Poate cineva (mă gândesc la semenii cu un dram de cultură, curaj și discernământ) să conteste justețea și actualitatea opiniilor lui A. Bacalbașa, îndeosebi ale ultimelor două, în ordinea stabilită de mine? Da, istoria culturii și a literaturii universale ne demonstrează fără putință de tăgadă că marii reformatori moral-spirituali ai omenirii (artiști, poeți, gânditori, călugări, cercetători) au fost atât de ancorați în viață și atât de receptivi la realitățile sociale din vremea lor, pe care le-au reflectat cu exemplar curaj și inegalabilă măiestrie, încât mulți dintre ei și-au susținut convingerile cu prețul vieții, astfel dobândind binemeritatul rang de poeți naționali și de scriitori referențiali în cultura universală: George Byron, Alexandr Pușkin, Adam Mickiewicz, Petöfi Sándor, Mihai Eminescu.
Aceasta fiind din totdeauna și pretutindeni starea de lucruri din cultură, merită să-i punem față în față pe vulcanicul Victor Hugo și pe placidul Théophile Gautier, chiar dacă Charles Baudelaire îi dedică celui de-al doilea Florile răului, o dedicație extrem de elogioasă („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru și prieten”), și chiar dacă acela ce „nu poate fi încadrat într-un curent anumit” (Ovidiu Drâmba), l-am numit pe Baudelaire, în sonetul Corespunderi anunță principiile simbolismului (curent literar apărut în Franța pe la 1880), ce este văzut de eminentul culturologul român „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni”.

Cât privește a șaptea opinie, cred că toți românii vrednici sunt de acord că dezastrul României postdecembriste se datorează conlucrării dintre doi factori malefici pentru țară și grosul cetățenilor: pe de o parte moștenirea și încurajarea metehnelor bolșevice (securiști deghizați, foști activiști și turnători puși pe căpătuială, nepieritorul homo sovieticus demonocratizat și imbecilizat); pe de altă parte, alarmanta înmulțire a falșilor culți și a analfabeților funcționali (peste 80.000 de doftori la plesneală și nicio universitate românească între primele 1000 din lume), a lingușitorilor descurcăreți și a infracțiunilor de toate tipurile. Căci este arhiștiut că legile postdecembriste sunt făcute de regulă spre huzurul netrebnicilor (cu ștaif și de rând – găinari, tâlhari, violatori, criminali), nicidecum spre folosul și siguranța celor cu frică de Dumnezeu.

Concret, dacă în perioada bolșevică exista oribila și temuta tagmă a lozincarilor, porecliți activiști (un fel de factotum cu gura, botezați de Cinghiz Aitmatov „oameni-ziar”), precum și cea a culturnicilor de nădejde (Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor și mulți, mulți alții), cu toții răsplătiți ciocoiește pentru pupatu-n dos a partidului-stat, și care – după Decembriadă – au căzut în picioare și de îndată s-au instalat, ca stângiști sau dreptiști, în fruntea mesei cu bucatele națiunii, astăzi realitatea și-a schimbat întrucîtva forma (democrație aparentă, libera circulație a forței de muncă și a tăietorilor de frunză la câini etc.), dar conținutul a progresat mult într-ale ticăloșiei: majoritatea cetățenilor sunt resemnați sau de-a binelea idiotizați și cam toți jurnaliștii au auzit doar de caracter (câți dintre ei se mai conduc după principiul care susține că „adevăratul gazetar trebuie să fie mereu în opoziție”?), iar găunoșii postmoderniști se fac luntre și punte ca, în cercul lor strâmt și nimuric, să se impresioneze ei înde ei cu înșiruiri de vorbe goale (rari sunt cei care mai vomită câte o figură de stil izbutită!), acele construcții coșmarești în care logica, adevărul, estetica vie și gramatica sunt realmente puse la zid.

Însă, cu toate că după parcurgerea unei atari bizarerii (poezia transformată într-un minieseu haotic și submediocritatea eseului ridicată la rangul de poem), cei mai mulți cititori rămân buimaci („Oare ce naiba o fi vrut să spună făcătorul ăsta și eu în ruptul capului nu pricep?”), inclusiv pentru faptul că în mod frecvent Dumnezeu a fost coborât la statutul bolșevic de „dumnezeu”, alde ăștia organizează tot acuși-acuși festivaluri naționale și/sau internaționale, la care este cu neputință să nu fie invitate autoritățile arogante și semidocte (ce mai, petec după sac!), unde se iau la întrecere să se laude unii pe alții și se aleg cu premii (de la cel de excelență și pentru întreaga operă, până la felurite mențiuni) taman cei mai neînzestrați dintre participanți, potrivit cutumei tovărășești: „Astăzi mie, mâine ție”.
Dar mai mult, deoarece astfel de aflări în treabă (insipide și aproximativ artistice) nu deranjează câtuși de puțin globalismul și politrucianismul (național și local), autorii lor sunt răsplătiți cu sinecure, decorații și titluri, toate la fel de urât mirositoare ca opera lor (funcție de sex, doctori hormonis pauza sau hoinaris causa, respectiv cetățeni de dezonoare ai localității, județului, țării și – dacă n-ar fi o certă dovadă de demență din partea tuturor – ai planetei, ai Galaxiei și ai Universului). Păi tătucul Stalin n-a fost cetățean de (dez)onoare al României?…

Mă rog, ca să nu fiu acuzat de rea-voință în ceea ce privește postmodernismul și „capodoperele” lui, redau două mostre culese de pe internet: „Viitorul prevestește aceeași poveste totul în jur dispare într-un vârtej/ Rănile cicatrizate reapar la fel cum au dispărut în lunile dinainte/ Durerea revine, neîncrederea cuprinde”; „pe străzile de pluș și resturi umane, salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat taberele de refugiați și dragostea ca formă de apărare pe linia întâi. Strânge gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles în autobuze între scheletele celor vii și în particular în toate spațiile de mântuire spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, rămânând singur la morgă când se închid ușile”. Și încă multe fraze dezlânate și agramate (sau ce naiba or fi), în aceeași notă delirantă a „poeziei” fără formă și fond.
Iată de ce, a vorbi în asemenea cazuri de „artă pentru artă” se cheamă o necuviință (cum poți să compari acest dezmăț verbal cu rafinata poezie impersonală a lui Gautier?), ba chiar un abuz de limbaj. Nu doar că niciun copil nu-i în stare să memoreze așa ceva, dar mă întreb cam câți actori cu experiență ar dori și ar putea să o facă, sperând că-i vor emoționa pe ascultători…

Cândva (asta a fost cu mai mulți ani în urmă) am primit de la un bucureștean hipermodernist o scrisoare și un colet cu două dintre cărțile lui (se încăpățâna să le spună romane). În depeșă, după firitiselile de rigoare (scria ilizibil că a citit cu încântare mai multe articole de-ale mele), mă ruga să-mi spun părerea despre cărțile lui, asigurându-mă că are maximă încredere în corecta mea judecată.
Am vrut să-i fac pe plac, dar n-am izbutit. Motivele acestui eșec, dacă se poate numi așa, le fac cunoscute celor interesați în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii: „Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem. Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevrând să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.
Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!”

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Cumva, se poate spune că ziua de azi, 29.09.2023, a fost ziua Aureliei Vișovan. După ce de dimineață i-a fost înmânat titlul de cetățean de onoare al municipiului Sighetul Marmației – distincție primită în urma propunerii făcute de către Prof. Univ. Dr. Adriana Bera (dascălul care i-a șlefuit talentul intuit de doamna profesoară Monica Chifor) și jurnalistul Demostene Șofron – seara a fost o încântare pentru publicul sighetean, venit în număr mare la Școala de Muzică, în Sala „Monica Chifor”, pentru a asculta, a vedea, a vorbi și a simți muzica, într-un recital de gală susținut de Aurelia Vișovan, organizat de către Rotary Club Sighet și Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice, Sighet.

A ales să ne poarte pe clapele fermecate ale pianului în lumea muzicală a lui Franz Liszt, interpretarea ei stârnind ropote de aplauze din partea celor prezenți și făcând din micuța sală de spectacole un adevărat palat al muzicii.

Un Om minunat s-a întors iar acasă și ne-a dăruit cu emoție o seară extraordinară. Eleganță, rafinament, noblețe, simplitate, sinceritate, așa am văzut-o pe Aurelia. Mulțumind pentru aprecieri, titluri, dar întorcându-se spre ceea ce, de fapt, reprezintă totul pentru ea… „Eu am să vorbesc despre muzică”. Și a vorbit cum știe ea cel mai bine: cântând/încântând și făcând timpul să zboare …

Cât talent era în fața noastră, dar câtă muncă ascunsă în spatele muzicii care se revărsa din clapele pianului, câtă dăruire și pasiune … m-am gândit cât de greu le-a fost părinților ei să o lase să plece de acasă la o vârstă când avea mai multă nevoie de ei aproape doar pentru a-i permite să-și șlefuiască darul pe care i l-a dat Dumnezeu – cum bine spunea părintele Vișovan… Și cât de emoționați erau în seara aceasta, în sală, în public, văzându-și copilul, pe scenă încântând audiența… Între sfinți (Legenda Sfântului Francisc de Assisi predicând păsărilor, Legenda Sfântului Francisc de Paola mergând pe valuri) și părinți… Aurelia e acasă, în Sighet, și au împărțit prezența ei cu noi, cei aflați în sală în această seară, cu noi, sighetenii, care ne-am făcut timp să-i recunoaștem talentul indiscutabil și munca uriașă prin decernarea titlului de cetățean de onoare să-i mulțumim că nicăieri și niciodată Aurelia Vișovan nu uită locul unde s-a născut și oamenii care au învățat-o să-și întindă aripile pentru zbor, că nu uită acel Acasă primordial.

Fericirea nu constă în obiecte pe care le adunăm în jurul nostru. Pentru a găsi fericirea tot ce trebuie să facem este să ne deschidem ochii – (Antoine de Saint-Exupéry) la asta m-a dus gândul când a fost făcut anunțul că întreaga sumă încasată la acest concert este donată de AURELIA VIȘOVAN, Școlii de Muzică din Sighetul Marmației – aceasta e generozitatea, fără urmă de publicitate, de reclamă ori alte interese, un dar făcut din inimă, cu eleganță, sinceritate și recunoștință, în amintirea anilor de început și a oamenilor, a Profesoarei Monica Chifor care i-a descoprit talentul.

Mulțumim, Aurelia Vișovan, că în seara aceasta ai ales să ne vorbești despre muzică, nouă, celor de la capătul lumii, celor de-acasă!

Roxana PONTOȘ

Cele 8 zile de Sukkot în iudaism amintesc de perioada exodului din Egipt în care poporul lui Israel s-a adăpostit în Sukah, o locuință temporară sub cerul liber. Tradiția iudaică consideră o cinste de a sta permanent în Sukah pe parcursul celor 8 zile. Pe lângă oaspeții din acest cort, există obiceiul de a pune un scaun în plus, destinat profetului Eliahu, care se spune că vine în fiecare an să ne călăuzească.

Foto & video: dr. Sorin Markus

Vineri, 29 septembrie 2023, pianista Aurelia Vișovan, profesor universitar doctor la Academia de Muzică din Nürenberg (Germania), va fi propusă pentru acordarea titlului de „Cetățean de Onoare” al Sighetului. Și, în mod sigur, reprezentații sighetenilor din CL Sighet vor vota „pentru”.

Putem să urmărim munca intensă și evoluția remarcabilă a sighetencei noastre întorcându-ne în timp, cu un sfert de secol în urmă… mai precis în anul 1998. Colaboratorul nostru permanent, dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu, publica un scurt articol în „Graiul Maramureșului” din 28 decembrie 1998.
Iată mai jos articolul pe care-l reproducem integral (puteți vedea imaginea conținutului original și în poza de sus – stânga):

O mică… pianistă

Vișovan Maria Aurelia are 8 ani și este elevă în clasa a III-a la Liceul Pedagogic din Sighet.
Este, în același timp eleva Școlii de muzică la clasa de pian a doamnei profesoare Monica Chifor. Acasă, Reluța este fiica cea mare a preotului Marius Vișovan, un copil normal, care-și iubește bunicii, părinții, surioara și cei doi frățiori mai mici.
Pînă aici, nimic extraordinar. Ceea ce nu știe chiar toată lumea, și merită să o afle, este faptul că pînă acum Reluța noastră a cucerit la pian două premii I în concursurile locale, un premiu I la Bistrița, un premiu II la Oradea și premiul V la Concursul Național 1997. Iar anul acesta, la București, la același concurs, devenit între timp internațional, într-o concurență acerbă, ea a reușit să cucerească premiul II (Premiul I nu s-a acordat!). A fost singura reprezentantă a Maramureșului la acest prestigios concurs.
Iată ce rezultate poate da întîlnirea unui copil de excepție cu un dascăl de excepție cum este doamna Monica Chifor.
Felicitări doamnei profesoare și un An Nou darnic și bun pentru Reluța.

A. PRUNCU
(Graiul Maramureșului, 28 decembrie 1998)

Vom fi prezenți Vineri, 29 septembrie 2023, alături de Aurelia Vișovan la ședința Consiliului Local Sighet,  ședința de votare a propunerii de acordare a titlului de „Cetățean de Onoare” al Sighetului și – mai ales – vom participa la Recitalul de Pian (aici) pe care prof. univ. dr. Aurelia Vișovan îl va oferi sighetenilor la ora 19:00, aceeași zi, la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice.

Felicitări Aureliei Vișovan, sigheteanca noastră care contribuie (și) la vizibilitatea Sighetului pe întreg mapamondul!

Salut, Sighet!

Există o mulțime de definiții date omului („Omul este singurul animal rațional”, „Omul este singura vietate care-și fierbe mâncarea”, „Omul este singurul animal care se încalță” ș.a.m.d.), printre care preferata regelui prusac Frederic al II-lea (din evident dispreț, dacă nu față de toți semenii, atunci cu siguranță față de majoritatea acestora), poate și pentru faptul că-i aparținea ilustrului Platon: „Omul este singurul animal biped, fără pene și cu unghii late”. Așa că, zic eu, ce mai contează o definiție în plus, de felul: Dintre toate viețuitoarele pământului, numai omul savurează frumosul și se îmbogățește lăuntric prin cultura autentică?!…

Fără a intra în detalii despre frumos și cultură (am făcut acest lucru în multe articole: Frumosul – cauza și scopul existenței pilduitoare, Considerații despre artă, Legătura inseparabilă dintre artă și religie, Cultura și profitul, Cultura și civilizația – daruri ale Atoatefăcătorului etc.), de data asta voi arăta, cu argumente irefutabile, fundătura gnoseologico-axiologică în care a ajuns omul (mare amator de senzațional/ originalitate și înverșunat căutator de forme fără fond), îndeosebi din pricina făcăturii numită postmodernism.

Dar ce este postmodernismul? În interviul acordat Mihaelei Onofrei și postat pe 5 mai 2019, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, marea doamnă a culturii românești postbelice și – până aproape de sfârșit (5 mai 2006 la mănăstirea Văratec) – a celei postdecembriste, ne spune următoarele: „Se fac tot felul de ciudățenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă (subl. mea, G.P.). E o artă din cioburi – totul este fărâmițat – mi s-a spus”, cu toate că „Spritul are o calitate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzația că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim”. Răspunsul la întrebarea „Susțineți, deci, că postmodernismul nu e artă?”, nu-i unul categoric, însă la fel de înțelept prin profunzimea avertismentului lansat: „Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Și, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom putea întoarce la Johann Sebastian Bach? Sexul în locul capului”…

Vasăzică, manelele din muzica zilelor noastre constituie echivalentul făcăturilor postmoderniste din literatură, al mâzgălelilor din pictură, al fioroșeniilor din sculptură, al idioțeniilor (cu extratereștri, draci, vampiri, fantome) din filmele doldora de penibile „efecte speciale” și al căsoaielor construite la concurență, unde vor mușchii proprietarului și, firește, fără urmă de simț arhitectonic.

Tot ce se poate ca unii, în primul rând partizanii postmodernismului, să-și închipuie, ba chiar să pretindă că acesta continuă direcția „artă pentru artă”, care se știe că, în secolul al XIX-lea, a pornit lupta la baionetă împotriva „artei cu tendință”.

Desigur, cele două orientări opuse, la fel ca idealismul și materialismul în filosofie, s-au cristalizat și confruntat (mascat sau fățiș) încă din zorii preocupărilor cultural-artistice ale indivizilor și grupurilor sociale: clase și partide, popoare și națiuni. De pildă, din istoria culturii se știe foarte bine că una a fost literatura populară, prima formă de artă cu tendință colectivă (basme, doine, balade, ode, imnuri, poeme de critică și revoltă socială) și cu totul altceva literatura cultă, ulterioară celei populare și deseori, conștient sau inconștient, bazată pe ea, însă nu de puține ori inferioară acesteia în plan aristic. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă celebra noastră Mioriță, care – precizez în prima parte a studiului Folclorul și sferele în care își exercită influența – este, așa cum just susține profesorul Liviu Rusu, „tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia «momentul morții este un prilej pentru a sublinia prețul vieții»”, după cum „baladele haiducești sunt tipice pentru homo activus (principiul activ al vieții)”, iar Meșterul Manole „este o culme în ceea ce-l privește pe homo constructivus sau principiul constructiv”.

La rândul ei, literatura cultă promovează „arta cu tendință” atunci când creatorii aparțin oprimaților prin naștere și/sau stare socială, respectiv „arta pentru artă” (intelectualistă, impersonală și detașată de problematica socială), de regulă atunci când direcția este promovată mai degrabă prin străduința teribilistă și exhibiționismul arivist al ambițioșilor neprivilegiați și rareori vizitați de har estetic, decât prin eforturile artistico-filosofice convergente ale răsfățaților de soartă.

Tema fiind intens dezbătută la sfârșitul secolului al XIX-lea și în continuare, iată câteva dintre captivantele opinii expuse de Anton Bacalbașa, părintele literar al lui Moș Teacă, în conferința susținută la Ateneul Român:
1) Minerva, zeița înțelepciunii și a artelor frumoase, se chema la greci Atheni, motiv pentru care aceștia numeau Athenaion templele de cultură, iar romanii le numeau Athenaeum;
2) Théophile Gautier, cel mai înfocat apărător al artei pentru artă, o definește astfel: „Arta pentru artă este pentru adepți o muncă scutită de orice altă preocupare decât a frumosului în sine”, lucru pe care l-a făcut cu imperturbabilă detașare chiar în perioada represiunii Comunei din Paris (1871), adică atunci când „armatele versailleze se dedau la cel mai înfiorător măcel pe care îl cunoaște istoria contemporană”;
3) Da, T. Gautier a fost „unul dintre cei mai mari poeți ai Franței”, însă – „„nepăsător la tot ce se petrecea în jurul lui” – el a ajuns să fie considerat într-o atare măsură „tipul cel mai perfect al omului fără niciun ideal social” (asta deoarece n-a pasionat în timpul vieții decât „un număr restrâns, un cenaclu”), încât la câțiva ani după moartea lui, era citat „mai mult ca o curiozitate literară, ca un exemplu până unde poate merge perfecțiunea formei”;
4) Conferențiarul este atât de convins de necesitatea promovării artei cu tendință („arta nu poate scăpa de influența ideilor ce domină o epocă”), încât nu ezită să întrebe: „Oare frumosul nu este el însuși o tendință?”;
5) „(…) arta pură, arta făcută pentru frumosul în sine, nici nu există, nici n-a existat”, întrucât „îndată după ce opera de artă atinge viața socială, ea trebuie să aibă și tendințe sociale”;
6) „(…) toți artiștii mari, toate naturile alese au fost, în același timp, oameni care nu numai că au înțeles ideile mari ce frământau epoca lor, dar s-au pus în curent cu ele și le-au ajutat”;
7) „În mijlocul lipsei de caractere în care trăim, oficialitatea încurajând tot ce convine principiilor ei, n-a fost greu să se înjghebeze o sumă de nulități care să devină predicatorii teoriilor iubite de clasa dominantă”.

                    George  PETROVAI

Joi, 12 octombrie 2023, ora 11:00, Centrul Cultural Sighetu Marmației:

Primirea invitaților;
Cafeneaua poeților;
Dezbatere –  Festivalul de poezie de la Sighet, Repere istorice, Rememorări, Confesiuni sau despre un viitor posibil.

Ora 16:00, Centrul Cultural-Pastoral „Sfântul Iosif  Mărturisitorul”

„Maramureșul –  un pământ ce se sprijină pe poezie”,  Spectacol de poezie și muzică;
Festivitate de premiere;
Recital extraordinar al actorului DOREL VIȘAN.

Vineri, 13 octombrie 2023, ora 10:00, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei:

In memoriam:  Laurențiu Ulici  – 80 de  ani de la naștere;
Simpozion  – „Critica de poezie cu și fără Laurențiu Ulici”;
Lansări de cărți ale autorilor invitați și a editurilor prezente;

Ora 16,00, Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești.

Sâmbătă, 14 octombrie 2023, ora 11:30, Mănăstirea  Bârsana

Dezbatere: Credință și poezie în literatura română;
Recital din creațiile poeților participanți la festival;
Încheierea „Ediției jubileu” a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE POEZIE DE LA SIGHETU MARMAȚIEI – 1973-2023.

Salut, Sighet!

Cuvintele

Îți lipsesc se odihnesc le cauți s-au pierdut
Dintr-o dată erup ca un vulcan înflăcărat
Lava curgând lasă urme împletește o pânză de păianjen într-o noapte
Le găsești agățate una de alta încoronate formând un basm

Privind încerc să deslușesc formele stranii întorc capul
Vreau să aud să înțeleg sa fac abstracție să visez le ocolesc
Imposibil povestea se ivește se trezește învie se scrie dorind-o nebunește
O voce repetă fără oprire în taină născocirea nemaiauzită

Rând pe rând se îngrămădesc se amestecă nu se mai înțeleg
Cer una vor alta un haos se înscrie în palimpsest
Trebuie să le opresc n-am de ales să le ignor vreau să dorm
Să respir să mă odihnesc

Liniștea se așează nimic nu mai conteaza pe muzică se unduiesc
Cuvintele în straturi de nori aurii deschise unele lângă altele te pândesc
La orizont schimbându-și culorile în ritmul dansului
Povestea se prelungește pe marginea pânzei neoprindu-se încremenesc

Pământul cerul gândul cuvântul sunt una începutul
Formând într-un târziu mitul
Dăinuind în timp pe un raft uitat plin de praful semnelor
Prețuit de cei însetați.

Manuscrisul

Sufletul cunoaște cel mai bine orice poem ceresc
Înscris și decis de la începutul lumii
Nu îl asculți devin spini fără număr
crestează ființa plăpândă fără să te anunțe
Făptura fără suflet și vlagă se plimbă în pădurea cu tei
Mirosul o îmbată, uită durerea

Înaintează încearcă să deslușească ce vede în zare degeaba
Speră visează dorește ca spinii să dispară poate altădată
Obstacolele se înmulțesc în față bolovanii apar pe nepusă masă se înalță
Ramuri cresc în secunde
Valuri de frunze mișcătoare se ivesc în față și-oriunde
Pădurea nu se mai termină e tot mai lungă

Ziduri de cetate apar dintr-o dată în față fără să anunțe
Voci se aud murmurând înăuntru fără înțeles deslușesc
Porțile cetății se deschid, timpul se oprește cei dinăuntru vorbesc
O limbă neștiută

Mulțime necunoscută de ochii făpturii, sufletul deosebește tot ce-i înăuntru
Nu știe nu poate numi ce simte începe sa murmure aceeași limbă necunoscută
Spinii devin mângâieri calde nu se preface se reface
Poemul ceresc își reia cursul hotărât din timpurile din urmă
În manuscris nu poți fugi nici ascunde tot ce crezi proscris
Se va înfăptui scris cu litere veșnice este prezis.

Ispita

Ispita începe unde dorința înmugurește se clădește
Dorință după dorință te îngropi în neajunsuri lipsuri și neștiință
Vocea neprietenească devine prietenească și dulce într-o clipă
Atrage în întuneric pe oricine se ascunde așteaptă momentul
Pândește vânează ca un maestru cu experiență
Nici nu ști când și unde
Atunci când îți pierzi cumpătul

Noaptea dormind o auzi sâsâind în ureche o reptilă rece
Te trezește te întrebi oare ce a fost nu vezi nimic fiori te trec
Adormi din nou nu îți fie frică îți repeți fără oprire
Aura îți este scut de apărare invizibilă divină îți e dezvelită
Ispita nu poate trece de ea fără acceptare încearcă ai puterea

Spală-te de dorință după dorință și neștiință
Adunată din moși strămoși crezând că e un cadou
Atrage numai ispită după ispită scump socotită nechibzuită
Plătești cu părți din suflet bucăți din urmașii ce se nasc
Născând din nou cu și mai multe întrebări

Hrănește-ți corpul cu mâncare vie în culori calde și poezie
Cu soare stele flori și tot ceea ce învie
Sclipirea sufletului ce e în tine se aprinde din veșnicie
Alfabet pentru noi începuturi sau alte plecări.

Ionița Năneștean
(Canada)

Mergând, atent să nu trezesc pietrele sighetene din zona despre care tot scriu şi nu se-ntâmplă nimic, adică între Pompieri şi Carrefour, o bordură galbenă, dezgropată în parte de sub materialul impropriu numit „beton”, fiind acum doar un praf amestecat cu pietre care în curând se va măcina doar privindu-l, stă şi parcă ar dori să ne spună ceva…

Ar dori să ne spună că ea şi altele ca ea se mai găsesc încă prin oraş, că au fost borduri frumoase şi traince în alte vremuri. Frumoase şi trainice sunt şi-acum. Şi astupate…

Acum… noi facem borduri urâte şi…casabile şi nu suntem în stare să cârpim şi să văruim clădirile istorice ale oraşului.

Bordura cea galbenă, ivită din alte vremuri, ar dori să ne spună că se simte stingheră. După zeci de ani ea este la fel de arătoasă şi cu suprafaţa impecabil de netedă, în timp ce bordurile cele noi nu ştiu ce-nseamnă trăinicia! Şi nici frumuseţea… Ce meşteri au ştiut să te trăinicească în asemenea măsură încât nici de istorie să nu-ţi pese, bordură galbenă?

Deocamdată, e singură acolo unde am văzut-o. N-are norocul altor borduri surori care la câte un colţ de stradă au rămas împreună, parcă unite într-o horă a deznădejdeii că nimeni nu vrea (din cei plătiţi să vrea!) să le repună în drepturi şi de a face astfel oraşul mai frumos.

Betonul(?) s-a crăpat, sau mai degrabă s-a autodistrus şi a ieşit o bordură veche, mai frumoasă decât cele fabricate acum.

Trecătorule, poate „Ai zărit-o şi-n aceeaşi clipă / Ai strivit-o călcând peste ea. / N-avea grai să strige în urma ta, / Nici puteri să spună cât o doare / Şi-a rămas pierdută în cărare, / Ploi şi vânturi trecut-au peste ea. / Stătea lipită de pământ şi se întreba / Ce-ar face dacă vântul ar lua-o / Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o / Dar a rămas acolo undeva”. (poezie de Ioana Crăciunescu)

Eu, lipsit de harul versificaţiei, mă întreb ce-ar fi dacă vântul ar lua bordura şi ar aşeza-o nu în palma, ci mai degrabă pe masa cuiva? Mă întreb şi tot eu îmi răspund. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, acel cineva s-ar deplasa prin oraş şi-ar vedea ce-ar mai fi de făcut.

Dar… deocamdată vântul nu bate atât de tare. Aşteptăm altfel de vânt.
Vântul schimbării!

Horia Picu

Foto: „Heart”, lucrare de Andrzej Szarek (foto Ion Mariș)

Luni, 18 septembrie 2023, scriitorul Radu Țuculescu a fost invitat și a participat (pentru a treia oară) la întâlnirea cu membrii cluburilor Rotary, Rotaract și Interact. Întâlnirea a fost prilejuită de lansarea romanului „Luna Gheboasă” (în premieră națională la Sighet!), recent publicat la Editura pentru Artă și Literatură (Colecția de Literatură Contemporană, editor – Violeta Borzea, Mogoșoaia, 2023). Romanul este de fapt ediția a doua revăzută și adăugită a cărții „Cuptorul cu microunde” (prima ediție, publicată la Editura Dacia – Cluj Napoca în anul 1995).
Atmosefera destinsă, discuțiile degajate, informale, au fost „ingredientele” specifice întâlnirilor noastre.
Și ca de obicei, prietenul Radu Țuculescu a „cucerit” rapid segmentul juvenil – fără a neglija seniorii rotarieni – discuția cuprinzând toate palierele – de la poezie, muzică, teatru, proză evident – vizibile în biografia prozatorului îndrăgostit (și) de… Sighet.
Seara de literatură contemporană în regie rotariană a fost amplificată de prezența unui prieten și fost coleg de liceu (evident „Dragoș – Vodă”), dr. Sorin Parastie, membru în Rotary Club Torino Europea (Italia).
Și pentru ca „demonstrația” de reușită (poate chiar succes!) a întâlnirii cu scriitorul Radu Țuculescu să fie consemnată „pe proprie răspundere” și în deplină cunoștință de cauză, i-am „convins” pe tinerii interactieni (din întâmplare – sau nu? – toți CNDV-iști) să scrie și să… semneze impresiile lor. Zece!… sunt ei!… și comentariile lor le puteți citi în continuare! (Ion Mariș)

A fost o experiență la care am participat deja pentru a doua oară. Cu același entuziasm m-am prezentat și de această dată și cu dorință de a cunoaște noi oameni. Sublinierile domnului Radu Țuculescu în legătură cu noua sa carte m-au convins să o cumpăr și deja m-am apucat de citit! (Ștefania)

Activitatea de ieri a fost foarte interesantă. Domnul Radu Țuculescu, având în vedere succesul scrierilor sale, este o persoană modestă căreia chiar îi place să își împartă ideile și să interacționeze cu publicul. Acesta a fost foarte prietenos cu noi, interactienii. Nu a vorbit cu noi ca și cu niște copii, ci ca și cu niște vechi amici. Mi-a plăcut extrem de mult să aud inspirația din spatele noii sale cărți, „Luna gheboasă”. Se vede că domnul Țuculescu are o mare iubire pentru Sighet, multe din poveștile și personajele acestuia fiind inspirate din orașul nostru. În concluzie, activitatea a fost foarte interesantă, mi-a plăcut foarte mult și abia aștept să participăm la lansarea următoarei sale lucrări. (Florin)

Lansarea de carte a fost una plăcută, cu o atmosferă modernă, întrucât în prezentarea cărții s-au inserat glume, făcând totul mai atractiv. Conceptul cărții mi se pare unul bun, un roman aparte care merită citită. Eu cel puțin m-am simțit foarte bine alături de „părinții” noștri din Rotary și Rotaract și totodată de scriitorul român care ne-a onorat cu prezența, Radu Țuculescu. (Casian)

Întâlnirea cu domnul Radu Țuculescu a fost o experientță la care ne bucurăm că am avut ocazia să participăm. Lansarea de carte a acestuia ne-a impresionat, iar experiențele personale povestite de către scriitor au trezit în noi multe curiozitați legate de acest roman. (Raluca)

Prezentându-și cartea și modul în care i se înfiripă imaginația, viața lui artistică și ceea ce a trăit până acum, mi-a demonstrat faptul că dl. Radu Țuculescu este un artist adevărat. Un om carismatic care te poate teleporta în lumea lui încă de la primele cuvinte rostite, este un scriitor bun și pot spune că de abia aștept să îi încep cartea. Și dacă tot am văzut că el este priceput la cuvinte, sunt nerăbdătoare să descopăr cum magia lui este transpusă pe hârtie. Mă bucur că am putut participa la un asemenea eveniment. (Daria)

A fost o adevărată plăcere să am ocazia să-l ascult pe domnul Radu Țuculescu prezentându-și cea mai recentă lucrare lansată și să intru în posesia cărții, pentru a o savura cât mai curând. Bineînțeles, nu pot uita să menționez recunoștința mea față de îmbucurătoarele cuvinte ale domnului Mariș, care m-au pus și pe mine în lumina „reflectoarelor” pentru câteva clipe. (Anastasia)

A fost o experiență frumoasă pe care aș repeta-o dacă aș avea ocazia, deoarece am cunoscut oameni minunați și am avut parte de o prezentare minunată a cărții. (Denisa)

Pentru a doua oară prezența domnului Radu Țuculescu a reușit să ne stârnească tuturor interesul pentru lectură, dar și interesul față de personalitatea acestuia. Îi mulțumim pentru poveștile fascinante pe care atât eu cât și colegii mei interactieni le-am ascultat cu sufletul la gură. (Oana)

Atmosfera plăcută și primitoare cu care noi, interactienii, am fost întâmpinați, îmbinate cu poveștile domnului Radu Țuculescu m-au entuziasmat. Am purtat conversații de-a dreptul remarcabile, deloc monotone cu privire la noua sa carte dar și la cea precedentă „Crima de pe podul Garibaldi”, pe care am citit-o cu un mare entuziasm și plăcere și sunt sigură că „Luna Gheboasă”  mă va surprinde. (Mădălina)

A fost o activitate care merită repetată de câte ori ai ocazia pentru că ai parte numai de discuții interesante și ai posibilitatea de a cunoaște oameni minunați. (Tina)

Rotary Club Sighet și Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet vă invită la Recitalul de pian al Aureliei VIȘOVAN, Vineri, 29 septembrie 2023, ora 19:00. Recitalul va avea loc la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet, sala „Monica Chifor”.

În program lucrări de Franz Liszt:

1. Legenda Sfântului Francisc de Assisi predicând păsărilor,
2. Patru studii transcendentale,
3. Legenda Sfântului Francisc de Paola mergând pe valuri,
4. Rapsodia ungară nr.14.

Biletele se găsesc la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet (str. Mihai Eminescu, nr. 6).
Preț bilet adulți – 20 lei; preț bilet elevi – 10 lei.

Partener: Aska Grafica

* * *

Aurelia VIȘOVAN este sigheteancă, a fost elevă a profesoarei Monica Chifor (la Școala de Muzică din Sighet), absolventă a Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj (2016), specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria), fiind cooptată în anul următor (2018) asistent universitar la Academia de Muzică din Viena și Nürenberg.
La sfârșitul lunii octombrie 2021 Aurelia Vișovan și-a susținut teza de doctorat, la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj – Napoca, obținând calificativul Summa Cum Laude.
Menționăm că dr. Aurelia Vișovan este în prezent profesor universitar la Academia de Muzică din Nürenberg – Germania.
Aurelia Vișovan a câștigat până acum aproape 30 de premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Salut, Sighet!

Oare ce au de spus tot mai mulți români aroganți, îndeosebi dintre aceia care „se descurcă” în țară sau în străinătate, despre versetul noutestamentar „Celui ce are i se va da, dar de la cel ce n-are, se va lua și ce are” (Marcu, 4/25)? Pesemne că nimic sau aproape nimic, fie pentru faptul că cei mai mulți dintre ei (credincioși doar de fațadă și din interes) nu dau o ceapă degerată pe bogăția lăuntrică, fie pentru aceea că alții sunt incapabili să pătrundă sensul profund al acestei afirmații, așa că se consolează și încurajează cu aspectul ei aparențial: celui bogat în plan material i se va mai da, iar celui sărac i se va lua (prin legile tâlhărești ale statului demonocratic) și puținul ce-l mai are!
Și astfel bogații vor fi tot mai bogați, iar săracii din ce în ce mai săraci, căci asta înțeleg toți politrucii actuali, nu numai cei dâmbovițeni, prin nelegiuita „democrație” a sforarilor semidocți: să ia de la cei mulți și amărâți, ca să le dea celor puțini și îmbuibați (vezi intangibilele venituri ale nesimțiților de la noi, a căror recalculare/ajustare a fost considerată neconstituțională de către cei nouă parșivi aulici). Iar pentru un atare țel ticălos, alde ăștia nu ezită să fure pe rupte, să mintă cu nerușinare și – în campaniile electorale – să promită marea cu sarea, chit că România este deja pe butuci: economia vraiște, datoria externă de peste 120 miliarde euro, populația tot mai resemnată și împuținată, educația doar pe hârtie, sănătatea nației pe sponci, cultura în corzi.
Cum asta este esența politicii globaliste și globalizante, prin care se urmărește concentrarea puterii și bogăției planetare în cât mai puține mâini necușere, drastica reducere a populației mondiale (prin avorturi, poluare, foamete în anumite zone, alimente cancerigene în rest, virusuri artificiale, medicamente contrafăcute, războaie nimicitoare, imbecilizare în masă) și – desigur – controlul supraviețuitorilor cu ajutorul nanocipurilor, prezentul ne sugerează la ce trebuie să se aștepte urmașii noștri, dacă omenirea nu va dispărea din pricina exceselor și a nechibzuinței sale: pe de o parte, generalizarea ateismului, neomarxismului (de fapt o combinație marxisto-nazistă), sodomiei și metisajului; pe de altă parte, dispariția puzderiei de state actuale (circa 200) și a celor aproape 100 de teritorii dependente/administrate de Marea Britanie, Statele Unite, Franța, Țările de Jos, Danemarca etc., locul acestora fiind luat de un singur stat planetar, unde populația (în jur de un miliard) va cunoaște două caste distincte: stăpânii (cu puteri nelimitate și averi demențiale, singurii autorizați să gândească) și marea masă a sclavilor idiotizați, cu atât mai bine văzuți și retribuiți de sforari sau de trepădușii acestora, cu cât transformarea lor în roboți joviali va fi mai rapidă și mai eficientă…
În ce mă privește, eu cu mult timp în urmă am fost extrem de impresionat de multe dintre versetele biblice, îndeosebi de cele noutestamentare, motiv pentru care pe 14 decembrie 2015, la finalul textului „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” – cordonul ombilical al condiției umane, făceam următoarea afirmație: „De-aceea zic că strigătul evanghelistului Marcu („Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”) reprezintă şansa respiritualizării noastre prin calitatea sa de cordon ombilical al condiţiei umane. Căci prima parte – „Cred, Doamne!” – constituie bucuria atotumanului, care prin credinţă cunoaşte calea dreaptă spre îndumnezeire, iar cea de-a doua parte – „Ajută necredinţei mele!” – înfăţişează fireasca îndoială a omenescului, care, pentru a putea cunoaşte limanul (mântuirea), imploră ajutorul divin pe drumul anevoios şi înţesat cu necredinţe al îndreptării”.
Deci, dacă astfel stau lucrurile (și e cert că așa stau, deoarece Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, toți cei 40 de bărbați, care au scris-o în peste un mileniu și jumătate, fiind inspirați!), avertismentul evanghelistului Marcu în ceea ce privește datul și luatul, nu este valabil numai pentru indivizi, ci și pentru mari grupuri umane – popoare, națiuni, state.
De pildă, în urmă cu ceva timp, Klaus Iohannis a afirmat cât se poate de clar și răspicat că „Statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii”! Și când o spune cu groază, posibil și cu dezgust, primul om în stat, trebuie să-i dăm crezare în aceste vremuri ale scepticismului și materialismului, oricât ar fi el de indolent (în general) și nemintos (în special). Dacă nu pentru altceva, măcar pentru mulțimea informațiilor pe care zilnic le primește, informații din care doar o parte (și după atenta lor periere/distorsionare de către „formatorii” oficiali de opinii, cu grijă drămuite) ajung sub ochii și la urechile omului de rând…
Atâta doar că nebravul nostru președinte a spus doar o parte din tragicul adevăr despre România postdecembristă (cu sinistre realități de felul: neputinciosul stat la vedere, atotputernicul stat paralel, milioane de români plecați, corupție și tâlhărie generalizate, educație pe sponci, servicii medicale la plesneală etc.), căci dacă-l spunea în întregime („Din pricina prostiei și aroganței, statul român este incapabil să-și îndeplinească funcțiile sale fundamentale: să onoreze sacrificiul înaintașilor și valoarea atâtor contemporani, să-și hrănească sănătos și la prețuri modice toți cetățenii, pe care are obligația moral-constituțională să-i apere și să-i facă fericiți cu venituri decente, servicii ireproșabile, educație temeinică și un fecund cadru social-cultural”), însemna să se autoacuze atât pentru promisiunile neonorate (bunăoară, dublarea alocației de stat pentru copii), cât mai ales pentru parascoveniile de felul: „România lucrului bine făcut”, „România educată”, fără penali în funcții publice, fără „ciuma roșie” (alias Partidul Social Democrat) la guvernare.
Deoarece într-un stat, aidoma ca într-o familie, toate derapajele și compromisurile se intercondiționează (minciuni peste minciuni, promovarea incompetenței și imposturii, legi făcute pentru ticăloși, furturi mai ceva ca-n falnicii noștri codri de odinioară, dubioase și găunoase găselnițe cârmuitoare), în virtutea spusei „Peștele de la cap se împute”, ele astfel au îmbolnăvit și șubrezit componenta moral-spirituală a societății noastre postdecembriste (încă suferindă din cauza unui semiveac de bolșevism agresiv), încât milioane de români vrednici au părăsit țara și alte milioane dintre cei rămași au ajuns la sapă de lemn, infracționalitatea (inclusiv cea juvenilă) a luat un înfricoșător avânt, corupția și trădarea așijderea, iar România este neclintita codașă a statelor din Uniunea Europeană (UE), la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai.
Evident, nu și când vine vorba de uriașele discrepanțe dintre veniturile înciocoiților și cele ele boborului resemnat până la îndobitocire, ori în cazul indicatorilor ce înfățișează neîmplinirile sociale (numărul de români neracordați la rețelele de gaz și apă, numărul de arși și lichidați din spitale, procentajul analfabeților funcționali, sporul înregistrat la drogați, canceroși, cardiaci, diabetici, morți și grav accidentați pe șosele ș.a.m.d.), respectiv acei indicatori care ilustrează starea de infracționalitate (găinării, tâlhării, violuri, încăierări, agresiuni, crime) de pe aceste meleaguri, capitole la care România se situează pe locuri fruntașe în UE.
Iată de ce spun că, nedând lui Dumnezeu ce este al Lui (credință, iubire, simplitate, moderație, bunătate, nefățărnicie, generozitate), ci dând numai Cezarului satanizat ce este al acestuia (ateism, ură, cruzime, minciună, trufie, zgârcenie, sodomie), bogatele țări occidentale și nordice vor simți nu peste mult timp cum – lor, celor ce nu mai au (în plan moral-spiritual) – li se ia treptat din ceea ce au primit în veacurile când predecesorii s-au străduit să fie buni creștini.
Pentru că, deși ignorat de nefericiții atei și anticreștini ai prezentului, următorul adevăr este arhiștiut: Nimic din ceea ce li se pare oamenilor (prin extensie națiunilor și statelor) că posedă, nu este al nostru, ci toate le-am primit – viață, sănătate, gândire, conștiință, dragoste, limbaj articulat! Cu atât mai mult când vine vorba de bogățiile exterioare (bani, putere, faimă), despre care ni se face cunoscut, iar istoria umană confirmă din plin, că „le mănâncă moliile și le fură hoții”…
De aceea, fericit cu adevărat este doar acel creștin care, la fel ca înțeleptul antic grec, poate spune în orice moment că duce cu el tot ceea ce are!
N.B.: Fiindcă mai sus aminteam de respectul datorat sacrificiului înaintașilor (pentru apărarea gliei străbune, credinței strămoșești, limbii, culturii și tradițiilor în veacurile voievodale, apoi pentru întregirea României, modernizarea și afirmarea ei în lume, inclusiv prin participarea românilor la cele două conflagrații mondiale și prin lunga împotrivire a acestei nații la agresiunea bolșevică), întreb în acest jalnic timp, când istoria nu doar că este în continuare intenționat distorsionată, ci la un pas de-a fi cu totul izgonită din programa școlară: Câți dintre elevi, ba chiar și dintre adulții școliți, au auzit și le pasă de eroul comandor Tudor Greceanu (în final, din pricina torturilor la care a fost supus de torționarii bolșevici, i-au fost amputate ambele picioare), precum și de cei peste 100 de bravi generali români (iată câțiva dintre ei: Gheorghe Dobre, Constantin Voiculescu, Corneliu Dragalina, Aurel Aldea), care la întoarcerea în țară după încheierea celui de-al doilea război mondial, au fost arestați și întemnițați de staliniști, jumătate dintre ei murind în lagăre și închisori? Se subînțelege, tot așa au stat lucrurile (deportări, arestări, torturi, muncă epuizantă, hrană cu țârâita) și cu alte categorii sociale, nesigure pentru alogenii bolșevizați: intelectuali de mare prestigiu, politicieni (îndeosebi țărăniști și liberali), ziariști, preoți, gospodari catalogați drept chiaburi.

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Revista de Cultură „Nord Literar” organizează și în această toamnă „Cărțile Anului”, un concurs în cadrul căruia sunt premiate cele mai bune creații ale anului literar 2022-2023, din domenii precum proza, poezia, critica literară, cartea științifică, antologia etc. Pot participa la concurs cărțile care au văzut lumina tiparului în intervalul octombrie 2022 – septembrie 2023.

Autorii maramureșeni care intenționează să participe sunt invitați să depună două exemplare din volumele care se încadrează în rigorile concursului, la sediul Revistei de Cultură „Nord Literar” (str. Gheorghe Șincai, nr. 46, Baia Mare), în vederea jurizării.

Termenul limită până la care se pot depune cărțile este 29 septembrie 2023, ora. 12:00.

Festivitatea de premiere va avea loc în 6 octombrie 2023, începând cu ora 11:00, la Palatul Administrativ Baia Mare.

Comunicat „Nord Literar”

Se vorbește (și încă mult!) zilele acestea, despre substanțe, ierburi, pastile, încît mi-am propus să abordez și eu (în felul meu mai neaoș), o „Pastilă  de Sîmbătă”.

Nu vreau să mă dau atotcunoscătoare în acest domeniu destul de spinos, al drogurilor, sunt o novice, dar citesc și ascult mijloacele de informare, despre amploarea pe care o capătă acest flagel.

Ca mamă, cred că sunt îndrituită să afirm cu tărie și convingere că fiecare copil este rezultatul „bulionului existential” în care s-a născut și dezvoltat. Acest mediu va fi responsabil de toate succesele sau derapajele  adultului de mai tîrziu. Valorile pe care tu, ca părinte, le transmiți se perpetuează pentru generațiile viitoare.

Generația mea, avea  principii simple: „Sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac”.  Fiind dotați încă de la început cu minte și înțelepciune, de aici încolo, trebuia să le pui la treabă! Părintele avea rolul de „supervisor” pentru a contracara eventualele derapaje. Toate împreună, încununate de convingerea că Cineva de Sus ne privește și ne veghează. Dacă nu te raportezi la o conștiință supremă nu ai un reper precis. Prea multă libertate poate duce la liberinaj, fără hotare o țară este vulnerabilă, fără legi ferme, un stat este  slab.

Cunosc situații concrete în care sunt persoane implicate pentru a salva suflete din întunericul drogurilor. Se reușeste într-un final, e drept, cu greu, dar ce e cel mai greu și aproape imposibil este de a vindeca persoana în cauză de  dependența de educația primită pînă atunci.

Dacă i se repetă copilului  constant, tu ai, tu meriți ce-i mai bun, noi putem, tu ești deasupra, tu nu trebuie să faci nimic pentru toate astea, greu, foarte greu sa-l vindeci! Însuși genomul lui intern e bolnav, e pierdut! Dacă l-am „,anesteziat” ani la rînd, ținîndu-l într-o bulă, doar ca să ne fie bine nouă, să-i știm liniștiți ca noi să ne vedem de-ale noastre, cum vrem apoi să-i vindecăm?

Omul se naște cu un gol interior care trebuie umplut cu Dumnezeu. Nu trebuie lăsat golul la dispoziția celui ,„Rău”! Suprasaturația de mic, mai ales cu lucruri nu neapărat necesare, trage după ea rezultatele de mai tîrziu. Copiii au nevoie de repere. Meseria de părinte este una dintre cele mai grele. Părinții sunt oglinda copiilor. O oglindă pătată va da o imagine tot pătată!

Răul, oricum l-ai privi a fost rău și mai demult și acum. Anturaje proaste au fost și sunt. Exemplul neaoș de a număra pantofii de la ușă, seara înainte de culcare, oricînd e de actualitate. O pereche lipsă poate fi preambulul unor probleme care ar putea fi evitate la timp!

Ileana Pisuc

Foto: Ion Mariș