pe acesta și cuvântul; nici pentru mii de dh nu-mi voi schimba promisiunea. Urmează Knock-out-ul: Peste toate, Mr.Bărcan vă este și compatriot! După toate cele încheiate, „cuplul” a ieșit din casă, din apartament, cu codițele între picioare, precum vulpițele. Înafară de murdarul comportament față de un coleg, a scos în evidență și un „nărav” urât, românesc, național. Dacă nu era această doamnă, Icoană a cinstei, se ajungea la o dispută, negocieri „de piață”, în care elementul negocierii era cinstea, sau ce ținea loc de aceasta. Mai târziu am aflat de alte comportamente asemănătoare ale „colegului”, la care nu fac referire, dar care toate împreună au conturat același „caracter”.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 22.09.2020




Sighet – Expoziția „Vasile Stoica – mare diplomat și om de cultură”

Duminică, 18 octombrie 2020, a avut loc deschiderea expoziției „Vasile Stoica – mare diplomat și om de cultură”. Proiectul a fost iniţiat de către Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat” şi Asociația Ștefadina din București, sub coordonarea prof. univ. dr. Ioan Opriş. Bogata documentaţie provine de la Arhivele Naţionale, Arhiva Diplomatică, Arhiva Militară, Biblioteca orăşenească şi Muzeul „Gheorghe Lazăr” Avrig, Lia Maria Stoica-Vasilescu, Ioan Opriş, Maria Grancea, Martin Rill. Obiectele prezentate aparţin colecţiei Stoica-Vasilescu.

Expoziţia „Vasile Stoica – mare diplomat și om de cultură” este o expoziţie itinerantă, ea fiind expusă înainte la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, la Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti” din Bucureşti, în prezența președintelui Academiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop, la Muzeul de la Chişinău, Republica Moldova, dar și la Muzeul Orașului Oradea. Ne bucurăm că această expoziție omagială a ajuns și pe simezele muzeului nostru, prin grija prof. univ. dr. Ioan Opriș, colaborator al muzeului nostru de zeci de ani, prieten apropiat al Domnului Dr. Mihai Dăncuș, fostul director al muzeului.

Mulțumim Domnului Primar, Av. Vasile Moldovan că a ales să fie alături de noi la vernisaj, îi mulțumim reprezentatului Muzeului Țării Făgărașului, muzeograf Faraon Gheorghe pentru prezentarea făcută, dar și Domnului Todinca Gheorghe, fostul director al muzeului, pentru lecția de istorie oferită.

***

Vasile Stoica (1 ianuarie 1889 Avrig – 27 iulie 1959 Jilava)

Text: prof. univ. dr. Ioan OPRIȘ

,,Existenţa unui popor nu se discută ci se afirmă” (Ioan Raţiu)

Vasile Stoica aparţine Generaţiei Marii Uniri, contribuţiile sale la împlinirea şi desăvârşirea acesteia aşezându-l între cei mai de seamă reprezentanţi ai ei.

Format în şcolile Transilvaniei vrednic servite de dascăli luminaţi, prin susţinerea Fundaţiei ,,Gojdu”, el s-a impus prin calităţi excepţionale ca lider, în vremea studiilor universitare de la Budapesta, fiind ales preşedinte al Asociaţiei ,,Petru Maior”. După absolvirea acestora, şi a unei specializări în filologie sub conducerea profesorului Beöthy Zsolt (1913). ASTRA l-a numit profesor la Şcoala de fete de la Sibiu (1913-1914) iar Vasile Goldiş l-a cooptat între redactorii ziarului ,,Românul” de la Arad.

Mobilizat ca ofiţer în armata austro-ungară, a decis la 3 octombrie 1914, să treacă în Regat, alăturându-se grupului de patrioţi transilvăneni (Goga, Lucaciu, Rusu Abrudeanu, Moţa, Schiopul, Tăslăuanu, Lapedatu ş.a.) care militau, aici, pentru unirea cu România. A contribuit direct prin articole de presă, conferinţe şi două cărți (Habsburgii, ungurii şi românii – 1915 – şi Suferinţele din Ardeal – 1916) la prezentarea opţiunilor de unire.

La intrarea României în război, s-a înrolat voluntar iar proclamaţiile regale pentru armată şi naţiune îl au ca autor; a luptat direct pe front, în Valea Oltului şi pe Argeş, fiind rănit de două ori.

Remarcat pentru abilităţile sale excepţionale a fost trimis – împreună cu Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa – în SUA cu misiune specială. Aici a reuşit să unească asociaţiile românilor americani în Liga Naţională (5 iulie 1918) şi să pună bazele primei unităţi de militari voluntari dintre aceştia. În scopul informării publice şi a conducătorilor SUA a tipărit într-un tiraj mare broşuri de prezentare a provinciilor româneşti, hărţi şi memorii de susţinere a cauzei acestora, determinând presa cotidiană să dea atenţie dezideratelor lor. Împreună cu liderii mişcărilor naţionale cehoslovace, poloneze şi sârbocroate a militat pentru Uniunea Medio-Europeană (preşedinte Th. Masaryk, prim-vicepreşedinte V. Stoica), care a adresat memorii preşedintelui W. Wilson, contribuind la formarea unei opinii corecte asupra evoluției popoarelor din Europa centrală şi de sud-est şi a susţinerii eliberării lor.

Erou de război, orator, poliglot şi energic militant pentru unitatea neamului românesc, V. Stoica a fost chemat de I. I. C. Brătianu la Paris ca să servească delegaţiei României, ca expert tehnic la Conferinţa de pace.

A sprijinit ca atare demersurile acesteia prin legăturile sale întinse şi buna apreciere dobândită în plan diplomatic. Calităţile sale l-au recomandat pentru o nouă misiune în SUA, aceea de organizare a serviciilor consulare. Întors în ţară (1920), a intrat în diplomaţie la propunerea lui Take Ionescu, conlucrând cu acesta, cu I. G. Duca şi , mai ales, cu N. Titulescu la consolidarea postbelică a României; în această direcţie s-a remarcat ca autor al mai multor documente oficiale prezentate la importante reuniuni ale Ligii Naţiunilor şi Micii Înţelegeri, încredinţându-i-se misiuni diplomatice la Geneva, Londra, Bruxelles, Roma, Paris, Atena, Belgrad, Berlin, Praga ş.a. În anii 1929-1930 a condus Agenţia internaţională de presă RADOR.

Deceniul al patrulea a încununat cariera diplomatică a patriotului Stoica prin trimiterea sa ca ministru al României în Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Turcia; în respectiva calitatea a promovat interesele naţionale, susţinând relaţiile bilaterale bazate pe reciprocitate şi informând, ca fin analist, evoluţia de pe scena politică internaţională.

Ca semn de preţuire a serviciilor sale, a fost onorat prin cele mai înalte decoraţii acordate diplomaţilor.

În contextul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial şi al presiunilor pe seama României, ambasadorul Vasile Stoica a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale; aici l-au surprins evenimentele dramatice din vara anului 1940, soldate cu dureroase pierderi de teritoriu naţional. Adversar al cedărilor şi noii orientări politice, şi-a dat demisia, rămânând în Ministerul Afacerilor Străine ca şef al Oficiului de Studii. Democrat convins, adversar al fascismului şi susţinător al neimplicării României în război, a fost marginalizat şi i s-au limitat atribuţiile. Sub îndrumarea sa s-au întocmit materiale de prezentare a realităţilor istorice, demografice şi etnografice din provinciile păgubite prin deciziile militare germano-italo-sovietice, hărţi, cărţi, sinteze şi, direct, memorii adresate conducerii statului în vederea scoaterii din război şi a pregătirii Conferinţei de Pace.

La 23 august 1944 a fost numit ca director politic în Ministerul Afacerilor Străine, iar la 6 martie 1945 secretar general, poziţie din care a contribuit la salvarea multora din diplomaţii români blocaţi în străinătate, ca şi la instalarea unor raporturi corecte cu Comisia Aliată, promovând interesele naţionale în noul context postbelic.

Ca diplomatul cel mai avizat în problemele teritoriale, ferm democrat şi pacifist, guvernul i-a încredinţat, la 9 iulie 1946, postul de trimis extraordinar şi plenipotenţiar în Olanda, cu acreditare şi în Belgia. În noua sa poziţie a sprijinit direct guvernul român, respectiv delegaţia acestuia la Conferinţa de Pace de la Paris. Din acest post a fost rechemat în 1947, scos din rândurile diplomaţilor şi ostracizat.

În situaţia nou creată, a plănuit o încercare de plecare ilegală în străinătate, nedusă la îndeplinire, în temeiul căreia a fost închis şi condamnat, la 31 martie 1948, trecând prin închisorile de la Aiud, Giurgiu, Văcăreşti şi Jilava. Eliberat după 7 ani, în decembrie 1958 Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la 10 ani închisoare corecţională pentru ,,atitudinea duşmănoasă”, antiguvernamentală. Bunurile i-au fost confiscate iar calvarul său a durat, de data aceasta mai puţin, murind la Jilava (27 iulie 1959).

Reabilitat în 1970 în urma unor stăruitoare şi repetate demersuri ale soţiei, Paula, i s-au adus osemintele la Avrig, îngropându-l creştineşte lângă ai săi.

Mărturia ultimelor zile ale patriotului o datorăm unui istoric, Alexandru Zub, ,,coleg” de suferinţă cu acesta la Jilava – iar un artist, sculptorul George Apostu i-a dăltuit în piatră crucea ce-i străjuieşte numele şi-l aminteşte pentru eternitate.

 

 

Un gând mic despre un Om Mare: Vasile Stoica

Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de importantă.>> Aceste cuvinte simple și sincere caracterizează perfect viața lui Vasile Stoica (1889-1959), făuritor al României întregite, răsplătit de patria sa pervertită de comuniști prin încarcerare și moarte la Jilava. Născut în Avrigul Sibiului – ca și Gheorghe Lazăr – Vasile Stoica a purtat cu sine mereu, cu nedisimulată mândrie, pecetea nobilității neamului românesc, având un mare scop: întregirea politică a României prin alăturarea provinciilor istorice la patria-mamă.

Profesor, diplomat sau publicist, militar sau călător pe meridiane îndepărtate, Vasile Stoica și-a concentrat eforturile pe cauza națională, realizând, prin admirabile conferințe, prin discuții, persuasiune, argumentare temeinică, necesara coeziune a românilor americani și utila sensibilizare a autorităților de peste Ocean față de problema unității românești. La Washington, a avut ocazia să stabilească strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei, mai ales cu Thomas G. Masaryk, Ignacy Jan Paderewski, H. Hinkovici. Împreună cu cei trei a participat la întâlnirea de nivel înalt de la Casa Albă, la data de 20 septembrie 1918, cu Woodrow Wilson, autorul celor paisprezece puncte ale proiectului pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Ca diplomat, a reușit să plaseze România și problema stringentă a unirii tuturor românilor la nivel internațional, pe scena europeană și mondială, pledând pentru libertatea și autodeterminarea tuturor popoarelor, pe ruinele prăbușitelor imperii german, austro-ungar, otoman și țarist. Pledoaria sa onestă pentru țară nu s-a putut împăca cu ocupația bolșevică a României de după Al Doilea Război Mondial, refuzând toate compromisurile. Ca răsplată, a fost închis între anii 1948 și 1954, pentru ca să fie din nou arestat în 1957 și să moară apoi, peste doi ani, privat de libertatea pământească. A trecut astfel, ca martir, în libertatea cerească, „modest, dar demn”, nu în genunchi, ci în picioare, binemeritând în veci recunoștința poporului român. A pornit din sudul Transilvaniei, a studiat la Brașov și la Sibiu, la Budapesta și la Paris, a fost președinte al asociației culturale studențești „Petru Maior”, a fost voluntar pe fronturile Marelui Război și apoi diplomat de la Tirana și Sofia până în Țările Baltice sau America. A purtat cu sine mesajul acela de modestie și de demnitate, câștigând admirație și prețuire pentru sine, dar mai ales pentru români și România.”

Acad. Ioan-Aurel Pop Preşedinte al Academiei Române

,,Efigie de intelectual rasat şi de martir al libertăţii, Vasile Stoica a fost un eminent reprezentant al Ardealului suferind şi al României întregite.

Sol al ţării sale pe pământ american, diplomat în Albania şi Bulgaria, în ţările baltice, în Turcia şi în Olanda, membru al delegaţiilor române la Conferinţa de Pace de la Versaille în 1919 şi la Conferinţa de Pace de la Paris în 1946, vorbitorul a 14 limbi străine şi redutabilul gazetar s-a întors în Patrie spre a muri în temniţa de la Jilava.

Biografia acestui român exemplar spune totul despre veacul în care a trăit, iar datoria noastră este să ne amintim de asemenea oameni rari.

Acad. Răzvan Theodorescu Vicepreşedinte al Academiei Române

Dacă v-am făcut curioși și doriți să aflați mai multe despre Vasile Stoica, despre legătura acestuia cu Maramureșul, vă invităm să vizitați expoziția care va rămâne pe simezele Secției de Etnografie până la începutul anului viitor.

Muzeograf, dr. Mirela BARZ
manager interimar al Muzeul Maramureșului, Sighet




In memoriam – Părintele profesor Grigore Balea – 100 de ani de la naștere

Azi, 18 octombrie, se împlinește un secol de la nașterea unei personalități sighetene de primă mărime, preot profesor Grigore Balea – figură marcantă a Bisericii Greco-Catolice din Maramureșul ultimelor decenii.

Grigore Balea s-a născut la Ieud, la 18 octombrie 1920, fiind fiul lui Ștefan și al Mariei, tatăl fiind pentru o perioadă primarul localității. A studiat în satul natal apoi a urmat liceul, început la Sighet și continuat la Gherla, unde a absolvit cu diploma de învățător, continuă apoi cu facultatea de teologie la Oradea, absolvită în 1946. Două modele spirituale i-au marcat drumul spre preoție și desăvârșire spirituală: parohul Ieudului – părintele Ioan Dunca Joldea, înflăcărat apostol al lui Cristos și dârz luptător pentru demnitatea neamului românesc, în prima linie a opoziției față de ocupația maghiară (1940-1944) suferind două arestări, și față de proiectata anexare a Maramureșului la URSS în 1945, mărturisitor al credinței catolice în închisorile comuniste – și episcopul martir Ioan Suciu, pe atunci episcop la Oradea, una dintre cele mai nobile figuri ale creștinismului românesc din toate timpurile.

După căsătoria (în toamna anului 1948) cu tânăra profesoară Livia Zoicaș (descendentă a două familii preoțești din Maramureș cu o frumoasă tradiție și ea însăși profund implicată în viața Bisericii Greco – Catolice) urma hirotonirea ca preot fixată de episcopul Alexandru Rusu, dar arestarea episcopului la 28 octombrie 1948 a făcut imposibil acest lucru și a schimbat cursul vieții lui Grigore Balea și a familiei sale. Supravegheat și chemat de mai multe ori la Securitate, având probleme mari la încadrarea în muncă, reușește totuși să lucreze în învățământ, la început ca învățător apoi (după absolvirea facultății de Matematică) ca profesor la diverse școli din zona Sighetului. Cea mai mare parte a activității de dascăl și-o va desfășura însă la Liceul Pedagogic (azi Liceul „Regele Ferdinand”) fiind un model de competență profesională și de ținută morală pentru multe generații de elevi care au devenit (în cea mai mare parte) la rândul lor dascăli în satele și orașele Maramureșului. În afara muncii la catedră, prof. Grigore Balea a fost implicat și în numeroase activități culturale având ca scop păstrarea și valorificarea istoriei și tradițiilor maramureșene.

Implicarea directă în lupta clandestină a Bisericii Greco – Catolice va cunoaște o nouă fază prin hirotonirea ca preot în 1983 prin punerea mâinilor episcopului de fericită memorie Ioan Dragomir. Alături de ceilalți preoți clandestini (preoții de fericită memorie Vasile Hotico, Gavril Gorzo, Ioan Nemeș, Gavril Nap, Vasile Paul etc., plus cei ce veneau din Baia Mare) părintele Balea va menține vie flacăra credinței în comunitățile din Maramureșul istoric deplasându-se cu autobuzele locale (și mulți km pe jos unde era nevoie) pentru a celebra sfintele liturghii și celelalte sacramente credincioșilor din întreaga zonă, unde era solicitat. Eu și soția mea, Magdalena, am avut deosebita onoare să-i avem, pe părintele Grigore și pe doamna profesoară Livia, ca nași la cununia noastră în august, 1989, la biserica romano-catolică din Sighet.

După Revoluție, părintele Balea s-a implicat activ în reorganizarea parohiei Sighet (unde a și slujit cea mai mare parte a timpului), apoi în perioada de început a parohiei Șugău, dar și pe valea Izei unde a îndeplinit temporar funcția de protopop, păstorind un an parohia Strâmtura. În toate aparițiile sale publice, predicile părintelui Balea impresionau prin claritate și coerență logică, prin nivelul intelectual respectabil care sporea prestigiul Bisericii noastre în fața auditoriului.

Trecerea la cele veșnice la 25 octombrie 2006, lasă în sufletele noastre o caldă și duioasă amintire a bunătății și înțelepciunii sale dar și o bogată moștenire spirituală pe care alături de minunata sa familie (5 copii, 19 nepoți și mulți strănepoți!), noi, sighetenii care l-am cunoscut, iubit și admirat avem datoria să o ducem mai departe.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN




De acum nu vei mai fi femeie! (autor, Oana Țînțaș)

Câțiva ani de-a rândul am purtat o povară de nedescris, am fost eu însămi abisul fără sfârșit, căderea în gol din care nu te poți opri, singurătatea amară. M-am obișnuit să afișez zâmbete false, să răspund că „suntem bine”, un plural care se dezmințea de mine. Sunt bine. Mă descurc. Asta vrea să audă lumea. Cum ar fi să spun adevărul? Sunt devastată. Sunt neiubită. Sunt trădată. Sunt abandonată. Nu simt altceva decât durere. În loc de toate astea zâmbesc. Mă pricep să o fac. Am învățat să-mi maschez durerea. S-o ascund. Până și de mine.

După mai bine de doi ani de la momentul fatal al semnării actelor, pot pronunța cuvântul fără să mă doboare: „divorț”. Cum am ajuns aici după mai bine de 20 de ani? Câte mici și nesemnificative frustrări s-au tot adunat până am devenit străini de iubirea ce ne-a legat? Cum faci să renunți la o viață de amintiri, la familiaritatea fără de care constați că nu poți respira? Cum devii din iubită și adorată detestată și batjocorită? Umilită în moduri pe care nici nu ți le-ai fi putut închipui? Senzația e de coșmar perpetuu. Viața nu mai e trăire adevărată, ci fugă, funcționare pe pilot automat. Obișnuită să te sprijini pe celălalt, te trezești aruncată în vacarmul lumii de care cumva ai fost ferită. Ești ca un dinozaur, rămas singurul din specia lui, complet neadaptată la realitatea anului în care trăim, lipsit de valori, de principii, de verticalitate.

Ilona își purta zilele ancorată mereu în trecut, dar nevoită să-și trăiască prezentul nenorocit, cu depresia instalată deja comod în ființa ei singură, poate prima dată singură cu adevărat, responsabilă pentru copila ei nefericită din cauza traiului într-o familie incompletă.

Cu ultimele resurse adunate, s-a mobilizat și a planificat o vacanță în străinătate, care să le aducă amândurora puțină bucurie și aventură. Momente mamă – fiică menite să reclădească familia. Numai a lor. Putea fi completă doar cu ele două. Și planul a fost dus la îndeplinire, au vizitat locuri frumoase, au avut programul încărcat, însă Ilona avea momente în care mintea-i fugea departe, la același om, la vacanțele lor fericite, la lucruri importante, dar și la gesturile mici, doar de ei știute și care o făceau mereu să se simtă „acasă”. Și atunci chipul i se înnegura, privirea îi era pierdută și vederea îi era încețoșată de lacrimile care o copleșeau. Și le ștergea cu rapiditate pentru a nu tulbura copila curajoasă care-i stătea alături, pentru care biata Ilona era anima mundi.

Întoarse în țară, se pregăteau pentru următoarea lor aventură, cea mult așteptată de sufletul ei îndurerat: THALASSA. Îi simțea deja mirosul sărat, auzea tumultul valurilor, țipătul pescărușilor, simțea soarele fierbinte sub tălpi și împacheta cu înfrigurare. Poate marea îi va aduce alinare, poate ea-i va vindeca sufletul chinuit. Tot visând la binecuvântările ce-o așteptau, își aduse aminte de rutina ei anuală, vizita la medic. Sănătatea îi fusese pusă la încercare de multe ori în ultimii ani, suferințele sufletului se preschimbaseră în boli, pe care le purtase ca pe celelalte poveri, din pură inerție.

Ceea ce trebuia să fie o vizită de rutină însă, se transformă cu repeziciune într-un moment de cumpănă. Nicicând nu simțise sabia lui Damocles zdrăngănind cu atâta zgomot rău prevestitor. Cuvântul „cancer”, uzitat frecvent în familia ei cu un istoric funebru, îi suna acuma atâta de crunt, se infiltra mârșav în realitatea ei deja șubrezită. A urmat un vârtej de controale și proceduri medicale, toate întărind suspiciunea cumplită. Planurile i s-au năruit într-o clipă, fiind înlocuite cu repeziciune de altele care vizau găsirea unui chirurg bun și o internare cât mai curând posibil. Ilona s-a lăsat pe mâna doctorului care, în decurs de câteva ore, îi trasase tot planul menit s-o salveze. Bagajul pentru mare fu desfăcut și refăcut fără pălării și creme de soare, ci cu cele necesare unui covalescent. Șocul pusese stăpânire pe ea, plângea ba în hohote, ba în surdină, umbla cu mintea aiurea, deconectată total de ceea ce se petrecea. Gândurile i se îngrămădeau în minte, se încolăceau, se răsuceau ca șerpii și o mușcau veninos de suflet. Reuși cumva să se adune de ochii copilei, o trimise la bunici, cu vorbe liniștitoare, cu promisiunea că se va întoarce curând, sănătoasă… Momentul era de o intensitate chinuitoare, necesitând adunarea forței lăuntrice pentru a nu se prăbuși, învinsă de spaima că ar putea să nu-și mai vadă fata.

Ușa se închise și Ilona rămase singură. Acum putea să se prăbușească. Plânse atât de amarnic, în timp ce-i scria copilei o scrisoare ce nu se voia a fi de rămas-bun, ci de încurajare, în caz că ceva rău i se putea întâmpla în timpul operației. Vederea i se tulbura mereu, dar nu-și mai ștergea lacrimile. Le lăsa să curgă în neștire, în timp ce-și depunea sufletul pe hârtie…

Catinca mea iubită,
Dacă citești acum, înseamnă că nu m-am putut întoarce la tine, dar nu înțelege că te-am părăsit. Într-un fel sau altul voi fi mereu cu tine, te voi veghea necontenit, sufletul meu scump. Nu-i o scrisoare despre tristețe, ci e una în care-ți spun cât de mult te iubesc. Cât de mult te-am iubit încă pe când erai în „piscina ta privată”, parte din mine. Ești cel mai frumos dar pe care Dumnezeu mi l-a îngăduit! Un înger de copil, un suflet luminos și bun, empatic și generos, care-i pune mereu pe cei dragi pe primul plan.
Sunt cu tine de câte ori ți-e greu, te îmbrățișez cu multă dragoste, te înconjur cu căldură și pace. Sunt cu tine de câte ori ai o bucurie, o dorință, un vis… șoptește-mi și te voi auzi, iubirea mea! Să ai încredere în forțele tale, că ești mai puternică decât îți poți imagina! Fii mereu pozitivă și, când ai greutăți, nu te lăsa învinsă! Ridică-te din nou și din nou și din nou!!! Nu lăsa pe nimeni să te umilească, pleacă din orice situație în care nu ești iubită și respectată. Iartă-mă că ți-am fost exemplu prost în privința asta. Mi-am dorit din tot sufletul să-ți redau căminul pierdut. Crede-mă că m-am luptat din toată inima să repar ce-am distrus. Și mai presus, sufletul tău.
Meriți ce-i mai bun pe lumea asta. O zi fericită când vei purta rochia albă. O să fiu cu tine să te mângâi pe păr și să te sărut pe frunte, să-ți urez o viață plină de armonie și iubire, înțelegere și bucurii. O sa te văd și gravidă, o să-ți ascult neliniștea sau temerile, o sa te liniștești citind „caietul tău de bebe” și vei vedea că am trecut prin spaime și totul a fost bine. Roagă-te din suflet și mă vei găsi în rugăciune.
Viața a devenit completă abia când tu ai venit pe lume, înger bun! Nu puteam visa un copil mai bun, mai frumos, mai inteligent, mai creativ, mai valoros, mai înțelept, mai special, mai curat decât tine, Catinca mea unică, puternică și inegalabilă! Te rog să ai curaj, încredere, voință, speranță că vei întâlni pe cineva care va fi familia ta și care-ți va ocroti sufletul. Mama e mereu cu tine, în sufletul tău și dacă spiritul meu va străbate lumi bizare sau potrivnice, va găsi cumva o cale să-ți arate semne că-i lângă tine. Poate într-un fluture, poate într-o floare, poate într-un sunet sau miros. Cumva, voi reuși să-ți arăt că nu te-am părăsit. Promite-mi, iubirea mea, că vei fi curajoasă, că vei păstra speranța și nu te vei lăsa doborâtă de dureri, spaime sau orice altceva. Ești o luptătoare, o să lupt și eu până-n ultima clipă să mă întorc la tine. Ești sufletul meu, copilul meu scump, îngerul meu bun!
Te iubesc dincolo de fire, mama.

Când sfârși de scris, Ilona se prăbuși în patul ei generos, de două persoane. Singură, cu gândurile și spaimele ce-i cotropeau ființa. Era paralizată de frică, iar singurătatea o învăluia ca o ceață densă. Nu se mai auzea niciun sunet în afară de plânsetul ei sfâșietor. Nu zgomot de șlapi târșâiți de soțul ei asemeni unui copil râzgâiat, nici râsetele copilei-înger, nici gălăgia obișnuită a căminului odinioară fericit, nici cuvinte de încurajare… Nimic. Doar singurătate palpabilă. Îi veni în minte Grădina Getsemani, și ar fi vrut să nu mai simtă disperarea, trădarea, abandonul, singurătatea care în final o învinsese, deși Ilona se luptase din toate puterile s-o alunge. Știa că momentul ăsta o va bântui toată viața. Își dorea cu disperare căldura brațelor lui protectoare, sentimentul de „acasă” pe care doar mirosul pielii lui i-l putea da. Rămase nemișcată, într-o poziție fetală, cu lacrimi pe obraz, pe gât, cu gust amar.

Drumul până la Cluj a fost un coșmar. O ducea el, apatic și indiferent la toată suferința ei. Indiferența și duritatea lui au determinat-o să-și verse tot năduful. Să-i spună tot ce avea pe suflet. În loc de empatie, ochii lui arătau dezgust și asta o întărâta și mai mult. Văzuse semnele încă din tinerețe, când el o iubea. Când declara că fără ea nu poate respira. Când se purta ca și cum ea îi era totul. O înșelase de două ori. Ea îl iertase. Acum, după mai bine de 20 ani, el se îndrăgostise subit. De una tânără. Veșnicul clișeu. Asta nu-l oprea să flirteze cu o colegă de serviciu. O doamnă pioasă care, „puțin măritată”, se plictisise de viață și simțea nevoia de picanterii. O urâtă cu spume, cu o voce stridentă și gusturi vestimentare de „cucoană”, cu pantofii mereu asortați cu poșeta. Orașul vuia de amantlâcul cu duduia insipidă, însă el nega penibil legătura.

Ilona se uita la el și încerca să vadă omul iubit. Nu-l regăsea. Vedea mâinile lui dragi, se uita la ceafa lui, cu alunițele știute și numărate în momentele lor de intimitate. Mirosea a iubirea vieții ei, însă omul ăsta dur și insensibil era altul. Pe lângă frica ce o domina, Ilona avu o altă revelație: că iubitul ei era mort.

Momentul în care ea păși în labirintul ce o aștepta cu o gură hidoasă căscată a moarte, veni chiar în fața spitalului de oncologie: la cortul de triaj pentru COVID. Înainte de a intra pe ușa spitalului-infern, mai aruncă o privire spre el și îi șopti gâtuit: „Te iubesc! Te iubesc și te urăsc în același timp!” Se întoarse spre infernul ei. Nu era nicio inscripție dantescă deaspura intrării, „Abandon hope all ye who enter here”, însă durerea și disperarea era încapsulată pe fețe de oameni de toate vârstele, cu eșarfe pe cap, cu peruci, fără sprâncene, ori unele desenate cu creionul. Chipuri transfigurate de suferință, cadaverice, cu priviri pierdute, mișcări letargice ale unor trupuri răpuse de boală.

Acela a fost momentul în care a realizat că întrebarea „De ce eu?” era complet infantilă. Înconjurată de zeci de oameni suferinzi, îți accepți soarta, te gândești că o să lupți din toate puterile și mergi mai departe. E tot ce poți face.

Operația era programată peste trei zile, așa că după perioada petrecută în izolare, mereu cu masca pe față, a fost mutată în salon. Erau acolo două femei deja operate. Ilona inspiră adânc, pregătită de „poveștile de spital”, care mereu erau de coșmar. O doamnă căreia nu-i putea atribui vreo vârstă, îi povesti bătălia ei cu cancerul, drama și suferința. Ilona înghițea nodurile supărătoare din gât, tot mai speriată. Asculta, ajuta cu ce putea, și apoi se retrăgea în singurătatea ei apăsătoare. Camaraderia de salon, ce te leagă în suferință se stabilește invariabil. Cealaltă femeie, mai în vârstă, era o tolbă de povești, de folclor, cimilituri, chiuituri, dar și rugăciuni pe care nu le mai auzise, spuse pe rozar, pricesne cântate seara, chiar când frica o împresura.

Se vorbea atât de direct despre cele mai intime suferințe, trupești sau sufletești, încât te simțeai cumva în anticamera morții, când orice discreție e inutilă, ca și cum ai fi în fața lui Osiris care-ți cântărește păcatele și virtuțile. Nu realiza ce atârna mai greu pe cântarul zeului egiptean: sufletul ei sau pana zeiței adevărului! Admisese cu mare ușurință că e divorțată, că omul iubit n-o mai iubește, că-și găsise o altă viață, o altă iubire, că-și lăsase acasă o copilă înspăimântată, că se teme pentru propria-i viață, deși-și dorise în ultimii ani un singur lucru: să moară. Acum, realitatea crudă mușcase din ea, adânc… n-o putea lăsa pe Catinca singură, a nimănui. Trebuia să trăiască. Cu lacrimi amare, ascultă cum cele două colege de suferință îi dădură verdictul: „De mâine nu-i mai fi femeie veci!” I se părea că sinele i se desprindea de trup… asculta sentința și se întreba dacă cele două știau că feminitatea ei nu stătea în uter sau ovare. Nu protestă însă… Așa o fi. Cum altfel să-și explice de ce el se retrăgea deși ea încercase să fie doar femeie? Lăsase frâiele pe care le ținuse atâția ani, abandonase încrâncenarea acerbă, forța și determinarea, toate atributele masculine, de animus, pe care și le asumase o viață lângă un bărbat slab. Era acum mai feminină ca oricând, firavă, iubitoare, vulnerabilă. Abandonase controlul, punându-și toată speranța că și el va vedea schimbarea ei, că-și va dori căminul, iubirea, copilul, viața împreună.

Văzând-o plângând, bătrâna încercă să o îmbuneze: „Las’, dragă, că ți-i găsi tu ursitul… omu’ aiesta n-o fo de tine…” Tăcere. Ilona nu putea îngăima niciun cuvânt. „Da’ de ce plângi tu acuma?” „Mă tem. De anestezie. Am probleme cu inima”, răspunse cea care înțelesese că de acum nu va mai fi femeie. „Apoi nu te teme, că te anesteziază numa’ un ptic la inimă… mai tare, acolo jos numa’. ” Ilona rămase năucă. Îi trecu fulgerător un gând, și prin perdeaua de lacrimi apăru, ca un curcubeu după ploaie, un zâmbet straniu. Replica bătrânei o dezarmase… „Bine, tanti.”

Ziua de care se temea veni. Știa deja ritualul. Fu condusă în blocul operator de medicul rezident. Nu-i vedea fața. Doar ochii blânzi. Acoperiți cu măști, pășeau anonimi, ca într-un teatru al absurdului. Răcoarea camerei în care trebuia să se dezbrace o înfioră. Cuminte, asculta indicațiile unei asistente, care, de după mască, îi spusese să-și lase hainele și o înfășură într-un cearceaf verde. Tremura. De frig. De frică. Intrase în labirint și nu avea cum să facă calea-ntoarsă. Mergea înainte, ca într-un vis. În sala de operații erau oameni fără față, tăcuți. Ilona asculta ce i se spunea, executând mecanic, în liniște. Se întinse complet goală pe masă, întinse mâinile, cum i se ceruse, pentru a fi legate. Se uita în sus, la aparatură, constatând că totul era nou și foarte curat. Doctorul rezident se apropie de ea, fără voce, dar cu ochii buni, care-i spuneau că totul va fi bine. Ghici un zâmbet încurajator de sub mască. Ea plutea parcă, în afara corpului, însă mâna lui caldă îi atinse palma desfăcută și câteva secunde o readuse în trupul speriat, întins pe masă. Anestezistul îi explica procedura, și ea, veterană a operațiilor, începuse să numere în gând până la 10. Știa că va deveni inconștientă dupa 7-8. Constată cu surprindere că trebuia să numere și descrescător… somnul fără vise nu se instalase încă.

Se trezi în salonul de reanimare, când o voce insistentă îi striga numele. Deschise niște pleoape grele, nereușind să vadă cine o striga. Plutea așa, între două lumi, incapabilă să rămână definitiv în vreuna dintre ele. Însă durerea atroce o trezi într-un final. Se știa capabilă să îndure mai mult decât un bărbat. Avea o putere extraordinară de a rezista, o toleranță fantastică la durere. Însă, de data asta, era ceva inimaginabil. Simțea că-i sfâșiată animalic, tot trupul îi pulsa chinuitor. Și-ar fi dorit să alunece din nou în oniric, fie el și coșmaresc. Orice, numai să înceteze chinul fără margini. Calmantele nu reușeau să-i potolească vacarmul simțurilor. Ar fi plans, dar durerea-i înghețase lacrimile. Îi mai trecu fugitiv și gândul amenințător „acum nu mai sunt femeie”. Probabil că așa trebuia să fie. Nu mai era femeie, pentru că altfel n-ar fi putut răbda chinul acesta de dincolo de fire.

Ilona știa că totul era distorsionat din pricina anestezicului, însă întrebările ei erau clare, pertinente. „E cancer?” Suna doar a ecou, pentru că oamenii cu chipuri ferite de măști nu-i răspundeau. Trecuseră câteva ceasuri bune, ea era încă chinuită de dureri de nesuportat, dar care-și făcuseră cămin stabil în ființa ei. Era ora schimbului de tură, și în salon se ivi un bărbat. Avea și el mască, la fel ca toți ceilalți. Dar nu era doar un halat, asemeni acelora care defilaseră prin infernul dantesc. Cu o voce blândă o întrebă dacă o doare, ea îi răspunse resemnată. Vorbele schimbate între ei nu fuseseră multe, însă Ilona îi percepu energia, îi vedea doar ochii care reușiseră să o liniștească. Din nou își simți trupul, din care se chinuia să se desprindă. Palma ei era mângâiată cu atâta blândețe de un înger. Vorbea firesc, la fel cum făcea cu toți pacienții, însă empatia și compasiunea lui erau aproape palpabile.

Momentele acelea, pe care Ilona le percepuse ca fiind destinate s-o tortureze veșnic, într-un chin sisific, îi aduseră și altceva: conștientizarea faptului că în marea de oameni lipsiți de Dumnezeu, mai existau și cei dăruiți, care înțeleg ce-i empatia, compasiunea, bunătatea. Cei altruiști care alină, care încurajează, care aduc speranța în cel mai adânc hău. Un astfel de om stătea în fața ei. O îngrijise toată noaptea, luându-i durerea și aducându-i un somn liniștitor. Țintuită la pat, îi urmărise mișcările sigure, rapide, eficiente. Înțelesese că între asistenți sunt diferențe majore, iar cei din terapie intensivă sunt pricepuți asemeni doctorilor. Iar el era un OM de excepție.

În zorii zilei, îngerul bun veni să-și ia rămas bun de la Ilona, urându-i sănătate și recuperare grabnică. Îl rugă să-i facă o favoare: să-și dea jos masca pentru a vedea chipul unui om-înger pe care nu-l va uita niciodată. El încuviință și-i arătă un zâmbet larg, încadrat de o barbă deasă. „Cum te cheamă?”, mai îndrăzni ea. „Tibor.Tibi”, răspunse el cu o voce veselă. Își luară rămas bun, dar ea știa că-l va mai întâlni, pomenit în rugăciunile ei de mulțumire.

Următoarele zile și le petrecu în salon, în compania durerii ce refuza cu obstinație să o părăsească. Nu mai încerca să se împotrivească, conviețuia cu o fiară ce parcă-i sfâșia măruntaiele. Atmosfera era un dezolantă, apăsătoare. Ilona își lăsa gândurile să cutreiere spre viața fericită după care atât de mult tânjea. Zbaterea aripilor de porumbei, ce se adunaseră gureși la fereastră, o făcu să zâmbească dureros. Vedea aievea omul iubit care obișnuia să hrănească porumbeii, animatorii ferestrei lor de la căminul studențesc în care-și trăiseră primul an de căsnicie. Iubea să-i privească gesturile calme, bucuria din ochi atunci când își întindea palmele pline de semințe felurite, cumpărate special pentru ei. Acum, aflată în orașul iubirii lor, prăbușită pe un pat de spital, se știa nedorită, pierdută și speriată, îmbrățișată doar de traumă, de fiori reci, împresurată de mirosuri înăbușitoare, insuportabile, de pungi de urină și sânge ce atârnau din fiecare suferind fără față, anonimi ai durerii, ai deznădejdii și ai morții.

Încercând să revină în prezent, Ilona își căută reflexia în oglindă. Regăsea o străină, cu privirea pierdută și goală… era doar o umbră a femeii ce fusese cândva. Avusese momente când se simțea frumoasă. Atunci buzele cărnoase zâmbeau, ochii ei verzi încadrați de gene dese și lungi scăpărau a mulțumire. Își trecea mâna prin părul lung și des, ușor ondulat, sărutat îndelung de soare. Era încă tânără, feminină, atrăgătoare. Acum însă nu mai putea susține privirea arătării din oglindă. Paloarea cadaverică, obrajii supți, prin care se întrezăreau oasele, maxilarul încleștat, buzele din care dispăruse culoarea, cearcănele ce străjuiau niște ochi lipsiți de lumină, de speranță, de viață, toate o cutremurară. Întoarse privirea de la oglinda ce-i arăta un chip lugubru, în minte persistându-i vorbele-sentință ce-i pecetluiseră soarta și-i furaseră identitatea „De acum nu vei mai fi femeie!”. Între sinele ei pierdut și reflexia funebră ce o țintuia din oglindă, se lăsase o liniște asurzitoare. În jurul ei dansau mirosuri de sânge și formol… Mintea-i fugise la organele ei, chintesența feminității, care zăceau probabil pe-o masă, așteptând să fie disecate…

După un răstimp ce-i păruse un veac, sabia lui Damocles se opri din zăngănit. Nu sosise încă pentru ea ceasul întâlnirii cu talerul lui Osiris. Rugăciunile ei fierbinți fuseseră ascultate. O fulgeră un gând-amintire: „Dumnezeu are știre de mine…” și recunoștința îi inundă cald sufletul la aflarea veștii că nu are cancer.

Drumul spre casă fu unul chinuitor, căci se afla iar aproape de omul de la care trebuise să-și ia rămas bun. Indiferent la suferința ei, rău, crud, iritat de tot ce avea ea de spus. O ploaie de reproșuri se abătu asupra lui, cu o virulență egală doar cu indiferența pe care i-o arătase. Înțelesese atunci că povestea lor luase sfârșit. Știa că el nu o iubise niciodată cu adevărat. Aflase că-n ultimii ani de căsnicie apelase cu nonșalanță la serviciile prostituatelor, că plecările lui dese de acasă aveau un scop promiscuu. Încerca să-și adune toate motivele pentru care el nu mai merita o singură lacrimă: o părăsise demult, lăsând-o într-o cumplită singurătate în doi, ani de zile, împingând-o în abisul fără sfârșit, deși ea-i ceruse în repetate rânduri s-o ajute. Își abandonase și copila, o ignorase cu desăvârșire chiar și atunci când Catinca se cufundase, asemenea mamei, într-o depresie adâncă.

Întoarcerea acasă n-a însemnat vindecare, ci un alt șir de complicații care s-au soldat cu o nouă operație. Ilona nu mai avea putere să se împotrivească. Mergea zilnic la spital. Ceasurile se scurgeau dureros. Într-una din zilele fără început sau sfârșit, Ilona urcă în mașină. Corpul lui era contorsionat în așa fel încât să protejeze ecranul telefonului, ca ea să nu vadă eventualele mesaje anunțate de beep-ul enervant al notificărilor. Îi cunoștea deja zâmbetul pe care nu și-l putea stăpâni atunci când amanta îi scria. Nici nu știa ce să mai simtă. Doar derula frenetic imagini din viața lor trecută și care nu mai putea fi resuscitată, oricât ar fi încercat ea. Nimic nu poate fi împlinit dacă e unilateral. Printre lacrimi, îl vedea pe el prinzându-i cu atâta dragoste degetul de la picior… degetul ei strâmb și ciudat, de care râdeau amândoi, pe care el îl iubea și pe care mereu îl căuta, îl tachina. Și ea îi iubea mâinile protectoare, cu care el o mângâia, o alinta, o proteja. Toate astea îi năvăleau cu o durere sfâșietoare în minte. Vâzând-o cum plânge, o ignoră ca de atâtea sute de ori când avusese nevoie de el. Era implacabil, rece, distant, la ani lumină de omul bun care fusese cândva. Rana sufletului ei supura, deschisă, așa ca plaga care refuza cu obstinație să se vindece. Știa cu certitudine că nu se va mai apropia niciodată de ea cu căldură, că n-o va mai iubi nicicând, ca nu-i va mai spune șoptit, lipit de obrazul ei cald și somnoros: „Sus, pui de urs!” Vorbele astea și le spuneau cu atâta dragoste, cu atâta duioșie… cândva, în vremuri fericite, când își erau unul altuia „acasa”. Acum, rămasă doar cu copila în casa lor mare, se simțea mai dezrădăcinată ca oricând, fără un cămin adevărat, incapabilă să suplinească și rolul de tată, mereu tânjind după el și dragostea lui.

Luptase acerb într-o arenă însângerată, cu oameni aievea sau forțe nevăzute. Cu spaima simțită visceral. Cu demonii ce-o chinuiseră ani buni și care-i transformaseră bolile sufletești în maladii trupești. Cu frici ce se insinuau perfid. Cu abandonul. Cu trădarea. Cu fantoma unei mari iubiri.

Era singură. Singură cu toate imperfecțiunile pe care nimeni nu i le mai iubea. Singură cu toate amintirile de care numai ei îi era dor. Singură cu toate responsabilitățile. Fără planuri de viitor care să-i cuprindă pe toți trei. Nevoită să fie anima și animus, să stea dreaptă deși sufletul îi era frânt, să fie supraom, deși tot ce își dorise era să fie doar femeie.

Oana Țînțaș

 

Foto: Mara Tînțaș




Un fel de bal mascat (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

Există iubire la prima vedere și când o vei găsi inima îți va fugi mai tare decât orice alergător profesionist, care concurează cu el însuși, în speranța că își va bate recordul anterior. Și știi de ce? Eu așa l-am întâlnit pe Costel, Dumnezeu să îl ierte, că e mort de 2 ani, l-am văzut și a fost de-ajuns să știu că este cel prin care vreau să-mi oglindesc viitorul. Tu, copilă, vei simți la fel, doar că ai grijă să nu care cumva inima ta să fugă pe drumuri fără ieșire…

Dacă tanti Lenuța ar mai trăi, aș întreba-o atâtea lucruri, pe care atunci nu aveam curajul să i le adresez, dar ce mai pot face…. acuma e alături de nea’ Costel continuându-și frumoasa poveste de iubire, iar eu sunt ca și oricare alt profesor pe Zoom, am un monolog continuu și repetitiv de care mă cam plictisesc uneori, dar pe care nu îl pot pune sub semnul tăcerii.

Dragoste la prima vedere zicea tanti Lenuța? Unde să o mai găsești acuma? Toți trecem grăbiți unii pe lângă ceilalți cu ochii la micile ecrane și stresați că nu vom ajunge la timp pentru a intra la curs sau, și mai rău, codurile de logare vor fi invalide. Mai are cineva vreme să se uite în jur? De abia observăm semaforul, ne amintim cu ce suntem îmbrăcați doar atunci când ne privim în trecere într-o vitrină și uităm că nu am luat micul dejun abia atunci când trecem pe lângă un restaurant, iar stomacul ne cam ceartă, dar vrem povești cu zâne și iubiri de basm. Ăștia suntem noi, visători din fire și chiar pricepuți la vorbe, ne ghidăm după proverbe și cum Speranța moare ultima de ce să nu sperăm și noi la o viață mai bună? E bine că suntem optimiști doar că vorbele fără fapte sunt nule, așa că nu are rost să ne așteptăm ca cei pe care i-am votat acum două săptămâni să ne aducă fericirea la pachet și chiar decorată cu o fundiță roz, deoarece o să așteptam o viață și încă o zi și tot nefericiți vom rămâne! Ei vor face o schimbarea în punctele esențiale, pe ici pe colo, însă schimbarea în ceea ce privește viața noastră ne aparține. Și dacă vrei să tot aștepți la nesfârșit e alegerea ta, însă eu tind să cred că hoinărind pe străzi, fredonând și dându-mi buclele în vânt, în drumul meu spre jogging la 7 dimineața, fericirea chiar mă ține în brațe, e o fericire simplă, dar îmi este de ajuns.

Îmi e dor de un zâmbet ștengar aruncat tipului de la mate-info, de o minciună inventată pe moment profei de engleză și de sala de sport care era doar un pretext pentru a-l putea admira pe „Gheorghiță din a 12-a” . Tuturor ne este dor, însă puțini vor recunoaște. Și, ce-i drept, cum să nu-ți fie dor de clipele pe care nu le-ai trăit decât din auzite?! Fără banchet de clasa a 12-a, fără festivitatea de sfârșit la care s-ar fi prezentat tot neamul și fără deschiderea noului an universitar la care mai mult ai fi stat lipit de ai tăi, cum să nu te cuprindă dorul? Trebuiau să fie amintiri de neuitat și povești memorabile de viitor, însă s-au transformat în amintiri triste și povești pe care niciun nepot nu cred că va dori să le audă.

– Ioana,sper că nu ai uitat că am programare la doctor într-o oră!

Vocea bunicii mă readuse la realitate și mă oprise din a-mi așterne gândurile pe caietul mâzgălit, apoi o privesc în ochii ei albaștri și senini, și ii spun doar atât:

– Bunica, oi fi eu visătoare, dar nu uit chestiile importante!

Înainte de a intra cu bunica în cabinet din grabă și repezeală, masca îmi rătăcea pe undeva prin buzunar, iar sala de așteptare era cam plină, dar un domn „drăguț” îmi spuse:

– Domnișoară dacă ați fi mai responsabilă, ați ști că masca se poartă pe față în locurile închise și populate, nu în buzunar!

Mă trădase albastrul țipător al acelei măști nevinovate care se vedea, însă, cu un zâmbet zeflemitor și câteva cuvinte rămase pe limbă i-am spus doar atât :

– Dacă ați fi fost mai atent, ați fi știut că măștile se poartă încă dinainte de acest virus!

Ioana TRIFOI
studentă, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: Instagram




PoetikS – Hajnalka CUTH

Hajnalka Cuth

Ploile s-au potolit!

ploile s-au potolit!
lacul din ceruri e lin, armonios
îmi oglindește sufletul mai clar ca oricând
noianele de gânduri m-au părăsit
m-am eliberat de neliniștea devenirii
limpezimea vieții prinde formă, așa cum e ea
nu e nevoie de explicații rotunde,
de jocuri egoiste, convingeri drepte
las totul așa cum e,
și e bine!

liniștea e mai profundă
chiar nu aud nimic
doar natura respirând
respir și eu odată cu ea,
batăile inimii încep să se potrivească cu ritmul celest
dragostea nu-și mai schimbă sensurile, doar forma

toate săruturile mi le-am luat înapoi
le-am sudat pe o pânză ruptă din coastă
am modelat amitirile într-un aluat frumos,
l-am copt la flacăra fericirii,
mirosul fricii nu-l mai simt
ploile s-au potolit!

 

Portret de vară

țipete stinghere, furate de pescăruși sunt duse peste mări
iubiri uitate se aprind din nou sfințind apusul,
colorează cerul cu dor trăgând apoi din stele străluciri nemaivăzute,
hrană pentru suflet din belșug doar să lași porțile deschise…

veșnicia se așterne ca o basma strămoșească
aduce cu ea mireasma înțelepciunii
căutările, așteptarea, dezamăgirile alunecă în neant
un adio sublim adulmecă schimbarea

ființa mea aleargă despletită cu tălpile goale in iarba fericirii,
simfonia verii e viața absolută,
hai s-o ascultăm pâna e cerul senin!

 

călăuză spre calea împlinirii

o inimă fragilă pictează stelele cu dor
să-i lumineze acele nopți
când gândul fuge de tine
se ascunde în închipuiri colorate
formează portretul tău
cu acel zâmbet fin înțeles doar de mine,
privirile tale îmi sunt imprimate ca un tatuaj
ce-l simt mereu după ce apune soarele
uneori apare pe tot corpul
alteori doar pe buze și mă arde,
mângâierile tale le-am primit din depărtări
le păstrez pentru zilele goale

nemurirea din noi mă face să sper
că am să te-ntâlnesc în alte vieți,
dragostea transcende porțile timpului
universul ți-e prieten bun
o călăuză spre calea împlinirii

mă vei întâlni pe o câmpie de maci
zburdând după fluturi cu sufletul blând,
poate vei aștepta o flacăra să izbucnească
atunci când mă vezi
să topească anii de lumină parcurși
să topească suferința așteptării,
n-ai să vezi decât o copilă într-o ie
țesută din flori
fiecare petală acum e a ta
să te-mbeți cu parfumul lor.

 

Gând de toamnă

praful din odaie se ridică în lumina dimineții
plutește ca fluturii ce învață să zboare
dragostea toamnei se lasă peste noi
culorile mele preferate se plimbă pe frunze,
în parcuri, în grădina cu flori,
în ochii tăi se oglindesc ultimele zile de vară,

tremurul firelor de iarbă în ceața deasă mă zguduie
mai e puțin până ultima floare îmi spune adio
apoi spre somnu-i lung se-ndreaptă iar
cu toții ne pregătim!

soarele își acoperă fața și îmi zâmbește mai rar
un anotimp se va așterne în sufletele primitoare de nou,
nopțile lungi îmi vor fi muza creatoare
liniștea iernii va stăpâni zilele
cu toții ne pregătim!

dar parcă aș vrea rugina din copaci să nu piară
iar verdele de azi să-mi mângâie ochii încă o clipă
căldura s-o îmbrac ca pe o cămașă de bumbac
să mă iubească până la sfârșit de februarie.

Hajnalka CUTH




La Sighet, Festivalul Internațional de Poezie rezistă și-n…. pandemie! (autor, Ion Mariș)

O nouă ediție (a câta nu s-a stabilit exact – deocamdată – dar sigur se apropie de jumătate de secol!) a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet s-a încheiat onorabil, contrar celor mai pesimiste estimări.

Poezia trebuie să învingă pandemia, așa și-au spus, probabil, cei doi reprezentanți ai Centrului Cultural Sighet (Ioan Tivadar – manager interimar și Vasile Muste – șef serviciu) care, doar din resursele instituției, au reușit să ducă la bun sfârșit încă o ediție a prestigiosului nostru Festival. Este clar că Festivalul Internațional de Poezie nu aduce profit imediat, măsurabil dar, orice „dram”/ acțiune de cultură curată ne mai scoate din anonimatul generalizat.

Cu gândul la numeroasele ediții la care a participat constant, mare iubitor de poezie și de Sighet(eni), scriitorul Radu Țuculescu a acceptat să preia președinția juriului din acest an. I-a convins să i se alăture în echipa de jurizare și pe cunoscuții poeți Ion Cristofor (Cluj – Napoca), Nichita Danilov (Iași), Nicolae Scheianu (Baia Mare), Vasile Muste (secretar) și au purces la evaluarea celor 35 de volume de poezie (33 de autori) recepționate (la termen și-n bună stare) în concurs. Și-au transmis pentru concurs volumele de autor (tipărite în ultimul an, septembrie 2019 – august 2020) poeți din întreaga țară.

După trei zile de deliberări, întrerupte cu binemeritate pauze de poezie (în lectura autorilor), muzică (oferită de compozitorul prof. univ. dr. Ionică Pop și cantautorul Ducu Hotima) și lansări de cărți („Constelația poeților” – Ion Cristofor, „Ab urbe condita” – Radu Ulmeanu, „Remember Ion Bălin” – ediție coordonată de Nicolae Iuga și Gabriel Cojocaru, volume apărute la Editura Grinta Cluj și „În așteptarea zilei de mâine” – Mihai Trifoi, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe), juriul a acordat următoarele premii:

Secțiunea Antologie de AutorValeriu STANCU – volumul „Mântuirea prin necredință”, Editura Știința, Chișinău, Republica Moldova, 2020 (trofeu și… 500 lei);
Premiul revistei Convorbiri literareIon MARIȘ – pentru volumul „Ultimul poem (…)”;
Premiul revistei literare FamiliaIrina LAZĂR – pentru volumul „Subliniază-mă cu roșu”;
Premiul revistei MARMAȚIA literarăVali ORȚAN – pentru volumul „Jurnalul unui imbecil”;
Premiul revistei NORD LiterarDaniel MARIAN – pentru volumul „Raia dinspre iada”;
Premiul revistei literare ACOLADACostel STANCU – pentru volumul „Hoțul de ferestre”;
Premiul revistei literare CONTAHoria DULVAC – pentru volumul „Nimeni nu-mi spunea”;
Premiul revistei literare ORAȘULNina HOZA – pentru volumul „Înflorim acolo unde trăim”;
Premiul special al juriului – Dumitru TÂLVESCU – pentru volumul „Aldebaran”.

În acest an nu s-au acordat premii pentru secțiunile debut și manuscris.

S-a încheiat – cum spuneam – onorabil și ediția din acest an dar, pe viitor, abordarea acestui important eveniment cultural trebuie schimbată în contextul reconfigurării imaginii de ansamblu a Sighetului. Cei care iubesc cultura – probabil nu foarte mulți – ar putea ieși din letargie pentru a contribui măcar cu idei la rebrandingul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet.

Ion MARIȘ

PS: Trofeul Festivalului Internațional de Poezie, Sighet, ediția 2020, a fost executat manual de către meșterul popular Gheorghe Popovici din Vadu Izei.




Un suicid făcut în șoaptă (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

,,Tot ce scriu e păgân, dar nici măcar sfinții n-au fost religioși. Ei au fost convertitorii durerii. Eu sunt cea care le zicea povestea.”

Cândva, Soarele s-a îndrăgostit de o muritoare cu bujori în păr care nu se bucura de el ca restul muritorilor, ea înflorea zilnic, avea deja un foc în inimă și nu-l urmărea cu privirea cum făceau celelalte flori care-i aparțineau. Ea nu l-a iubit, nu a iubit, nu știa ce era iubirea și nu avea antidot pentru că nu se regăsea în nimic din ce o înconjura. A murit în lumina soarelui când avea doar 22 de ani, pur și simplu inima ei s-a oprit pentru că era încărcată cu un soi de iubire ce nu putea fi oferită. Era frumoasă când corpul ei mai avea căldură, dar rece era absolut splendidă. Nu moartea a făcut-o mai frumoasă, ci faptul că ea s-a contopit cu esența ei de gheață și frumusețea ei nu a mai fost omenească. Misterul muritoarei, sensibilitatea ei în fața vieții, zâmbetul ei angelic, privirea inocentă și moartea ei nefirească a făcut ca Soarele să cuprindă pământul de atunci până în prezent pentru a o căuta reîncarnată în alt corp, dar cu aceeași sfințenie caracteristică spiritului său.

Dar dacă n-ar fi fost frumoasă și sfântă? Dacă n-ar fi fost sensibilă? Poate ar fi fost o lună, poate o stea sau poate ar fi devenit ea un soare sau o nouă planetă. Sau poate ar fi fost doar fericită, în singurătatea ei. Ar fi simțit fericirea în confortul creat, în haosul din minte și în oglinda unde mai vedea doar singurul om dintotdeauna, pe care nu-l cunoaște, dar ar vrea să-l știe, măcar puțin.

Eu cred că moartea ei a fost un suicid făcut în șoaptă. Lumina ei a rămas vie, dar în plan fizic vrea să fie moartă, imună la simțire, la ceas de noapte târziu să-i dea oamenii o clipă să mai respire, în somnul de târzie se pun dorințe – ea ar vrea de la un nimeni o îmbrățișare. Coboar-o ca să se ridice, gropare!

Mereu ne întâlnim cu tot felul de oameni care se prezintă frumos și scot tot ce au mai bun din ei. Oameni care par triști, dar sunt de fapt doar inteligenți și lipsiți de încredere în viitor. Tot felul de oameni. Nu prea întâlnești oameni fericiți care ajung să nu mai fie în viață și mâine, de asta cred că sunt mulți oameni care nu mor din cauza bolilor, de fapt… nici nu cred în boli. Cred doar în suflet, în arta de a trăi cu iubire, în arta de a trăi în durere și că ei se sinucid zilnic, în șoaptă, cu ajutorul crucii pe care o cară. Inima s-ar opri dacă n-ar mai exista timp, iar timpul s-ar putea opri dacă am alege noi să se oprească. Oamenii ajung să moară făcând zilnic tentative de suicid și zâmbind morții.

Coboară-ne ca să ne ridicăm în Rai, gropare!

Autor, Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

 




Festivalul Internațional de Poezie Sighetu Marmației 2020

Vineri, 02 octombrie 2020, la ora 11:30 are loc deschiderea oficială a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet, urmată, de la ora 16:00 de un grupaj de poezie în lectura autorilor prezenți în concurs și un recital de pian – Ion Pop (Cluj – Napoca).

Sâmbătă, 03 octombrie 2020, de la ora 11:00 este programată o sesiune de lansări de cărți iar de la ora 16:00 se va desfășura un spectacol de muzică și poezie și un recital Ducu Hotima.

Duminică, 04 octombrie 2020 de la orele 12:00 va avea loc festivitatea de premiere și închiderea Festivalului sighetean (ora 14:00).

Festivalul Internațional de Poezie din acest an este organizat de Centrul Cultural Sighet, Consiliul Local Sighet și Primăria Municipiului Sighet.

Salut, Sighet!




Conferința „MARAMUREȘUL condiții istorico – geografice” la UBB Extensia Sighet!

În cadrul proiectului „Din Istoria Maramureșului„, Vineri, 25 septembrie 2020, orele 14:00, amfiteatrul „George Vâlsan”, la Universitatea Babeș – Bolyai Extensia Sighetu Marmației va avea loc conferința „Maramureșul condiții istorico – geografice„. Invitatul acestei activități este conf. univ. dr. Marin Ilieș.

Proiectul „Din Istoria Maramureșului este finanțat și susținut de către Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și Consiliul Județean Maramureș.

 

Salut, Sighet!