1

27 ianuarie 2023 – Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului la Sighet | VIDEO

Prin Rezoluţia privind comemorarea Holocaustului a Adunării Generale a ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), din anul 2005, s-a decis ca data de 27 ianuarie să fie fixată în calendarul global ca Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Decizia s-a luat pentru a imprima în memoria colectivă conexiunea cu 27 ianuarie 1945, zi simbolică, în care forţele aliate au eliberat lagărul de concentrare – exterminare Auschwitz-Birkenau.
Cu ocazia Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului sunt organizate, în fiecare an, diverse manifestări şi la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite (New York) dar şi la birourile ONU din întreaga lume.

„Home and Belongingeste tema Zilei Internaționale pentru Comemorarea Victimelor Holocaustului în 2023.

Foto & video: dr. Sorin Markus




CNDV-ista Nicoleta GIURGI a luat un stART național!

Proiectul bursele stART dezvoltat de Școala de Valori, sprijinit de Ministerul Educației susține dezvoltarea talentelor a 30 de elevi de liceu. Proiectul, care se va desfășura pe durata unui an, începând cu ianuarie 2023, este la ediția a 8-a iar 30 de tineri pasionați de pictură, desen, muzică și artele viitorului (vlogging, scriere creativă sau fotografie) au șansa să câștige o bursă de 6000 de lei în urma unei selecții.

Pe lângă banii care ne vor ajuta să continuăm munca pe care o iubim atât de mult, vom mai avea parte de o serie de 10 ateliere și 3 evenimente de tip Bibliotecă Vie menite să ne sprijine în consolidarea unei cariere bazate pe talentul și înclinația noastră. Vom mai trece și prin sesiuni de coaching și mentorat (care deja îmi sună foarte bine).

Despre asta e vorba iar eu mă simt foarte norocoasă să am alături 29 de tineri talentați pe parcursul acestui an; tineri de la care am ce învăța și pe care la final sper să-i pot considera prieteni.

Acum și un mic secret: adevărul e că nu am avut încrederea ca tocmai eu să rămân printre cei 30 când existau alți aproape 200 de potențiali câștigători care își doreau mult mai mult să fie aleși. Poate de asta am așteptat până în ultima secundă să mă înscriu și poate de asta încă nu consider pe deplin că merit acest loc, și poate o să rezolv cândva acest auto-sabotaj. :))

Știu că n-o să ne învețe nimeni pe parcursul acestui an cum să scriem (mai bine) dar am încrederea că aceste ateliere ne vor fructifica spiritul de relaționare cu ceilalți (în așa fel încât poate să nu-i mai rănim și sabotăm în timp ce ne sabotăm pe noi înșine).

Am încrederea că scrisul și poezia, a mea și a tuturor se vor îmbunătăți prin intermediul acestei experiențe inedite cu oameni frumoși, și poate la final – atunci și numai atunci – vom putea scrie ce nu avem puterea să zicem „cu voce tare”.

Poezia e „acasă” când „acasă” e de mult pierdut. Sunt recunoscătoare! (Nicoleta Giurgi)

Salut, Sighet!




Terapie în 3 la… Sighet!

Terapie prin teatru… „Terapie în 3”, Luni, 27 februarie 2023, la Cinema Mara din Sighet!

***

Orice căsnicie poate fi salvată, dar întotdeauna e nevoie de… trei și de o rețetă anume a succesului. Se ia o sotie nefericită, un soț nehotărât și un psiholog nonconformist.

Soțul se curăță de mamă, se toacă mărunt, se condimentează, se pudrează, dar mai ales se ține bine la păstrare sub papuc. Soția se ia cu binișorul, se frământă bine, se dospește, se frăgezește până capătă o consistență docilă.

Se ia căsnicia, se întinde până la refuz, se asezonează cu o aventură, două, după gust, se reglează, se testează bine limitele, se încinge, se răcește și se aduce la o temperatură constantă. Se introduce la cuptor, se ține minim opt ani. Cu ajutorul unui psihoterapeut, ea se leagă sau se dezleagă.

Distribuție: Luminita Bucur, Oleg Apostol și Maria Radu; regie: Radu Gabriel.

Event by Rotari Entertainment și Teatru în trei.




Recenzie: „Orașul cu poeți” – Sighet, ianuarie 2023

Prezenţi într-o carte la a cărei lansare au fost prezenţi mulţi dintre ei, poeţii Sighetului ne spun în versuri ce mai fac, ce-au mai făcut, cum se simt, cum sunt. „Oraṣul cu poeţi″, cu cei 12 plus unul, Lucian Perţa, care le parodiază prieteneṣte versurile, la care se adaugă „finisajul extrafin″ al Editurii Valea Verde ṣi tipăritura fără cusur a celor de la Aska Grafika, este un moment important al culturii sighetene, care trebuie cunoscut.

Poetul Echim Vancea a făcut o selecţie alfabetică de autori care ṣi-au găsit locul într-o antologie care nu mă putea lăsa indiferent. Ne duce câteodată viaţa pe mine ṣi pe câte unul dintre ei în acelaṣi loc, în acelaṣi timp. Ne salutăm, schimbăm două-trei vorbe de politeţe, apoi ne vedem fiecare de drumul lui. Iată că o carte – în posesia căreia mă bucur că sunt! – îmi dă ocazia să-i înţeleg mai bine, să-i admir că ṣtiu să trăiască frumos ṣi să spun aici ce cred eu că mai fac poeţii sigheteni.

Doina Rândunica Anton zice: „Sunt o femeie pe cale de dispariţie / Mănânc direct din oale, în picioare/ […] / Sunt ca un steag viking zdrenţuit″. E vremea schimbării, zice poeta. Prin urmare, „Nu mai vreau să fac lucruri mari / Vreau să fac doar lucruri mici / De exemplu să îngrop toţi sâmburii / Din prunele, caisele ṣi piersicile / Pe care le-am mâncat″.

Poeta are o dorinţă: „Să mă învelesc în toată depărtarea cuvintelor scrise / Şi să adaug cuvintele mele nescrise / Pe pânza interioară a cortului / Ca să am lumină mereu″.

Lumina aceea există deja ṣi-i din ce în ce mai strălucitoare!

Gheorghe Mihai Bârlea nostalgic, ne spune „Tânăr visam să zbor / fără să fiu fluture sau pasăre / ci pur ṣi simplu mă simţeam în levitaţie cosmică / fără teama de a plonja în gol;″. Acum, poetul ne anunţă: „Mă mut de la ṣase la ṣapte, / nu-i vorba de apartamentul de bloc / ṣi nici ṣtirea nu-i una virală / ci pur ṣi simplu cu prefixul anilor fac troc.″

Cum se poate face asta? „O să savurez o băutură aleasă, / asortată cu amintiri ṣi flori / din pruncia mea de la ţară / la care m-aṣ întoarce de o sută de ori.″.

Atât de multe aṣ mai avea de (s)pus din poeziile lui Gheorghe Mihai Bârlea…, dar măcar dintr-una să citez aici ceva care să bucure cititorii de aṣa frumoase stihuri scrise de un  năneṣtean, sighetean, băimărean sau, într-un singur cuvânt spus, maramureṣean de viţă nobilă: „Din rochia miresei dansând / sar scântei / ṣi ia foc inima mirelui, / ṣi-atins sufletul de respiraţia ei, / se visează de tânăr zidit / în petalele unui trandafir.”

Lui Alexandru Dohi îi e dor de Sighetul de odinioară. „mi-e un dor / cumplit de tine / în tine am văzut / lumina zilei / eṣti nestemata / din sufletul meu″. Pentru autor, „poetul e o fiinţă magică″. „chiar dacă tace / el mai degrabă îṣi / aduce aminte ceea ce  / nu s-a întâmplat″.

Iar „Poezia e în anticamera / Prezentului ṣi prezice / frumuseţea liniṣtii;″ .

Antonia Luiza Dubovici scrie în poezia „Dincolo de veghea Ofeliei″: „Mi te strecori în vis, / în gândul cel mai aproape de marginea pământului, / luminos ṣi clar ca o petală de vară cenuṣie, în mâna lui Dumnezeu, / să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naṣte din convieţuirea / sufletului cu seninul.″, lăsându-ne pe noi să medităm la mesajul transmis. Să fie vorba despre o fiinţă dragă? Sau poate despre harul poetic pe care l-a primit pe vremea când era sigheteancă ṣi pe care-l cultivă acum departe de locul natal?…

În altă poezie, despre o fiinţă dragă, poeta spune frumos ṣi unic: „cât dorm pe jumătate de pernă / dragostea mea încetează să mai încapă în mine″.

Sunt aproape nouă ani de când am publicat pe www.sighet-online.ro articolul „Drumul unei poete″. Atunci am scris aṣa: „Am convingerea că în 14 martie 2014 a fost ceva mai mult decât o lansare de carte. Am participat, alături de toţi prezenţi la Sala Radio Sighet, la primii paşi făcuţi de Antonia (ce nume frumos…şi i-am spus asta!) pe drumul fără întoarcere al poeziei. Aveam impresia că eram într-un loc (gară, aeroport, nu contează ce) cu intenţia de a conduce pe cineva drag tuturor pe un drum lung, plin de neprevăzut, de interesant, de lauri!

Domnişoara Antonia Zavalic va pleca într-o bună zi din comunitate. Când se va întâmpla asta, să nu fim trişti…Va fi întotdeauna poeta noastră! Va fi un ambasador al oraşului nostru, care a avut şi are oameni plini de har!

Tudor Arghezi spunea: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaş cumpănită; / Eşti ca o floare, anume înflorită / Mâinilor mele, care te-au deschis.”. Dacă ar fi fost cu noi la o discuţie „Despre fluturi şi praf”, ar fi repetat poezia, sau poate atunci ar fi scris-o!

Cartea Antoniei e frumoasă. Poeta e frumoasă şi tânără. Ce mult i-ar fi plăcut marelui poet să fie într-o zi de vineri din luna martie să vadă că nici fluturii, nici praful nu se pot lua la întrecere cu înaltul zborului unei poete din Maramureş…

Zbor neobosit, Antonia Zavalic! De fapt, pasiunea nu oboseşte, nu-i aşa?″.

Urare pe care o reînnoiesc acum, în 2023, cu fireasca modificare: zbor neobosit, Antonia Luiza Dubovici!

Fábry Sándor, un alt poet prezent în antologia făcută de Echim Vancea, se joacă frumos cu ineditul, iar traducerile ṣi răstălmăcirile făcute de Marin Slujeru ṣi de Slujeru Gavaller Tünde dau un plus de valoare poeziilor sigheteanului prea devreme plecat din această lume.

„Complimentul polizorului″: „Doamnă, eṣti minunată, / ca scânteia ṣi ca netezimea, / Nu-i ca dumneata nimic mai graţios, / nici mai neted ṣi nici mai scânteios.″.

Altă realizare deosebită în „baladă I: „în zorii adânci / argintul lunii strălucea / ṣi a rămas pe părul meu″.

Probabil că, dac-ar trăi acum ca să ne spună cum se mai simte prin Sighet, ar face-o cum a făcut-o în „raport de stare″: „Ca un Robinson nelocuit / trăiesc / pe o insulă naufragiată.″.

Vasile Gogea a „păţit″ ceva. Citez din poezia „La Sighet″: „Brusc, / aṣa cum vine iarna, / mi-a rămas mică umbra / copilăriei. / Cred că am crescut mai mult / decât poate arăta ea. / De o vreme / mă strânge tare de tot, / ca un bocanc / reciclat / de infanterist.″.

Acelaṣi autor ne spune ce i s-a mai întâmplat în viaţă. „Din vagonul de marfă / plecat / din nordul memoriei / încă se mai descarcă: / o femeie, / doi prunci / ṣi câteva lemne, / pe un peron din prezent. / Abia acum / hamali musculoṣi / dau jos / baloţii cu amintiri.″.

Ce-ar mai fi de făcut, când ṣtim că „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet ṣi dispare / ca un melc / în cochilie / lăsând în urmă doar fosforul / din oasele arse / în rugul / cerului.″?

La Ieremia Lenghel nota principală a selecţiei din „Oraṣul cu poeţi″ este nostalgia, frumos (re)trăită, transpusă în admirabile versuri. „Amiaza / înfiorată de senin / lasă să cadă / o îndepărtată lacrimă astrală″. Sau, în altă poezie: „Sub umbrar / de amintire / refrigeram / ce-a fost trăire // La soare se prăjea / visare / pe-un val din / înspumata mare / a-ndepărtatului din noi″.

Evoluţia omului, viaţa, „E cuprins în ea misterul / străveziu de stalactită / Transformat într-o-nălţare / mai apoi de stalagmită″.

Lui Ion Mariṣ îi e dor. „Ce dor mi-e de un timp de pus pe rană, / de necuvinte ṣi de buze sfinte, / de starea ta de noapte diafană / ṣi de surâsul tău să mă-nfiebânte.″. Citindu-i poemele, mi-a revenit aceeaṣi stare de empatie pe care am avut-o cu ani în urmă văzându-l pe Octavian Cotescu în „Minetti″ de Thomas Bernhard ṣi căruia îmi venea să-i strig din sală sau să merg în culise ṣi să-i spun că nu pot face nimic mai mult decât să-l înţeleg.

Acum e la fel… Ion Mariṣ: „Deschid toate uṣile; / nici urmă de mine!… / Pe cine să strig când plânge scrumul pe lumânare?″.

Cât despre oraṣ… „nu-l cunosc nu-l găsesc nu-l urmez / nu cred în cimitirele concetăţenilor trecuţi / printre atâtea minciuni anotimpuri″. Sau, ca un fel de concluzie la sfârṣitul altei poezii: „Între cele două ape doarme / mereu un alt oraṣ care ne ascunde.″.

Pentru Vasile Muste Sighetul este un „oraṣ sărit de îngeri altfel cum / primărie-judecătorie-puṣcărie / într-o singură zidire / ṣi mai încolo pe deal / răbdător cimitirul″. Este poetul care iubeṣte iubirea. „îmi pasă / de fiecare pas pe care îl faci pe pământ / ţie / nu-ţi pese cine te lasă″.

Gheorghe Pârja scrie în „Epistolă pentru castelanul Echim″: „Îti mai scriu castelane,/ Despre vânătoarea de vulpi de pe Iza,/ Unde viclean dragonul râului/ mai lovea cu un hohot de viaţă în noi.″. Castelanul Echim, cel care administrează acest castel al poeţilor sigheteni mai primeṣte o ṣtire (a se citi: o strofă) de la Gheorghe Pârja. „Totuṣi, îti mai scriu castelane,/ Pe la noi plouă des, dar poeţii nu mor/ Ci scriu poeme pe frunte de podbal/ Sărută spada ṣi îl visează pe Isus″.

Sighetul, oraṣul în care „Pe străzi singurătatea se desface în fire / Paṣii grei lasă urme lângă umbra statuilor / Copiii zeilor ronţăie bomboane de mentă / La Grădina Morii domniţa absentă / Culege spini din coroana martiră.″.

Marin Slujeru e un poet care mi-e foarte drag pentru că versurile sale mă duc imediat dincolo de cuvinte, acolo unde simţirea ia locul înţelesului primordial. Citesc în poezia „Belṣug″: „ṣi nu avem noi atâta timp cât îmi trebuie mie / ca să ies viu din vis, din împietrire, / din visul împietrit // Şi chiar dacă aṣ ieṣi / ar începe o lungă fărâmiţare, / până să-ţi ajung nisip sub picioare // Nu sta după mine / nu avem noi atâta timp să mă adun, apoi, / să fie ceva de scris.″.

Desigur, imaginaţia poetului e fără limite. Marin Slujeru s-a adunat demult ṣi are întotdeauna ceva de scris. Argument: „Ne întâlnim prin oraṣ tot mai scunzi / atât de triṣti am fost la tinereţe (plural din nou !) / ca ṣi cum viaţa ar fi trecut, / prezentul atunci – o rămăṣiţă / Acum eṣti luat prin surprindere / că nu mai e vis. / trăieṣti o cutremurare / faţă cu firul de praf ce eṣti, / o dezîntristare.″.

Sighetul ṣi locuitorii lui sunt adesea teme preferate în poeziile lui Marin Slujeru. Are întotdeauna „ atâta timp să″ se adune, „apoi″ / găseṣte cu uṣurinţă „să fie ceva de scris″. Un exemplu din poezia „Ocupaţii…″: „Pe străzile din oraṣul meu, / trec întruna inṣi amărâţi, încruntaţi / umblă liber / dacă te surprind că-i priveṣti, / ce mai duṣmănie / – e tristeţea lor, ocupatum agrum ″.

De ce-mi place atât de mult Marin Slujeru? Pentru că … citiţi, vă rog, „Metallica″: „plopii până-n cer / în aur, în galben imperial – /ṣi noi lângă ei / în argint– miṣunăm, minunându-ne″!

Echim Vancea, culegătorul ṣi aranjorul volumul de faţă, „castelanul″ – cum îl numeṣte Gheorghe Pârja – ne spune în acelaṣi poem ce-a mai făcut, ce face, cum se simte. „Oraṣul singur″: „oraṣul are zăvoarele trase. / nu mai doreṣte plictisul vizitiilor / moţăind în inima mea / în faţa întunericului / o grămadă de manuscrise. / în spatele lor / surâsul nomadului / ṣi arginţii ultimei nopţi de dragoste / pecetluind pacea unei clipe / de rătăcire. / nu lipsesc crucile. / le simt febra / căindu-se de singurătatea oraṣului.

Ce frumuseţi fără seamăn scrie Echim!… „Cu soarele în ochi″:„întunericul are chef de vorbă. / ora caută un strop de odihnă la umbra / florii-soarelui.″! Altă strofă, din altă poezie: „victimă a copilăriei iarna se strecoară prin uṣile de ceară / în întuneric mândrindu-se cu umbra tocind zilnic / cărarea anunţându-mi sosirea″.

Al doisprezecelea plus unu poet din „Oraṣul cu poeţi″ e cel care-i parodiază amical pe ceilalţi doisprezece. E Lucian Perţa. Scrie cu vervă, surprinde câte o „nevăzută″ a fiecărei poezii de care se ocupă. Pune în versurile sale care mai mult „mângâie″ decât „înţeapă″ ṣi titluri din volumele prietenilor lui. Simpatic ṣi pe fază de fiecare dată, Lucian Perţa merită citit! Credeţi-mă, asta face bine!

„Sighetul este în esenţa lui un oraṣ al cuvintelor, cu poezie vie ṣi nemuritoare″ – spune Antonia Luiza Dubovici. O pledoarie pentru spusele Antoniei a încercat să fie si comentariul meu. Şi mai adaug doar atât: Sighetul e ṣi al celor care apreciază ṣi aṣteaptă poezia vie ṣi nemuritoare. Unul dintre ei, semnează acum, aici.

                                       Horia Picu




Sighetul n-a uitat Mica Unire! | VIDEO

Marți, 24 ianuarie 2023, în Parcul Central din Sighet sighetenii  au sărbătorit „Unirea Principatelor Române”. După alocuțiunea Primarului Sighetului, Vasile Moldovan, a vorbit despre „Semnificația istorică a zilei de 24 ianuarie 1859” Alin Pralea (Muzeul Maramureșan Sighet).

„Momentul” artistic dedicat Unirii Principatelor Române, apreciat de public a fost susținut de Corul „Armonia” al Colegiului Național „Dragoș – Vodă” Sighet (coordonator prof. Lenuța Petrovan) și de elevii Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” (coordonați de profesorii Marius Iusco, Viorel Bledea, Ioan Dunca, Gheorghe Ștețca, Florin Filimon).

Urmăriți înregistrarea video:

Foto & Video: dr. Sorin MARKUS




Comunitatea evreiască din Bogdan Vodă (Cuhea), Maramureș

În documentele evreiești localitatea este pomenită sub denumirea de Kechnia. Primii evrei au sosit în Bogdan Vodă din localitatea Dragomirești la începutul secolului XVIII. În 1840 numărul evreilor era de 86 de persoane, iar în anul 1921 numărul acestora ajunsese la 477 de suflete.

Majoritatea evreilor din sat munceau ca zilieri pe la diferitele exploatări forestiere, plutași sau meseriași.

Cimitirul a fost înființat la final de secol XVIII, iar prima sinagogă a fost construită la mijlocul secolului XIX. Comunitatea de aici nu era de sine stătătoare, a fost arondată celei din Sighet, iar mai târziu celei din Dragomirești.

La începutul anilor 1900 în Bogdan Vodă (Cuhea) s-a mutat cunoscutul rabin hasid Pinha Sapira. Toți evreii din localitatea aveau ca limba maternă idiș.

La mijlocul lunii aprilie din anul 1944 evreii din Bogdan Vodă (Cuhea), au fost duși de către jandarmii fasciști maghiari în ghetoul din Dragomirești, iar în mai au fost deportați din gara Vișeu de Sus în Auschwitz. Aproape toți evreii din localitate au fost uciși aici de către naziști. Puținii supraviețuitori care s-au întors acasă au emigrat la finalul anilor ‘40. Doi evrei originari din localitate au murit în războiul de independență al statului Israel în anul 1948.

Azi nu mai trăiesc evrei în comuna Bogdan Vodă (Cuhea).

Cotos Robert – president Asociatia Maramures Heritage
Baia Mare, Maramures county, Romania, Web: www.regiomm.ro




ORAȘUL CU POEȚI… EXISTĂ! | Video, dr. Sorin Markus |

Vineri, 20 ianuarie 2023, la Galeria Vassiliev (Ileana și Cyril Vassiliev sunt întotdeauna admirabile gazde!) din Sighet a fost lansată antologia de poezie „ORAȘUL CU POEȚI Sighetul Marmației în 12 + 1 prieteni”, selecția textelor, prezentări și antologie – Echim Vancea, cuvânt înainte – Adrian Alui Gheorghe, design copertă – Attila Robert Cosovan, lector de carte Brîndușa Oanță, tipar – Aska Grafika. Volumul a fost publicat la Editura Valea Verde și a apărut la sfârșitul anului 2022. Lansarea a fost onorată de prietenii poeziei și-ai poeților antologați.

Urmăriți înregistrarea video:

Video: dr. Sorin Markus




CETAȚENI DE ONOARE ai orașului nostru: Academicianul MIHAI POP

„Poetul Mioriței este la fel de mare ca și Eminescu. Vom renunța la unul doar când vom renunța și la celălalt”. (Mihai Pop, despre folclor)

Mihai POP s-a născut în 18 noiembrie 1907, în satul Glod, comuna Strâmtura, în familia tânărului preot greco-catolic Ștefan Pop, descendent al unei vechi familii preoțești din Apșa de Jos, de peste Tisa, căsătorit cu o soră a lui Ilie Lazăr de Giulești.

Studiile primare le-a făcut în Apșa și cele gimnazale și liceale la nou înființatul Liceu „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care l-a absolvit ca șef de promoție. Între 1925-1929 a urmat cursurile Facultății de litere și filosofie din București. Încă din 1928, pentru a-și pregăti mai bine lucrarea de licență – sub îndrumarea profesorului Ovid Densușianu – a intrat în echipa de cercetări sociologice inițiată de Dimitrie Gusti și, captivat de această nouă activitate, avea să continue intens această colaborare și în anii următori, implicându-se în crearea Muzeului Satului Românesc de la București, fiind colaboratorul principal pentru zona Maramureșului.

În 1929, a obținut o bursă de specializare în limbi slave și urmează câțiva ani de studii la Praga, Varșovia și Bonn, finalizate cu un doctorat susținut la Universitatea din Bratislava.

În toamna anului 1935, a fost numit asistent al profesorului Dumitru Caracostea, la catedra de limba română a Universității din București și urmează o perioadă de câțiva ani de activitate intensă și diversă: păstrează contact strâns cu cercurile lingvistice de la Praga, participă activ în toate campaniile monografice gustiene, face gazetărie și vine foarte des în Maramureș, la Sighet, unde familia sa se mutase recent, tatăl său fiind numit vicar general al Bisericii Greco-Catolice din Maramureș, și se implică în achiziționarea unor obiective de valoare, precum Biserica de lemn din Dragomirești, pentru Muzeul Satului.

În 1941, la recomandarea lui Dimitrie Gusti, a fost numit atașat cultural la Legația Română din Bratislava, o bună ocazie pentru a-și putea continua cecetările lingvistice pe limbile slave.

În 1945, epurat din diplomație de noul regim, se întoarce în țară și, împreună cu soția(1) și cei trei copii mici, reușește să se angajeze ca responsabil administrativ la Fabrica de ciment din Fieni, aproape de București.

După reforma învățământului din 1948, s-a întors în București și, împreună cu Harri Brauner, încep demersurile pentru înființarea unui institut de folclor și devine director adjunct al acestuia.

În anul 1965, în mod cu totul miraculos, i s-a aprobat o plecare în SUA, unde a stat aproape un an, reușind să se impună în domeniul antropologiei culturale, o fostă colaboratoare declarând peste ani: „După ce a ieșit de la naftalină (Mihai Pop), nu mai putea răsufla. Nu era congres și nu era întâlnire fără Mihai Pop și se întorcea întotdeauna cu lauri”.(2)
În cariera didactică a urcat până la rangul de șef al catedrei de literatură veche și folclor de la Universitatea din București, iar ativitatea lui ca director al Institutului de folclor, până la pensionare, în 1975, a fost una plină de rezultate și de o mare importanță pentru prestigiul cercetării românești, fiind considerat un adevărat creator de școală în domeniu. Dar, și după pensionare, a rămas mereu în contact cu lumea științifică internă și internațională, casa lui din strada Caragea era mereu plină de lume și mai ales de foarte mulți tineri.
În 1967 i s-a atribuit premiul „Herder”, iar în 1971 a fost ales președinte al Societății Internaționale de Etnologie și Folclor și a făcut parte din Comitetul Asociației Internaționale de Semiotică, a fost membru în Academia de Științe Sociale din SUA și în Academia Română.
L-am cunoscut mai bine din 1974 și timp de zece ani ne-am întâlnit la fiecare Festival al datinilor de la sfârșitul lunii decembrie. Era deja autoritatea care acorda ultima aprobare programului festivalului și pentru asta, un reprezentant al culturii, de regulă Nicoară Timiș, directorul Casei de creație de la Baia Mare se ducea la București, acasă la domnul profesor. Apoi, la festival venea și dumnealui și era primit cu mult respect de reprezentanții orașului și județului și i se acorda locul de onoare în tribuna oficială. Partea care îl interesa în mod deosebit era Sesiunea de comunicări, al cărei președinte de onoare era, și care era organizată de Muzeul nostru. Și ori de câte ori venea, aducea cu el și câțiva „străini” interesați de eveniment, foarte mulți dintre ei rămânând apoi atașați sufletește de valorile Maramureșului.
După 1998, n-a mai venit la Festivalul nostru, dar în 1995 i s-a atribuit titlul de Cetățean de Onoare al Sighetului. La adresa oficială pe care i-am trimis-o atunci din partea Consiliului local am adăugat următoarele rânduri:

Stimate Domnule Profesor,
Pentru că n-ați uitat niciodată că sunteți maramureșan și pentru că ați scos, ca nimeni altul, Maramureșul în Țară și în Lume-venind la el sau ducându-l cu Dumneavoastră pretutindeni pe unde ați umblat; pentru că ne-ați fost și ne-ați stat alături la multe manifestări culurale de suflet; pentru întreaga Dumneavoastră operă științifică, dar și pentru întregul suflet risipit întru slujirea ideii de cultură românească; pentru toate acestea și pentru încă multe altele de felul acesta, aducem modestul nostru semn de mulțămire propunându-vă pentru a primi „Cetățenia de Onoare” a Sighetului și de fapt a întregului străvechi Maramureș, rămas mereu aproape sufletului Dumneavoastră.
                                                                                                                                                      Președintele Comisiei de cultură, Ioan Ardeleanu-Pruncu

N-a reușit să vină, dar ne-a trimis următoarea scrisoare:

Dragă Domnule Profesor,
Mulțumesc mult pentru cinste pe care ați hotărât să mi-o faceți alegându-mă cetățean de onoare al Maramureșului. M-a bucurat mult gândul dumneavoastră și m-ar fi bucurat și mai mult dacă aș fi putut să vin în persoană la această cinstire. Aceasta mai cu seamă că ar fi fost un prilej de a mă întâlni acolo cu atâția buni prieteni, cei pe care dumneata îi amintești în scrisoare(3) și ceilalți mulți maramureșeni de treabă. Îmi pare însă foarte rău că nu pot lua parte la această importantă întâlnire. Cei 87 de ani și sănătatea mea nu-mi permit să mai fac încă odată drumul pe care l-am făcut de atâtea ori. Îmi pare rău și te rog să mă ierți și să primești încă odată toate mulțumirile mele pentru deosebita cinste pe care mi-o faceți.  Al dumitale, Mihai Pop. (București, 10 aprilie 1995)

În 1997, când a împlinit 90 de ani, l-am sărbătorit acasă la domnia sa. Și pentru că se apropia Crăciunul, l-am colindat… cu o traistă plină de bunătăți din cele care știam că îi plac tare mult: ceapă, slănină, cârnați, țuică și celelalte. A gustat cu mare bucurie și plăcere din toate și, între două păhărele de țuică ne-a ținut o scurtă dar emoționantă pelegere despre sufletul maramureșanului dezrădăcinat, dus în lumea mare și purtând cu el durerea rădăcinii ca a unui picior pierdut.(4) A fost ultima dată când ne-am văzut. Spre finalul anului 2000, cu puțin înainte de a împlini 94 de ani, s-a sfârșit. Dar maramureșenii lui nu l-au uitat. Spre lauda lor, fie! În 2012, Consiliul local Sighet a atribuit numele lui podului (istoric) de peste Tisa (fost Podul Slatinii), pe care copilulu și tânărul Mihai Pop l-a bătut cu pasul, ani de-a rândul, de-acasă, din Apșa, la școlile din Sighet, iar instituțiile de cultură îi dedică din când în când manifestări omagiale.(5) Și e bine și e normal să se întâmple așa, pentru că aceste personalități fac parte din istoria acestor locuri și nu este normal să rămână doar înscriși pe un tabel nominal cu cetățenii noștri de onoare.

Note:
1. Irina Sturza, din vechea familie domnească din Moldova.
2. Marcela Focșa în „Mihai Pop sau luciditatea discretă” de Zoltan Rostaș.
3. Se referă la prima scrisoare pe care i-am trimis-o.
4. Un articol amplu despre acea întâlnire a fost publicat de subsemnatul în „Graiul Maramureșului” de atunci.
5. Tânărul preot sighetean, Dan – Ioan Sidău (preot la Catedrala Ortodoxă din Sighet), are în pregătire o lucrare de doctorat despre Mihai Pop.

Ioan Ardeleanu-Pruncu




Unirea Principatelor Române va fi sărbătorită la Sighet!

Consiliul Local Sighet, Primăria Sighet și Centrul Cultural Sighet

invită sighetenii

Marți, 24 ianuarie 2023, ora 12:00, în Parcul Central din Sighet

pentru a sărbători

„Unirea Principatelor Române”.


Din program:

Alocuțiunea Primarului Sighetului – av. Vasile Moldovan

„Semnificația istorică a zilei de 24 ianuarie 1859” – prezintă Alin Pralea (Muzeul Maramureșan Sighet)

Moment artistic dedicat Unirii Principatelor Române – Corul „Armonia” al Colegiului Național „Dragoș – Vodă” Sighet (coordonator prof. Lenuța Petrovan)

Moment artistic susținut de elevii Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” (coordonați de profesorii Marius Iusco, Viorel Bledea, Ioan Dunca, Gheorghe Ștețca, Florin Filimon).

Centrul Cultural Sighet




Singurătatea… (Gheorghe Bărcan)

O stare psihică nepalpabilă, pe care oricine o simte, mai mult sau mai puțin, într-o formă sau alta, specifică fiecăruia. Este o realitate pe traseele vieții, cred greu de așezat într-un contur și dacă specialiștii ar prezenta-o, aș vrea mult să văd cum se manifestă ea.

Nu voi face referiri la aspectul ei general și nici nu aș avea dreptul și competența să o fac, ci voi  „dezbate” doar unele stări despre cum am simțit-o eu în zilele și anii timpului, pe unde am fost, pe unde am umblat. Ca motivație amintesc doar cele 10 luni de anchetă, tot timpul singur, în celulele mai mari sau mai mici, mai calde sau cu aerul „înghețat”, în semiobscuritate sau întuneric beznă, cu mulțime de șobolani în jur, urmată de împlinirea celor 29 de luni de detenție, cumplite, în nevinovăție, fără condamnare, doar pentru refuzul de a colabora cu securitatea.

Omul este o ființă socială și numai în nesingurătate poate face față provocărilor pe care viața i le pune în față. Dar acest aspect general se referă  doar la prezența fizică a altora din jurul tău, neglijând cu totul aspectul foarte important al simțirii tale interioare, a eului tău, în trăirea moralității creștine și spirituale, profunde, al nesingularității proprii. Poți avea în jurul tău mulțime de persoane, dar dacă nu sunt în empatie cu tine, nu ai cu ei interferențe, rămai singur fizic, de parcă ceilalți ți-ar instala acest fel de singurătate și atunci faci apel la bogăția moralității tale interioare, care te scoate din aceasta. Dacă ești în empatie cu ei, se adaugă și aceasta, nesingurătatea se întărește și sporul este mai mare, uneori peste așteptări.

Pe de altă parte eram singur fizic în spațiile celulelor, dar în realitate nu eram singur, ci în rugăciuni și în dialog cu mine însumi, trecând prin față pelicula amintirior, cu multele izbânzi și aveam în preocupare analiza „dialogului” cu anchetatorii: ce mă vor mai întreba, ce trebuia să le răspund pentru a-i „bate” în toate situațiile? Eram cu  preocupări continue și nu eram singur, ci mă luptam cu mulțimea torționarilor și în lipsa lor. Într-o posibilă variantă, ca cea amintită, are loc un paradox: „Când nu eram singur, eram singur și când eram singur, nu eram singur.”

În spațiul muncilor de exterminare, eram tot singur fizic și tot cu mine însumi, în nesingurătate. Excepție făceau doar mersul în turmă spre vagoanele marfă, cu care ne duceau spre „odihnă” în barăcile cu atmosfera sufocantă de spațiul extrem de redus, cu  lipsa condițiilor igienice minime, fără aerisire și iluminate palid. Acolo, în acea strâmtorare, ne odihneam pe cele două rânduri de priciuri, etajate, „într-o dungă” și ne trezeam dimineața devreme, amețiți.

Aveam ca obiectiv de muncă grămezi de piatră, din care să sparg zilnic 4 mc, pentru a realiza „norma”, imposibil de realizat (în viața civilă era de 1 mc). Lângă grămada de piatră eram tot singur între torționari și nesingur, cu mine însumi, cu uneltele ce-mi produceau greul, zile la rând. Pe lângă realizările normei, vedeam în piatră un dușman ce atentează la viață și o zdrobeam cu sârguință și furie, așa cum te lupți cu dușmanii ce te agresează. În felul acesta schimbam obiectivul, orientarea cu norma, în cel cu înfrângerea unui inamic și dorința de victorie mă proteja, mă încuraja, îmi alunga tristețea și pesimismul.

Cum a ajuns criminalul Borcea, de la Capul Midia, să stabilească o astfel de normă aberantă? A adus în acest scop un personaj masiv, de formație herculeană, l-a hrănit bine și l-a pus să spargă piatră zi lumină. Când dădea cu barosul într-un pietroi, acesta se făcea bucăți, bucăți, de multe ori neavând nevoie și de ciocan. S-a stabilt că a zdrobit 4 mc, cu aproximație și Borcea a declarat: „Aceasta este norma pentru fiecare bandit!” Ne-a pus atâta greutate în spate! Dar, începând cu a doua zi, a intrat și el în normele, regimul și meniul deținuților, iar hrana puțină nu era suficientă pentru masivitatea lui. A decăzut zi de zi  și după 2-3 luni s-a stins sub propria-i normă, din păcate ducând cu el mulțime de victime.

Privind în retrospectiva timpului, la zilele, lunile și anii petrecuți în singurătățile cu alții și nesingurătățile mele, cu dorința și hotărârea puternică de a-mi realiza idealurile frumoase, mai de mult gândite, afirm cu mulțumire, împăcare și bucurie, că peste toate relele, am fost într-una învingător, chiar dacă uneori eram culcat la pamânt, sub cizma călăilor. Astfel, în timp, am biruit anchetele, muncile de exterminare, detenția și am ieșit biruitor peste acestea, escaladând toate „zidurile” ce mi se tot ridicau în față, reușind să ies în „libertate” pe una din puținele uși de ieșire, față de cele multe de „intrare” pe acolo.

Am făcut un tur de orizont, în perspectivă și m-a clătinat puțin descurajerea; în toamnă eram încorporat pentru trei ani, evident tot la muncă și nu găseam calea de-a o elimina. Ar fi urmat un destin pe cine știe ce direcții, incerte… Eram într-o luptă și agitație interioară cumplită, între a accepta această situație, care părea reală, fără a găsi posibilitatea de a ieși din ea și a tinde spre reușită; mergeam și veneam într-una… Aceste zbateri ale mele se găseau în conceptul versurilor unui poet al cărui nume nu mi-l mai amintesc: „În jos atârnă în greutate lutul,/ În sus se înalță al insuflării foc./ Se rupe inima în tot minutul,/ Vrășmașii și-au ales același loc”.

Dar dorința, hotărârea pentru idealurile mele nu m-au părăsit și în singurătatea și nesingurătatea ce mă însoțeau și, în direcția acestor gânduri, am pornit bătălia, în liniște, cu hotărâre și muncă enormă, aproape fără somn și cu sprijinul Domnului am realizat succese, rând pe rând. În anul eliberării (martie 1954) am promovat cele două clase de liceu și maturitatea, în mod onorabil, reușind și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, pe locul 60 din peste 600 de candidați, cu 180 de locuri admise. Din octombrie același an eram student, audiind cursuri în aule și amfiteatre largi, într-o atmosferă de confort, respect nobil și competență, care mă entuzismau, făceau să mă văd mai crescut decât eram! Iadul și Raiul! N-o spun a laudă, dar rezultatele erau peste toate așteptările și mă pot felicita, deși modestia mă caracterizează. Seriozitatea și temeinicia acestei pregătiri se reflectă și în  rezultatele din primul an:  din zece examene, opt le-am promovat cu nota maximă, 10, și două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale. Aceasta dupa 5 ani de întreruperi, schingiuiri și uitări! Am urmat același trend până după prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, cu marea majoritate a notelor de 10, câțiva de 8, nici o notă sub 8, cu o medie generală în jur de 9,50, cu bursă de merit continuu.

Dar s-a oprit aici orologiul ce marchează lunile, anii, în derularea studiilor și securitatea a făcut o nouă solicitare de colaborare, urmată de un nou refuz, în recidivă și în scurt timp m-au „zburat” din facultate, de peste tot. Mă consideram biruitor și în acestă situație, cu marele câștig al necompromisului și am trecut biruitor peste exmatriculări, peste restricțiile domiciliare, cu umbletul pe drumuri și localități, în căutarea unui loc modest de muncă, din care eram mereu „exmatriculat”, singur, fără nicio mână de ajutor întinsă, doar cu mine însumi, în nesingurătate proprie. A durat această „alergare” 5 ani, intrând cu brio și la politehnica din București (1962), dar cu teama gândului că aș termina-o la aproape de 40 de ani. Am făcut o ultimă încercare la MI pentru reînmatriculare, unde domnul director general, Turcu, mi-a făcut cunoscute toate minciunile ordinare, toate ilegalitățile legate de condamnare, minciuni scrise de acei distrugători de destine, de vieți umane. Cu o inspirație salvatoare, m-am adresat domnului judecător Ioan Bartoc, care mi-a respins cererea de reabilitare, ca fiind „fără obiect”, eu nefiind condamnat, atașând Hotărârii și cazierul, ce mi-a fost mereu refuzat până atunci, la îndemnul securității.  Am trimis-o la București și din 2 octombrie eram din nou student, în continuarea studiilor, pe care le-am încheiat în același fel după 2 ani, în 1964, la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964 ! Mi-am cerut repartizarea la Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, din Buzău, azi un renumit colegiu, de unde m-am transferat după un an la liceul din Vișeu de Sus, unde a apărut un post, mai aproape de ai mei și am funcționat aici până la pensionare, 1990.

„Corbii” însă m-au supravegheat mereu și au venit cu o nouă solicitare de colaborare, cu tupeul și „milogeala” lor și le-am administrat un nou refuz hotărât, când i-am și deconspirat. În această problemă eram un „fanatic”! Pentru batjocura ce le-am făcut-o, au cerut scoterea mea din  învățământ, dar edilul administrativ și politic al orașului Vișeu, Grigore Hontău, profesor de română, m-a apărat, m-a salvat, apreciindu-mă mult, dar tot am fost „pedepsit”, altfel… De acuma m-au lăsat în pace, recunoscându-și neputința. Câtă prigoană, câtă luptă, zbateri, pe câte ziduri m-am tot cățărat și le-am escaladat, le-am trecut, cu atâtea greutăți și suferință, dar mereu învingător. La baza lor a stat o nenorocită adunătură de călăi și criminali, care m-au impiedicat, copil și student, să-mi urmez studiile, atât de onorabil petrecute, doar pentru a fi ca ei, cu ei. M-au tot trântit la pământ, cu cizma pe mine, atâta timp, dar nu m-au putut opri.

Mi-am îndeplinit și idealul familial mult visat prin casătorie cu o colegă de an, din a doua perioadă de studii, care cu curaj nu a ținut seama de cele ce ar fi putut urma și nici nu au urmat. M-a părăsit astfel singurătatea din jur, la care am adăugat și nesingurătatea proprie,  realizând unul din cele mai importante idealuri de viață, oarecum la limită, determinat de o conjunctură, pe care eram aproape s-o elimin, având 37 de ani! Îmi era teamă de lumea în care trăiam, cu privire la sacralitatea acestui nobil eveniment. Imoralitatea și decăderea în care se trăia, în lipsa sentimentului moral creștin, a respectului familial, o priveam cu dezamăgire și dispreț și mă îndemnau să renunț. Dar am trecut peste ele și le-am lăsat la locul lor, la „știob”. Împreună cu soția, le-am lăsat în mizeria lor totală, am apărat toate „da”-urile rostite în fața ofițerului de stare civilă și jurământul făcut în fața preotului, la altar. Am avut preocupări continue pentru cei doi copii, cu care ne-a binecuvântat Domnul și le-am purtat mare grijă, i-am susținut pentru o pregătire solidă, pe care au realizat-o la nivel universitar, folosind-o acuma pe unde sunt, prin lume. Este una din cele mai mari realizări familiale, dacă nu cea mai mare, care ne bucură mult.

Urmare a atâtor necazuri, suferințe, nedreptăți, care-mi răsăreau mereu în cale și nu le puteam evita, inima a intrat și ea în mari suferințe, încă de timpuriu. Dar, după cum am constatat, cu bucurie, avea o rezistență deosebită, a fost călită, la cald, la rece și la atâtea altele, având două învelișuri de protecție puternice. Primul s-a format prin acele cumplite apăsări, abuzuri, nedreptăți și chinuri, unele scăldate în lacrimi, cât erau de dureroase. Al doilea s-a așternut prin bucuria enormă ce a produs-o ținuta mea în relație cu brutele iadului, prin respingerea fanatică a oricărui compromis. Era greu de perforat cele două învelișuri deodată. A rezistat deselor flatere de mare amplitudine, în fibrilațiile artriale cu secvențe ventriculare, trecând extrem de multe ori pe la spitatele din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca. Nu s-a împrăștiat inima nici la un puls de 300 bătăi, a ieșit și din cele doua internări la terapie intensivă, de 10 și respectiv 6 zile și a rezistat apoi la două operații pe cord, de lungă durată, în Franta (la noi au refuzat să mă opereze din cauza vârstei), fiecare cu scanare  magnetică, urmată de operație. De atunci, din 2010, inima s-a stabilizat, fără probleme, folosind doar o medicație de întreținere. Inima era călită, puternică și rezistentă.

Acuma suntem în America, la fiica noastră Rodica, cu rezidență și, privind în urmă peste atâtea greutăți, suferințe de lungă durată, cu tot atâtea victorii peste ele, aș putea spune că m-au întărit, că am fost mereu biruitor. Toate acestea le-am adus cu mine până la frumoasa vârstă de peste 91 de ani, vârstă ce poate nu o ajungeam în condiții „normale” de viață.

             Gheorghe Bărcan
(fost elev al Liceului „Dragoș – Voda” – Sighet)
Minneapolis – Minnesota, SUA

 

Foto: Ion Mariș (colaj din lucrările sculptorului Jerzy Fober: The Beloved Disciple și The Finished Sculpture)




În căutarea orașului pierdut: SIGHET – oameni, locuri, povești! | VIDEO

Luni, 16 ianuarie 2023, în sala Transit a Primăriei Sighet a avut loc lansarea volumului „ÎN CĂUTAREA ORAȘULUI PIERDUT: Sighet – oameni, locuri, povești”, autori Alin Spiridon Pralea, Dănuța Boboșan, Mihai Gerald Manole. Volumul a apărut în cadrul unui proiect co – finanțat Administrația Fondului Cultural Național, implementat de Muzeul Maramureșan în perioada 01.07.2022 – 15.11.2022, proiect care a cuprins mai multe activități.

Urmăriți înregistrarea video a lansării cărții:

Foto & video, dr. Sorin MARKUS




In memoriam Vasile Moldovan (03.08.1932 – 13.01.2023)

Vasile Moldovan s-a născut la data de 3 august 1932 în Vadu Izei, la cîțiva km depărtare de Sighet. Părinții, ca și restul familiei sale de altfel, erau agricultori; de aici i se trage și pasiunea pentru animale precum cai, vaci, oi – animalele dintr-o gospodărie. Din partea mamei, Vasile avea cinci unchi și cinci mătuși, toți în viață, agricultori, pe vremea când s-a născut. Întreaga copilărie și-a petrecut-o la Șugău și la Vadul Izei. Pe când avea vreo 10 ani părinții s-au mutat la Sighet, în apropierea râului Tisa.

Vasile își declina apartenența la ceea ce se cheamă „Maramureșul Istoric”, adică o parte din actualul județ al Maramureșului și o parte de dincolo de Tisa, ținut care a fost succesiv ceh, maghiar și român. Frontiera nu era unde se află ea acum; rîul Tisa – care separă azi în această parte a țării România de Ucraina – trecea prin mijlocul Maramureșului istoric. Vasile a fost deci ceh, ungur și român, la fel și Felicia.

Atâta vreme cât n-a fost obligat să meargă la școală a fost fericit: îi era silă să se scoale devreme. Această aversiune l-a urmărit toată viața: „de asta pictez mai ales apusul soarelui”, spune el. Primul an de școală l-a făcut în limba română, al treilea și al patrulea în limba maghiară, după aceea din nou în română; Vasile înțelege și vorbește trei limbi: româna, maghiara și rusa, limbi la care trebuie adăugat dialectul maramureșan și are noțiuni de italiană și de franceză pe care le utiliza cu plăcere pentru a-și întâmpina oaspeții.

Se descriea el însuși ca fiind un elev mediocru și tăcut. Nu era obraznic. Desenul era singura disciplină la care avea note bune. La acest subiect ne-a povestestit două anecdote: profesorul le cere elevilor să facă un desen drept lecție de casă. Seara Vasile face desenul cerut. A doua zi când îl arată profesorului, acesta se îndoiește că Vasile ar fi autorul. Vasile se duce la tablă, ia creta și îl redesenează. Profesorul este obligat să îl creadă. Cea de-a doua anecdotă se referă la matematică – materie care nu-i plăcea lui Vasile și la care nu era deloc performant. În timpul unei lecții, în loc să asculte, el desena pe carte portretul profesorului Bledea. Trecând printre rînduri, profesorul își vede portretul: „astăzi îți dau 5”; rămâne cea mai bună notă pe care a avut-o la matematică. Desenul, din copilărie, îl recomanda să devină artist și totuși el își dorea să devină șofer dar face o şcoală de calificare de şase luni de electrician. După o lună de şcoală se plictisea, i se părea că ştia deja totul. În toată viaţa lui profesională, el a exersat această meserie şi mai ales în domeniul întreţinerii maşinilor întreprinderii unde lucra. Când avea timp, maşinile nefiind tot timpul în pană, picta pe pereţii întreprinderii. Unele din picturi au rămas vreme lungă acolo şi una dintre ele îl reprezenta pe Pintea, haiducul din Maramureş şi alta un om ce transporta noaptea un trunchi de copac. Acum au dispărut. Pentru a realiza aceste fresce, pictură industrială, detaliile le realiza în ulei.

În timpul liber, îi plăcea să citească despre astronomie; asta, afirma el, era prima şi cea mai importantă pasiune a lui, mai mare chiar decât pictura. Dacă îl întreba cineva din ce motiv, îi răspundea laconic: „îmi place şi să ne oprim aici şi să ne mulţumin cu acest răspuns care spune totul”. De fapt, erau multe subiecte care îl interesau. În digresiunile conversaţiei, vorbeam de lecturile referitoare la acest subiect: informaţiile erau întotdeauna pertinente.

Vasile era un observator al naturii. La întoarcerea noastră dintr-o excursie la Ocna Şugatag, pe drumul spre Fereşti, ne-a rugat să ne oprim. Dorea să vadă soarele apunând la vest şi am rămas mai mult de un sfert de oră în tăcere pentru a contempla soarele coborând şi dispărând după dealuri, un spectacol grandios ce-i drept. Când era vorba de pictură, lui Vasile nu-i plăcea să vorbească mult; arăta. A participat la expoziţii, la concursuri, pentru că era obligatoriu şi pentru că expoziţiile erau organizate de funcţionarii de stat. A vândut puţin; a oferit mai ales multe pânze celor ce-i apreciau pictura.

A pictat mai mult de două mii de tablouri; unele sunt ca nişte miniaturi, dar altele sunt adevărate pânze majestuoase care nu ar fi fost renegate de pictorii academici de la sfârşitul secolului XIX; sunt ca nişte alegorii: de exemplu întoarcerea turmei, moara şi distileria, nunta etc.

De fapt Vasile a pictat tot ceea ce văzut în măsura în care acele lucruri i-au evocat ceva. Nu realitatea dorea să o reproducă în tablouri, ci ceea ce simțea; emoţia era mereu prezentă. Ele ne transmit acest tip de senzaţii şi sentimente. Arta lui Vasile nu se opreşte la pictură.

El compunea şi poezii pe care îi plăcea să le recite pe firul unei conversaţii, ca un moment de emoţie. Nimic nu pare a fi fost scris; dar sunt aşa, înscrise în memorie. Unele poeme sunt pictate pe pânza tablourilor.

A fost căsătorit cu Felicia, infirmieră, formau un cuplu primitor, deschis, curios: au călătorit prin toată Europa. Felicia, recent decedată, i-a adus un echilibru de care avea nevoie pentru a picta, dar nu numai: era asociat la grădinarit, la culesul fructelor, la îngrijirea câinilor… Vasile juca cu pasiune şah contra unui ordinator… era şi un şofer desăvârşit plimbându-se pe toate coclaurile… Primeau cu deosebită ospitalitate numeroși prieteni din țară şi din străinătate. Răducu, un copil adoptat şi decedat tragic într-un accident, a fost pentru amândoi o mare suferință.

Noi am avut bucuria de-a fi printre prietenii lor apropiați… Am participat la retrospectiva operei sale picturale la 9 august 2016 la Sighet şi credem că bunul Dumnezeu, acolo sus în cer, l-a întâmpinat dăruindu-i pânze, culori si pensule pentru a continua să picteze în eternitate Maramureşul mult iubit.

Gafia Galay-Coman, Laetitia Galay, Jean-Louis Chancerel




Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri la Ucraineni a încântat spectatorii! [VIDEO]

Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri la Ucraineni desfășurat Duminică 15 ianuarie 2023 s-a ridicat la înălțimea ediției cu numărul… 30! După liturghia de la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet a avut loc parada celor 26 de grupuri participante dintre care am remarcat două frumoase grupuri din Kiev și unul din Ivano – Frankivsk. N-au lipsit invitați și din alte județe din România, unde se află minorități ucrainene (Arad, Botoșani, Caraș – Severin, Galați, Iași, Satu – Mare, Suceava, Timiș, Tulcea) și chiar din București.

Am remarcat o atentă și bună organizare (asumată cu succes de către Uniunea Ucrainenilor din România – Filiala Maramureș) și mai ales diversitatea grupurilor purtând îmbrăcăminte tradițională ucraineană, atenția la detalii, lipsa kitch-ului și respectul pe care l-au oferit cu generozitate publicului dar și evenimentului în sine. Am simțit și solidaritatea atât a ucrainenilor din țara noastră dar și a românilor, a spectatorilor prezenți, pentru Ucraina și poporul din țara vecină aflat în plin război.

După frumoasa paradă a avut loc un spectacol deosebit de atractiv în Parcul Central al Sighetului.

Vă invităm să urmăriți înregistrarea video a paradei:

Ion Mariș