#Mândru-iMaramureșul – Familia Drimuș – Vadu Izei

Vadul Izei a fost și este – nu doar geografic – în zona de „influență” a Sighetului.

Poarta de ieșire spre Valea Izei (dinspre Sighet), comuna Vadu Izei și-a „conservat” intact specificul eminamente românesc de-a lungul secolelor. Familia tradițională, românească, de pe Văile Izei și Marei, și-a păstrat cu sfințenie limba, obiceiurile, credința, rădăcinile.

Una dintre familiile foarte respectate din comuna Vadu Izei a fost familia Drimuș.

În poza pe care o publicăm azi, făcută în jurul anului 1930, apare familia Drimuș, Iosif și Todora, împreună cu cei 11 copii. Unul dintre copiii familiei – Ileana – a devenit ulterior cadru universitar la Cluj – Napoca.

 

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva d-lui Drimuș Ioan.




Sighet: Sceneta PINTEA – 1987

Vă vine să credeți? Nu este vorba despre Ansamblul MARA. Este vorba despre „producătorii” de șuruburi din anii plumburii și, deopotrivă, frumoși, din Fabrica de Șuruburi (Întreprinderea Mecanică) de la poalele Solovanului, din Sighetul Marmației.

Tonele de organe de asamblare rezultate în urma muncii din trei schimburi, apoi sortate, ambalate și trimise în lumea largă, erau rodul muncii celor care au acceptat, în urma unei selecții, să joace în frumoasa scenetă PINTEA.

Da, pe vremea aceea, în fabrici, pe lângă activitatea de bază, se mai făceau și diferite sporturi, activități culturale etc.

Inițiatorul, regizorul și cel care a transpus în „practică” această scenetă, a fost domnul prof. dr. Teodor Ardelean – Directorul Bibliotecii Județene Maramureș.

Noi, protagoniștii, am fost selectați din toate sectoarele de activitate, începand de la muncitori, până la cadrele tehnice și funcționari de prin birourile „de sus”.

Repetiții, scoaterea din activitate și, gata, hai în scenă!

În cadrul Concursulul Național „Cântarea României”, am trecut de faza locală, județeană, și iată-ne pe scena Casei de Cultură a Studenților din Cluj – Napoca, la faza zonală. Aici ne-am oprit.

Totuși, a fost o performanță pentru noi, și nu numai, cei care am crezut că știm să facem doar șuruburi.

Să-i și prezentăm, rândul de sus (de la stânga la dreapta): Nița Andreica – Călinești Maramureș; Aurel Știrb – Negrești Oaș; Olga Vișovan – Sighetul Marmației; Ionică Mariș – Sighetul Marmației; Gigel Borlan – Cluj – Napoca; David Gherasim (Gheri) – Sighetul Marmației; Vasile Danci – Sighetul Marmației; Corina Baciu (+) – Cluj – Napoca; Valer Drăgan – Dej; Gheorghe Covaci – Cioată (+) – Vadul Izei.

Rândul de jos: Ionică Buda – Sighetul Marmației; Ioan Bărcan – Sighetul Marmației; Gheorghe Mihăiescu – Cluj-Napoca; Petre Cucu – Sighetul Marmației; Florea Morar – Sighetul Marmației (+).

Dacă mi-a scăpat ceva din aducerile aminte, sau dacă e ceva greșit, îi rog pe cunoscători, pe cei ce se mai recunosc, să intervină.

Balada PINTEA, cântată magistral de Anuța Tite în acompaniamentul maestrului Gheorghe Covaci – Cioată, preluată în filmul PINTEA – 1976 – în regia lui Mircea Moldovan, cu Florin Piersic în rolul principal, este dusă, în tandemul consacrat, acolo SUS, printre stele, încredințându-ne emoția profundă.

 

Gheorghe Mihăiescu




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Amintire

fantoma ta
este tăcută astăzi
iar umbra ta
s-a șters încă puțin

aroma ta
încă nu s-a dezlipit
de liniile mele
în care cândva
s-a cuibărit

încă nu accept
să pretind
că m-am împăcat
cu absența ta

încă nu-ndrăznesc
să te strig amintire
deși știu
că asta ai devenit

****

Anatomie

așa-i ca ne vom juca puțin
cu descompunerea
astăzi?

vreau să-ți spun o poveste
despre un schelet
care din când în când se poziționează

de parcă tot cerul
s-ar odihni pe umerii săi
și uneori
prinde formă de ghem
și se cutremură cu suspin

iar aici voi continua
cu niște fracțiuni de mușchi
împăienjenite cu firișoare –
vene? –
prin care se scurge
un sentiment complicat și amestecat
și un dor dărâmător
(deci dorul pentru tine)

hai să sărim peste porțiunile neimportante –
adică cele care n-au de-a face
cu vreun sentiment –
și voi trece direct
la un fragment de stea, însă moale
și potrivit ar fi să spun defect
sau poate imperfect
căci văd că inima asta de care vorbesc
bate numai pe ritmul
vorbelor tale otrăvitor de dulci
și chiar nu cred că așa e normal să funcționeze

iar pe final
învelesc acest amestec de lucruri
cu un strat mult prea palid
și plin de cicatrici
care e din ce în ce mai disperat
după atingerea ta

****

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu
dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

****

Buze

buze sfâșiate
rupte, sfărâmate
și un petic de piele
de pe o pată de fată
o fată la fel de sfărâmată
ca buzele sale

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a
C. N. „Dragoș-Vodă”

foto: Sonia Duma




Sfințirea unei plăci memoriale în parohia greco-catolică Șugău

Pe peretele exterior al bisericii greco-catolice din cartierul Șugău a fost amplasată o placă memorială în cinstea celor patru preoți greco-catolici din vechea generație (domiciliați în Sighet) care au slujit alternativ în parohia Șugău în primii ani de existență ai comunității (1991-1994), după reluarea activității legale a cultului greco-catolic, întreruptă în cele patru decenii de persecuție comunistă.

Părinții spirituali omagiați prin această placă memorială, personalități ale Bisericii dar și luptători ai cauzei naționale sunt: preot canonic Ilie Opriș (1915-2001), preot protopop Vasile Hotico (1922-1995), preot profesor Grigore Balea (1920-2006) și preot profesor Vasile Paul (1917-1994).

Sfințirea plăcii a avut loc duminică 1 decembrie 2019, la sfârșitul Sfintei Liturghii și a fost oficiată de părintele paroh Marius Vișovan împreună cu părintele Cornel Ardelean din parohia Sarasău, în prezența credincioșilor din parohia Șugău, a unor membri ai familiilor preoților omagiați și a altor invitați. În cuvântarile rostite preoții au evocat pe larg meritele deosebite ale celor patru iluștri înaintași.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




DEBUT – Suntem? (autor, Anca-Cristina Suciu)

Razele soarelui reflectau prin geamul cu vitraliu dungi de curcubeu, care umpleau camera cu bunăstare. Probabil singurul mod în care aș mai fi simțit ceva. Priveam în gol, de pe pat, unde pernele zăceau moleșite, iar eu la fel, absorbindu-ne parcă reciproc energiile. Nu simțeam nimic. Oare mai puteam? Mai putea creierul să perceapă ceva? Dar sufletul? De multe ori credem că avem totul pus la punct, planuri și vise bine stabilite, până când apare un factor care îți dă lumea peste cap și te face să ai noi speranțe, noi așteptări, să nu mai ții cont de ce „va fi”.

Alarma suna, cu același ritm insuportabil, care îmi trezea memoriile, venite dintr-o altă viață, una mai bună, poate. Era semnul care mă aducea din nou la realitate. Aceeași alarmă a sunat și în ziua care mi a schimbat viața, doar că atunci o adoram. Ziua aceea.

– Haide că o să întârziem! Trebuie să pregătim camera. Uite ce frumos e afară!
– Vai, domnișoara vrea sa facă o impresie bună? am zis distrată.
– Scuză-mă că nu sunt așa de nepăsătoare ca tine. Vii?
– Hmm, m-am hotărât să nu mă duc. Te descurci și fără mine.
– Nu începe, știi că am nevoie de tine. Mai ales acum.

E. era prietena mea, mai bine spus, familia mea. O cunoșteam de când mă știu pe lume. Nu mi-aș putea închipui viața fără prezența ei. Trebuia să o însoțesc la un bal mascat. Nu eram prea entuziasmată, în fond, mă cam plictiseau aceste „adunări”, unde fiecare persoană vrea să pară ceva ce nu este. De multe ori mă amuzam cu E. spunând că, deși petrecerea e intitulată „Bal mascat”, invitații puteau să vină fără costum, fiindcă masca o purtau deja în fiecare zi.

Nu mă așteptam la nimic special, în afară de laudele domnișoarelor realizate, domnișorii dornici de o iubire „zdravănă” și măștile care cădeau odată cu miezul nopții. Dansam în mijlocul mulțimii, alături de E., când am simțit un fior rece pe umăr, care m-a făcut să-mi întorc privirea. Lângă mine era un om înalt, costumat corespunzător. Lumina obscură nu-mi dezvăluia detalii despre acest anonim, singurul lucru care mi-a atras atenția a fost privirea pătrunzătoare conturată de masca neagră cu firișoare argintii. M-am oprit. Uitându-mă în ochii acestui anonim, timpul a înghețat, la fel și oamenii din jurul meu. Am simțit din nou fiorul rece, de astă dată prinzându-mi mâna. M-am trezit, cumva, în afara ringului. Omul acesta stătea în fața mea, analizându-mă.

– Am auzit multe despre tine. Pari interesantă.
– Mulțumesc, și tu ești?
– Ce rost au cuvintele?
– Nu știu ce să zic, mie mi se pare că au un rol destul de important.
– Dacă ți-aș spune, oricum nu ai lua-o în serios.
– Tu de unde știi? Măcar ne cunoaștem?
– Se spune că fiecare om are o persoană pentru el, unii o numesc suflet pereche, și că atunci când o întâlnești, pur și simplu știi că ai găsit-o.

Nu puteam înțelege de ce un străin mi-ar spune asemenea lucruri. Consideram că nu am nevoie ca cineva să fie lângă mine, cred în lucruri exacte și nu accept mai puțin decât perfect. E adevărat că am simțit ceva diferit înainte ca măcar să privesc acest om, dar nu mă puteam lăsa dusă de val. Nu credeam în „dragoste” pentru că odată cu ea, vine dezamăgirea.

– Eu cred că ai încurcat persoanele.
– De ce ești așa închisă?
– Tu ce i-ai spune unei persoane căreia nici nu-i știi numele?

Și totuși, era ceva în privirea lui, care-mi copleșea sufletul, simțeam cum privirile ni se contopesc, iar decorul a devenit un râu de lumină.

– Eu i-aș spune câte-n lună și în stele.
– Uite, eu nu cred astfel de poezii. Dacă ți-ai pregătit discursul de acasă în speranța de a nu te întoarce singur azi, eu zic să cauți altă „pretendentă”. Cu mine nu merge. Îmi plac lucrurile exacte, nu-mi permit să mă las dusă de val, să-mi compromit idealurile.
– Dacă ai ști cât de complexă este cu adevărat viața! O să realizezi, poate, că de fapt, nu există câtuși de puțin acea „exactitate” despre care vorbești. Fă ce simți, altfel va fi prea târziu.

Simțeam cum o parte din mine se lăsa cu totul în abiss. Anonimul mă făcea să simt ceva, ceva rar. Nu vedeam altceva decât lumină și culoare. Totul se îmbina alături de vocea cristalină a acestui om. Nu mai țineam cont de oră, de principii, mai precis, de „exactitate”. Persoana care credeam că sunt se evapora, lăsând sufletul să iasă la iveală. Totul doar din pricina ochilor a căror culoare era indescifrabilă, misterioasă, pătrunzătoare. M-am aruncat în brațele lui. Nu știam dacă e bine sau rău. Sau știam? Oare știam, dar nu voiam să accept? Părea ireal, o iluzie, poate o dorință adânc ascunsă, de a simți, de a…iubi? Probabil că și masca mea cădea.

– Văd că ai realizat ce ți-am spus mai devreme, cuvintele nu-și au rostul… mi-a spus el, în șoaptă.

Am vorbit lucruri pe care nu le-am mai spus cu voce tare, totul părea așa simplu. Fără principii, fără reguli, doar sufletele noastre, goale, în văzul tuturor, deși nimeni nu avea ochi ca să le observe.

– Până la urmă, cine ești? am întrebat cu timiditate.

Dacă știam urmarea acestei întrebări, o mai adresam, oare?

– Sunt mai mult decât poți anticipa. Sunt nebun, în adevăratul sens al cuvântului. Îmi curge prin vene sângele pământului. Dacă cumva n-o să mă mai vezi, să mă cauți în ploi, în furtuni, în tot ce ție nu îți place, tot ce pare un clișeu.
– Dar eu nu vreau să te caut, vreau să căutăm împreună… infinitul, nemurirea?

Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am rostit înainte ca anonimul să dispară, în mulțime, lăsându-mă confuză, cu un gust dulce-amar, fără să știu că mi-am rostit sentința. „Căutăm” a rămas „caut”, iar „împreună” era de fapt „separat”. Ce bine se simte totul atunci când inimile noastre respiră parfum.

Sună alarma.

-Hei? Cu tine vorbesc! Nu te preface că nu mă auzi. De ce te uiți în gol? Uite ce zi frumoasă e!

Dar ea știa că eu aștept furtunile? Nu, și nici nu va ști vreodată. Am rămas doar cu nesiguranța. Exactitatea și principiile au dispărut. Și mi-a lăsat pe mâini tot cerul ce-i ardea în spatele ochilor. Mă întreb dacă m-am schimbat peste noapte? Lasă-mă să mă gândesc. Eram la fel atunci când m-am trezit în această dimineață? Dar dacă eu nu sunt la fel cum eram, următoarea întrebare este „Cine în lumea asta, sunt eu?”.

Poate nu dragostea frânge inimi, ci….timpul ?

Anca-Cristina SUCIU
Clasa a XI F
CNDV

sursă foto: pinterest




Mesaj de „Ziua Recunoștinței” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În America, această zi a fost preluată de primii coloniști sosiți în „Lumea Nouă”, în anul 1621,„așezată” într-o zi din luna noiembrie, ca mulțumire adusă Domnului, pentru recoltele bune din acel an. În anul 1863, s-a introdus ca Sărbătoare Națională în a 4-a zi de Joi din luna noiembrie, în anul acesta fiind pe 28 noiembrie. Se pare că este singura zi de peste an, în care familiile se reunesc în întregul lor, la renumita masă comună. Meniul este format din gustoasa friptură de curcan, plăcintă de dovleac și tartă de lămâie cu nuci pecan. Este atunci o tragedie în lumea curcanilor, numărul lor scăzând mult din spațiul acestora. Sărbătoarea e închinată Domnului, pentru recoltele bogate, dar se asociază și cu cele lumești, cu o masă bogată, delicioasă; se fac și fanfare școlare și care alegorice. Este și o mulțumire și recunoștință între membrii familiei, pentru sprijinul ei din timpul anului, ceea ce întărește unitatea și soliditatea familială.

A doua zi este denumită „Vinerea Neagră”, zi în care comercianții fac reduceri substanțiale cumpărătorilor, cu pagube voluntare pentru ei, de binefacere.

Această sărbătoare s-a extins aproape pe tot globul, cu diferite denumiri, la date diferite și cu obiceiuri diferite, în această lume atât de „pestriță”, în toate. În România, se numește Ziua Recoltei, stabilită la date diferite, cu aceleași semnificații religioase și lumești, dar și cu interpretări tradiționale și sentimentale mai largi.

Recunoștința, o noțiune despre care azi se aude tot mai puțin, în sensul frumos și de esență al cuvântului, apare tot mai rar în conversații și, mai ales, se uită tot mai puțin să se practice. Ea este totuși o entitate imperativă de viață, este de multe ori ca o rambursare fără cost a unor imense servicii, salvatoare, care puteau să fie sau să nu fie și aceasta ar trebui să fie o mare satisfacție pentru ambele părți, pentru cel ce o acordă, dar și pentru cel căruia îi este adresată. Bine administrată această trăire, poate produce adevărate minuni, salturi uriașe dinspre rău spre bine, poate fi generatoare de atâtea bucurii, împliniri, de creare a unei atmosfere, a unui mediu frumos de viață. Uneori, poate avea o manifestare discretă, cel ce beneficiază de ea nici să nu știe de unde vine, nici să nu știe că este o consecință, o moștenire de la cine știe cine, mai apropiat sau mai depărtat, atunci când are caracterul cel mai nobil.

Se pot întâlni și „recunoștințe” negative și sunt multe exemple în viață, în filme, cu de toate, așa cum se transmit prin exemplul cu „șarpele încălzit la sân”. Chiar mie mi s-a întâmplat ca cel pe care l-am salvat de pușcărie, sau poate de mai mult, să-mi spună, atunci când eu îmi continuam persecuția și pe afară:

„Tu și cei ca tine, nu trebuia să fi ieșit de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau; pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei, ai țării!”.

Probabil eu, în acele vremi, n-am protejat banditul de atunci, ci bolșevicul ce a devenit mai apoi!

Nu pot să nu exemplific recunoștința profundă ce i-o datorez tânărului deținut de la Capul Midia, care a refuzat să-mi ia o pâine, pentru că mi-a reparat bocancii, fiind puțin mai „zdravăn” ca mine, pâine ce am adunat-o în câteva zile și care, poate, mi-a slavat viața și, se poate, i-a zdruncinat-o pe a lui, prin efortul făcut, peste cel curent. Recunoștința a fost doar un mulțumesc în lacrimi, fiind petrecut și de ochii lui umezi, pentru că am plecat din acea colonie în 2-3 zile. Dar, recunoștința mi-am exprimat-o mereu de atunci și este prezentă mereu, în gânduri și rugăciuni, care cred că ajută și ele, sub formele lor de compatibilitate.

Mă gândesc acuma la Echipa de Redacție a siteu-lui Salut, Sighet!, condusă de doamna profesoară Oanță Brîndușa, cu multiplă și profundă recunoștință. Suntem în relație de corespondență de peste 2 ani, legătura fiind menținută mai ales prin domna prof. Oanță Brîndușa. A fost un prim articol trimis, acceptat și publicat, care evidenția o arestare a mea fără mandat de arestare, o întemnițare și apoi depunerea în lagăre de muncă de exterminare, mai mulți ani, fără nicio Decizie a vreunei Instanțe de Judecată. Am fost primit cu toată căldura și respectul uman și mi s-a acordat în continuare spațiu de publicare pentru mulțime de articole până în prezent. Doamna profesoară Brîndușa m-a încurajat mereu și, de fiecare dată, îmi tot scria să solicit corectarea unor greșeli care puteau apare și datorită vârstei, fiind începător și în folosirea calculatorului; am deranjat-o și în timpul liber cu diverse solicitări. O bunătate, înțelegere și respect uman fără rezerve, în toată plinătatea lui.

Am simțit, însă, alături și pe dl. inginer Ion Mariș, care, odată, mi-a transmis și email-ul dânsului, pentru a debloca o situație; am simțit apropiat și pe părintele prof. Marius Vișovan, cu frumoasele și pertinentele sale comentarii, ca și pe toți cei din Echipa de Redacție a acestui site, pe care nu-i cunosc, dar le-am simțit prezența. Prin aceste articole m-am descătușat de povara atâtor necazuri și persecuții nedrepte, atâta vreme ținute sub tăcere, mi-am curățat inima și sufletul de zgura acestora, dar păstrez mereu frumusețea și măreția lor, mult precumpănitoare; condamn în continuare schingiuirile, persecuțiile, dar detașate de cei ce le-au produs, pe care i-am iertat. Răul în sine rămâne însă acolo în memorie, în ADN-ul personal, nu-l poți șterge și dacă ai dori. Acolo rămân toate trăirile grele, nefirești, ca și cele de măreție; dispar doar „mărunțișurile”. Nu poți pune, însă, semnul egalității între o neuitare, o memorie bună și neiertarea, pentru că ai aduna astfel unele acțiuni și efecte de neadunat, ori ai separa acțiuni și efecte de neseparat.

La fel îi am în gând de multă recunoștință pe mulțimea mare de comentatori, cunoscuți și necunoscuți, elevi și colegi, dintre care se detașează mult domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu mulțime de comentarii competente și frumos elaborate, care și-au exprimat frumoase aprecieri despre cele relatate, cu toții, dar se manifestau și părtași în condamnarea atâtor persecuții și ucideri făcute de torționarii timpului. Pentru toți, o profundă recunoștință în gând, inimă și suflet, și o adâncă și respectuoasă plecăciune, cu „jos pălăria!”.

Urări de multă sănătate și succes deplin în toate!

Cu mult respect și prețuire,
prof. Gheorghe BĂRCAN

sursă foto: Ana Rodica Bărcan




Ansamblul MARA și Marioara Murărescu

foto: Gheorghe Mihăiescu

FESTIVALUL MONDIAL DE FOLCLOR  –  U S A  –  1992

Au fost anii în care Ansamblul  folcloric MARA din Sighetul Marmației a devenit din ce în ce mai cunoscut, repurtând succese în țară și străinătate, Marioara Murărescu, cunoscuta realizatoare a emisiunii TV „Tezaur folcloric”, fiindu-ne aproape, contribuind semnificativ la promovarea și vizibilitatea noastră.

Deseori și-a marcat legătura cu Maramureșul, începută chiar cu lucrarea de licență pe Valea Cosăului – Sârbi și Budești, devenindu-i sursă de inspirație și loc de trudă. A iubit Maramureșul, oamenii de aici și tot ce a descoperit în această vatră etnofolclorică: modestia, hărnicia, ospitalitatea și modul cum aici sunt apreciate valorile de orice fel.

Ansamblul MARA a devenit pentru Marioara Murărescu un „actor” important în „piesa” Tezaur Folcloric, pusa în scenă în 1983 și dusă până în ultimul „act” din 2014.  În această perioadă a promovat Ansamblul prin diverse filmări, emisiuni chiar la noi acasă, la Sighet, Baia Mare sau București, în celebrul studiou patru, alegând expresivul  din bogatul repertoriu al ansamblului.

Ansamblul MARA a dus tricolorul României alături de cele ale marilor ansambluri folclorice din lume. Marioara Murărescu ne-a însoțit în 1992 la Festivalul Mondial de Folclor – Salt Lake City, statul UTAH din USA, la care au participat și nouă țări europene, dintre care două din fostul bloc comunist: Bulgaria și România. Ne-a impresionat prin implicarea în tot ce a însemnat publicitate, promovare a mesagerilor folclorului, portului și obiceiurile românești pe care le aveam în bogatul repertoriu.

… dorurile și amintirile acelor vremuri!…

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

 




Constatare amară! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Cu cît vin mai des în SUA, cu atît observațiile mele sunt doar de ordin constatativ.

Emoția, exuberanța sau uimirea față de tot și de toate s-au cam estompat.

Aștept noi provocări care sa mă facă să exclam: wow!… însa rutina zilnică, goana nesfîrșită după nevoile imediate inerente într-o societate de consum îti seacă entuziasmul încet, încet. Aici chiar că e vîrful aisbergului. Totul e la scară mare, ca îtr-un furnicar lumea e parcă teleghidată și gonește bezmetică între job, food, șoping, iar într-un tîrziu, sleep. Nu se văd diferențe de comportament prea mari între diferitele nații care populează America. Toți se aliniază politicii consumiste, care aici are rolul suprem, produsele globalizate sufocă rafturile, printre ele cumpărătorii defilează non stop în scîrțîitul cărucioarelor, ca într-un carusel scăpat de sub control.

Totuși, am văzut un licăr de speranță în această masă uniformă de ,,consumiști” , e drept nu prea mulți dar rămași cu metehnele de acasă. În primul rînd se disting românii. Ciudată nație și asta a românilor! Pleacă în cele mai îndepărtate locuri de pe glob, dar ține morțiș să aibă aproape, gustul de acasă. Ba am mai făcut și o constatare ad-hoc; fizic oamenii se mai schimbă în timp, ba chiar unii, după multă vreme în care nu i-ai văzut, sunt aproape de nerecunoscut.

Expresia chipului, constituția corporală, de-a lungul timpului, toate suferă modificări.

Doar Gustul rămîne mereu viu, e cel care nu te înșeală, atunci cînd cauți printre sutele de sortimente de toate soiurile. Cred că genetic ni s-au implementat aceste caracteristici de a identifica naturalul de artificial, bunul simț de impertinență, buna creștere de aroganță, etc. Altfel cum să-mi explic că atunci cînd facem aprovizionare, întoarcem Dallasul pe dos: de la ruși cumpărăm mezeluri, de la polonezi vegeta, de la mexicani varza murată, de la vietnamezi carnea de porc de la, de la pînă pierdem o jumătate de zi. Asta după multe experimente, care cît de cît împreună dau gustul mîncării de acasă. Că mă și întreb: atunci de ce am venit în America? Eu atîta mămăligă, pită de mălai, sarmale, plăcinte cu mărar, hrenzăle, n-am făcut niciodată acasă, noroc că aici mai exersez! Altfel aș uita de unde am venit.

Acasă mai mereu auzeam repetîndu-se ostentativ expresia de „stat paralel”.

Aici încă de la început am folosit expresia de ,,lumi paralele” la care fac referire ori de cîte ori ceva mi se pare împotriva naturii, sau e peste puterea mea de înțelegere.

Mă obsedează forfota continuă de aici, de rutinare a vieții în același ritm, ca într-un cerc vicios, culminînd la sfîrșit de săptămînă, cînd ajunge la apogeu.

Magazinele ticsite de produse pe care nici nu te-ai gîndi că mintea omenească le-ar putea crea, lume blazată, sigură pe ea (și pe cardul din buzunar), alege și selectează calm și-și umple cărucioarele de parcă în fiecare zi s-ar anunța sfîrșitul lumii.

Cîrcotașă prin vocație, trebuie însă să găsesc eu un motiv de ,,insomnie” și să ajungă să mă tulbure fie și o imagine postată în media. Era o imagine video din Nigeria în care se vedea un șir de copii, vreo 600, aliniați unul după altul, într-o tacere desăvîrșită, așteptîndu-și rîndul fiecare, să ajungă la un cazan aburind care le oferea cîte o farfurioară de mîncare cu cartofi și, culmea, cu cîte o bucățică de carne. Nu vedeai pe unul care să încerce măcar să sară peste rînd, toți stăteau încolonați, și mai mari, și mai mici, la gîndul că vor primi aceea farfurie cu mîncare cu carne. Înainte de a ajunge la cazan, era pus la dispoziție un lighean cu apă, unde rănd pe rînd se spălau pe mîini cu atîta evlavie, înainte de ,,ospățul” care-i aștepta…

Repede am și făcut o paralelă între galantarele supraîncărcate de aici și cazanul aburind din aceea țară săracă… Între copiii răzgîiați cărora cu greu le intri în voie și acei oropsiți ai soartei…

M-a încercat (a cîta oară?) starea aceea de neputință în care nu-mi pot da un răspuns la întrebarea: dacă avem o singură viață și ne naștem toți egali, unde se produce ruptura și intervine o asemenea discrepanță în lume?

Numai din mîncarea pe care unii o aruncă, alții ar sta la coadă și ar putea experimenta cum e să fii cu burta plină.

Expresia acelor copii înfometați, dar așteptînd cuminți în ,,șirul foamei” ține loc de o mie de cuvinte nespuse, care ți se pun în gît și în afară de a le aduce la lumină nu prea ai ce face. Molima înfometării a ajuns la dimensiuni nebănuite, în paralel cu molima îmbuibării peste limită, încît nu-i mai dai de capăt.

Tot mă urmărește un titlu al unor reportaje din țară: “Izolați în România”. Izolat poți să fii și în America, dacă ești dezrădăcinat n-ai apartenență la mai nimic, ești încazermat în niște cuști de carton suspendate, avînd doar un număr de identificare în care cît e ziua de mare nu vezi om cu om. Totul e sub control. Că m-a și străfulgerat așa ca o comparatie între găinile de crescătorie față de cele de curte. E mare diferența și aici, raportată la nivel de OM.

În timp ce marea masă este înghesuită în aceste ,,crescătorii”, unii potentați ai zilei au proprietăți întinse pe zeci de hectare. În același timp, pămînt nesfîrșit neocupat. Totul este comasat în jurul lanțurilor comerciale. Consumismul este Forul Suprem în jurul căruia omul bîzîie neîncetat, dîndu-și falsa iluzie că aceasta se numește VIAȚĂ!

 

Ileana PISUC

Dallas, USA




KRA’GAS promovează patrimoniul cultural imaterial din Euroregiunea Carpatica

Camera de Comerț și Industrie Maramureș a demarat în octombrie 2019 implementarea unui nou proiect care are în prim-plan promovarea meșteșugurilor și a gastronomiei în Euroregiunea Carpatica. Proiectul KRA’GAS se va desfășura pe o perioadă de 24 de luni și are ca parteneri Universitatea Babeș-Bolyai (România), Universitatea din Miskolc (Ungaria), Universitatea Națională din Uzhhorod (Ucraina), Camera de Comerț și Industrie Borsod-Abaúj-Zemplén (Ungaria) și TES Fund (Ucraina). Proiectul este co-finanțat prin programul ENI CBC 2014-2020 Ungaria-Slovacia-Romania-Ucraina.

KRA’GAS propune o abordare inovatoare pentru promovarea patrimoniului și a potențialului turistic reprezentat prin meșteșuguri și gastronomie în regiunea transfrontalieră Ungaria-România-Ucraina. Într-o perioadă de globalizare și uniformitate culturală, patrimoniul cultural și creativitatea meșteșugurilor alături de gastronomie reprezintă co-creatori ai identității regionale. Ca atare, ele sunt percepute drept „condimente” strategice, potențând dezvoltarea turismului. Poziționată la intersecția dintre Balcani, Europa Centrală și de Est, această regiune are zone culturale recunoscute, dar, ca și în alte părți ale lumii, moștenirea imaterială suferă din două motive: dispariția meșteșugurilor tradiționale și a gastronomiei și lipsa de vizibilitate. Soluția este oferirea producătorilor locali vizibilitate prin accesul la piețele turistice, iar dezvoltarea turismului oferă o oportunitate excelentă în acest sens.

Prin activitățile propuse, proiectul va avea 3 obiective generale: derularea unei analize antropologice care să scoată în evidență asemănările legate de meșteșuguri și gastronomie din regiunile partenerilor, identificarea și realizarea unei rute turistice transfrontaliere în regiunea proiectului și dezvoltarea regiunii proiectului ca destinație turistică comună, prin susținerea și promovarea traseului turistic transfrontalier ca modalitate de conectare a producătorilor locali la piețete turistice, inclusiv organizarea unui Festival Internațional de Meșteșuguri și Gastronomie.

Primele luni ale proiectului sunt dedicate în principal activităților de cercetare, management și planificare, urmate la începutul anului 2020 de o conferință de lansare care va prezenta pe larg obiectivele și acțiunile ce vor fi derulate în cadrul proiectului.

Doritorii sunt invitați să urmărească postări despre meșteșuguri și gastronomie pe pagina de Facebook a proiectului https://www.facebook.com/KragasProject/

Contact: Alexandra Lazăr – coordonator de comunicare – KRA’GAS, kragas@ccimm.ro

Comunicat de presă

 

Foto: Emanuel Luca




4Tune Quartet la Sighet | VIDEO

4Tune Quartet a concertat pentru prima dată în Sighet sâmbătă, 23 noiembrie 2019, în Friends Wine Bar Sighet.

Video: dr. Sorin MARKUS

4Tune Quartet: din dragostea pentru rock a 4 prietene şi colege de Filarmonică din Braşov, a luat fiinṭă 4Tune Quartet, o trupă de coveruri rock mai neobişnuită, fiind un cvartet clasic, care prin sonoritatea instrumentelor clasice cu corzi, caută să păstreze din sonoritatea electrizantă, vibe-ul şi energia pieselor originale, dintr-un repertoriu ce acoperă 50 de ani de muzică şi mai multe genuri (pop-rock, rock alternative, rock progresiv, heavy metal).

De la concertul de debut din anul 2014 în clubul braşovean The Square, 4Tune Quartet a susṭinut numeroase concerte atât în cluburile braşovene (Rockstadt, Kruhnen Musik Halle, AltSquare), cât şi în cadrul a numeroase festivaluri ca: festivalul de film horror „Dracula Film Fest”, „Strada dell’Arte”, festivalul „Rock’n Parc”, în cadrul festivalurilor „Musica Barcensis” şi „Musica Coronensis”, „Piano Rocks” – Sibiu şi multe altele. A susținut pe scena Filarmonicii Braşov un recital cu muzică de film în anul 2015, iar în stagiunea următoare, un recital pop-rock. În martie 2018, împreună cu trupa braşoveană Hteththemeth (alături de care a filmat videoclipul piesei Light Lies), a susţinut o serie de concerte în Bucureşti, Braşov şi Cluj iar din vara aceluiaşi an, 4Tune Quartet începe o frumoasă colaborare cu trupa Dirty Shirt, colaborare ce continuă şi pe viitor, trupă alături de care a susṭinut numeroase concerte, dintre care le amintim pe cele de pe scena importantelor festivaluri rock: Metalhead Meeting şi Rockstadt Extreme Fest.

Componenṭa 4Tune Quartet: Roxana Barsan – vioara I, Corina Tofănel – vioara a II-a, Simona Gurău – violă, Alexandra Enache – violoncel.

Comunicat de presă

foto: captură ecran




In memoriam Alexandru Ștefan (1932-1996)

Un deținut politic sighetean mai puțin cunoscut, dar care – asemenea celorlalți – nu merită uitat, este Alexandru Ștefan (1932- 1996 ). Foarte tânăr în 1949, elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, neîncadrat politic, dar revoltat, asemenea majorității elevilor sigheteni, de arestarea profesorului lor Aurel Vișovan și a colegilor din clasele mai mari în august 1948 ( „lotul Vișovan” ), apoi a altui grup de colegi conduși de Ștefan Minică în mai 1949 ( „Tânărul cuib” ), Alexandru Ștefan a fost arestat, împreună cu alți doi colegi – Ștefan Coman și Alexandru Nagy – printr-o capcană organizată de Securitate prin colegul lor Alexandru Ivasiuc (din păcate, aceeași persoană cu renumitul scriitor de mai târziu). Dăm cuvântul memorialistului Gheorghe Andreica, coleg de suferință cu aceștia în închisorile comuniste, care explică în detaliu situația lor.

„Trei elevi mai tineri de la „Dragoș Vodă”: Ștefan Alexandru, Coman Ștefan și Nagy Alexandru sunt convinși de Ivasiuc să activeze clandestin contra regimului. Ivasiuc le distribuie manifeste pe care tinerii le duc acasă. În noaptea următoare Securitatea descinde la locuințele celor trei, găsește manifestele și cei trei sunt arestați. Deși toți trei au declarat că au manifestele de la Ivasiuc, acesta nu este arestat.” (Gheorghe Andreica, Târgșorul nou – Închisoarea minorilor, pag. 62)

Ștefan, Coman și Nagy constituie al treilea (și ultimul) lot de elevi condamnați politic de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Vor ispăși condamnarea la Târgșor (jud. Prahova) – unde elevii maramureșeni din cele 3 loturi succesive vor constitui cel mai numeros grup de deținuți, renumit prin verticalitate de caracter și solidaritate pe toate planurile – apoi la Canal.

După eliberarea din detenție, Alexandru Ștefan se întoarce la Sighet, unde se realizează familial iar profesional atât cât i se permite, va prinde căderea (oficială) a comunismului în 1989 și trece la cele veșnice în 1996.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Eu? Eu pictez pe inimi. Foile se rup (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

– Domnișoară, dintotdeauna ați pictat așa frumos?
– Depinde…
– Păi, cum să depindă de ceva? Când ești bun, mereu ai succes!
– Știți, domnule, aici vă contrazic. Degeaba ești bun mereu, dacă gândul și aspirațiile tale sunt în contradicție cu ale celorlalți.
– Eu nu vă înțeleg pe voi, artiștii, mereu filozofați și săriți de la una la alta. Ce legătură să aibă ceilalți cu talentul dumneavoastră?
– Dacă ați fi știut câtuși de puțin despre talentul meu, ați fi știut și că eu pictez pe inimi, NU pe foi.
– Și eu care credeam că Bacovia e nebun…

Crina tocmai închise manuscrisele bunicii sale dinspre tată, nu pentru că nu i-ar fi plăcut să mai „respire” puțin din orgoliul și aerul enigmatic al acesteia, dar trebuia să se ducă la facultate. Și, cu toate că ploaia de afară nu se mai sătura a da geamului sărutări reci, inducându-i Crinei o stare de beatitudine, nu riscă să se cufunde în așternuturile calde unde o așteaptă paginile unui roman abia început, pentru că e conștientă de faptul că are deja vreo două restanțe, iar o a treia nu i-ar fi fost tocmai prielnică.

Fără a se grăbi, cu visele rătăcite prin buzunare, cu căștile în urechi și cu primăvara în suflet, iese fără pic de vlagă și chef pe ușa șubredă a blocului, urmând astfel să-și înceapă ziua de ,,studentă conștiinciosă” ca abia spre seară să poată redeveni ,,copilul naiv”care încă mai visează la Mario Casas.

Seamănă leit cu bunica ei și asta i se spunea des. De la ochii ca migdalele și părul castaniu, îndesat de bucle, până la temperamentul puternic, dar schimbător, e un pas mic străbătut de generații, pas pe care Crina ține morțiș să-l ducă mai departe, însă, și-a promis un singur lucru: dacă bunica ei a greșit lăsându-i pe alții să-i „inventeze” fericirea, ea nu va face la fel, ea își va clădi propria fericire, ba mai mult, ea va fi arhitectul propriei vieți, chiar dacă la început materialele vor fi puține.

Să fii studentă la medicină, nu-i tocmai ușor, însă Crina e conștientă de capacitățile sale și nu va lăsa anturajul să-i ruineze visele, ci se va lua uneori la trântă cu viața, din ambiția de a ieși mereu învingătoare, ambiție moștenită tot de la bunica. Ajunsă la facultate nici că o mai impresionează ceva. Se obișnuise până și cu portarii morocănoși, cu profesorii ofticați, iar de colegii aroganți ce să mai zic…

-Domnișoară Crina, mereu o rază de soare!
Nu pot străluci pe ploaia asta!
-Te înșeli! Tu poți străluci oriunde, zice un profesor care o stima pe studentă.

Ziua trecuse repede și, în ciuda ploii, a fost chiar o zi OK, fără laboratoare, fără examene și, ca să vezi, nici colegii aroganți nu s-au sinchisit a da pe la facultate. Crina era mândră de ea. Astăzi nervii nu au aglomerat-o și nici nu au avut bunăvoința de a o vizita, ceva de speriat, fiindcă pentru ea o zi fără nervi este precum dimineața fără cafea. Astfel că, în seara asta, Crina nu alesese să se ducă direct acasă ca de obicei, ci o luă spre un restaurant. De cum intră se așezase la o masă micuță, așteptând ca cineva să îi ia comanda. Chelnerița o știa deja și bănuia că ar dori fructe de mare, deoarece este locul în care de 3 ani de zile numai asta mănâncă. Un zâmbet stângaci al Crinei îi confirmă chelneriței bănuiala și, fără a mai sta pe gânduri, îi adusese cafeaua nelipsită, bineînțeles fără zahăr, apoi îi urase o seară liniștită spunându-i că în 10 minute cineva îi va aduce comanda.

Crina se tot întreba ce o fi însemnând o seară liniștită? Ceva mut în care cuvintele ar face gălăgie, sau o seară cu șoapte nenumărate în care tăcerea ar fi de temut? Mereu analiza prea mult lucrurile, însă acum, nu avusese răgazul de a ajunge la o concluzie, deoarece un băiețel de vreo 4 ani îi împrăștiase gândurile, spunându-i:

– Tanti!Tanti! Mă ajuți cu ceva?
– Nu știam că mai nou, ajunsă la 21 de ani, ești, dintr-o dată „tanti”, rostise Crina ca pentru ea.
– De ce vorbești în șoaptă? se strâmbă băiețelul.
– Încerc să îmi ascult gândurile.
– Sunteți ciudată. Tata mi-a spus că așa-s toate femeile și acum îi dau dreptate.
– Auzi, tu nu ai părinți? Ce vrei de la mine?
– Am părinți doar că ei nu știu să picteze, nu se joacă cu mine niciodată și mereu se scuză că munca nu le permite.

Apoi arată în stânga restaurantului doi indivizi atât de cufundați fiecare în telefonul lui, încât presupun că au si uitat că și-au luat băiețelul cu ei.

-Dar să știi sunt obosită, nici eu nu prea am chef de glume sau de joacă.
-Îți cer doar un favor te rog, hai te rog doar unul, unul mic, promit.

Privirea blajină și ochii aceia rupți din înaltul cerului nu cred că ar fi primit foarte bine un refuz, așa că, îi dau o șansă.

– Spune!
-Poți, te rog, să-mi pictezi un cer cu stele, mie nu îmi iese. Fac doar cercuri.
– Eu nu pictez, adică nu știu să pictez, plus de asta fac medicina, iar pe proful de desen din liceu nu l-am prea avut la inimă.
– Păi, încearcă măcar.

Crina luă creionul în mână fiind pe punctul de a mâzgăli hârtia, dar tocmai atunci își aminti ceea ce citise ultima dată din hârtiile bunicii, apoi îi spuse băiețelului:

– Nu mai bine ți-ai imagina tu cerul tău cu stele, unde ai putea numi fiecare stea după bunul tău plac, unde le-ai aranja cum dorești, ba mai mult, unde te-ai plimba la braț cu luna…
– La braț cu luna? Dar se poate?
– Totul ține de puterea de imaginație și de dorința noastră de a ieși din sfera îngrădită a cunoașterii.

Discuția mult prea interesantă se întrerupse din cauza unui domn arogant, cam pe la vreo 40 de ani, care i se adresase Crinei:

– Ai putea desena 3 amărâte de stele, fără să aburești acest copil!
– Știți, s-ar putea să fie ambiția de a deveni cardiolog, însă, eu pictez pe inimi, foile se rup!

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: internet




Semn de carte: Vasile Muste

Inima Luanei, Ed. JUNIMEA, Iaşi, 2019
(colecţia Atrium, coordonatori: Ioan Holban, Lucian Vasiliu)

„La adânci tinereţe”…

Nu de mult Vasile Muste își dădea asigurări că, după intensitatea la care a scris ultima sa carte de versuri, a 19-a („Eu nici în moarte n-am să pot muri”, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018), nu va mai scrie despre dragoste. Şi iată-l, la nici un an, dăruindu-ne „Inima Luanei” – o nouă carte doldora de poeme de dragoste…

Răriţi ritmul lecturii când citiţi poeziile mai noi ale lui Vasile! Altfel, le veţi fi parcurs înainte ca ele să ajungă la voi… Pentru că, la fel ca în cartea anterioară, Vasile Muste îşi îmbracă poemele în veşminte simple, folosind cuvinte oarecare, pe care mizează, însă, foarte mult. Cititorul potrivit este unul răbdător, negrăbit, căruia să nu-i alunece sufletul „în zbor” peste confesiunile, declaraţiile şi înţelesurile cărţii. Ar avea, din belşug, numai de pierdut. Simplicitatea, în claritatea și profunzimea ei, pare a fi noul țel al poetului. Care trece prin multe ispite şi vămi înspre acolo, dar, ajunge.

Spre a pune surdină gravităţii tematice (iubirea, moartea, cântul, primordiile), Vasile ne înseninează distribuind atent exprimări şi intonaţii tipic copilăreşti, colocviale sau, dimpotrivă, livreşti: „am rămas în urmă la iubit”, „ea a râs, n-a zis nimica”, „cară-te, basta!” – Fie acestea cele mai mari abateri de la Calea simplicităţii…

Reinsuflat cu iubire, autorul îi afirmă iar şi iar unicitatea, excepţionalitatea, supremaţia. O efervescenţă cvasimistică, un dramatism copleşitor. Iubirea, alături de cânt şi de locurile copilăriei sunt îmblânzitoarele răului şi ale morţii. „Umbra iubirii” nu ne lasă singuri în ceasul de pe urmă – este convins poetul.

Până acolo, însă, el cântă voluptatea (mai ales „noaptea, când totul e de cules”), îşi mustră inima – care, tocmai ea, dă să trădeze poetul, inima care i-a ţinut sufletul deschis lumii „până seara, la adânci tinereţe”. Se purcede la iconizare, magie (incantarea numelui) sau mitizare – „când erai cu mine aveai o stea”, aleasa se numeşte Luana, zeiţă civilizatoare, coborâtă şi îndrăgostită de un pământean, sau Luchiana, cea care dă strălucire lumii…

Dintre piesele de rezistenă ale cărţii aleg: „Omul dinafara lumii” (un mic Tratat despre lut şi iubire), „Înserarea de mâine” şi „Locul din inimă”. O redau pe ultima:

„astăzi cineva s-a hrănit din inima mea / un om un lup o pasăre de pradă / nimic spre lume nu se mai vedea / prin locul gol lumina sta să cadă // astăzi cineva a băut din inima mea / cum la banchete zeii ospătau / şi ameţiţi călătoreau din stea în stea / iar dinspre mine zorile erau / mai ninse decât cerul dintre ele // astăzi nu e cine să creadă în dragostea mea / ai plecat lăsând porţile larg deschise / ca de la o casă îngenuncheată-n zăpadă /şi nu mă mai iubeau pare-mi-se // nici / om nici lup nici pasăre de pradă”.

O carte de substanţă poetică şi filosofică. O carte frumoasă şi bună rău!…

Marin SLUJERU
Noiembrie 2019