„Rezistența prin cultură, ieri și azi” la Sighet

În 19 și 20 octombrie a avut loc la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu-Marmației conferința „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Luni, 21 octombrie, va continua la Cluj la Facultatea de Litere UBB printr-o masă rotundă la care vor participa mai mulți scriitori, profesori universitari, istorici și jurnaliști.

La Sighet au avut loc 3 mese rotunde, în cele 2 zile de conferință, la care au participat studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai din Cluj și Universității din Baia Mare. Au conferențiat scriitori, jurnaliști, profesori universitari și istorici din țară, Republica Moldova, Cehia și Polonia.

Ana Blandiana a prezentat lucrarea „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” care a impresionat prin tonul blând, nuanțat dar în același timp direct, fără menajamente. „Scriitorul nu poate să ignore ceea ce omul de pe stradă nu înțelege că tranziția și criza nu se vor termina niciodată, pentru că ele sunt chiar definiția libertății și democrației, realcătuite mereu… Dacă suntem condamnați la libertate, cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învățăm legile funcționării și regulamentul de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de 89 lipsea libertatea, acum lipsește responsabilitatea și înțelepciunea de a o folosi. Rația de libertate s-a transformat în over-doză.” Exemplarul folosit în conferință a fost donat cu autograf Cercului de istorie Gemina de la Colegiul Național Dragoș Vodă.

La prima masă rotundă au mai avut intervenții Vitalie Ciobanu, jurnalist din Republica Moldova care a vorbit despre criza de identitate a scriitorului sau a țării sale și cenzura pieței libere și Cristian Vasile, istoric. La a doua masă rotundă au conferențiat profesorul universitar și poetul George Achim, Libuse Valentova, traducătoare și profesor universitar din Cehia și Remigiusz Kasprzycki din Polonia.

Duminică s-au anunțat poetul Gheorghe Mihai Bârlea, Christian W Schenk, medic chirurg, poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania, poetul Radu Vancu, și profesorul universitar Liviu Țîrău.

Conferința a fost organizată de Fundația Academia Civică, Institutul Polonez și Fundația Hanns Seidel, în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai.

prof. Crina VOINAGHI




Viața sub amenințarea Securității

După ieșirea din închisoare, soțul meu Aurel Vișovan a avut sănătatea mult zdruncinată, ficatul și plămânii fiind grav afectate de bolile din cei 16 ani de  detenție. A supraviețuit totuși, încă mulți ani ținând un regim deosebit de strict și animat mereu de viața sa spirituală deosebită și de bucuriile pe care noi familia încercam să i le oferim.

Și echilibrul său psihic era foarte fragil. Daca ziua reușea să se concentreze pe munca de la fabrică și pe alte activități gospodărești, noaptea avea coșmaruri în care retrăia teroarea de la Pitești, unde fusese torturat îngrozitor în anii 1949-1951. Trecuseră atâția ani, dar traumele n-au dispărut… Cu greu reușeam să-l liniștesc.

O groază deosebită o declanșau chemările la Securitate, când te puteai aștepta la orice, inclusiv să fii din nou arestat și să nu te mai întorci… Două dintre ele le-a relatat în lucrarea sa „Dincoace de gratii”.

„Era în 1966… într-o zi sunt chemat la Securitate, vestea a căzut ca un duş cu gheaţă. Oare ce mai vor? Nu este destul cât m-au chinuit? … Oare mă voi mai întoarce? La biroul indicat, erau doi ofiţeri necunoscuţi. Într-o manieră politicoasă:

– Cum o mai duceţi cu sănătatea? Ştim că aţi fost bolnav. Dar la serviciu, aţi reuşit să vă adaptaţi?

Erau întrebări de rutină… Oare unde vroiau să ajungă?… mă întrebam nedumerit.

– Ce mai ştiţi de legionarul Ion Găvrilă zis Ogoranu, fostul şef al Frăţiilor de Cruce din Ardeal?

Ştiam că reuşise să fugă în Munţii Făgăraşului. Am întâlnit în închisoare oameni din organizaţia lui din munţi, dar le-am răspuns:

– De unde să ştiu? Ştiu că a fugit în munţi, doar atât.

Mi-au pus sub ochi un teanc de fotografii cu oameni îmbrăcaţi ţărăneşte.

– L-aţi recunoaşte, dacă l-aţi vedea?

– Ştiu eu?!

– Priviţi atent aceste fotografii!

M-am uitat la toate.

– Nu-1 recunosc nici într-una; de altfel, au trecut 18 ani de când l-am văzut ultima dată.

– Dar la serviciu ce atmosferă domneşte?

Ştiam eu cam ce ar dori ei să le spun…

– Fiecare îşi vede de munca lui, le-am răspuns.

– Iar dumneavoastră?

– La fel. Sunt proaspăt căsătorit şi nu am nevoie de necazuri.

– Am auzit că v-aţi căsătorit cu o profesoară de la liceu. Cum aţi convins-o?

Am dat din umeri. Nu meritau să le răspund.

– Puteţi pleca! Dar să ştiţi că şi dvs., ca oricare cetăţean al Republicii, aveţi datoria să ne informaţi despre orice manifestări sau acţiuni duşmănoase. Altfel, riscaţi să fiţi implicat din nou… V-a fost de-ajuns, sper!

Când am ieşit, eram ca nou născut. Nu-mi venea să cred că sunt din nou pe stradă, deşi aveam senzaţia unei umbre permanente care mă urmărea. Mă îndreptam totuşi spre casă.

– Cum a fost ? mă întâmpină soţia, palidă de aşteptare.

– A trecut! Sunt mereu pe urmele mele. Oare nu mi-au introdus în casă ceva microfoane?”

(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Cea din 1971 a fost mult mai traumatizantă, reflectând ce imens aparat de urmărire și supraveghere desfășura Securitatea asupra populației, în special asupra foștilor luptători anticomuniști.

„Eram la București unde, pe lângă sarcinile de serviciu dădusem și luasem examenul de traducător în limbile engleză, franceză și italiană. Certificatele de traducător se eliberau imediat la ghişeul secretariatului. Îmi aşteptam rândul, când cineva, din spate, mă bate uşor peste umăr şi-mi arată un buletin de identitate deschis la pagina cu fotografia. Citesc „Dragoş Hoinic”. Tresar. Auzisem de mult de el. A fost prins la graniță în 1948 cu documente extrem de periculoase, prin care se căuta să se dovedească neîncrezătorului Occident că în România există o mişcare de rezistenţă care trebuie ajutată. A fost arestat şi după el mulţi, foarte mulţi alţii. Îl privesc… Semăna cu cel din fotografie şi nu mă îndoiam că era el. Totuşi, în atmosfera de suspiciune ce ne înconjura, caut să limitez întâlnirea. I-am spus, totuşi, că mă bucur că l-am întâlnit. Toată conversaţia nu a durat decât două minute.

Să fi trecut vreo două săptămâni, poate mai puţin, când sunt chemat în biroul preşedintelui cooperativei unde lucram.

– Am primit un telefon de la Securitate. Trebuie să te prezinţi de urgenţă acolo.

Am simţit o durere ascuţită în inimă. „Oare ce mai vor ?”, mă întrebam tot timpul drumului. Picioarele îmi erau ca de plumb. Combinaţii de gânduri îmi sfredeleau creierul. „O fi vorba de informaţii false, ca acelea care au ajuns până la Ministerul Învăţământului, pentru a mă împiedica să continui studiile? Să mi se prezinte probe. Sau ce poate fi ?!…” Intrând pe poartă, mi-am pus aceeaşi întrebare: „Oare voi mai ieși de aici?”.

Ofiţerul de serviciu mă îndrumă direct în biroul comandantului. Intrând, descifrez imediat figura comandantului, care era secondat de doi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem – păreau a fi de la Interne – şi un ofiţer pe care-1 ştiam de la Sighet.

– Tov. Vişovan – mi se adresează comandantul – se află aici doi ofiţeri de la Ministerul de Interne, care ar vrea să vă pună câteva întrebări.

Într-o manieră nefiresc de politicoasă, mă întreabă cum stau cu sănătatea, cum e munca la cooperativă, apoi…

– Desigur că aveţi delegaţii pe la alte cooperative şi chiar la forul dvs. superior de la Bucureşti. Nu-mi dădeam seama ce urmăresc.

– … Astfel încât, din când în când, vă întâlniţi cu foştii dv. prieteni din închisoare…

Ca un fulger îmi trece prin minte: este vorba de Dragoş Hoinic şi întâlnirea de la Oficiul de traducători!! Am simţit că mi se despică mintea şi, într-un acces de revoltă, strig:

– Dacă vă referiţi la faptul că am fost la Bucureşti la Târgul de mostre şi că acolo m-am întâlnit cu Dragoş Hoinic şi am discutat două minute cu el – absolut nimic politic! – atunci mai bine mă împuşcaţi!!Nu mai suport să fiu urmărit pas cu pas, zi şi noapte, poate şi în somn! Nu am discutat nimic politic! Mă auziţi? Nu mai suport!! Făcusem o criză nervoasă, nu mă puteam opri.

– Nu mai suport!! Împuşcaţi-mă!!

Văzându-mă în acest hal de nervi, ofiţerul de la Interne căuta să mă calmeze:

– Vă credem, dar am vrut să avem şi confirmarea dvs. Puteţi să vă întoarceţi la serviciu.

Nu mai aveam pic de putere. Când să ies, ofiţerul din Sighet mi se adresează vădit artificial:

– Tovarăşe Vişovan! Noi ştim că unele persoane vă privesc cu o anumită admiraţie pentru trecutul dvs. politic. N-aţi vrea să ne… relataţi despre…

Nu-mi revenisem din criza anterioară şi strig:

– Nu ştiu nimic şi nu mai suport !!

Intervine atunci cel din Bucureşti:

– Lasă-1 să plece! Plecaţi, vă rog!

Năucit complet, ies pe poarta Securităţii şi, sub imperiul gândurilor ce mă striveau, nu-mi dădeam seama că sunt liber, pe stradă. Chiar aşa? Sunt urmărit pas cu pas! Merg la Bucureşti în interes de serviciu. Întâmplător, mă întâlnesc cu un fost deţinut politic. Discut cu el două minute, în care nimic politic, şi se deplasează de la Bucureşti la Sighet doi ofiţeri, ca să mă ancheteze?! Nu-mi reveneam… În ultima vreme – poate şi datorită bolii celui mic – dădusem parcă mai puţină importanţă privirilor Securităţii, pentru ca acum să mă lovesc de trista realitate.

– Nu sunt liber! Umbra Securităţii este permanent în spatele meu!”       
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

 

Aurelia VIȘOVAN
(1933 – 2019)

foto: arhiva preot prof. Marius Vișovan




Sighet – Cluj: Conferința „Rezistența prin cultură, ieri și azi” (18-21 octombrie 2019)

În perioada 18-21 octombrie 2019, Fundația Academia Civică – Memorialul Sighet, Institutul Polonez, Fundația Hanns Seidel în parteneriat cu Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș Bolyai” organizează conferința „Rezistența prin cultură, ieri și azi”, Sighet-Cluj.

PROGRAM

  • Vineri, 18 octombrie

Sosirea participanților la Sighet

  • Sâmbătă, 19 octombrie

Orele 10.00-13.30
Sala de conferințe a Memorialului Sighet
Deschiderea conferinței

Prima masă rotundă
Ana Blandiana, La ce bun poeții în vremuri de restriște?
Vitalie Ciobanu, Scriitorul între criza de identitate (a sa, a țării sale) și cenzura „pieței libere”
Acad. Alexandru Zub, titlu rezervat
Cristian Vasile, Ipostaze ale scriitorilor români în anii 80: între disidență și rezistență prin cultură

Discuții
(vor participa studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai
din Cluj și Universității din Baia Mare)

Prânz

  • Orele 16.00-19.30

A doua masă rotundă
Libuse Valentova, Rezistența prin cultură în Cehia
Remigiusz Kasprzycki, Politică și contracultură Punk în Polonia între 1977 și 1989
George Achim, I.D. Sîrbu – un model de rezistență prin cultură
Gheorghe Mihai Bârlea, Cenaclurile literare ca nuclee de evadare de sub presiunea ideologică a
comunismului

Discuții
(vor participa studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai
din Cluj și Universității din Baia Mare)

Cină

  • Duminică, 20 octombrie

Orele 9.30-13.00

A treia masă rotundă
Christian W. Schenk, O țară se ridică prin cultură
Radu Vancu, Poezia ca reacție politică intrinsecă
Emilian Galaicu-Păun, titlu rezervat
Liviu Țîrău, O retrospectivă a rezistenței prin cultură în timpul comunismului și după

Discuții
(vor participa studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai
din Cluj și Universității din Baia Mare)

Prânz

Vizită ghidată a Memorialului Sighet și a Cimitirului Săracilor
Vizitarea altor obiective culturale din Maramureș

Cină

  • Luni, 21 octombrie

Plecare spre Cluj

Facultatea de Litere UBB
Orele 12.00-13.30
Masă rotundă Rezistența prin cultură, ieri și azi

Participă: Ana Blandiana, Ruxandra Cesereanu, Libuse Valentova, Vitalie Ciobanu, Radu Vancu, Christian
W. Schenk, Remigiusz Kasprzycki, Cristian Vasile, Liviu Țîrău, Emilian Galaicu Păun

Închiderea conferinței

Comunicat de presă




Maramureșul nostru – expoziție de carte, grafică și pictură

Cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la eliberarea Sighetului, vineri, 18 octombrie 2019, începând cu ora 12.00, Muzeul Maramureșan, în parteneriat cu Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, organizează vernisajul expoziției de carte din și despre Maramureș, dublată de o expoziție de grafică și pictură de Traian Bilțiu Dăncuș, intitulată MARAMUREȘUL NOSTRU.

Prezintă: Gheorghe Todinca și Diana Iancu.

Vernisajul va avea loc la Muzeul Etnografic al Maramureșului, str. Bogdan Vodă, nr. 1 (vis-a-vis de Poșta Română).

Va așteptăm cu drag!

Muzeograf, șef secție etnografie
Drd. Mirela Ana BARZ




Scriitorul (născut la Sighet) Vasile Gogea, popas inițiatic la Casa Memorială Iuliu Maniu!

Sîmbătă, 12 octombrie 2018, la Bădăcin, pe Dealul Țarinei, Casa lui Iuliu Maniu a fost din nou locuită. După mulți, prea mulți ani în care a fost bîntuită de toți demonii istoriei, casa familiei Maniu a fost, aproape orbitor, luminată de spiritul acestuia. Căci dacă n-am fost capabili, o Țară întreagă să-i găsim osemintele, pentru a-l înmormînta creștinește, iată, un preot de țară, a reușit să dez-îngroape spiritul lui. Și acesta a străpuns, nu doar întunericul unei epoci în care umanitatea părea că a rătăcit calea, dar și răsăritul de toamnă tîrzie care-și revărsa razele calde peste dealurile și livezile Bădăcinului. Era frig afară, bruma se topea încet în iarba încă verde dar era atîta căldură în toate sufletele care veniseră, care de unde, care cu ce, însă cu credință și bucurie să adeverească și să mărturisească puterea de neînfrînt a nădejdii în Dumnezeu.

L-am salutat creștinește mai întîi pe Părintele Cristian Borz, preotul parohiei greco-catolice din Bădăcin, sufletul și nucleul generativ al unei campanii susținute, în primul rînd cu sprijinul cotidianului Sălajul pur și simplu, patru ani. Cel care, fără să obosească, să se tânguiască sau să învinuiască pe cineva, dăruit cu har de la Sfântul Duh și îndrumat de Fecioara Maria, Regină a familiei, s-a străduit, asemenea lui Plotin, dar prin puterea și voința Tatălui Ceresc, „să înalțe divinul din el la înălțimea divinului din Univers”.

Ne-au fost de ajuns cîteva cuvinte și o îmbrățișare. Apoi ne-a condus (pe mine și pe cei doi prieteni cu care am plecat din Cluj: Lucian Tănase, care și-a pus mașina „la drum” și aparatul de fotografiat „la treabă” împreună cu Virgil Rațiu, încercînd să-și depășească oboseala acumulată în ziua precedentă, la Bistrița, unde asistase la inaugurarea unei statui a lui George Coșbuc) prin încăperile, devenite de o sacralitate smerită și monumentală totodată, ale Casei Memoriale.

Era devreme. Oficialitățile încă nu sosiseră.

„Ghidarea” nu era formală.

„Explicațiile” nu erau pentru un „muzeu”, ci scurte informații familiare, de viață cotidiană, despre locuitorii și stăpînii Casei care păreau a fi, pentru moment, ieșiți la o plimbare prin livada de pe Dealul Țarinei și puteau să apară în pridvor din clipă în clipă. Ioan, Clara, Scipio, Cassiu, Elena, Iuliu, Sabina, Cornelia (Sora Cecilia), Iulia, Emilia…

Viață! O viață adevărată vibrează încă în fiecare încăpere, în fiecare ungher, în fiecare obiect… Pînă și în urmele/umbrele suferințelor consumate în această Casă pulsează o lumină lăuntrică… În care se păstrează amintirea unchiului lui Iuliu Maniu, „europeanul” Bărnuțiu…

L-am privit, o clipă, cu un profund respect pe medicul Ioan Boilă, ultimul strănepot al Sfinxului din Bădăcin, așezat pe o bancă, în veranda casei, într-o atitudine de meditație profundă, de bucurie și, poate, de tristețe în același timp… Parcă îl mai aștepta încă pe „unchiuțu” să vină cu mere înrourate din grădină…

Apoi, ca și cum aș fi fost prins în vortexul unei mașini a timpului, rememorez – pentru a cîta oară? – o succesiune de evenimente din viața mea: născut la Sighet, în 1953; armata – la Sighet în 1973-1974; „rătăcit” (împreună cu scriitorii, mult mai puțin cunoscuți atunci, Ioan Groșan și Matei Vișniec, aflați la Festivalul de Poezie) prin coridoarele Închisorii din Sighet, în care am intrat toți trei „prin efracție”, nemaigăsind o vreme drumul înapoi, spre geamul pe care intraserăm și terifiați de gîndul că, fie și numai pentru o noapte, am putea rămîne „prizonieri” ai acelei închisori, în 1983 dacă bine îmi amintesc; am participat la primul simpozion „Închisoarea de la Sighetu Marmației – Memorial Istorico-Politic”, în 1993, prilej cu care l-am condus pe Seniorul Corneliu Coposu prin închisoare (care nu era încă amenajată ca „memorial”) pentru a-i arăta celula în care a murit martiric Iuliu Maniu; l-am condus și pe ultimul drum pămîntesc pe Senior, în 1995… Și, acum, în A.D. 2019, ziua a 12-a a lunii octombrie, după patru ani de campanie națională, la care „m-am înrolat” ca voluntar solitar dar solidar, mă aflu în Casa lui Iuliu Maniu. În capela Casei… În biroul lui… În dormitorul lui… În fața cenotafului lui și a mormintelor părinților lui… Respir aerul pe care l-au respirat ei, toți aceștia…

Cred că trebuie să existe o semnificație mai înaltă în tot acest lanț de întîmplări (și altele, încă, pe care nu le mai evoc acum, aici) ale vieții mele… Trebuie să fie treptele unei inițieri pentru o ascensiune care nu are nimic de-a face cu „ridicarea” pe treptele sociale…

Mă rog Sfintei Marii, Sfîntului Anton și Bunului Dumnezeu să-mi lumineze calea pe care o mai am de parcurs și să-mi dea puterea să nu mă prăbușesc, oricît de grea ar fi ea…

Lăudat să fie Isus Cristos!

Vasilea GOGEA

(articol preluat de pe Gogea’s Blog)

Fotografii de Lucian Tănase și Gogea’s Blog.




Eminescu s-a așezat definitiv la Sighet!

Mihai Borodi a plecat spre Cer în urmă cu câteva luni (mai 2019), dar ni l-a lăsat pe pământ pe Eminescu! Pe pământ sighetean, la capătul străzii Mihai Eminescu s-a așezat în tihnă, de sâmbătă 12 octombrie 2019, Eminescu.

Sculptorul Mihai Borodi s-a dus în eternitate lângă Mihai Eminescu. Probabil stau la povești și, Doamne!, au ce-și povesti… au trecut – fiecare într-o altă epocă – prin multe „scene” aproape comparabile, precum zis-a poetul „Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri, aceeași gamă“ dar, toate s-au sfârșit cu bine, Mihai Poetul și Mihai Sculptorul și-au găsit liniștea. Amândoi pe Insula Nordului.

A fost o zi minunată de toamnă sâmbătă, când tineri și vârstnici, de aici și de peste Tisa s-au oprit în Parcul Grădina Morii să-i spună Eminescului cât de multă poezie se ascunde în Sighetul Marmației. Și poezie, și cântec, și patimi, și orgolii, și filosofie, și teatru, căci toate dau măsura nivelului intelectual al unei comunități.

Primarul Sighetului și-a dorit bustul lui Eminescu și aici, pentru a-l lega de Eminescu din Slatina (Ucraina). Da, acesta a devenit un proiect frumos, sprijinit de oameni generoși (Dan Ofrim, Alex Tivadar, dr. Grigore Turda, Adriana Curmei, Florin Marina, Marius Calena, Adi Ieudean etc.).

„Zică toți ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece;/ Ca să nu-ndrăgești nimică,/ Tu rămâi la toate rece.”

M-am întâlnit cu sculptorul Mihai Borodi înainte de ultima lui plecare în Franța, de unde s-a întors definitiv acasă și, mi-a povestit și detailat câteva aspecte care-l frământau. N-a fost să fie învingătorul „rece”, îl intrigau măștile ce-l înconjurau temporar dar, dorințele lui – credea – prindeau contur. Își căuta alinarea și prin/cu Eminescu.

Până la urmă, ce contează este că pe lângă busturile lui Ioan Mihaly de Apșa, Leonard Mociulschi și Ion Buteanu, Mihai Borodi a mai așezat un bust pe pământ sighetean, pentru nemurire. Să nu fiți supărați pe noi, nici tu, Mihai, nici tu, Mișu!

Stimați sigheteni, când vă veți plimba pe la Grădina Morii și veți trece pe lângă bustul lui Eminescu încercați să vă amintiți câteva versuri de-ale marelui poet. Acesta să fie mesajul vostru pentru respect și pomenire!

Ion MARIȘ

Video: Ion Mariș

 




Drumul meu rotarian și dragostea pentru Rotary

Îmi place să fiu înconjurată de oameni și mai ales de oameni cu idei. Caut minți și îmi place să le „descâlcesc”. Am fost atrasă, întotdeauna, de acele persoane orientate spre evoluție, risc și cultură. Din fericire pentru mine, le-am găsit la o vârstă foarte fragedă, pe când tatăl meu, Adrian Mariș,  a devenit membru al Clubului Rotary Sighet. Îi spuneam adesea „da’ tati, și eu vreau la tine la club”!

Am crescut puțin mai mărișoară și am aflat că Rotary are un proiect nou, un club Rotaract la Sighet. Foarte fericită, prin anul 2012, îi spun tatălui meu că vreau și eu. N-am avut noroc pentru că nu aveam 18 ani. Mare supărare!…

Atât de mult îmi doream să fac proiecte, să mă implic, să cunosc! Într-o zi, mergeam spre școală și pe alee mă întâlnesc cu un membru Rotaract, care îmi spune senin: „Oana, te propun pentru Clubul Interact?”. Evident a fost răspunsul meu și probabil, evidentă mi-a fost reacția. Venise și șansa mea! Venise momentul meu! Pe când ajung acasă, tata îmi dă aceeași veste și mai primesc vreo câteva telefoane. Acum că stau și mă gândesc, realizez pe câtă lume am bătut la cap că vreau în Rotary.

Prima întâlnire cu viitorii colegi a fost emoționantă și se vedea clar că toată lume era acolo cu dorința și entuziasmul în buzunar. Ne-am cunoscut și mai apoi împrietenit – cu unii dintre ei mă mai văd și astăzi. Primul nostru proiect a fost realizarea unui scurt video pe tema „Ce înseamnă Interactul pentru mine?”.

Când a venit momentul să ne alegem echipa de conducere, a fost puțină bătatie de cap, fiindcă toată lumea își dorea să se implice. Am ajuns, într-un final, la următoarea echipă de conducere fondatoare: Ștefania DUMA – președinte, Oana MARIȘ – vicepreședinte,  Anca CORNEȘTEAN – secretar, Diana ONA – trezorier.

După ce am preluat mandatul 2015/2016 ca președinte al Clubului Interact, mi-am propus următoarele obiective:

  1. Ne dorim calitate, nu cantitate – puțini membri, dar dornici să realizeze proiecte puternice.
    2. Menținerea legăturii cu Rotary și Rotaract. Am fost mereu aproape, ca o familie.
    3. Să învățăm unii de la ceilalți și să ne formăm în spiritul rotarian.
    4. Să ajungem în top!

Spre fericirea mea, am avut norocul de a avea lângă mine niște oameni atât de faini, oameni care au știut să fie alături, dar și să critice constructiv, să își dorească, dar și să se “oprească” din visat când a fost cazul. Împreună, am reușit să atingem toate cele patru obiective. Oricum, îi mulțumesc Ștefaniei, pentru că am avut multe de învățat de la ea. Ștefania a pus bazele clubului și nu o să uit niciodată că în momentul în care am primit colanul mi-a spus: „Tot ce îți doresc este să duci mai departe ceea ce am construit împreună, dar să ai un mandat și mai bun!”. Ce cuvinte frumoase între doi copii!

Mi-a trecut și vremea în Interact, iar din dorința de evoluție, am luat decizia să mă trec la cei mai mari, după vârsta de 18 ani. La Rotaract m-am întâlnit cu mai multă maturitate și seriozitate, exact ceea ce aveam nevoie în acea perioadă. Să stau la masă și să ascult, nu să fiu eu cea care împărtășește informație. Trecerea nu a fost grea, fiindcă eram apropiată de membrii Clubului Rotaract. Am avut o susținere nemărginită din partea lui Valeriu Vana ( Președinte Rotaract pe mandatul 2014/2015) și a Alinei Moiș („nașa mea”) – amândoi au fost acolo pentru orice nelămurire. Habar nu au ei cât de recunoscătoare le sunt!

Acum, sunt PR-ul și Social Media Officer-ul clubului, mândră membră Rotaract. Îmi port pinul în piept cu fală și dragoste pentru această familie care m-a ajutat să devin omul de astăzi. Nu cred că vreodată mă voi putea despărți de Rotary. Aici am crescut, cu acești oameni minunați care mi-au oferit încredere, care m-au susținut și încurajat.

Le muțumesc tuturor membrilor Rotary, Rotaract și Interact pentru simplul fapt că au ales să facă parte din această familie!  Cred că este una din cele mai frumoase și înțelepte decizii! De semenea, le mulțumesc în numele colegilor mei domnului Ion Mariș (noi îi spuneam „enciclopedia Rotary”- pentru orice întrebare, avea un răspuns), Cameliei Pesek, Valeriu Vana și Dan Ofrim care au fost prezenți la ședințele noastre de la începuturi și ne-au îndrumat, format în stil rotarian și ne-au oferit toate condițiile necesare unei bune desfășurări a proiectelor, activităților și întâlnirilor!

Oana MARIȘ
PR & Social Media Officer – Rotaract Club Sighet

 




NOBLESSE oblige! Sighetenii confirmă! | VIDEO

Balul Centenarului Colegiului Național „Dragoș – Vodă” care a încheiat cele trei zile de sărbătoare, a beneficiat de participarea muzicală a cvartetului Noblesse (Cluj – instrumentistele fiind absolvente ale Conservatorului „Gheorghe Dima”), tinerele provenind din diferite orașe din România.

La finalul mini-concertului am avut o discuție – fulger, din dorința de-a prezenta sighetenilor câteva detalii din „viața” lor.

Salut, Sighet: Cum v-ați simțit fiind pentru prima dată la… Sighet?
Noblesse Quartet: Pentru Noblesse Quartet, experiența de la balul Colegiului Național „Dragoș Vodă” a fost una specială. Am avut ocazia să cântăm împreună în orașul natal al colegei noastre Raluca Michnea și am fost primiți foarte călduros de către un public ales, care ne-a făcut să ne simțim ca între prieteni.

Salut, Sighet: Cum ați ales repertoriul?
Noblesse Quartet: Am dorit să onorăm o sărbătoare deosebită precum centenarul unei instituții de învâțământ cu tradiție printr-un repertoriu variat. Astfel, ne-am arătat dragostea față de muzica latino-americană, contemporană, pop, coloanele sonore faimoase din cinematografie dar și față de muzica românească, interpretată în stilul caracteristic al cvartetului și care are un loc special în sufletul nostru.

Salut, Sighet: Am identificat în repertoriul vostru melodii… celebre!
Noblesse Quartet: Între melodiile alese, o parte din aranjamente poartă semnătura compozitorului clujean Răzvan Metea, cu care avem bucuria să colaborăm de fiecare dată și dintre care amintim: Por una cabeza, La cumparsita, Adventure of a Lifetime, Ciobănaș cu trei sute de oi și Du-mă acasă măi tramvai. Repertoriul a fost completat de hit-uri din creația universală ca All of Me (John Legend), Perfect (Ed Sheeran), Billie Jean (Michael Jackson) și a culminat cu tema filmului Pirații din Caraibe (He’s a Pirate).

Salut, Sighet: Care este motivația muzicală a Noblesse-ului?
Noblesse Quartet: Parte din motivația și bucuria cvartetului Noblesse este de a-și putea pune amprenta pe melodii din stiluri și epoci diferite și ne bucurăm că am putut împărtăși muzica noastră cu publicul sighetean. Și ne mai dorim să semnalăm potențialul tinerilor muzicieni, muzica noastră, în toate orașele din țară.

Salut, Sighet: Mulțumim, Raluca Michnea (Sighet), Andra Bălan (Bistrița), Larisa Iordache (Târgu Neamț), Andreea Pop (Reghin)!
Noblesse Quartet: Cu mult drag. Și… sperăm să mai revenim la Sighet!

Salut, Sighet!




De sărbătoarea Centenarului, CNDV-ul s-a dat la… carte! | VIDEO

A doua zi a sărbătoririi Centenarului CNDV-ist a fost ca la… carte! Profesori, absolvenți, invitați, scriitori, poeți, iubitori ai cuvântului scris au umplut la refuz Sala Festivă, „Mircea Belu”, a Colegiului Național „Dragoș-Vodă” pentru a participa la lansarea celor cinci cărți apărute la Editura „Valea Verde” (coordonată de un absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă”) și tipărite la Aska Grafika SRL (firmă înființată de un abslovent la Liceului „Dragoș-Vodă”): „Prefecții Maramureșului (1919-2019)”, „Ion Bledea – Sculptorul Nordului”, „Voi, cuvinte!”, „#CNDV100 – Convorbiri – Mărturisiri”, „Silabisiri”.

Cărțile au fost scrise de către absolvenți dragoșiști, „mărturisesc” performanțele dragoșiștilor, propun poeme scrise de către absolvenți din diferite generații, designul acestora este conceput de dragoșiști, s-au exprimat dragoșiștii, în scris sau verbal, urmăriți de un public select.

Dar, mai bine, să lăsăm cuvintele (în cărți), iar pe dumneavoastră, vă invităm să urmăriți materialul video.

Salut, Sighet!

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS




#CNDV100 – Lecția de desen a lui Corneliu Baba se ține la… Sighet!

Sighetenii sunt invitați la o inedită lecție de desen, focalizată pe „materialul” pictorului Corneliu Baba (1906 – 1997).

„Lecția” (dedicată Centenarului C. N. „Dragoș-Vodă”) va fi susținută de prof. Ileana Pipaș, prof. Ion Munteanu, pictor George Ierima.

Inițiatorul și coordonatorul lecției de arte vizuale este prof. Ioan Tivadar.

Vernisajul expoziției va avea loc joi, 10 octombrie 2019, de la orele 16:00, la Radio România Sighet, str. Plevnei, nr. 8.

Salut, Sighet!




6 luni în celula neagră!

Sora Pelagia Iusco, deținută politic în temnițele comuniste, recent trecută la cele veșnice (puteți citi AICI) ne-a lăsat mărturii cutremurătoare ale tratamentului barbar la care a fost supusă în majoritatea anchetelor Securității, la Sighet, la Oradea și în alte părți. Dăm câteva exemple:

La Securitate la Sighet trei zile și trei nopți n-am primit niciun pahar cu apă. Apoi am primit o zeamă lungă. După 2 săptămâni mi-au dat drumul cu condiția să mă prezint zilnic la postul de Miliție din Ieud. Până în martie 1949 am fost urrmărită până am fost arestată și adusă din nou la Sighet, împreună cu o altă femeie din Ieud la care s-au găsit niște cărți de rugăciuni greco-catolice…” (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„La 4 mai am fost arestată împreună cu celelalte călugărițe din Ieud. Ne-au întrebat din nou despre ascunzătorile preoților, dar n-au scos nimic de la noi. După două săptămâni la Securitate la Sighet , ne-au dus la Oradea. Am fost băgate 60 de persoane într-o dubă. N-aveam aer. Am leșinat… (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„La Oradea m-au separat de celelelte călugărițe și m-au ținut 6 luni într- celulă neagră, fără geamuri. Sora Marghita credea că m-au împușcat….” (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„În timpul anchetelor m-au bătut de mai multe ori, dădeau în mine cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Am căzut pe jos și au continuat să mă lovească. Securiștii strigau cu ură către noi, cu insulte murdare… Procesul de la Cluj mi-a adus 3 ani de condamnare.” ( Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

…………………………….

Sighetenii care au vizitat Memorialul știu ce înseamnă celula neagră! Iar cei care n-au fost încă, să mearga să vadă! Să intre, să închidă ușa și să stea doar câteva secunde…

preot prof. Marius VIȘOVAN




Ion Bledea, Cetățean de Onoare al Sighetului, fără sculptură în Sighet! (autor, ing. Gheorghe Iancu)

Luna trecută (07 septembrie 2019), a avut loc lansarea excelentului album aniversar, „Ion Bledea – Sculptorul Nordului” (Editura „Valea Verde”), îngrijit de Ion Mariș, conținând fotografii ale celor mai valoroase și reprezentative lucrări artistice din ultima perioadă ale sculptorului în lemn, precum și texte biografice și de prezentare documentată cu descrieri admirative a activităților și operelor artistice ale sale.

Cu acel prilej au fost expuse și admirate în frumoasa grădină a artistului, numeroase sculpturi din lemn de esențe nobile – nuc, tei, paltin, stejar și altele – lucrate în stiluri artistice de artă tradițională, modernă și chiar ultramodernă cu teme și mesaje foarte variate, dar cu prioritate îndreptate către activitățile, atitudinile, preocupările omului, exprimate prin prelucrarea lemnului în formă de artă plastică de creație proprie.

Participarea mea la acel eveniment cultural-artistic alături de personalități, oameni de artă și cultură, membri ai familiei sculptorului, admiratori de frumos și alții, m-a bucurat mult, trezindu-mi amintiri și sentimente de admirație pentru sculptor și materialul sculptat – acest aur verde regenerator al Maramureșului și nu numai.

Bucuria și admirația față de acest sculptor în lemn al Nordului, se datorează și faptului că a fost remarcat și sprijinit pentru a-și exercita talentul și executa lucrări artistice la CPL, începând cu artizanate specifice zonei, dar cu tendințe și progres spre lucrări în stiluri moderne și ultramoderne, ajungând cu timpul să fie cunoscut, recunoscut și apreciat, admirat, atât în țară cât și în alte țări. Sculpturi în lemn de esențe nobile din Maramureș, au ajuns și în locuri și la personalități de vârf, de la patronate, instituții și chiar la conducători de state. Eu îl apreciez pe sculptorul Ion Bledea, ca pe un „Brâncuși al Maramureșului”. Sculpturile artistice din lemn transmit un mesaj mai viu decât cele din alte materiale neregenerabile.

Sculptorul Nordului Ion Bledea a participat și a câștigat premii la numeroase tabere și concursuri de talie internațională, unde a dus renumele și faima maramureșenilor și a Maramureșului, zonă geografică și istorică renumită în tradiții, obiceiuri și talente. În anul 1983, a apărut o carte-album intitulată „Maramureșul – Țară a lemnului”, autor Francisc Nistor, Cuvânt Înainte de acad. Mihai Pop.

Preocupările, hărnicia și talentul miilor de maramureșeni este exprimată și prin producerea și livrarea în țară și în lume a imense cantități și a nenumăratelor produse superioare prelucrate din lemn, inclusiv în perioada de tranziție la economia liberă, capitalistă, de către firmele de pe platforma industrială a fostului CPL., în timp ce combinatele similare care existau înainte de anul 1990 în țara noastră au dispărut, fapt de excepție, definit ca „Fenomen Sighet” al industriei lemnului din România. (Definire exprimată de ministrul industriei lemnului, I. R. – din primul guvern Roman, după 1989.)

Având în vedere ponderea, rolul și locul activităților de prelucrare a lemnului – acest aur verde al zonei – în produse materiale și exprimări artistice, cu preocupări chiar la nivelul Academiei Române, amplasarea unei sculpturi-monument din lemn, cu semnificația cuvenită – a sculptorului Ion Bledea, într-un loc de cinste și central al municipiului, ar înfrumuseța, îmbogăți, completa și actualiza imaginea locuitorilor și vizitatorilor privind urbanismul specific Sighetului.

ing. Gheorghe IANCU




#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Liviu Szabo-Bordeaux

Liviu Szabo-Bordeaux

O biografie interesantă, care s-a legat și de Liceul „Dragoș Vodă” din orașul nostru, este cea a profesorului și pictorului Liviu Szabo-Bordeaux, născut la Sighet, în 2 nov. 1896. Străbunicul său, Jean Bordeaux, a ajuns pe aceste meleaguri după revoluția franceză. Eugen Bordeaux, bunicul său dinspre mamă, un funcționar specialist în cartografie, căsătorit la Giulești, cu o maramureșeancă din familia nobilă Vințiu, a realizat, în 1870, o hartă a României Mari – aproximativ cea de la 1918 – pe care nepotul Liviu a ținut-o la mare cinste și a purtat-o cu el toată viața, ca pe o diplomă nobiliară a familiei sale. Una dintre fiicele lui Eugen Bordeaux și a Elisabetei Vințiu s-a căsătorit la Câmpulung cu un Szabo din Maramureș, devenit funcționar de tribunal regal. În 1902, acesta a fost transferat cu serviciul la Nyregyhaza, iar în 1908 la Kecskemet și apoi la Vacz, familia sa fiind nevoită să-l urmeze. Toată viața școlară a tânărului Liviu s-a petrecut așa, dar la Kecskemet a studiat în paralel și pictura, acolo existând atunci, în plină și înfloritoare activitate artistică, o colonie în jurul căreia se formase o adevărată școală de pictură. Aici, în atmosfera creată de marele pictor al vremii, Kosztolanyi-Kann Giula, s-a conturat personalitatea viitorului artist, Liviu Szabo-Bordeaux. Dar vacanțele și le petrecea de regulă în Maramureș, la neamuri, în familiile Moiș, Dunca, Marina, înrudite cu familia sa. Au urmat aproape trei ani de studii la Academia de Arte din Budapesta, timp în care a fost, pentru câteva zile, să-l verifice și Simon Hollosy, aflat la școala sa de pictură de la Teceu-Maramureș, familiile celor doi cunoscându-se din Sighetul în care au trăit. În 1918, pe când se aflau la Vacz, tatăl său moare în împrejurările complicate ale războiului și familia, rămasă fără nici o sursă de existență, în 1919 se întoarce la Sighet. Liviu a fost nevoit să-și întrerupă studiile academice de la Budapesta, iar sora sa mai mică, Magdalena, pe cele ale Școlii de muzică din localitate. Sora sa, Magdalena, pictoriță talentată și pianistă foarte bună, a fost numită profesoară de muzică la Blaj, iar el, profesor de desen la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Nu stăpâneau destul de bine limba română și începutul nu le-a fost deloc ușor. Au învățat, au susținut tot felul de examene și, până la urmă, au reușit. În toți anii petrecuți la Sighet, Liviu Szabo-Bordeaux a avut atelierul de pictură în Palatul Culturii (etaj II), în cea mai frumoasă sală a impunătoarei clădiri. Spațiul generos, luminos și încăpător, cu vedere panoramică spre oraș și spre Solovan, i-a permis tânărului pictor să-și amenajeze acolo un atelier-expoziție deosebit de reușit și foarte apreciat de toți cei care l-au văzut. Toate marile personalități (politicieni, miniștri, diplomați, Regele Ferdinand și alții) care au trecut prin Maramureș, au fost duși și la Palat, ca să vadă „atelierul lui Bordeaux și muzeul de artă populară a lui Vornicu”, aflat în sălile de alături. La loc de cinste în atelierul său, frumos înrămată, stătea harta desenată de bunicul său, care, se zice că l-a impresionat pe Rege în mod deosebit. De anii și de locul acela s-a legat în 1924 și începutul „Școlii de Pictură din Palat”, continuată și amplificată apoi de Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu și alții. În cei 14 ani de profesorat sighetean, Liviu Szabo-Bordeaux a organizat aici zeci de expoziții ale elevilor săi, și-a risipit cu generozitate propriile lucrări pentru înfrumusețarea unor instituții, a făcut schițele de portret ale ziariștilor și portretele unor personalități locale precum Mihail Șerban și Ioan Bușiția, a fost mereu prezent în presa locală cu articole pe teme cultural-educative. După plecarea lui Gheorghe Vornicu la Oradea, s-a îngrijit de Muzeul de artă populară, rămas în sălile aceluiași Palat al Culturii, s-a implicat ca artist-cetățean în viața comunității, a fost un model de conduită civică, morală, artistică, socială. Ca semn de recunoștință pentru generoasa sa găzduire, pictorul i-a dăruit (1931) Palatului Culturii o frumoasă frescă, așezată pe tavanul de deasupra casei scărilor, o alegorie reprezentând pictorul și muza sa.

În 1934 a fost transferat la Școala Normală din Cluj și a continuat să lucreze. După participarea la „Salonul Ardealului”, cotidianul local „Patria” nota: „În pictura profesorului Liviu Bordeaux trăiește Maramureșul însuși cu toate anotimpurile și bucuriile lui. Peste tot predomină eleganța formelor fine, adumbrite de un pesimism duios, care evocă înaltele calități artistice ale celuilalt neam latin, din Occidentul Europei, (Franța n.n.) prin care se înrudește.

În 1940, după Diktat-ul de la Viena, s-a mutat, tot în învățământ, la București, a fost cooptat în Uniunea Artiștilor Plastici, a participat la expoziții în țară și afară. Amintim câteva din multele sale lucrări: „Podul peste Tisa”, „Bisericuța de pe Vaser”, „Pe malul Izei”, „Țărancă din Săliștea”, „Lenuța”, „Potretul mamei”, „Poetul și fata citind” (care se păstrează în Casa memorială „Liviu Rebreanu” din Maieru), „Munții Maramureșului” etc. Despre peisajele sale, ziaristul Mihai Marina de la „Graiul Maramureșului, a scris: „O singură vale pictată de Liviu Bordeaux se întinde și șerpuiește, pe lungimi de kilometri, până se pierde în desișul codrilor, care parcă se clatină în adierea vântului, urmați apoi în depărtare de glasurile munților, deasupra cărora norii aștern pete de umbre.”

O legatură cu totul specială l-a ținut mereu aproape de mama sa, pe care a dus-o mereu cu el și a îngrijit-o cu o iubire filială și o devoțiune de necrezut. Abia după moartea ei, pe când locuiau la București, s-a căsătorit și el, dar a rămas fără urmași.

Din nefericire, căsnicia sa a durat destul de puțin, iar moartea pretimpurie a soției l-a marcat profund. În 1976, la împlinirea a 80 de ani a fost sărbătorit în cadrul Asociației maramureșenilor din București, continuatoarea celei înființate de studenții maramureșeni în perioada interbelică. Inițiatorul manifestării a fost vechiul său prieten, Dr. Mihai Marina, iar surpriza a constituit-o grupul de maramureșeni (Petru Mihalyi, Ion Berinde, Vasile Fodoruț), foști elevi ai sărbătoritului și țuica de prune „de-acasă” pentru încălzire. În anul următor (august 1977) foștii săi elevi din Maramureș i-au organizat o manifestare care l-a copleșit și pe care a descris-o într-o scrisoare adresată surorii sale, Magdalena, stabilită în Ungaria. Timp de o săptămână a fost înconjurat de prieteni și condus prin toate locurile rămase în amintire: Palatul Culturii, Liceul „Dragoș Vodă” și Liceul pedagogic, unde a fost profesor etc. Fiindcă Liviu Szabo-Bordeaux a fost un profesor iubit de elevii săi.

Fire liniștită, cu o educație aristocratică de bună clasă, ale cărei baze au fost puse în familie, blând și manierat, de o eleganță discretă în ținută și în comportament și așteptând să fie recunoscut – și la propriu și la figurat – fără să se înghesuie pentru a ieși în față, tocmai de aceea, stările depresive, accentuate și de o gravă afecțiune a vederii, l-au izolat aproape total. În ultimii ani, câțiva dintre foștii săi elevi din Maramureș au inițiat o chetă pentru a-l ajuta să facă o operație la ochi. Din 1977, când Mihai Marina, cu care locuia în aceeași clădire – un bloc vechi, dintre primele construite în București – s-a mutat la Cluj, bătrânul pictor, rămas de tot singur și aproape orb, s-a autocondamnat la stingere. Din ultima sa scrisoare (pe care o avem), datată 10 ianuarie 1982 și adresată nepotului său Felician Karpati*, profesor de desen stabilit în Ungaria, la Erd, reiese clar acest lucru.

A fost îngropat în Cimitirul Bellu, lângă profesorul Dr. Vasile Pop, fost director al Școlii Normale din Sighet și Ilie Cleja din Bârsana. Distinsa Doamnă Melania Rițiu, stabilită la București, care-l cunoștea pe profesorul Liviu S. Bordeaux din anii de școală de la Sighet și știa locul mormântului, ne-a mărturisit pe când încheiam acest articol că el, mormântul!, nu mai este. A dispărut. Au rămas însă picturile lui Liviu Szabo-Bordeaux, din care reproducem mai jos câteva, ca un modest și pios gest de aducere aminte pentru cel care a purtat cu el, în suflet și pe pânze, Maramureșul în care s-a născut.

*Karpati Felician a tipărit, în 2012, în Ungaria și în limba respectivă, o lucrare monumentală despre familia sa.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU