Pe drum mergând…

Aflu prin ce grele boli trec unii copii de pe sate. Educatorii, psihologii școlari desfășoară o muncă de teren plină de dăruire, mobilizează generozitatea unor sponsori. Of, lunile astea de școală la distanță… Iată două cazuri. O adolescentă născută prematur și rămasă fără oxigen la naștere a fost adusă la nivel de clasa a III-a. Este de un bun-simț desăvârșit. Cere fișe pentru luna de întrerupere a școlii. Un băiețaș de 11 ani, rămas mic de statură și „greu cât o pană”, are, în plus, mari probleme de vorbire și miopie severă. Acum, însă, este fericit. O firmă de profil i-a dăruit niște ochelari speciali, mari, albaștri („oțățăi” – le zice el). Mititelul descoperă lumea, numește, îl interesează totul. Ea are nume de floare, el – de rege… (& B. A.)
*
Dimineață, o stradă la râu. La o fereastră, o „tânără domniță” scutură tot felul, de praf, de noapte.
*
Un tată cu fiul cu râul, sub arbori înalți. În lipsa lor, nu am văzut ce pustiu era peisajul.
*
O „mamă cu amor” cu băiețașul ei aleargă pe dig (ei îi jucau codițele). Nimic științific – ochii pe cronometru, alea, alea… – aleargă pe rupte, dau din mâini si din coate dezordonat, o zbughesc (stilul „zbrr!”), o iau la sănătoasa, la goană, în ture scurte, intense, aleargă pur si simplu. Parcă-i aud: „Te fac un dig?”.
*
Mă întâlnesc cu semifondistul meu preferat. Aleargă în jurul meu râzând, îmi spune ceva (?), dispare. Pierdem un foto-șuting pe cinste, amândoi.
*
Tot pe dig: „Mami, da’ știi când am venit noi la Grădina (pauză de respirație) Morii?”
*
Un senior cărunt, cu pantaloni de tergal din mileniul trecut, se plimbă agale, la braț cu doamna lui, vorbind în i-Phonu-i ușor depărtat.
*
Bunicul în cărucior de invalid se-ntrece în alergări cu nepoțeii, care îl însoțesc. Că mult i-a mai cărat cât au fost mici… Accelerează roțile cu mâinile. Înainte, avea un cărucior electric.
*
Se schimba culoarea apei, de la verzui spre aproape albastru. Unda Izei este aproape netedă, aproape limpede, cu văluriri / încrețiri abia.
*
La Grădina Morii bănci rupte, opere în lemn ciuntite, pe dig borne de drum dislocate, semănături de peturi… Chiar așa să fi crescut indicele de taciturnitate?!
*
Nu frigul, lumina – albastrul e cel mai tare. Albastrul bate tot. E e ca într-un chivot. Aproape să fim heruvimi – sau chiar serafimi…
*
„Anii?… Au trecut?!… Eu n-am două cu ei. Eu am treabă cu anotimpurile…” (– contemplator meteopat)
*
Un tată cu fiul lui vin pe dig. Cel în creion mai puțin apăsat strigă foarte, foarte tare.
*
Îi văd de departe pe cei câțiva lazy people de la pod, o iau spre ei, să socializăm în lumini, cu Iza și Solovanul la purtător…
*
La Iza. De jur împrejur numai cântec. Cum zicea Botticelli: „Primăveri de pus în cui…!”…
*
Anoști bicicliștii de pe malul Izei, oricât de fancy s-ar da. Numai dl. profesor Svedak (Svedák bácsi), zeci de ani la rând, a onorat-o cu adevărat. La costum sau într-un balonzaider cu catarame, netulburat (andante), trecea zi de zi „de-a lung de maluri”, pe bicicleta lui ultradotată, toată strălucind.
*
Zi de primăvară. Lumina cade lată pe fața alba de masă, în cafeneaua de la râu, exact lângă puloverul ei roșu.
*
Vrăbiile sunt în culorile mușchiului de pe dalele digului. Ori acesta este în culoarea vrăbiilor.
*
Stadion pustiu de săptămâni. Un „pitic” privește pierdut păianjenii din vinclul porții… Sunt cu el!
*
Date fiind zilele noroase, la Sighet s-a experimentatără Iluminatul public de zi. „E pentru peisaj.” (M.O.)
*
Băbucă urcând spre pod, cu sacoșele pline, către o alta: „…Laudăm pâ Iisus!… Că mi-am lăsat lucru’ meu…, da’ l-oi face… Ai auzit c-o murit Mărie a lu’…?”
*
…și râul și dealul și liniștea primăverii… Era s-o iau spre oraș. Deodată am simțit-o vie, la inimă – și iată-mă-s și azi la Iza!
*
….și o alergătoriță cu cățelușul ei rupând digul și doi pescari cuminți, la locul lor, lângă țoaclele lor și seniorul cititor, cu țoacla lui, așijderea, după preludiul gymnastic, spre banca lui de la râu și tânărul de la spații verzi cu manelele lui la maximum „și etc., etc.” – semnale de primăvară, de normalitate, cred.
*
Digul – zi de zi aceiași pași, același lut, de la acceași înalțime același râu alături. Azi am avut oaspeți – vânt din toate părțile –, suna în haine ca echipamentul alergătorilor, m-am tot păcălitără.
*
Aprilie – până la urmă biruiește huzurul, buiecia, mutualismul flori-albine… Restul le punem, le învăluim frumos, într-un cloud
*
Ploaie, nori, frig, dar Primăvară, cu coronațiile de rigoare – mai ales cea imperială, a Magnoliei.
*
Pt’iața neagră liberă. „Complimente aveți?…, subțiri?”

-.-

Folbal TV ș.a….
* Titlu: „GAZUL A LUAT O GURĂ DE OXIGEN.” (NB: Meciul a avut loc la țărmul mării.)
* Un meci de Div. a II-a.„Echipele joacă la trecerea timpului… Jucătorul aleargă în reluare după minge.” Când nu reușeau să paseze la adversar, intrau în el. Orice numai să nu pericliteze poarta adversă… Ieri a fost un meci similar, menit scorului alb. Echipa oaspete a greșit și a marcat pe final. Atunci, a intrat în scenă arbitrul: gol perfect valabil anulat. Au cărat care întregi de reportaj pentru așa ceva, au transmis pe un post cu acoperire națională, să-i vadă Țara!
* 2-1 pentru noi, ultimul minut al prelungirilor: „O neînțelegere între apărătorii noștri, șut, dar portarul nostru prinde mingea! Ungurii puteau să ne în fi gă cuțitul în spate!…” – The name of the game: football!...
* Șefa unei campanii de vaccinat câini, la Radio R. A.: „Rog cetățenii să fie mai suportivi.” – În română nu se poate. Multe răbdăm.
* „…S-au dat cap în cap cei doi. Pare că jucătorul… este mai avariat.”
* „…Mingea este atinsă cu un vârf de fir de păr de apărător și deviată în out.”
* „…Acesta nu-i un jucător să-l lași să pătrundă singur spre poartă, că te-ai curățat.”
* „…Iată ce ținere de tricou!…Un material de calitate.”

Marin SLUJERU
(din notațiile postate pe facebook)

foto: Marin Slujeru

 




Viața cu trasee, reflexii, interpretări și confesiuni (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Viața ca un fluviu. Ea izvorăște de cine știe unde, se dezvoltă și curge, cu limpezimile și tulburările ei, apoi moare în cuprinderea apelor adânci ale „Potopului” fără margini, ale Veșniciei. Se derulează pentru fiecare, în multiple feluri, pe diferite trasee, impuse sau alese și este parcursă cu mai ușoare sau mai grele trăiri, acestea depinzând de atâtea, chiar în afara propriei voințe. De mic copil ești purtat în neștire, sub protecția și grija deosebită a mamei iubitoare, apoi de mânuță și lăsat liber, când începi să stai „copăcel”, cu căzături, ridicări și julituri, care reprezintă parcă o predicție pentru tot parcursul ei, de unde zicala: „cum îți este scris”. Dar, felul de petrecere a vieții depinde, în mare măsură, de purtătorul ei însuși.

Ea poate fi într-un fel organizată și proiectată de proprietarul ei, sau poate fi lăsată într-o desfășurare obișnuită, în lumea tuturor celorlalți, în obișnuință și voia acesteia, de parcă te-ai afla pe un fluviu, cu ceva plutitor, care te duce înainte, fără a ști exact unde ajungi, peste ce o să dai, dacă o să acostezi la un mal, sau dacă o să treci și prin cascade, cu o aterizare în cine știe ce mod finalizată, până la apele adânci, încăpătoare pentru toți.

Idealuri. E bine însă să-ți fixezi anumite direcții, idealuri, simple și frumoase în a-ți trăi viață și să nu lași totul la voia întâmplării, pentru că, altfel, ea însăși devine o întâmplare. Oricine poate să treacă, imaginativ, peste apropierile din față lui, să străpungă cu gândurile orizonturi mai apropiate și mai depărtate, să-și gândească un curs al vieții, pe spații și trasee de mai mari întinderi, după dorințele și putințele pe care crede că le are, până la o așezare, o stabilizare, de unde să înceapă altele, așa cum cerințele vieții o vor impune, sau cum vei hotărî. Chiar exercitarea acestor mici sau mari „proiecte” de perspectivă, urmărindu-le, cu mai multă sau mai puțină reușită, îți pot produce mari bucurii și satisfacții, prin care te poți convinge că aici, pe pământ, tu ești propriul tău stăpân, de drept, într-un fel.

Astfel, în adolescență, umbletul meu era mult pe câmpuri, pe dealuri, prin păduri, pe unde mă purtau obligațiile sau asumarea muncilor, spații prin care mă întâlneam cu multe specii din lumea celor care nu cuvântă, drumuri și locuri care îmi plăceau atât de mult. Mă gândeam să mă străduiesc să devin inginer silvic. Apoi, văzând atâtea nedreptăți sociale, am dorit să urmez „Științele Dreptului”. Dar viața, urmând un curs atât de învolburat, am fost obligat să-mi schimb opțiunile și am ales un domeniu în care, la momentul acela, eram mai pregătit și unde aveam și convingerea că voi fi lăsat să-l profesez în acele vremi, studiul „Matematicilor”. A fost o cale care, deși „ușoară” și frumoasă, a devenit „lungă și grea”. Obiectiv realizat.

În cuprinsul unui capitol de amintiri de viață, consemnate, precum acesta, am regăsit un titlu: „Niciodată”. L-am revăzut și redau aici, succint, cele trei „hotărâri” luate, mici idealuri secundare de viață, pe care mi le-am impus și mi-au produs un confort, o satisfacție și bucurie, printr-o puțină ordine în viață..

În prima îmi propunream, încă din liceu, să nu copiez niciodată, indiferent de situația în care m-aș afla. Nu-mi amintesc să fi avut nici în trecut acest nărav, dar, oricum, acesta nici n-ar trebui cuprins într-o preocupare, pentru că una din cele „Zece Porunci Biblice” spune: „Să nu furi”! Și l-am respectat în liceu, așa „dezordonat” cum l-am trăit, ca și pe parcursul Facultății, efectuată în zece ani de la începerea ei: 1954-1964 cu întreruperea din cauza exmatriculării ilegale.

A două restricție este de natură morală și vizează, oarecum, solidaritatea studențească. Eu am avut tot timpul bursă, chiar de după examenul de admitere, în cei cinci ani de frecventare a Facultății, tot timpul fiind cazat la un cămin studențesc, cu masă la o cantină. Bursele se dădeau în funcție de notele și mediile de la examene, după fiecare sesiune. Mi-am propus să nu rămân niciodată pentru a lua supliment de masă, pe tot timpul studenției, indiferent dacă eram sau nu eram sătul. De regulă, aveau proritate studenții bursieri sau care-și plăteau cartela, dacă rămânea mâncare și, în mod obișnuit rămânea, de fiecare dată. Am respectat aceasta cu sfințenie, mereu… Afară era de fiecare data o coadă de „supiști”, pentru a primi ceva din mâncarea rămasă. Ei nu aveau bursă mai ales din cauza notelor, dar și pentru condițiile materiale ale părinților. Chiar dacă primeau ceva bani de acasă, poate nu le ajungeau pentru toate trebuințele și mai puteau primi și ceva mâncare de la felul doi. Un minim semn de solidaritate umană.

Ultima decizie din „Niciodată” se referea la pregătirea examenelor și eu mi-am propus o anumită abordare: să nu-mi pregătesc niciun examen după bilete cunoscute. Unii profesori dădeau dânșii biltele, care de fapt cuprindeau toată materia și puteai vedea cum este ea organizată. O altă metodă era așteptarea la ușa săliii de examinare, unde fiecare student, care ieșea, spunea ce a avut pe bilet. Grupele erau de regulă împărțite în două serii și a doua dintre ele putea afla aproape tot conținutul biletelor. Dar cu câtă pierdere de timp pentru cei ce așteptau, în dauna pregătirii! Chiar dacă aveai toate bilețele, trebuia să le pregătești integral, pentru că extragerea unui bilet era aleatoare. Și în cazul când profesorul dădea bilețele, se pierdea enorm de mult timp, dând paginile cursului înainte și înapoi, pentru a construi toate bilețele și apoi să le pregătești, bucată cu bucată; era o mare ciudățenie. Simțeam și o provocare în a-mi aduna din tot cursul, subiectele de pe bilet. Am procedat mereu așa și a fost foarte bine. Aveam un mare avantaj: eram mereu foarte atent la cursuri, așa că prima citire era făcută și pregătirea examenului era de fapt o recapitulare.

Peste toate, sunt idealuri majore, care în orice familie se gândesc, se urmăresc a se realiza, cu mai multă sau mai puțină reușită. Astfel, încă de când eram mai mic, mă gândeam la un ideal familial frumos, la cel legat și de copii, ca și un altul, mereu și el în atenție, referitor la profesia practicată. M-am zbătut și am urmărit tot timpul respectarea familială în toate componentele ei, în desfășurarea acesteia, ca și preocuparea permanentă pentru creșterea cu multă grijă a copiilor, cu dezvoltarea, educația și instrucția, până vor ajunge să fie „pe picioarelde lor”, cum se spune. Am avut o continuă preocupare și pentru îmbunătățirea continuă a activităților didactice și sociale, până la pensionare. Poate am avut și unele nerealizări (viața în ansamblul ei nu este perfectă), dar dacă au fost, ele n-au fost de natură morală și alte cauze pot fi multiple.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 06.04.2021




Portița Sinagogii, din nou la locul ei (autor, Ganz Petru)

Spre marea noastră surpriză am fost înștiințați de către domnul profesor de desen și pictură Zolopcsuk Pal Robert, autor a numeroase studii și articole publicate pe diverse teme legate de monumentele arhitecturale sighetene de patrimoniu, membru de onoare în comunitatea noastră, participant activ la toate evenimentele, sărbătorile, bucuriile și necazurile noastre, că întâmplător, a descoperit portița din fier forjat a fostei sinagogi Beit Hakneset Hagadol din Sighetu Marmației, montată la intrarea unei case de locuit undeva la marginea orașului.

Beit Hakneset Hagadol, inițial construită din lemn în anii 1778-1779 și reconstruită din piatră între anii 1834-1836, cunoscută tuturor sub numele de „Sinagoga Mare”, a fost sinagoga congregației ultra-ortodoxe conduse de dinastia rabinică a familiei Teitelbaum. Pal Robert Zolopcsuk: Gardul din fața sinagogii a fost realizat cu minuțiozitate, acordându-se atenție sporită calității lucrarii. Azi, din impozanta clădire a sinagogii a rămas doar o parte din acest gard, din volumul „SIGHETUL MARMAȚIEI”, editura Valea Verde, 2012, pagina 25. Dintre cele 6 sinagogi care au funcționat în orașul nostru înainte de marea tragedie a Holocaustului aceasta a fost cea mai mare, motiv pentru care a fost desemnată de către autoritățile horthyiste ca punct de adunare a populației evreiești. În sinagogă erau înghesuiți câte 3000 – 3400 de bărbați, femei, copii și persoane în vârstă aduși din ghetouri și ținuți închiși zile întregi înainte de a fi duși și îmbarcați în vagoanele de marfă, la gara din localitate, în zilele de 16, 18, 20 și 22 mai 1944, cu câteva luni înainte de intrarea în oraș a trupelor românești și sovietice eliberatoare, mai exact, la data de 18 octombrie 1944. Înainte de retragerea trupelor fasciste, sinagoga a fost distrusă prin incendiere și, ulterior, complet demolată. Pe locul respectiv, s-a ridicat un monument închinat memoriei celor deportați, întregul obiectiv devenind proprietatea Statului Român, un loc de aduceri aminte, comemorări și pelerinaj, fiind de repetate ori vizitat de însuși Elie Wiesel, fiul și nepotul acestuia, precum și de numeroși descendenti ai celor deportați, personalități de seamă, ambasadori, turiști etc.

Dintre toate elementele de construcție a rămas doar gardul din zidărie cu segmente din fier forjat, cu o poartă principală de acces în dreptul intrării în templu și o portiță situată în partea stângă. Actualmente, pe terenul situat lângă acel munument, retrocedat congregației conduse de dinastia rabinică a familiei Teitelbaum, se construiește o nouă sinagogă cu două nivele, la parter o mikva, bucătărie kasher, sala de mese și alte numeroase spații cu diverse utilități, iar la etaj va fi templul. Din câte se știe, aceasta este singura sinagogă aflată în construcție în întreaga Europă.

Domnul președinte Lieberman David împreună cu câțiva dintre conducătorii comunității noastre au demarat imediat recuperarea obiectului pentru a fi montat înapoi la locul de unde fusese luat (cuvântul mai potrivit este „furat”) în urmă cu vreo 40 de ani cu ocazia unor lucrări de construcție din imediata vecinătate a fostei sinagogi. În locul portiței originale s-au sudat niște bucăți cârpite din tablă și bare ruginite care, din fericire, măcar împiedicau intrarea necontrolată în curtea fostei sinagogi. Să nu vă imaginați cumva că, în ciuda evidenței acestui furt, portița a fost recuperată și montată la locul ei fără nici o problemă. În urma denunțului depus la poliție, însoțit de imaginile absolut incontestabile ale provenienței obiectului furat, pe calea legilor în vigoare, desigur că nu s-a întâmplat absolut nimic. Am fost doar sfătuiți să ne adresăm instanțelor judecătorești pentru a-i obliga pe „proprietarii” obiectului să binevoiască să-l returneze. Asta ar fi însemnat inițierea unui proces în instanță, cheltuieli peste cheltuieli, amânări și executare silită în cazul în care am fi câștigat procesul. Așa că, în loc de complicațiile respective, fără nici un ajutor din partea vreunei autorități, noi, Comunitatea Evreilor din Sighetul Marmației le-am confecționat o portiță nouă hoților, astfel încât, cea originală a ajuns înapoi la locul ei.

Petru GANZ




La mulți ani, prof. univ. dr. ing. Alexandru Ozunu! „Respiro” la borna 60 (autor, Ion Mariș)

Sighetu Marmației (Cât îi Maramureșu’/ Nu-i oraș ca Sighetu’, cum zicem noi) a fost punctul de plecare pentru multe destine împlinite și pentru multe personalități. În mod sigur, anii de acasă, din familie dar și din școala și comunitatea din arealul inițiatic, contribuie la formatarea profilului spiritual al oricărei ființe umane.

Trebuie să recunosc cu încântare că sunt beneficiarul unei prietenii rarisime, bazată pe o „chimie” predestinată, prietenie conservată fără sincope până azi, când ne oprim pentru un scurt respiro, lângă o bornă semnificativă. Cu Alexandru (Sandu) Ozunu, profesorul universitar doctor, am consolidat – în mod special – prietenia pe viață.

Am petrecut 12 ani de școală (primară, generală și liceu) împreună. Aproape toți anii am fost colegi de bancă. Mai mult decât atât, am avut o pasiune comună: scrisul, poezia. Și totuși, ironia sorții, am devenit… ingineri!

Am avut o perioadă din viața noastră – când ne formam pentru acomodarea la epoca omului „multilateral dezvoltat” – visuri interzise, revolte adolescentine, bravade „inexplicabile”, gânduri îndrăznețe dar, totuși, ne-am dorit să identificăm, într-o societate „egalitaristă”, un drum… onorabil!

Într-o societate „închistată”, nu foarte tolerantă, protejați de zeul Phoebus – Apollo, ne-am găsit refugiul în micile escapade boeme ale anilor ‘70. Copii fiind, l-am urmat pe Eminescu fără reticențe și am îndrăznit, în public, într-un demers de revoltă juvenilă (o, tempora!), să declamăm interzisa „Doină” cu un patos incredibil, determinând mici unde de șoc, la poalele Solovanului martor.

Nu ne temeam de nimic și, pe lângă îndeletnicirile firești, cotidiene, găseam timp pentru discuții generate de emisiuni „ilegale”, difuzate din Occident, să comentăm literatura interzisă și chiar să ne vedem mari deturnători de sisteme sociale. Ne-am petrecut mult timp comentând mai ales evenimentele artistice ale timpului, povestindu-ne pasiunile poetice care cuprindeau o pleiadă de nume grele pentru noi, de la Blaga, Bacovia, Baudelaire, Esenin până la Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Anatol Baconsky și multe alte personalități mai mult sau mai puțin… permise.

Am avut polemici utile cu, și datorită profesorilor noștri de limba română și, mai ales, în ciuda acelor ani amenințători, ne-am exprimat – în cercul nostru strâmt dar viu – fără frică părerea, sentimentele, percepțiile. Am iubit și matematica și fizica dar și limbile străine – franceza și engleza – pe care le studiam cu încredere și speranța că prin cultura generală ni se vor deschide nebănuite porți. Cred că nu am exagerat cu învățatul dar profesorii noștri, extraordinari, au avut darul să ne apropie – prin pasiunea și dedicarea lor altruistă – de materiile predate.

Da, aș putea reda zeci și sute de amintiri comune, pe care le-am trăit împreună cu Alexandru Ozunu, aș putea să vorbesc despre frontul comun pe care-l făceam când aveam în vizor țintele noastre predilecte, despre prieteniile discrete cu tinerii „tovarăși” profesori mai puțin conformiști. Voi mai aminti de participarea noastră la două cenacluri literare pe care le-am înființat, unul la școala generală și altul la liceu și, în mod special, despre primele „roade” culese la Festivalul „Laude-să Omul și Țara” (precursorul actualului Festival Internațional de Poezie de la Sighet) în doi ani consecutivi, 1977 și 1978.

Pe bună dreptate, pentru toate generațiile, anii de liceu sunt o platformă vibrantă de pe care tinerii, adolescenții, își iau zborul în toate zările. Unii rămân la un zbor razant, alții cad, unii se înalță spre amețitoare înălțimi, alții se opresc definitiv. Am cunoscut și am văzut toate tipurile de „zboruri”. La Liceul „Dragoș – Vodă”, cel mai bun liceu din Sighetul nostru drag, am fost într-o clasă de reală, având colegi deosebiți, serioși, convinși că doar prin educație putem să ne „controlăm” destinul. Iar unul dintre performerii clasei noastre este, indiscutabil, Alexandru Ozunu.

Prietenul meu Alexandru (Sandu) Ozunu a avut întotdeauna o afinitate maximă pentru performanță, dorința de-a își asuma cu îndrăzneală obiective provocatoare. Și-a reconfigurat drumul după examenul de admitere la facultate, din anul de grație 1980, alegându-și chimia pentru a se bate cu armele științei într-o lume strict… tehnică. A fost anul în care am abandonat adolescența în amintiri cuprinse-n poeme secrete și ne-am fixat domicilii temporare în marile centre universitare din țară.

Am devenit amândoi ingineri și se părea că vom rămâne – definitiv – prizonieri într-un sistem rigid, controlat foarte atent de paznicii războiului rece, fără posibilitatea de-a ne dezvălui resursele creative interioare. După absolvirea Institutului Politehnic din București (1986), Alexandru (Sandu) a fost repartizat pentru stagiatură la Turda, eu am absolvit la Cluj și m-am întors acasă, la Sighet. Am continuat să păstrăm legătura, atât în studenție cât și după intrarea în… câmpul muncii, dar la un nivel mult mai redus.

Și totuși, lumea aceea nu ne cuprindea, era prea… mică!
După schimbarea de regim din anul 1989 și dispariția constrângerilor „ideologice”, a barierelor vizibile și invizibile, posibilitățile profesionale au venit în avalanșă. Alexandru Ozunu a început să-și construiască o carieră impresioantă, pe care o urmăream din Nord de țară, din capitala Maramureșului Istoric, dintre munți. Am văzut cum Alexandru Ozunu se îndreaptă, după scurte alte opriri, spre cariera universitară: doctorat, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj – Napoca, lector, conferențiar, profesor universitar, etapele s-au succedat meritocratic, completate cu multe proiecte europene, cursuri și inițiative importante în mediul academic clujean.

A fost unul dintre fondatorii Facultății de Mediu din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj – Napoca și, îmi mărturisea într-un interviu pe care mi l-a acordat în anul sărbătoririi Centenarului liceului nostru drag: „Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate.” (https://www.salutsighet.ro/interviu-prietenul-meu-de-o-viata-sigheteanul-decan-autor-ion-maris/)

Șirul realizărilor prietenului meu cuprinde multe volume tipărite, sute de articole și studii apărute în publicații de specialitate, zeci de conferințe pe toate meridianele lumii, multe stagii și schimburi internaționale de experiență. Cunoscându-i parcursul, fiind mereu informat despre superba evoluție profesională, am sentimentul că am fost favorizat de destin ca să fiu părtaș la o ascensiune deosebită, să pot povesti din interiorul vieții lui despre el, despre noi, despre visuri și împliniri.

Valoarea fostului meu coleg de liceu Alexandru Ozunu a fost confirmată și de funcțiile (administrative) pe care le-a deținut în cadrul facultății, prodecan, decan (două mandate, în perioada 2012 – 2020) dar, mi-a destăinuit, pe la mijlocul anului trecut, a hotărât să reducă turația „vehicolului” profesional – academic pe care l-a strunit ferm în cariera lui. S-a decis să-i lase și pe tineri să se implice, să crească, iar el să se dedice și unor „fapte” de suflet. Poate așteptatul volum comun („bicefal”) de poezie pe care-l „discutăm” de mulți ani va găsi nișa, timpul potrivit, pentru a fi oferit publicului.

Realizez, scriind despre prietenul meu, că am căzut și eu în păcatul biografului pragmatic, concentrat pe jaloanele tehniciste, de performanță, fiind prea puțin sentimental, subiectiv, așa cum șade bine unor iubitori de poezie. Fără discuție, în prim plan sunt realizările lui pe palierul științei, nu puteam să divaghez și să fiu inadecvat timpurilor noastre.

Recunosc, aștept următoarele ocazii, în sperața că vom mai avea mai mult timp pentru sufletul nostru, că mă gândesc la câteva proiecte literare pe care sper să le putem „implementa”, cu sufletul și gândul la anii care ne-au marcat, pentru a dezvălui mai mult din cotloanele zbaterilor…. imateriale.

Dar acum, aici, la această primă „bornă” aniversară, sunt „constrâns” de sustenabilele succese ale profesorului universitar doctor inginer Alexandru Ozunu, în domeniul lui profesional de activitate, doar să punctez, să fiu extrem de succint!

Așadar, prietene, ai ales traseul maxim, din Sighet spre Capitală – unde ai făcut popasul pentru fixarea temeliei inginerești – pe care ai construit cu încredere și devotament o carieră onorabilă, ai perseverat și ai „modelat” dezastrele printr-o „pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate”. Sunt convins că Alexandru Ozunu s-a dedicat profesiei mult peste nivelul așteptărilor, a pretențiilor și s-a focalizat imperturbabil pe domeniul care va marca – probabil – configurația secolului XXI: ingineria mediului.

Ce-ți poți dori mai mult, Alexandru – Sandule?!… Ești în top! Iar eu pot spune mai mult/ multe?!… Nu are niciun sens, puteți/ putem găsi pe toate platformele virtuale informații despre Alexandru Ozunu iar eu nu pot „plusa” cu noutăți. Mă opresc, acum, aici!… Știu că Alexandru (Sandu) va continua – nehazardat – munca ce l-a consacrat, dar, se va „îndrepta” și spre pasiunile extraprofesionale pentru a rămâne mereu tânăr!

Sunt pregătit să descifrez – acolo unde va fi posibil – proiectele ce vor urma de mâine încolo! Sunt pregătit să-i „comentez” și următoarele… borne! Borne mai solide, mai vizibile!

Să ne vedem mereu, cu bine, prietene, să ne-nfruntăm viguroși anii ce vin, să ne desăvârșim în poemul vieții!

Ion MARIȘ

(text publicat în volumul Mediul ca risc și urgență/ Environment as risk and emergency, Editura Valea Verde, 2021)




Și la Sighet… Copiii fac coding în bibliotecile publice

Într-o încercare permanentă şi absolut necesară de a se reinventa, sau cel puţin de a-şi regândi graniţele, Biblioteca vine în întâmpinarea cititorilor săi şi le dă o nouă valenţă, aceea de utilizator, în sensul larg al cuvântului.

Vorbim azi despre copiii cu vârsta cuprinsă între 10 şi 14 ani, care sunt invitaţi cu drag să ia parte la „Proiectul naţional CODE Kids – Copiii fac coding în bibliotecile publice”, implementat de Fundaţia Progress România, în colaborare cu Simplon România şi finanţat de Fundaţia Româno-Americană, cu sprijinul oferit de reţeaua de biblioteci publice din ţară, Orange, Société Générale, Institutul Aspen România şi CEZ România.

Este un proiect care se derulează deja de câţiva ani, în care copiii înscrişi la bibliotecile oraşelor lor, pasionaţi de IT, robotică, tehnologie şi artă digitală, se pot familiariza gratuit cu aplicaţii în care învaţă cum să creeze jocuri pe calculator, cum să realizeze animaţii şi afişe tematice în programe speciale şi multe alte lucruri.

Proiectul este gândit să se desfăşoare în cadrul unor cluburi locale de coding, care să funcţioneze în spaţii oferite de bibliotecile publice, cluburi în care copiii să fie îndrumaţi de un adult voluntar, specialist IT. Dar dată fiind situaţia actuală, cel puţin în perioada imediat următoare, acest proiect se va desfăşura online – fiecare copil membru al clubului de coding din oraşul său va accesa o platformă online, acolo unde va afla ce are de făcut şi va fi îndrumat şi ajutat de persoane competente din proiect. Dar mai multe detalii la momentul potrivit.

Tot ceea ce trebuie să facă cei interesaţi este să se înscrie la bibliotecă (dacă nu sunt deja înscrişi) şi să trimită un email la adresa codekids@bmsighet.ro cu numele complet şi solicitarea de a face parte din clubul CODE Kids Sighetu Marmaţiei, urmând ca noi să vă contactăm ulterior şi să vă spunem care sunt paşii de urmat.

Un lucru ar mai fi de menţionat, acest proiect răsplăteşte atât performanţa cât şi prezenţa, periodic se desfăşoară concursuri naţionale, unde copiii pot câştiga premii deosebite. Un motiv în plus aşadar să deveniţi membri ai clubului nostru de coding, la #bibliotecafrumoasă.

Pentru mai multe detalii despre proiect, accesaţi http://www.progressfoundation.ro/coding/
Pentru alte noutăţi, intraţi pe pagina de facebook a proiectului https://www.facebook.com/CodeKidsRomania/

Comunicat de presă
Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”




Sigheteanul prof. univ. dr. ing. Alexandru Ozunu, publicat… acasă!

Editura Valea Verde din Sighet (coordonator Ion Mariș) propune cititorilor un interesant volum „Mediul ca risc și urgență/ Environment as risk and emergency”, dedicat profesorului univ. dr. ing. Alexandru Ozunu, la împlinirea vârstei de 60 de ani.

Volumul, bilingv (română și engleză), ce totalizează un număr de 416 pagini, cuprinde mesaje, gânduri, articole semnate de prieteni, colaboratori, cadre universitare din România dar și din multe alte țări ale lumii.

 

Salut, Sighet!




Sighet – Album retro (LXXVI)

Palatul Culturii din Sighet, construit între anii 1912 – 1913, a fost până în anul 1938 destinat strict activităților culturale din oraș. În anul 1938, guvernul României, condus la acea vreme de Armand Călinescu, donează Palatul Culturii Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului (înființată în acel an), care-l folosește până în anul 1940.

Fotografia reprodusă în acest „Album retro” este realizată în perioada respectivă (1939 – 1940) când în proximitatea Palatului a fost ridicată și o clopotniță.

 

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.




PoetikS – Timeea Ivan

Stă sus printre luceferi și stele cu
ochii în șapte să

păzească versul ce zburdă din
filă în filă din caiet în caiet
din editură în editură din
mânâ în mână cum
aleargă în goană calul lui
harap-alb în goană când el strigă precum
o domniță la ananghie cu
părul lăsat până în călcâie
și cu rochia scurtă până la genunchi
căci spânul aleargă printre casele oamenilor
și oferă cărbuni copiilor nevoiași și
se strâmbă la oamenii bolnavi și se
plimbă din susul în josul străzii
și intră pe geam și deschide ușa ca să
aerisească în casa întreaga și
iese prin horn ascultând cu ochii și văzând cu urechile
fiecare mișcare și faptă rea ca să
poată răsplăti fiecare copil cu o joardă
iar poetul se miră de mișcarea ritmică a
stihurilor ce dansează tango și trec în
tandem trecerea de pietoni de la
colțul purgatorului dintre carul mic și carul mare
ca să ajungă tot mai aproape de stele și
să ajungă tot mai mult în mințile oamenilor și
să șadă în dreapta tatălui de vers
lângă eminem al veacului de nesfârșit
care cunoaște ordinea fiecărei litere și a
fiecărui sunet

căci cu eminescu a început poezie
căci prin eminescu nu se va sfârși
căci cu eminem al poeziei
poezia se cunoaște de la sunet până la vers
și se întinde spre sorii zilei de apoi

***
De-am fi fost luați de crivăț
și aduși captivi în

timp cu gratii ca la temnița cea mai mare din lume cu
un nume ciudat pe care îmi e
destul de greu să îl pronunț cum
dorothy gale a rămas captivă cu totto chiar cu
totto chiar cu totto în
în tărâmul de basm ca în
albă-ca-zăpada sau nu
mai știu ce basm era nu
îmi mai aduc aminte și chiar de
mi-aș aduce nu aș mai putea să
îi pronunț numele căci m-a
oripilat de-a dreptul cu
cu soarele care răsare de la vest la est cu
oamenii de zăpadă care fac oameni cu
oasele de la dinozaurii care
cred că au murit și dacă nu poate s-au
îmbrăcat în rochii și smochinguri să
meargă la nuntă în paleolitc
și și
de am fi privit cu coada ochiului înțepat către
adulții din noi sau adulții din curtea inimii vecinului
care stau într-un
colț și se miră de
arterele care îi înconjoară sunt
oameni de afaceri și se gândesc să
investească sau
sau chiar să
dărâme ceva nu știu nici ei nu știm nici noi nu știu nici ei
sau sunt
avocați și caută oameni să îi apere sau
sau sunt polițiști și caută oameni să îi aresteze
sau sunt medici și verifică dacă sunt
sănătoase arterele sau ce o mai avea inima
și de-am mai fi copii să alergăm după înghețată
la colțul străzii la singura prăvălie
și să privim spre adulți oricum suntem
mai mici decât ei și să ne minunăm cum
marea și râul și izvorul și soarele și luna
și noi trecem nu rămânem nu
și ne scufundăm în fum de țigară pe
pe leagănul din spatele alunului din curtea din spate
și ne descotorosim de scrumul de țigară ca
timpul de oameni

***
Ne cunoaștem de
când aveam aproape șapte ani și

puțin foarte puțin nu știu cât aproape
dar parcă nu
ne mai știm pe noi doi
copii ce cântă balade la
geamul spart al unei case părăsite vechi
ca să audă iarba și să ne
cunune
cum a fost încoronată regina
elisabeta și nu mai știu cum cu o
coroană din aur sau nu știu ce
nu am fost acolo și
chiar dacă aș fi fost tot nu aș fi
observat
frunzele de flori de nu-mă-uita sunt
deliciul vieții
nu ne mai știm cu zâmbetele cum
furam cireșele din copacul vecinului vecinului tatălui
meu și
vedeam cum soarele se-ntoarce cu susul în jos
la orele douăzeci și două și
vindeam lunii ponturi despre cum să câștigi la
la bingo în
dragoste
ne cunoaștem de mici și
nu mai știm că la ora
nouă și trei sferturi noaptea se
bate orologiul pentru iubire și
vin oamenii de la muncă și
ne văd dezbrăcați de sentimente goi și
ne văd în roșu galben și negru și
nu mai știm că
iubirea e pe gratis

***
Timeea Ivan s-a născut la Blaj, are 17 ani și este elevă la Colegiul Națonal I. M. Clain (Blaj). Este pasionată de literatură, a publicat poezii (debut absolut) pe site-ul „Cîrciuma poeziei” și, ulterior, într-o serie de alte reviste și site-uri: „Vitrina cu Poezii”, „Parnas XXI”, „Extemporal liric”, „Vocativ”, „Fabrica de Poezie” și „ECreator”. De curând, a primit vestea publicării câtorva dintre poeme în revistele „Banchetul”, „ România Mare”, „13 plus”.

De asemenea a participat, de-a lungul ultimilor patru ani, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, iar în cel de-al patrulea an a reușit să obțină mențiune, clasându-se pe locul al patrulea din treizeci și trei de participanți. A luat parte la diverse activități literar-artistice, fiind inclusă în evenimente culturale distincte, la secțiunea poezie. În decursul lunii ianuarie a acestui an, a participat la Concursul Național „Ocrotiți de Eminescu”, unde a obținut premiul I.




Elevi CNDV-iști s-au întâlnit virtual cu actrița Katia Pascariu (Ursul de Aur, Berlin, 2021)

Vasile Gabriel Vouciuc

În data de 29 martie 2021, la ceas de seară, elevi și studenți din mai multe colțuri ale țării, la invitația lui Doru Căstăian, profesor de filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, au participat la o întâlnire virtuală cu actrița Katia Pascariu, ocazie perfectă pentru a sta la taclale artistice și filozofice, pentru a vorbi despre problemele existente în societate și chiar pentru a primi sfaturi de viață de la o actriță de renume mondial.

Katia Pascariu lucrează de 10 ani ca actriță în cadrul Teatrului Evreiesc de Stat și a fost protagonista celui mai recent film al regizorului Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, recent încununat cu premiul „Ursul de aur” în cadrul Festivalului de la Berlin, un mare motiv de mândrie pentru lumea filmului românesc. Pe lângă cariera de succes în lumea teatrului și a filmului, Katia Pascariu este și activist civic, fiind preocupată de probleme precum calitatea educației românești sau rolul femeii în societate.

Am invitat-o pe Katia Pascariu la o întâlnire cu elevii şi studenţii mei pentru că este o actriţă excelentă, un om cald, empatic şi un excelent comunicator şi pentru că este, cu mintea, mai aproape de vârsta lor decât de cea a colegilor de generaţie. Pentru că este interesată de educaţie şi pentru că s-a implicat atât de mult şi de semnificativ în schimbarea în bine a educaţiei româneşti prin proiectele de teatru educational, ale centrului Replika, dar şi în general. Şi, recunosc, nu în ultimul rând pentru că a jucat într-un film probabil nerecomandat minorilor, dar în care se vorbeşte cu mult curaj despre toate ipocriziile şi neputinţele societăţii româneşti dintre care nu puţine ajung să influenţeze în rău ceea ce se întâmplă în sălile de clasă. O întâlnire cu Katia Pascariu este o bucurie şi un câştig cert pentru orice tânăr şi mă bucur că am făcut-o posibilă pentru elevii mei, spune organizatorul intalnirii, prof. Doru Căstăian.

În decursul a 2 ore și jumătate, elevii și tinerii cu idei îndrăznețe și cu un imens apetit pentru dezbateri, au abordat împreună cu Katia Pascariu cele mai diverse subiecte, de la necesitatea școlii și a profesorilor de a fi mai aproape de elevi și rolul părinților în formarea caracterului copiilor, până la combaterea antisemitismului, rasismului, și a misoginismului. De asemenea, pasionații de teatru, printre care ne numărăm și câțiva tineri artiști CNDV-iști, am fost curioși să aflăm mai multe informații despre viața de actor și despre cum se realizează un film de talie internațională.

Mă bucur că am avut ocazia să particip la întâlnirea cu Katia Pescariu. Chiar dacă nu doresc să urmez o carieră în domeniul teatrului, mi-a făcut plăcere să aflu mai multe despre acesta. Actrița ne-a vorbit atât despre greutățile întâmpinate pe parcursul carierei sale, cât și despre lucrurile frumoase, oferind actorilor aspiranți sfaturi pentru viitor și motivându-i să continue indiferent de obstacole, mărturisește Diana Dolca, elevă în clasa a X-a B la Colegiul Național „Dragoș-Vodă.

Iar în loc de încheiere, sper că publicul românesc, inclusiv cel sighetean, va deveni mai deschis față de lumea teatrului și a filmului, și că aceia care azi conștientizează problemele existente în societate sunt cei care mâine vor contribui la crearea unei societăți care să fie mai deschisă, mai sigură și mai modernă.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.cinemagia.ro




O nouă apariție editorială la… Sighet!

Azi (31 martie 2021) a ieșit de la tipar (Aska Grafika) un volum deosebit, documentat, publicat de Editura Valea Verde din Sighet. „Vadu Izei – Cartea de identiate”, autor Ioan Borlean, este, de fapt, o interesantă și complexă monografie a binecunoscutei comune din vecinătatea Sighetului.

Volumul (525 pagini), structurat în 6 capitole (Stema localității, Meșteri și meșteșuguri, Muzica tradițională, Oameni de seamă, Personalități artistice, Vădeni prin adopție culturală), conține și o hartă a teritorului cuprins în limitele  administrative ale comunei Vadu Izei.

La sfârșitul săptămânii viitoare va avea loc, în comuna Vadu Izei, lansarea acestui volum de referință pentru istoria și cultura Vadului.

 

Salut, Sighet!




Sighet – Album retro (LXXV)

În imagine se poate observa o parte din vila ce a aparținut unui fost primar al Sighetului, dr.  Papp Tibor, construită la sfârșitul secolului XIX.  Clădirea, amplasată la intersecția actualelor străzi Iuliu Maniu și Mihai Viteazu, era o construcție singulară în acea zonă, Palatul Cultural nefiind construit în respectiva perioadă.

 

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.




Eliberarea din robie, serbată la Sighet | VIDEO

Cu două zile înaintea începerii sărbătorii de Pesach, membrii comunității evreilor din Sighet s-au întâlnit în Sinagoga mare pentru a evoca ieșirea din Egipt, din țara robiei. Slujba a fost oficiată de Perl Adrian, iar discursul inaugural a fost rostit de Dl. Prof. Ganz Peter.

 

PESACH

Negativitatea a început pe Pămînt odată cu păcatul lui Adam și Eva. Cînd aceștia au gustat din Eitz Hadat (fructul oprit) s-a produs o separare între bine și rău, separare care se apropie de sfârșit odată cu ieșirea din Egipt de Pesach.

Înainte de Pesach, israeliții se aflau într-o stare atît de negativă numită a 49-a poartă a negativității încît dacă mai coborau o treaptă (a 50-a) situația ar fi devenit fără scăpare. Însă, cum vom vedea mai tarziu, Pesach a produs un miracol și a declanșat revenirea spirituală din această stare extrem de negativă, revenire care devine completă de Shavuot, după cele 49 zile de Omer.

Patriarhul Abraham, care a trăit cu 400 ani înaintea Exodului a primit în vis la vîrsta de 100 ani de la Creator mesajul (total ilogic pentru vremurile noastre) că în curînd va avea un fiu, iar acesta va fi sămînța unui întreg popor. Poporul israelit ce va rezulta din Abraham va fi înrobit pentru 400 ani într-o țară străină. Deși acest vis este atît de neverosimil, Abraham, care avea un nivel de spiritualitate foarte înalt a înțeles mesajul visului și s-a bucurat. Cum să se bucure cineva că urmașii săi vor fi robi? Secretul pe care el îl cunoștea era că pentru a atinge credința deplină, nivelul cel mai înalt de spiritualitate, un om (și, respectiv, un întreg popor) trebuie mai întîi să fie la nivelul cel mai jos spiritual, nivel reprezentat în vis de cei 400 ani de robie egipteană.

Cuvîntul faraon are aceeași valoare numerică în ebraică ca și gât, gâtul este o porțiune îngustă care separă capul de trup, și de asemenea Mitzraim (Egipt) semnifică îngustime. Îngustimea faraonului și a Egiptului a făcut ca, deși el avea la picioarele sale un întreg imperiu să își dorească să țină în scavie pe urmașii lui Abraham, poporul israelit, semnificația fiind aceea de a ține în sclavie poporul preocupat în cel mai înalt grad de spiritualitate. Eliberarea din această sclavie semnifică faptul că obținerea credinței depline este imposibilă fără a fi precedată de o perioadă de negativitate, incertitudini, îndoieli.

După 6 zile de peregrinări prin Egipt în urma celor 10 plăgi, Creatorul le spune urmașilor lui Abraham: „Stați în fața mării și veți vedea marea minune pe care Eu o voi face pentru voi”. Imediat după aceasta, o armată imensă a faraonului apare în urma lor iar ei sunt prinși în capcană între armata imensă și Marea imensă. Apoi a urmat minunea, precedată de intrarea în Marea imensă a unui israelit (ce avea deja credință deplină) pînă la gât. Moise, care conducea convoiul israelit, îl întreabă pe Creator care e cheia acestui miracol de despicare a mării, iar acesta îi răspunde că e o ecuație spirituală foarte simplă: avem pe de o parte natura, în care oceanul nu se despică, există boli incurabile, unele probleme nu se rezolvă, iar pe de altă parte a balanței, există miracole care răstoarnă toate aceste legi ale naturii.

Omul, de asemenea are natura sa constituită din egoism, dorința de a acumula pentru sinse însuși, de a beneficia din fiecare acțiune a sa. Dacă vrei să schimbi natura universului, să despici marea, trebuie să renunți complet la această latură egocentristă.

Legat de urmărirea israeliților de armata faraonului, Torah ne spune că armata egipteană se apropia din ce în ce mai mult de ei, însă Zoharul decodează acest mesaj cum că israeliții se apropiau din ce în ce mai mult de Creator, de credința deplină.

Despre aceasta este Pesach-despre eliminarea haosului din viețile noastre prin credință deplină. Lectura Hagadei începe cu propoziția „Noi am fost sclavi în Egipt”. NOI, nu străbunii noștri!-deci e clar că e vorba despre eliminarea negativităților proprii cărora NOI le suntem sclavi, Eliberarea NOASTRĂ din propriul Egipt, din propria îngustime. Conștientizăm cît de jos suntem și ne eliberăm total din cea de-a 49-a poartă a negativității. De aceea Creatorul i-a spus lui Abraham că urmașii lui (NOI) vom fi sclavi și că se vor elibera din propria sclavie întru credință deplină, certitudine.

Pesach înseamnă în ebraică Pe=gură și Sach=rostește, vorbește. De aceea, tehnologia serii de Seder implică multă vorbire, explicarea fiecărei etape pe care noi o urmăm. Cuvîntul seder înseamnă ordine, deosebirea fundamentală între alte seri și cea de Seder (inclusă în celebrele întrebări Ma nishtana) este că în alte seri noi cinăm cum vrem, dar în seara de Seder, pentru a accesa această energie a eliberării din propriul Egipt, noi respectăm o anumită ordine, parcurgînd cele 15 trepte:
1. Kadesh – primul pahar de vin, aplecîndu-ne spre stînga
2. Urchatz – spălarea pe mâini fără rugăciune (spălare de negativități asemenea unui Mikve)
3. Karpas – pătrunjel înmuiat în apă sărată
4. Yachatz – rupem matza din mijloc (din cele 3 bucăți de Matza) numită Afikoman în două părți inegale și ascundem bucata mai mare
5. Magid – spunem povești și apoi bem al 2-lea pahar de vin aplecîndu-ne spre stînga
6. Rachtzah – spălarea pe mâini cu rugăciune
7. Motzi – mestecăm lent Matza aplecat spre stînga meditînd pentru sănătate
8. Matza – mîncăm matza
9. Maror – hrean, cuvînt cu valoare numerică identică cu a cuvîntului Moarte. Pe măsură ce îl mestecăm, din amar el devine dulce, deoarece îl amestecăm cu haroset
10. Korech – mîncăm haroset, acea combinație dulce de fructe
11. Shulchan orech – servim cina
12. Tzafun – copiii caută și găsesc afikomanul pe care îl cumpărăm de la ei și mîncăm din afikoman
13. Barech – al 3-lea pahar de vin, odată cu care turnăm pe masă un pahar pentru profetul Eliahu
14. Halel – al 4-lea pahar de vin
15. Mirtza – cântăm

Chag Pesach Sameach și Shabat Shalom!

Autor (foto & video & text), Sorin MARKUS




Echinox… ilegal – Yan Somyr

Pentru cei care vor să fie!

Whatsapp

S-a sfârșit cu albumele pozele hârtia fotografică poemele scrise la veioză și toate amintirile suave pe care le presam în ierbarul inimii noastre.
S-a sfârșit cu cocktailurile cu nume simple cu melodii ritmate înrămate pe vocile celor care încercau să iubească romantic cu pasiunea îngerilor tulburați doar de rugăciuni.
S-a sfârșit cu părinții mentori ce-si trimiteau energiile peste copiii epavelor de-o vacanță buni voluntari pe toate plajele fără canabis și nuduri anorexice, da, în sfârșit nu ne mai putem găsi ritmul de seară, domol, în fuga luminii spre galaxii acompaniat de respirația standard.
S-a sfârșit cu această specie depășită, nu ne numim azi nimic, doar o prescurtare pe un hard global și poate vei înțelege deși mă prefac că nu înțeleg cine urmează.

Nihil sine numine

Uneori nu-mi amintesc de unde am pornit rătăcesc cuvintele și le regăsesc acoperite de rutină sau de culori pe care nu le-am testat dar știu că te bucuri de toate gusturile e o abilitate endogenă o simplă revelație a buzelor ce-ți place să te poarte într-un galop repetat pe aceeași undă ne inundă o poveste pe care am adoptat-o e doar a noastră deși e foarte clar că nu putem trece doar un singur nume sunt toate numele pe care le-am iubit încă nu le-am descifrat dar cunoscându-te știu că vei rămâne până la sfârșit chiar dacă lumina pe care o așteptai va fi fotoshopată nu-i nimic întotdeauna ți-a plăcut tăcerea de la mal.

Sine deo

Pe un pat din colțul inimii
(nimeni nu știe unde)
stătea noaptea lângă dimineață
nu-și vorbeau
nu-și împărtășeau visele
era doar o stare de durere
prin corpuri străine
înainte de spectacolul descompunerii
un corp abandonat.
Nimeni nu știe de când se întâmplă
aceeași inimă, același pat
nici când s-a terminat.

Yan SOMYR

foto: Salut, Sighet!