Graffiti: artă sau vandalism? (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Sebastiana Joicaliuc

Metrouri pictate, poduri marcate, pereți acoperiți cu picturi – graffiti-ul se ivește îndrăzneț prin orașele noastre. Se pare că nimic nu e nou. Graffiti-ul există de mii de ani și de-a lungul timpului a ridicat aceleași întrebări pe care ni le punem și azi: e artă sau vandalism? E mai vechi decât trenurile, mai vechi decât hip-hop-ul, mai vechi decât sprayurile cu vopsea – deoarece atâta timp cât au existat pereți, oamenii au scris pe ei.

În secolul I î.Hr. romanii desenau în mod regulat pe pereții cetăților, în timp ce peste ocean mayașii desenau prolific suprafețele publice. Nu a fost din totdeauna un act considerat subversiv. În Pompei, de exemplu, cetățenii marcau zidurile cu tot felul de formule și vrăji, poezii despre iubiri neîmpărtășite, sloganuri politice și chiar mesaje care încurajau gladiatorii preferați.

Între timp, câțiva oameni, printre care și filozoful grec Plutarh s-au retras, catalogând graffiti-ul ridicol și lipsit de sens – dar abia în secolul V a fost sădit conceptul modern de vandalism, când graffiti-ul a început tot mai mult să fie asociat cu rebeliunea deliberată și instigarea la acte de violență, fiind catalogat de la sine ca vandalism. Acesta este și motivul pentru care în ziua de azi, cei mai mulți artiști stradali rămân underground.

Ideea de spațiu și proprietate e centrală în istoria graffitiul-ui, căci evoluția sa a mers mână în mână cu scene contra-culturale. Așa cum aceste mișcări au vociferat împotriva sistemului, așa și artiștii stradali au provocat și întins limitele proprietății publice, însușindu-și metrourile și panourile publicitare.

Odată cu amplificarea mișcărilor anticulturale și creșterea numărului de fani și adepți, graffitiul își face loc în muzeele de artă contemporane – acesta devine mainstream, dar oare acest lucru îl va ajuta să devină mai ușor acceptat de către societate?

Situația în România

Pentru autorităţi, graffiti-ul are o singură definiţie: „Înscrierea sau aplicarea pe ziduri, pe faţadele imobilelor proprietate publică sau privată, pe monumente istorice şi de arhitectură sau pe orice alt tip de construcţii a inscripţiilor neautorizate, prin utilizarea de vopsele, sprayuri şi alte asemenea materiale care murdăresc sau produc deteriorarea ori distrugerea bunurilor în cauză”.

Aceasă „artă” modernă este considerată contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 500 lei la 2.500 lei prin Legea nr. 554/2003.

În plus, legea dispune că persoanele care au fost sancţionate au şi obligaţia de a suporta cheltuielile pentru refacerea aspectului estetic al bunului în cauză, sumă care trebuie plătită în termen de cinci zile de la data rămânerii definitive a procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii.

Graffiti-ul, „artă pentru artă”

Graffiti începe ca formă cunoscută în America, în anii ’70. De fapt, e o formă mult mai veche de artă, pe care o putem compara oarecum cu arta parietală, stradală sau cu arta rupestră. Revenind la America anilor ’70, era considerată un fel de artă underground, dublată de apariția hip-hopului în muzică, consolidată ulterior de manifestul pop-art. Din punctul meu de vedere, graffiti-ul este ”artă pentru artă” începută în Impresionism, nicidecum nu o consider vandalism, ci o formă de exprimare liberă în spațiu neconvențional. În perioada ’85-’90, în America se încearcă introducerea graffiti-ului în galerii, transpunând opere din grafittii pe suporturi convenționale, însă, manifestul nu reușește. În România, graffiti apare după ’89. La noi în țară, unul dintre cei mai cunoscuți grafferi timișoreni, care duce și în galerii arta graffiti-ului, este Flavius Roua. De altfel, Timișoara, în anul 2000 încearcă să aloce spații concrete în oraș pentru graffiti sau artă urbană. (prof. Ioan Muntean, directorul Școlii de Muzică și Arte Plastice, Sighet)

„În public și pentru public”

Din punctul meu de vedere, putem analiza graffiti-ul din mai multe perspective. Pentru că se încadrează în cultura suburbană, poate fi considerat o formă de manifest stradal, pentru că, cel care îl realizează, autorul său, îl face în public și pentru public. Este, din acest punct de vedere, o formă de revoltă. ”Artistul” vrea să fie auzit.

Apoi, putem spune despre graffiti că este o formă de artă (street-art), pentru că, nu de puține ori, îl întâlnim în locuri accesibile, special amenajate, unde e permis graffiti-ul. De altfel, se și vorbește de graffiti ca fiind un stil în artă. Însă, în momentul în care îl regăsim pe clădirile istorice, în zonele istorice, care reprezintă cultura unei comunități, e, deja, vandalism.

Este foarte important, atunci când privim/analizăm un graffiti, să identificăm artistul, ce face? (desenul în sine), cu ce scop? Mesajul și emoția pe care le transmite sunt, de asemenea, foarte importante. De ce spun asta? Pentru că, dacă analizăm puțin diacronia fenomenului, putem afirma că și arta paleolitică, pictura rupestră, desenele și scrijeliturile pe care le regăsim în peșteri ca Altamira, sunt primele forme, primele exprimări ale graffiti-ului, realizate în culori naturale și reprezentând scene din viața de zi cu zi a comunității paleolitice. Ei, din această perspectivă trebuie privit și graffiti-ul de azi. (Adrian Pricop, profesor de desen)

„Graffiti-ul este o exprimare în formă pură a străzii”

Graffiti-ul este o exprimare în formă „pură” a străzii. Face parte din arta străzii deși, altădată considerată o artă vulgară, a neadaptaților, în societate, azi, conform noilor abordări, intră la categoria artei moderne. Este, indiscutabil, un mod de exprimare a unei generații de artiști neconvenționali (acolo unde vorbim de artiști în adevăratul sens al cuvântului), dar, fiind în același timp și un strigăt de revoltă pentru unele categorii sociale situate la marginea ”urbanului”. Fără discuție, în secolul nostru în care social-media a cucerit spațiul virtual cu repercusiuni instant în spațiul real, modul de expansiune și potențialul larg de utilizare a spațiului public, conduce la o prezență familiară a oricărei forme de prezentare vizuală, ușor de recepționat de către un număr larg de admiratori sau amatori. (Ion Mariș, curator expoziții Sighet)

Așadar, arta străzii are și subtile, sau mai puțin subtile conotații primitive care pot fi înțelese ușor sau descifrate în mod convenabil de către admiratorii ocazionali.

Sebastiana JOICALIUC
studentă Jurnalism, UBB, Cluj




Prețul libertății (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Nu știu să-l definesc. Nu știu cum treceau zilele până venea acasă. Simt doar fericirea de-a fi la tata în brațe. Senzația de pace, de acasă pe care mi-o dădea. Nimicurile pe care le vorbeam cu el în neștire. Sau tăcerea. Mâncatul la el în brațe. Cred că așa dor îmi era să vină acasă, încât atunci când îl vedeam nu mă mai puteam desprinde de el. Eram imaginea lui în miniatură, tunsă băiețește, gălăgioasă și curajoasă, cu vorbele la mine, „fata lu’ tata”. Deși își dorise toată viața băieți, declara că nu m-ar da pe 100. Aveam un limbaj secret parcă, o conexiune neînțeleasă, dar pentru noi foarte clară. Toți copiii sunt întrebați tâmp: „Pe cine iubești mai mult?”. Cu riscul de-a o supăra pe mama, dădeam la vârste fragede același răspuns, cu voce: „pe tata, da’ să nu-i spuneți la mama”. Răspunsul a devenit unul interior mai apoi, dar a rămas același vreme foarte îndelungată.

Toți îl strigau Dan. Mulți ani am crezut că ăsta-i era prenumele. Numele lui era un derivat al acestuia. Un diminutiv. Era inginer. Agronom? Zootehnist? Eram foarte confuză. Nu știam clar ce face, că era calificat în creșterea animalelor, dar măsura terenurile țăranilor. Naveta fiind prea lungă, stătea într-un sat în timpul săptămânii și venea în week-end acasă. „Trăiți, domn’ inginer!”, reverențios îl mai saluta lumea… alți domni înclinau capul și-și ridicau pălăriile. Mama era asistentă de farmacie, dar și ei i se adresau la fel de respectuos „doamna farmacistă”. Ea frumoasă, el rebel.

Așadar, când tata venea acasă, îi săream de gât, încă de la ușă și nu mă desprindeam de el. Mânca cu mine în poală, îi ciuguleam din farfurie. Când se lua curentul și stăteam toți adunați în jurul mesei, zărindu-ne sub lumina difuză a lămpii cu petrol, tata îmi curăța semințe de floarea-soarelui și mi le aduna în grămăjoare. Mă uitam fascinată la fiecare mișcare de la pungă la gură și apoi la grămada care creștea prea încet. Mă sileam să am răbdare, să aștept să se strângă mai multe. Îmi umpleam gura cu semințe și apoi începeam din nou așteptarea. El nu mânca nimic.

Mă pregăteam alături de el de bărbierit. Avea cremă în tub, ca pasta de dinți. Își punea puțină în palmă și apoi cu pămătuful umezit, făcea o barbă de spumă peste barba lui. Era ca un Moș Crăciun. Și eu voiam barbă de spumă. Și o căpătam. Făcută cu același pămătuf. Ne poziționam la oglindă, cot la cot, și ne bărbieream. Eu primeam o „lamă fără lamă” și luam evident doar spuma. Dar imitam absolut toate strâmbăturile lui când se străduia să parcurgă toate cutele feței. La final ne limpezeam cu zgomot și urma o soluție ce mirosea înțepător, dar plăcut. Mă dădeam și eu, dar nu pricepeam de ce-l ustură pe el așa tare. Că pe mine nu mă durea deloc. Lui îi mai curgea sânge. Mie niciodată. Ciudat…

Și azi tata crede că am părul des și frumos datorită lui. Avea obsesia căderii părului și pentru că-i semănam leit, îi intrase în cap că voi cheli și eu. Mă ducea la frizer, în C.I.L., și un nene mustăcios mă tundea extrem de scurt, băiețește. Plângeam și fața mi se făcea un amalgam de păr care-mi rămânea lipit din cauza lacrimilor. Îmi pipăiam capul și eram extrem de descumpănită de felul în care arătam. Drumul înapoi spre casă nu îl mai parcurgeam ținându-ne de mână, ci mergând îmbufnată și scăldată de lacrimi de crocodil. Protestam că sora mea are voie să-și crească părul și eu nu. La toate văicărelile mele, el răspundea scurt: „Ea nu seamănă cu mine. Lasă, dragu’ tatii, că mi-i mulțumi când vei fi mare.” Evident, nu-i mulțumesc. O aberație. Aveam păr bun de mică. Nu mi l-a îndesat el cu tunsorile rușinoase de băiat. Asta i-a mers până într-un an, când am refuzat să mă las dusă la frizer. Pe sus nu mă putea lua că răcneam și auzea toată strada, de târât de-o halipă nici pe atâta, că mă zbăteam ca o posedată. Așa că a renunțat, suspinând și căinându-se că voi cheli ca el.

Îi plăcea muzica populară și făcea pe dirijorul dând frenetic din mâini și cântând în același timp. Îl imitam. Imitam pe toată lumea. Tineri, bătrâni, actori, cunoscuți, fără discriminare. Tare-mi plăcea să fiu centrul atenției. Sora mea mi-a spus odată că se simțea invizibilă în preajma mea.

Duminicile erau decupate după un șablon. Dimineața mă trezeam învăluită de miresmele ce veneau dinspre bucătărie. Prăjituri, supe, ciorbe cu multe verdețuri, că așa-i plăcea lui. Friptură pe care el o pregătea cel mai bine, încins cu șorț de bucătar. Mirodenii, ierburi din nou, usturoi, vin, toate emanând mirosuri colorate. Clinchet de farfurii și pahare la amiază, râsete, povești, apoi vasele spălate cu zgomot la chiuvetă. Momentul urât de mine toată copilăria era legat de meciul de fotbal, de vacarmul insuportabil pentru mine, făcut de comentatorii care anunțau „cine-i la balon”. Ce stupid mi se părea să-i spui mingii de fotbal „balon”! Nu aveam voie să râdem, să facem gălăgie pentru că se risipea vraja și magia meciului. Era complet absorbit și mie mi se instala o senzație ciudată în stomac pe care o resimt și acum, ori de câte ori aud un comentator sportiv. N-am luat niciodată bătaie de la tata. Amenința cu șlapul în vânt, ne mai croia peste plapumă, dar nu simțeam nimic. Râdeam. Asta se întâmpla seara, când refuzam cu sora mea, să ne domolim. Ne certam, ne băteam, urlam și doar șlapul fluturat ne putea potoli. Copilărie în toată regula. Cu mamă, tată, soră, cu prieteni și mese, jocuri, râsete, glume, viață adevărată. Eram în clasa a IV-a.

Cam pe atunci am început să recunosc respirația îmbibată de aburii alcoolului. Nu-mi plăcea. Îmi crea repulsie instant. Și venea mereu din partea tatei. La vârsta asta nu-i mai stăteam în brațe, nu mai eram centrul universului său. Altceva îi capta atenția. Era mereu irascibil, nervos și căuta motive de harță. Nimic nu-i mai era pe plac. Refuza să mai vină cu noi în excursiile săptămânale la Muzeul Satului ori pe malul Izei, locuri de relaxare pentru mai toată lumea pe atunci. Prefera să rămână acasă, să stea pe balcon și să privească pierdut în zare. Am aflat mai apoi că privea țintit, nu pierdut, către ceva nou, interzis, acel „altceva” care-i captase atenția.

Zilele senine erau încheiate. Senzația mea de gol în stomac, de spaimă erau permanente. Ora 16 era simțită organic. Nu aveam nevoie de ceas. Începeau să mă doară toate. O panică de necontrolat se instala. Tot ce depășea 16.30 era agonie. Știam că vine doar târziu, duhnind a băuturi amestecate și a tutun, scrâșnind din dinți și violent. Agresivitatea i-a crescut în timp, furia, nevoia de a lovi, de a înspăimânta, de a sparge, de a distruge. Trei suflete sufereau la unison, se temeau, plângeau și își frângeau mâinile. Mama și fetele, neputincioase în fața unui monstru. A doua zi după beție era plin de remușcări, promitea că a fost ultima dată, că nu mai face pentru nimic în lume. Era momentul mamei să preia puterea. Sau al meu. Când îi aruncam vorbe grele direct în obrazul pe care-l iubeam, pe care-l bărbierisem toată copilăria. Se căia, îmi cerea iertare. Voiam să-l cred. Îl credeam. Speram. Mă rugam. După o săptămână, cam atât îl ținea până să o ia de la capăt, reîncepea calvarul.

Ceasul interior îmi bătea mereu ora 16. Zi după zi. An după an. Mirosul alcoolului nu mă mai părăsea. Mi se infiltrase în creier, îmi stăruia în toți porii. Vorbele deșănțate, injuriile, jignirile, blestemele, trivialitatea m-au scos forțat din copilărie. „Jocurile au stat” pentru mine. Doar două prietene bune mă vizitau. Ele știau ce trăiesc. Pentru restul lumii, eram un copil ca oricare altul, cu teme, jocuri și năzbâtii. Pentru cei ce aveau ochi să vadă, lumina îmi dispăruse din privire, inocența abandonase sufletul meu pustiit. Somatizam. Durerea îmi locuia ființa. Mi-o cotropea. Eram un copil cu suflet hăituit. De om mare, epuizat. Mă imaginam cuprinzând nemărginirea, atingând ramurile cioturoase, zburând razant pe lângă inflorescențele cireșilor, uitând de lumea reală. Încercam să evadez, să uit că-mi târam picioarele obosite, că-mi plecam capul epuizat de gânduri și țipete. Să uit că nimicnicia umană mă doborâse, mă spulberase, măcinându-mi sufletul. Mă vedeam plutind, visând libertatea, ridicându-mă deasupra tuturor. Privind mereu deasupra.

În lumea reală însă, coșmarul nu se oprea. Nu mai aveam duminici cu un tată iubitor, încins cu șorț, gătind friptură. Acum era îmbibat în alcool și duhnea a tutun. Și arunca friptura în tavan, mânca grobian, cu sosurile și toată zemuiala scurgându-i-se pe față. Tacâmurile nu-i erau de folos. Mânca doar cu mâinile, împroșcând în toate părțile, bătând cu pumnul în masă, amenințând. Într-o seară, când noi eram în toiul unei curățenii generale, cu covorul greu, curat, bătut, rulat, a decis că cel mai nimerit ar fi să-l arunce de pe balcon. Așa a făcut. De două ori am cărat toate covorul în casă, până la etajul doi. A treia oară, rușinată, mama a rugat-o pe vecina de la parter să ni-l țină la ea în casă până a doua zi.

Rușine. M-a acoperit de rușine. O zi infernală a fost cea în care a spart prin casă: telefon, dulap, trântea cu sticla în masă creând semicercuri în lemnul de stejar. Urme vizibile ale invizibilului monstruos petrecut. Atunci am fugit de acasă. Așa cum eram îmbrăcate. Am dormit la Buni. A doua zi, am apărut la școală cu mama de mână, care, înlăcrimată, îi explica tovarășei învățătoare de ce nu am uniformă. Știu că m-a privit blând și m-a împins ușor în clasă în timp ce ele vorbeau pe coridor. Rușine am simțit când toate privirile echipate în uniforma regulamentară s-au ațintit asupra mea. Oare știau cu toții ce pătimisem? Pesemne știau. Cu siguranță ghiciseră. Era totul scris pe fața mea desfigurată de nesomn, de spaimă.

Cum poți dori ca omul pe care l-ai iubit cel mai mult pe lume să moară? Ce resorturi s-au declanșat amarnic încât să simt că pământul nu ne mai poate curpinde pe amândoi? Unde s-a dus iubirea lui? Grija pentru noi? Ce anume poate determina o schimbare atât de cumplită?

Aveam admitere pentru liceu. Nu învățam acasă. Că nu era cu putință. Aveam atacuri de panică. Nu puteam respira. Oniricul coșmaresc era realitatea mea de zi cu zi.

Violența ajunsese la cote maxime. Mama avea obrazul vânăt. Copilul care ședea în brațele tatălui așteptând grămăjoarele de semințe, care se bărbierea în oglindă ca o reflexie a lui, care-l venera și-i sărea de gât de cum intra în casă, copilul acela devenise un adolsecent furibund, căruia i se activase un singur instinct. De protecție a mamei. Rolurile erau inversate, îmi asumasem poziția asta de nevoie. Îmi amintesc că i-am prins hainele în dreptul pieptului, și l-am azvârlit în ușă, care s-a zguduit sub impactul loviturii. N-am să uit niciodată privirea lui injectată, furioasă, șocul că eu, „puiul tatii”, îl atacam cu atâta ură. La scurt timp a părăsit casa, însoțit de jandarmi. Dulapurile i-au rămas goale. Ca sufletul meu. Ceva s-a rupt atunci definitiv în mine. Noaptea aceea, prima în care n-am știut cum să ne purtăm, dacă să îndrăznim să dormim, a fost una în care n-am știut cum să ne primim libertatea. Ne uitam una la alta și ne întrebam: „E real? Am scăpat? Am scăpat de el cu adevărat?”. N-am dormit. Nu ne-am liniștit. Mult timp după aceea. Nici nu eram învățate cu liniștea. Venea după atâția ani de chin, încât nu recunoșteam ce e.

Până la urmă, a avut el grijă să nu cunoaștem liniștea cu adevărat. S-a mutat la noi în bloc, în balconul la care privea dus pe gânduri, găsindu-și noua iubire la doi pași de noi.

Rușinea am îndurat-o mai departe. Mama, furia. Așa s-au scurs anii. Din când în când mă întreba în ce clasă sunt, câți ani am. Mai apoi în ce an sunt la facultate.

Traumele te însoțesc peste tot. Durerea se estompează, viața curge, și ți se pare că ai lăsat totul în urmă, că ți-a trecut, că te-ai vindecat. Psihologii știu mai bine. Că trebuie să ierți. Să vindeci copilul din tine, care n-a avut nicio vină, care-i speriat și rănit și care nu te lasă să evoluezi cu adevărat. Frumoase vorbe. Înțelepte. Complet abstracte pentru mine. Noaptea libertății mele a însemnat și abandonul. Senzație care m-a paralizat toată viața. Dezrădăcinarea, lipsa de apartenență la ceva ce ai iubit și apoi ai urât în egală măsură. Iubirea ca abuz.

Trecând pe stradă am auzit dintr-o casă un strigăt de femeie: „Nu mai da!” și visceral am devenit femeia. Înspăimântată. Transportată în timp, într-o copilărie zbuciumată. A nimănui. Nevăzută și neauzită în vacarmul oamenilor mari. Abandonată.

Oana ȚÎNȚAȘ




PoetikS – Marius VOINAGHI

*****
Vânt în gol alpin –
două umbre pe omăt
sărutându-se.

*****
Ultimul pătrar –
linii adânci în palmă,
față în față.

*****
Fulgi de nea în Mai,
lumânări albe-n castani –
rătăcind Iarna.

*****
Pruni înmuguriți,
așternuturi de hotel –
da, prietene!

*****
Păpădii în toi,
barză singură în cuib –
aniversare.

*****
Umbre captive –
într-un salon de spital
fețe senine.

*****
Frunzele căzând…-
nu-i nimeni în stație
spre mănăstire.

*****
Livadă în Mai –
trec ore cu umbrele
în nemișcare.

*****
Luna nouă-n zori –
Soarele risipind-o
ascuns după Deal.

*****
Asfințit roșu –
creste înzăpezite
cu schiori cuminți.

Marius VOINAGHI




Mă înclin în fața voastră, dragi sigheteni de pretutindeni! (autor, Gafia Galay-Coman)

Pe străzile de la Lausanne ca și pe străzile de la Sighet putem întâlni oameni și culturi diferite, fără a parcurge mii de kilometri. Se poate lega ușor o conversație, un dialog care suprimă frontierele.

Ne putem imagina că la Sighet ca și la Lausanne (de unde vă trimit această fotografie!) avem un potențial cultural deosebit… am putea spune un adevărat ADN cultural…. Alături de multe alte valențe, potențialul cultural pare a fi la ora actuală cea mai prețioasă și mai dezirabilă comoară.

După potențialul intelectual (QI) și după cel emoțional (QE), potențialul cultural (Quotient Culturel) este la modă, susținut fiind și cultivat de noile posibilități virtuale de comunicație: să poți discuta ore în șir în fața unui ecran… să cauți să afli informațiile cele mai rare sau cele mai banale… extraordinar! … în viața noastră de zi cu zi, în schimb, o privire, un gest, o atitudine, nepotrivite, pot compromite într-o clipă și pe termen lung o coexistență, o convivialitate, o întâlnire…

Așadar, după ce „am spart gheața” cu cei doi călugări din Tibet (din fotografie) salutându-i (Namasté), aș încheia acest mesaj cu un călduros și prietenesc: Servus, Endre Bandi Terdik! (n.r. găsiți scrisoarea lui Endre Terdik, AICI)

„Namasté”: mă înclin în fața voastră, dragi sigheteni de pretutindeni!

Gafia GALAY-COMAN
Absolventă a Liceului „Dragos Voda”, promoția 1968
profesoară HES-SO (Haute École Spécialisée de Suisse Occidentale), Lausanne




Dragul meu prieten, Ion Mariș! (autor, Endre “Bandi” Terdik)

Bineînţeles că am primit e-mail-ul tău din 23 mai 2019 în care îmi sugerai să citesc un articol (“Vocile noastre au greutate”, o americancă… la Sighet, scris de Emily Greenspan). Bineînţeles, că l-am citit o dată, de două ori, l-am tradus în maghiară, şi l-am citit şi nevestei şi fiicei. Şi, bineînţeles: am căzut un pic pe gînduri… Şi scuze, că numai acuma… reflectez. Nu nostalgia mă îndeamnă să scriu. Deloc!

Mă simt bine în pielea mea, am ceea ce mi-am dorit, sînt mulţumit cu mine însumi. Dar faptul că m-am născut în Maramureş, mai precis în Sighet, îmi impune o datorie faţă de acei oameni, care habar n-au despre regiunea noastră, oraşul nostru, despre oamenii „de acolo”. Sînt fooarte sigur că nu greşesc! În afară de faptul că am trăit aproape 30 de ani într-un loc cu munţi, păduri, rîuri etc., am învăţat un lucru, pe care nu cred că l-aş fi putut învăţa în altă parte.

Faptul că în Sighet (şi împrejurimi) trăiesc 7 (şapte!) naţionalităţi, şi cine ştie cu câte religii, m-a făcut să-mi dau seama că numai două categorii de oameni există: Buni şi Răi! Atâ! Aceşti „oameni diferiţi”, din Maramureş, au putut şi pot şi astăzi să trăiască împreună, cot la cot, cu sau fără bere (ţuică) etc.

Sunt fericit că am avut ocazia, darul, prilejul, să fiu parte şi eu din acea dispoziţie, experienţă, acel entuziasm…
Sunt mîndru că fiica noastră ştie ce-nseamnă să mănînce mici la Sâmbră, să culeagă ciuperci (bureţi) pe Hera, să facă baie la Coştiui (Şugătag), să meargă pe strada Izei, să urce Solovanul, să se joace la Grădina Morii şi să vadă „Datini şi obiceiuri de iarnă” în decembrie.

Nu se poate altfel. Nu e bine „altfel”!

Spor la treabă, Ioane!

Mai trimite-mi scrisori, documente, reportaje, interviuri! Le citesc cu mult interes.

Bandi TERDIK, absolvent Liceul “Dragoș Vodă”, promoția 1980
(profesor, Budapesta)




#CNDV100 – Primii ani ai Liceului de Băieți „Dragoș – Vodă”

Primii ani ai Liceului de Băieţi „Dragoş” coincid cu primii paşi ai învăţământului secundar local românesc în condiţiile create de făurirea statului naţional român unitar. 

La 2 decembrie 1918, la Alba Iulia, în prima şedinţă a Consiliului Dirigent, s-a stabilit componenţa celor 12 resorturi, mai simplu, ministere, Instrucţiunea Publică revenindu-i lui Vasile Goldiş. Organigrama ministerului este definitivată în vara anului 1920. Astfel, potrivit Comunicatului publicat în Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria din 10 august 1919 de către secretarul general dr. Onisifor Ghibu pentru trebuinţele învăţământului secundar de stat, sunt numiţi patru directori regionali pentru circumscripţiile Sibiu, Oradea, Cluj şi Timişoara, respectiv directorii celor 28 de licee: Liceul „Gheorghe Şincai” (Baia Mare), Liceul „Traian Doda” (Caransebeş), Liceul „Andrei Mureşanu” (Dej), Liceul „Radu Negru” (Făgăraş), Liceul „Timotei Cipariu” (Ibaşfalău), Liceul „Coriolan Brediceanu” (Lugoj), Liceul „Gheorghe Lazăr” (Sibiu), Liceul „Regele Ferdinand” (Turda), Liceul „Mihai Viteazul” (Alba Iulia), Liceul „Gheorghe Bariţiu” (Cluj), Liceul „Aurel Vlaicu” (Orăştie), Liceul „Emanoil Gojdu” (Oradea), Liceul „Dragoş” (Sighet), Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (Târgu Mureş), Liceul „Moise Nicoară” (Arad), Liceul „Simion Bărnuţiu” (Şimleul Silvaniei), Liceul „Mihai Eminescu” (Satu Mare), Şcoala reală superioară (Braşov), Şcoala reală superioară (Deva), Şcoala reală superioară (Timişoara), Şcoala reală superioară (Oradea), Şcoala reală superioară (Arad), Liceul de fete Arad, Liceul de fete Cluj, Liceul de fete Sibiu, Liceul de fete Sighet şi Liceul de fete Oradea.

Din Anuarul numărul I al Liceului de Băieţi, aflăm că la Sighet, pe postul de director provizoriu a fost numit prin Ord. Nr. 10561-1919 al Consiliului Dirigent Resortul Cultelor şi Instrucţiunii, Dr. Eugen Széles. În perioada 15 august – 1 octombrie, data la care s-a preconizat debutul anului şcolar, a fost iniţiat un curs pregătitor de limbă ţinut de Corneliu Sânjoan. În curtea Liceului de Fete, azi, Liceul Pedagogic „Taras Şevcenko”, la 10 octombrie 1919 şi-au deschis porţile, în cadrul unei festivităţi solemne, cele două instituţii de învăţământ. Festivitatea de deschidere a început cu sfinţirea şcolii de către părintele vicar greco-catolic Ilarie Boroş, intonarea Imnului Regal şi cuvântul de deschidere al directorului. Liceul de Băieţi „Dragoş Vodă” a fost instalat la parterul şi primul etaj al clădirii preluate de la Liceul catolic de băieţi la 10 august 1920.

Timp de doi ani, liceul a funcţionat pe baza ordinelor Consiliului Dirigent de la Sibiu şi ale Directoratului General de la Cluj. În al treilea an de activitate, pe baza Ordinului nr. 34131/1921 al Ministerului Instrucţiunii Publice s-a deschis şi o secţie maghiară. Aceasta şi-a început activitatea la 16 noiembrie 1921, în prezenţa întregului corp profesoral al celor două secţii: română şi maghiară.

În anul de debut, liceul a avut 125 de elevi ordinari şi 12 particulari de naţionalitate română, maghiară şi ucraineană. Majoritatea elevilor înscrişi în anul şcolar 1919 – 1920 proveneau din Maramureş (108 din cei 125 elevi ordinari). Ceea ce este de remarcat este numărul mare de elevi din localităţile rurale ale judeţului, comparativ cu cei care proveneau de la Sighet. Astfel, din cei 108 din Maramureş, 88 proveneau din mediul rural şi numai 20 din Sighet.

Situaţia pe naţionalităţi a celor 116 elevi înscrişi la examenul de la finele anului şcolar se prezintă astfel: 111 români, 3 maghiari, un rutean şi un evreu.

După starea socială a părinţilor, între cei 116 elevi înscrişi la examenul de sfârşit de an şcolar 1919 – 1920 predomină elevii aparţinând familiilor de mici proprietari (nu se specifică natura acesteia), 42 din familii de intelectuali (preoţi şi învăţători), 17 din familii de funcţionari publici, 6 din familii de zilieri sau muncitori la mine, 2 din familii de pensionari, 7 din familii de cadre ale armatei, 1 dintr-o familie de mari proprietari. Cei 125 de elevi ordinari înscrişi în primul an de funcţionare, au fost împărţiţi în şapte clase; clasa a opta nu s-a înfiinţat din lipsă de elevi.

La o analiză a situaţiei personalului didactic, asemenea marilor oraşe transilvane, la „Dragoş Vodă” găsim numeroşi profesori cu o temeinică pregătire profesională, pentru care munca la catedră a însemnat un act de mare conştiinţă. În primul an școlar, 1919-1920, au predat 11 profesori, 2 profesori ajutători şi 2 cateheţi:

1. Dr. Eugen Széles – diplomat în limba română şi maghiară, doctor în filozofie; a predat limba română în primul an şcolar; 12 ani vechime la catedră.
2. Josef Sivry – diplomat în limba franceză; detaşat din Franţa, de la Collège de Normandie din Rouen; a predat în primul an; 16 ani vechime la catedră.
3. Dr. Flore Al. George – profesor titular, dirigintele clasei a VII-a , diplomat pentru limba română şi istorie, doctor în filozofie. A predat limba română, latină, istorie, limba greacă; 7 ani vechime la catedră.
4. Dimitrie Simon – „profesor provizor”, dirigintele clasei a VI-a, diplomat în limba română, detaşat din Vechiul Regat; a predat limba română, limba franceză, istorie şi ştiinţe naturale; a fost conducător al Societăţii de lectură şi bibliotecarul liceului; 8 ani de vechime la catedră.
5. Dumitru Ţiganetea – profesor suplinitor de matematică, cu examen fundamental pentru matematică şi fizică, dirigintele clasei a V-a; un an vechime la catedră.
6. Niculaie Doroş – profesor suplinitor de religie greco-catolică, preot; un an vechime la catedră.
7. Gavrilă Pop – profesor practicant pentru limba română, limba franceză şi limba germană; a predat limba franceză, istorie, ştiinţe naturale, limba germană; 12 ani vechime la catedră.
8. Vasile Peta – profesor practicant pentru muzică; a predat muzica şi istoria; un an vechime la catedră;
9. Mihai Antonescu – maestru suplinitor de desen, detaşat din Vechiul Regat; dirigintele clasei I; a predat desen, caligrafie, fizică, ştiinţele naturale; un an vechime la catedră;
10. Dimitrie Braharu – institutor, detaşat din Vechiul Regat; dirigintele clasei a II-a; a predat geografia, fizica, gimnastica; un an vechime la catedră.
11. George Ţarina – profesor practicant pentru limba română, limba latină, teologie; dirigintele clasei a IV-a; a predat limba latină, limba română, geografie; un an vechime la catedră.

Profesori ajutători

12. Ioan Marina – teolog, a predat religia greco-catolică, limba latină, gimnastica;
13. Dr. Titu Doroş – avocat, a predat instrucţia civică;
14. Tiberiu Kiss – medic, a predat igienă.

Catiheţi

15. Petru Ember – preot, a predat religia romano – catolică;
16. Dr. Samuil Danzig – rabin, a predat religia izraelită.

Vom continua și cu alte articole care vor evoca perioade diferite din ”viața”/ istoria Liceului ”Dragoș-Vodă”/ CNDV.

prof. Marius VOINAGHI

sursă foto: Arhiva Liceului ”Dragoș-Vodă”




Căutând printre chipuri!… O altă poveste!…

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Primăria municipiului Carei și Direcția de Cultură Carei au format un parteneriat cultural și s-au oferit să găzduiască o expoziție interesantă “Căutând printre chipuri”. Este, de fapt, o expoziție itinerantă care a fost admirată – nu cu mult timp în urmă – și la Sighet și care face un mic salt spre… Vest! Expoziția de pictură și artă decorativă, este semnată – asumată de artistele Eva Dolha (Cluj) și Ștefania Adela Pop (Sighet).

“O altă poveste în Castelul Karolyi” va avea vernisajul luni, 10 iunie 2019, ora 17:00, tocmai în atractivul Castel Karolyi din Carei (Piața 25 octombrie, nr. 1).

Invitați speciali din județul Satu Mare se vor strădui să completeze și să amplifice bucuria publicului prezent.

Și sighetenii sunt așteptați (cu mult drag!) la povestea imaginată și propusă de cele două artiste!

Salut, Sighet!




Memorialul Sighet – Ziua Memoriei – Ziua porților deschise (2019)

Fundaţia Academia Civică anunţă că şi în acest an va organiza la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din oraşul Sighet Ziua Memoriei – Ziua porţilor deschise, o zi a celor ce au trecut prin închisorile şi deportările comuniste sau au luptat în rezistenţa împotriva comunismului. Această zi de reculegere se va desfăşura la 6 iunie (Sărbătoarea Înălţării Domnului), împreună cu Ziua Eroilor.

Sunt aşteptaţi la aceste manifestări foşti deţinuţi politici, deportaţi, familiile şi prietenii lor, ca şi toţi cei ce n-au renunţat la amintirea suferinţei. Cei care nu au făcut-o în alţi ani sunt rugaţi să aducă un pumn de pământ din locurile unde s-a murit, pentru a fi depus în urnele din Cenotaful eroilor, aflat sub altarul din cimitir.

Programul manifestărilor
orele 09.00-11.00

  • Inaugurarea sălii dedicate episcopilor greco și romano catolici încarcerați la Sighet
  • Beatificarea de către Biserica Catolică a 7 episcopi greco-catolici, victime ale represiunii comuniste. Prezintă Emanoil Cosmovici
  • Masa rotundă 30 de ani de la căderea comunismului. Vor interveni foști deținuți și deportați politic, precum și Ana Blandiana, Virgiliu Bîrlădeanu, Gh. M. Bîrlea, Emanoil Cosmovici, Ion Andrei Gherasim, Nicolae Mărgineau, Christian Mititelu, Liviu Țîrău
  • Vernisarea expozițiilor:
  • Rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara – portrete de familii, realizată de Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu pentru a marca 60 de ani de la execuția membrilor grupului de rezistență Arnăuțoiu. Prezintă Christian Mititelu
  • Război după război, o expoziție a Muzeului Ocupației și Luptei pentru Libertate a Poporului Lituanian din Vilnius. Prezintă Teresė Birutė Burauskaitė, Ramune Driauciunaite,
  • Lansări de carte

orele 11.00-12.30

  • Vizionarea filmului Cardinalul de Nicolae Mărgineanu (avanpremieră)

orele 13.00-13.30

  • Serviciu religios la Cimitirul Săracilor

Pe parcursul zilei vor rula filmele:

Ţine, Doamne, partizanii, până vin americanii!, un film de Dragoş Zamoşteanu (1h)
Emil şi balaurul roşu, un film de Paul Palencsar (34’)
Devil Speaks, un film de Trent Sanders (13’)

Comunicat de presă




PoetikS – Hai Ku Marius!

*****
Casa cu bunici –
anii noștri scrijeliți
pe tocul ușii.

*****
Mai, nori grei pe șes –
rapița încremenind
în aur livid.

*****
Măceș înflorit –
lumânări stinse-n altar,
îngemănate.

*****
Creangă de cireș –
haijin scriind un haiku,
fără cuvinte.

*****

Început de an –
fața plină a lunii,
inelul promis.

*****
Trei fluturi în dans –
ochii verzi ai iubitei,
drum fără nume.

*****
Cinci bucăți de aer,
șapte silabe pe pian –
surâs de haijin.

*****

Focuri în apus,
furtuna de zăpadă –
mirosul tatei.

*****
Coșul pieptului –
la umbra liceului
strat proaspăt de nea.

*****
Ţigară-n balcon,
luna umbrită de nori –
somn fără vise.

Marius VOINAGHI




Drumul inițiatic al Blajului! (autor, Mihai Pătrașcu)

Mihai Pătrașcu

Nu am fost niciodată un pelerin înfocat și nici un căutător de vedete; nu am fotografii cu personalități și nu am ținut să se știe pe unde merg și ce fac prin lume; nu am vrut să îmi pun pe tavă experiențele mele sau trăirile sufletești. Este și motivul pentru care nici azi nu am făcut-o. Însă acum simt nevoia să împărtășesc din bucuria trăită și din senzațiile avute. Sper și cred că, în felul acesta, cei care ați dorit să fiți acolo, la Blaj, într-un puternic centru al credinței noastre, veți avea o fărîmă din cele trăite de mine.

Duminică a fost pentru mine o zi în care am trecut prin toate cele 4 anotimpuri; simbolic, am trecut printr-un ciclu al vieții, prin viața însăși: dimineață, cînd m-am trezit, am avut impresia că afară e iarnă. Era un aer puternic de ianuarie și ceața deasă dublată de un frig anormal de iunie care mi-a creat un disconfort greu de explicat. Apoi, de la Alba Iulia spre Blaj, am avut senzația de toamnă tîrzie și parcă totul pe drum prevestea ruginiul unei naturi ostile. Ajunși la Blaj, un frig de februarie m-a făcut să îmi iau și o bluză mai călduroasă, dar și o jachetă cu fermoar care se încheie pînă la gît. Drumul spre Cîmpia Libertății (unde nu am mai fost niciodată, deși am trecut de cîteva ori prin zonă) a fost unul în tăcere, fiind aliniați în șuvoaiele de oameni care se îndreptau din toate cele patru zări spre mare. Spre o mare bucurie, ce avea să vină. Și pe care cu toții o așteptam, o speram, o tînjeam. Într-o primăvară a speranței, care încet-încet prindea contur în natura ce se trezea la viață.

Din momentul în care am ajuns la locul destinat nouă, am căutat un petec de iarbă și o bucată de cer unde să putem mirosi parfumul unui loc istoric, dar și esența unui timp prezent ce urma să se concentreze în secunde care să ne țină cît pentru toată viața. Am găsit acest loc și am săpat puțin prin memorie după cîntecele generației Flacăra, cu celebrul “Cîmpia Libertății spune/ că Avram Iancu sîntem toți”. Am încercat să îmi imaginez ce au simțit făuritorii României atunci cînd, pe aceste locuri, vedeau peisajul pe care îl vedeam și noi acum și să simt înfiorarea mulțimii dornică de ceea ce ne leagă sau ne robește, ne motivează sau ne mîntuiește: libertatea! Am fost, am simțit, am ascultat, am plîns, m-am rugat, am fost binecuvîntat, am trăit. Eram, pe undeva, convins că venirea Omului lui Dumnezeu pe pămînt ne va lumina și cerul și ne va însenina și privirile, ne va bucura și ne va “trăi”. Și așa s-a și întîmplat, de vreme ce exact la momentul venirii lui, nu numai ceața, dar și norii s-au risipit și totul a făcut loc unei veri dulci și prietenoase.

Nu mi-am propus să fac o analiză a acestor momente – și nici a stărilor mele, ci doar vreau să redau cîteva din trăirile avute, să vă fac să fiți, pe voi ca cititori, cu mine, acolo. Le voi sintetiza în 3 mari idei, pe care le-am simțit din plin duminică la Blaj:

1. Unii oameni trăiesc viața ca și cum totul ar fi un miracol, alții trăiesc ca și cum nimic nu ar fi miracol pe lumea aceasta. Extrapolînd, gîndul pe care l-am avut este că starea alături de unii oameni este un miracol – și existența unor oameni dragi din jurul nostru echivalează cu un miracol! Trăirea prin și pentru Celălalt, cu Celălalt care ne bucură și ne umple clipa de frumos este echivalentă cu un miracol! Și e bine cînd îl putem citi și interpreta la adevărata lui valoare!

2. Întîlnirea cu Trimisul lui Dumnezeu pe pămînt nu este altceva decît un drum inițiatic spre noi înșine; bucuria pe care o simțim atunci cînd îl vedem pe cel mai mediatizat om al planetei, cînd percepem expresia lui bonomă sau gesturile lui calme și calde echivalează cu scoaterea la suprafață a dumnezeirii din noi, a frumosului din creatura divină pe care cu toții o reprezentăm. Întîlnirea cu Papa este, în fapt, dezbrăcarea noastră de hainele prejudecăților, de platoșa mîndriei și de accesoriile de care avem nevoie în teatrul vieții zilnice și deschiderea spre ceea ce însemnăm noi, cu adevărat, în intimitatea trăirilor noastre. Papa nu e decît modalitatea prin care Dumnezeu ne îndeamnă să fim mai apoape de ceilalți, de noi înșine, de El.

3. Simplitatea este starea de a fi, cel mai greu de obținut pentru că ea provine din paradoxul de a fi umil pentru a te putea înălța. Nu tratatele de filosofie sînt cele mai apreciate la nivelul unei gîndiri superioare, ci simplitatea; nu cuvintele pompoase sînt cele care dau măsura unui discurs înălțător, ci esența cuprinsă în cuvinte sau expresii simple, uzuale, la îndemîna tuturor, dar cu nivele diferite de interpretare. Adîncimea cuvintelor simple este mult mai mare decît distanța măsurată între expresii academice.

A propos de starea de simplitate, aici îmi aduc aminte de celebrele cuvinte ale lui Fernando Pessoa: „A gîndi la Dumnezeu înseamnă a nu-i da ascultare, pentru că Dumnezeu a vrut să nu îl cunoaștem, de aceea nu ni s-a vădit. Să fim simpli și calmi și Dumnezeu ne va iubi făcîndu-ne frumoși ca pomii și pîraiele și ne va da Verdeață-n Primăvară și-un rîu unde să curgem cînd ne vom sfîrși”.

Eu, duminică, mergînd împreună, am fost, am simțit, am ascultat, am plîns, m-am rugat, am fost binecuvîntat și am trăit din plin bucuria de a fi lîngă simplitatea și măreția lui Dumnezeu! Și am vrut, într-o oarecare măsură, să le dau și sighetenilor salutul meu de acolo și de aici, cuprins de bucuria de a fi mers pe un drum cu speranța! Împreună!

Mihai PĂTRAȘCU
2 iunie 2019




PoetikS – Mădălina Danci

Curcubeu

Mi-am urmat calea și am ajuns într-o pădure.
Animalele sunt libere.
Zboară pe cer un stol de păsări călător.
Mirabil, poate am plănuit cândva să ajung aici.
Am împlântat crucea în pământ și m-am pus lângă ea.
Am sperat să rămân înconjurată de trandafiri până la final.
Dar n-am ținut cont de timpul care trece și am negat că florile se ofilesc.
E noapte și plouă.
Stelele cad în ocean.
Furtună.
Mi-am zis că toate trec.

Am stat și am așteptat.
O furtună nu e permanentă.
Nu mă înalță doar zilele cu soare.
Ploaia curăță pădurea.
Acalmie.

La finalul ploii învie flori pe care le credeam moarte.
Se apropie dimineața.
Cerul devine senin.
Nu există conceptul de mai bine.
Nu există timp.
Totul e iubire.
Totul e armonie.
Am ales ce am vrut să fiu până m-am trezit.
Mi-am dat seama că basmul nu are un final.
Se desfășoară încontinuu.
Toate trec.
Ceea ce contează rămâne.

E ușor să las factorii externi să mă definească.
Mai ales cei traumatizanți.
Mă definesc doar dacă-i las.

Mădălina DANCI,
clasa a XII-a F, CNDV

foto: pinterest




PoetikS – Marius Voinaghi

*****
Hornuri fără fum –
iubita lipsind de-o zi,
de primăvară.

*****
Soare după ploi –
cărăbuș ascuns într-un
salcâm înflorit.

*****
Râul la vale,
fluture-n lanul de grâu –
haijin c-un creion.

*****
Flori de tei pe jos –
pui de bufniță țipând,
după furtună.

*****
Zăpezi de Munte,
pe umărul dezgolit –
fata morgana.

*****
Răsărit de Mai –
umbra templului în vânt
pe Muntele alb.

*****
Punte peste râu –
fotograf cu trepied,
pe pleoape grele.

*****
Mă iubește, nu…
tot așa de nouă ori –
coronițe-n Mai.

*****
Onomastică –
petale de trandafir
purtate de vânt.

*****
Somnul iubitei –
luna ce stă să cadă
la miezul nopții.

Marius VOINAGHI




Sighetul, „Împreună pentru viitor”!

Ministerul Educației Naționale, Asociația Children’s High Level, Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, Consiliul Județean Maramureș, Primăria Oncești și Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighetul Marmației au organizat, în perioada 24-26 mai 2019, Festivalul Național de Dans „Împreună pentru viitor” .

Acest festival, inclus în cadrul Strategiei Naționale de Acțiune Comunitară (înregistrat în C.A.E.N. la poziția 28, Anexa nr. 7 la OMEN nr. 3016/09.01.2019), inițiat de Ministerul Educației Naționale și Asociaţia Children’s High Level Group este dedicat copiilor cu dizabilități și voluntarilor care se implică în integrarea lor.

Festivalul este organizat pe două secțiuni: dans tradițional și dans modern. Fiecare echipă este formată în mod egal din elevi voluntari proveniți din unități de învățământ care derulează parteneriate în cadrul SNAC (grădinițe, școli gimnaziale, licee) și elevi beneficiari cu cerințe educaționale speciale.

La ediția a XII-a a Festivalului național de dans „Împreună pentru viitor” de la Sighetul Marmației, au participat 217 copii din județele Argeș, Bihor, Botoșani, București, Iași, Mureș, Maramureș, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Vrancea și Timiș.

Invitați speciali au fost 116 elevi de la Ansamblul folcloric „Mugurelul” de la Clubul Copiilor din Sighetul Marmației, Ansamblul „Doina” din Târgu Lăpuș, Ansamblul „Speranța” din Solotvino, Ucraina, Ansambul Școlii „Mircea Vulcănescu” din Bârsana și ansamblul „Cetățuia” din Oncești, precum și perechea de dans sportiv Hâncu Alexia și Alb Mihai Florin de la „MINI MAXI” din cadrul Școlii de Artă „Gheorghe Chivu”, Sighetul Marmației.

Grupurile de dansatori au fost admirate și aplaudate de Baroneasa Emma Nicholson de Winterbourne – fondator al Asociației Children’s High Level Group, Cătălina Chendea –  inspector de specialitate MEN, Vasile Moldovan – prefectul de Maramureș, Ildiko Bereș – viceprimarul municipiului Sighetul Marmației, Godja Matei – primarul comunei Oncești, Meda Ionela Știrbu – coordonator judetean SNAC, Neamț, Cris Frost – directorul de programe din cadrul organizației AMAR International Charitable Foundation, Diana Tascu, director Asociația Children’s High Level Group, Cristina Buda – Coordonator Județean SNAC Maramureș, Bănică Amelia – inspector școlar pentru activități extrașcolare, inspectori școlari județeni, consilieri județeni din Maramureș, directori și cadre didactice, părinți și admiratori ai participanților.

Baroneasa Emma Nicholson de Winterbourne a felicitat personal copiii și le-a înmânat medaliile.

Felicitări copiilor pentru rezultate și pentru munca depusă, felicitări profesorilor coordonatori care i-au pregătit și le-au fost alături!

Oresia Aurora MARFICI, director CSEI Sighet