Flori de cireș într-o zi de primăvară (autor, Andrada Grad)

Andrada Grad

Flori de cireș într-o zi de primăvară
Iar tu pierzându-te
În camera ta cu pereții pictați în roz,
Un roz atât de banal, o culoare a copilăriei,
Suflete pierdute printre geamuri de sticlă colorată
Visând acum la lucruri simple…

Suflete pline de speranță, care până azi nu s-au descoperit
Iar acum, speriate de reflexia fricii,
Se ascund printre cuferele cu amintiri ale bunicilor

Flori de cireș fredonând bucuria primăverii,
Fără plimbări în parcuri și-n gălăgioase companii,
Cu zile călduroase luminate de propria fereastră
Și acadele de zahăr care și-au pierdut gustul.

Flori de cireș care nu pot fi așezate în palmă
Doar cu ajutorul gândului care deja a obosit.
Amintiri care azi te chinuie să le descoperi adevăratul sens
Cuvinte aruncate aiurea pe hârtie…
Care-nțelese, spun povești.
Apusuri care până ieri,
Nu rezonau cu mine
Azi îți oferă speranța
Unui nou început.

În jurul tău, totul e liniște
Iar haosul e în propria ta cameră
Sau poate doar la tine în suflet .
Lucruri care până ieri ți se păreau banale
Azi îți lipsesc …
Și în toată această tăcere
Tu speri, visezi și mergi înainte…
Privind apusuri și rememorând răsărituri.

Andrada-Lacrima GRAD
Clasa a XI-a F, CNDV




PoetikS – Marius Voinaghi

*****
pandemie-n burg
cârceii de iederă
bat în fereastră

*****
clopote-n amiaz –
se destramă din sălcii
mâțișoarele

*****
primăvară iar –
în firida zidului
o păpădie

*****
coronavirus –
se scurg țurțuri de gheață
în umbra școlii

****
onomastică –
dispare fulg după fulg
pe celălalt mal

*****
#amgrijă –
vise nedespicate
doar primăvara

*****
zona galbenă –
inima fără cusur
atârnând de-un fir

*****
zori de Martie –
bătăile inimii
ținute în frâu

*****
epidemie –
plăcintele trecute
numai peste gard

Marius VOINAGHI

N. r.: prof. Marius Voinaghi a obținut Premiul II pentru primul haiku din acest grupaj, la concursul săptămânal „Romanian Haiku” (646), organizat de Autorii de haiku din România

foto: Marius Voinaghi




Botezul focului (autor, Evelin Batizi)

Evelin Batizi

Ai putea spune că viața a intrat în comă. Șoselele sunt pustii, în urmă cu doar două săptămâni zburdau mașinile pe ele. Pe cer nu mai vezi nici urmă de avioane, iar în preajmă e o liniște mormântală, nu se mai aude zumzetul vieții, al zarvei activității omenești. Parcă totul a înghețat precum timpul în orașul Prâpeat după avaria de la Cernobâl. Iar acum, eu și Aris călcăm cu frica-n dinți de-a lungul acestei lumi încremenite, o lume care odată ne era atât de familiară.
– Nu mi-am închipuit niciodată că lumea ar putea deveni așa ciudată, zic eu într-un târziu în timp ce trecem peste asfaltul unui drum național.
Aris tace. Privirea îi e ațintită spre orizont, dincolo de câmpul peste care trecem alene, amândoi cu măștile de gaz, iar eu cu ranga strânsă zdravăn în mână – zici că mergem la un război post-apocaliptic.
– Totul se întâmplă cu un scop, începe Aris deodată pe același ton solemn pe care l-a folosit când am vorbit despre speranță.
– Suferința? întreb eu oarecum confuz, suferința are și ea un scop? Asta crezi tu? Știi cât de dor îmi e de viața din timpul liceului… de dl. Walter… de tot…
– Știu Thomas, mi-o taie dintr-o dată. Dar trebuie să înveți cum să înțelegi viața. Trebuie să înțelegi că suferința e necesară.
Îmi aruncă o privire, apoi buzele ei se arcuiesc într-un zâmbet timid, apoi mă întreabă:
– Mai știi când la șapte ani ți-ai dat întâlnire cu asfaltul, julindu-ți rău genunchiul?
Un râset reușește să mi se strecoare afară din gât și simt un strop de fericire înviind înăuntrul meu.
– Da, îi răspund eu. A curs mult sânge… dar acum văd situația amuzantă…
– Ei, mai știi că după ce ți s-a vindecat ai început să te mândrești că acum ai o cicatrice și că ești mai puternic! Erai fascinat de pielea dură care s-a format după vindecare…
– „Uite, mi s-a făcut piele de rinocer!” ziceam eu.
Râdem. Pentru prima dată de ceva vreme văd o scânteie de veselie în ochii lui Aris. Cred că și ea vede același lucru la mine.
– Ce voiam să spun prin amintirea asta, continuă ea, este că suferința ne șlefuiește, ne face mai puternici. Crezi că eu nu tânjesc după doamna Birmingham, și după ai noștri? După casa noastră? Și eu sufăr. Nu ești singur. Dacă îmi permiți, am să-ți explic cum să percepi lucrurile dintr-un alt unghi, unul mai luminos.
– De acord, zic eu, zâmbetul fiindu-mi încă pe buze. Dar hai să facem un popas.
Fac un gest cu bărbia spre un copac la vreo 40 de metri. Timpul e favorabil. Soarele e sus pe un cer senin, însă vântul a început să bată destul de strașnic.
– O idee bună, zice Aris luănd-o către copac.
Decidem să ne dăm jos măștile pentru a inspira un pic din aerul curat al naturii netulburate de activitatea umană. În plus, fiind departe de zonele urbane și nefiind niciun Viciat prin zonă nu sunt expuși riscului infestării.
– Ziua asta îmi amintește de multe clipe frumoase din liceu, spun eu odată așezat în iarba înaltă de la baza trunchiului copacului. Știu că par obsedat de liceu, dar cum poți să nu fii obsedat de gustul unei fărâme de rai? De locul care te-a făurit mental, dar mai ales spiritual? În liceu mă simțeam pe culmile lumii… cu atâția oameni valoroși în preajmă… mă simțeam ca un rege al unui regat nepământesc…
Aris îmi aruncă o privire, după care se uită în zare, către o colină îndepărtată, dintre munți.
– Liceul, zice ea ca pentru sine. Regatul pierdut al unui prinț și a unei prințese… Vezi stația de comunicare de pe vârful muntelui acela?
– Da, zic eu, cu privirea gânditoare fixată asupra grupului de antene care răsare pe unul dintre vârfurile colinei, depărtarea la care sunt situate și culoarea albă a stâlpilor dând iluzia că ar fi turnurile unui castel misterios.
– Arată ca și un regat din vise, continuă Aris. E minunat să ai propriul tău regat, simți că ai o familie de valoare și puternică lângă tine. Dar, Thomas, te-ai gândit vreodată cum e să clădești un asemenea regat? Un regat care să dureze pentru totdeauna și să domnească doar binele în el?… doar fericirea?
Mă uit la ea, ea își întoarce privirea spre mine și mă fixează cu o seriozitate profundă, apoi continuă cu multă demnitate și solemnitate:
– Crezi că, construirea unui asemenea regat, poate fi înfăptuită fără suferință? Fără un adevărat caracter? Crezi că unul care nu e puternic din punct de vedere al caracterului, al minții, ar merita un astfel de regat? Thomas, viața noastră de pe pământ este precum o luptă, un război unde fiecare trebuie să primim „botezul focului” pentru a fi pregătiți pentru a merita un regat de genul ăsta. Dar niciodată nu trebuie să lasăm suferința să eclipseze speranța. Asta să o ții minte! Suntem niște soldați, cu toții, soldați care fără speranță și credință se prefac în praf și pulbere și dispar în abisul nimicniciunii în loc să reușească să-și ducă pregătirea la capăt, pregătire pentru a se alătura unui regat pe care noi de atâtea ori l-am comparat cu liceul. Nu vreau ca tu să te pierzi pe parcursul probelor vieții…
Rămânem în tăcere câteva clipe, uitându-ne unul la altul, privirea lui Aris parcă arzându-mă în interior.
– Ai dreptate, cad de acord eu într-un târziu.
– Situația curentă, continuă ea, Virusul care-i transformă pe oameni în niște… boli umblătoate țăcănite, lipsa acelor vremuri de vis… toate sunt parte din testul vieții. Probe pe care trebuie să le trecem…
– În cazul ăsta, zic eu ridicându-mă, ar fi cazul să o pornim către Vissenbjerg, sperând că îi vom găsi pe ai noștri teferi.
Sora mea se ridică și ea la rândul ei și ne punem amândoi măștile, pregătindu-ne de odisea noastră prin lumea presărată de DMR30 și bântuită de zombalăii Viciați care amenință să ne iasă în cale oricând dacă nu suntem prudenți.
– Trebuie să-mi fac rost și eu de o armă, zice Aris luând-o din loc, apoi se întoarce către mine, în ochi îi scapără o flacără de entuziasm, și adaugă:
– Hai să ne întoarcem la liceu!

Evelin BATIZI

studentă, engleză – română




Pozitivitate într-o lume parcă uitată (autor, Anca Maria Corneștean)

Anca Corneștean

Salut, tuturor!
Iată că au trecut 3 săptămâni de când în țara noastră s-a declarat stare de urgență, 3 săptămâni în care oamenii au încercat să fie mai responsabili, să se protejeze, să stea în case, să se gândească la alții și să aducă prin puținul lor efort, un bine mare pentru omenire. Nu m-am gândit niciodată că vom ajunge aici sau că se va întâmpla ceva de genul acesta în secolul XXI, când totul este atât de dezvoltat. Într-o zi am avut marea bucurie de a ieși din casă pentru a cumpăra o pâine. Cu această ocazie am observat cât de gol era Sighetul nostru, cât de trist și fără farmec era orășelul acesta frumos, care acum o lună era atât de viu prin prezența oamenilor care se plimbau de colo-colo. Singurul care popula orașul era vântul și părea cumva sinistră această atmosferă de tăcere totală. Totuși, m-am bucurat să văd că nu era nimeni pe stradă, deoarece așa mi-am dat seama că Sighetul are oameni responsabili și conștienți care se gândesc la ei, la familia lor și la cei din jurul lor. În trecut plimbările mi se păreau un lucru obișnuit, având în vedere că toată ziua aveam de umblat, dar acum plimbarea până la colțul străzii mi s-a părut cel mai frumos lucru. Se pare că această perioadă de stat în casă ne învață să apreciem mai mult lucrurile care ni se păreau normale înainte. M-am gândit să scriu acest articol acum, pentru că tuturor le este mai greu să reziste după 3 săptămâni, decât în primele zile de stat în casă. Este acea perioadă în care intervine plictiseala mare, când începem să devenim mai nervoși și să ne dorim să ieșim afară cu orice preț. Este greu să ne obișnuim cu această perioadă dificilă, pentru că trăim cu gândul zilnic că nu știm ce va urma, când se va termina și cum va fi după ce va trece. Pe toți ne stăpânește un sentiment de tristețe adâncă, de melancolie, un sentiment de dor față de viața noastră de acum o lună. Nu este ușor, dar sunt sigură că atunci când va trece, vom aprecia mai mult lucrurile simple, vom deveni mai buni și mai raționali, făcând mai mult bine decât rău celor din jur.
Ce pot eu să vă spun? Pe mine statul în casă mă face fericită pentru că îmi petrec timpul cu familia mea. Mereu am fost ocupată cu preocupările zilnice și nu am fost atentă la cei din jurul meu, iar acum am tot timpul din lume să fac asta, deci pentru mine este un avantaj. Nu îmi place situația, bineînțeles, dar cu acest gând reușesc să trec de la o zi la alta. Clipele petrecute cu familia sunt cele mai importante, amintirile comune vor rămâne pentru totdeauna întipărite în minte. Pandemia aceasta ne-a afectat mult. Atât din punct de vedere mintal, cât și afectiv, ne-a afectat școala, locurile de muncă unora, rutinele, practic ne-a ucis tot ce ne era necesar. Chiar dacă situația de acum e rea, chiar dacă nu putem fi cu prietenii noștri, în parcuri sau la muncă, chiar dacă nu mai este ce a fost, uitați-vă la părinții voștri, la copiii voștri, la frați și surori și zâmbiți pentru că sunteți cei mai norocoși dacă îi puteți privi și avea alături. Așadar primul meu sfat pentru voi, în izolare este să petreceți timp cu familia voastră. Nu veți regreta. Am câteva idei pentru voi pentru a vă face statul în casă mai ușor.

Citiți! Oricât de supărați vă simțiți, cu siguranță o carte o să vă ridice starea de spirit și nu veți avea nimic de pierdut. Citind o carte devii mai cultivat, mai moral și bineînțeles, mai fericit.
Faceți sport! Sportul vă pune în mișcare toți mușchii, vă scoate din starea de amorțeală acumulată de la statul în pat, pe fotoliu, canapea etc. Cu siguranță pe internet veți găsi o mulțime de antrenori care vă oferă în mod gratuit video-uri cu exerciții specifice pentru fiecare parte a corpului. Astfel, veți ieși din casă cu un corp sănătos și arătos.
Gătiți! Gătitul vă lasă imaginația să zboare și uneori pot ieși niște capodopere culinare minunate și delicioase, important este să gătiți ceea ce vă place pentru că acest lucu vă va face să vă simțiti grozav.
Pictați, desenați, colorați! Aceste activități lasă creierul liber să creeze ceea ce își dorește și astfel veți uita de ce se întâmplă în exterior, fiind preocupați să vă iasă cât mai bine creația. Ascultați muzică și dansați! Muzica aduce liniște, există melodii pentru orice stare a omului. Așa că dacă ascultați melodia voastră preferată automat ziua voastră va deveni mult mai bună. Dansul este o descărcare a energiei negative din corp, o eliberare a părții negre din creier, o relaxare mintală. După ce dansați o să vă simțiți liberi, calmi, liniștiți și plini de energie pozitivă.
Meditați! Gândiți-vă la faptele voastre, la ce ați dori să schimbați la comportamentul dumneavoastră, cercetați-vă gândurile rele, analizați-le și îndepărtați-le, iar atunci când veți ieși afară veți vedea rezultatele bune pe care le aduce meditația în viața unui om. Totul va deveni mult mai frumos, vă garantez.
În ultimul rând, vreau să vă recomand, să nu folosiți în exces telefonul, calculatorul, laptopul, tableta și nici să vă petreceți toată ziua pe rețelele de socializare, pentru că așa vom uita de ce se întâmplă în jurul nostru și vom deveni mult mai stresați decât suntem deja. Cu siguranță veți găsi ceva de lucrat în loc să vă refugiați cu ochii în telefon. Folosiți telefonul doar pentru a vă suna prietenii, rudele, ca să vedeți ce mai fac, cum se simt și cum își ocupă timpul în această perioadă. Mereu o conversație cu cineva drag ne va face fericiți. Știindu-l pe cel de lângă tine în aceeași situație, parcă e mai ușor de suportat această nebunie.
Așadar, dragii mei, chiar dacă trăim vremuri mai puțin plăcute, încercați să rămâneți veseli, plini de speranță, cu inima plină de iubire, încercați să vă rugați pentru cei care se luptă cu această boală, dar și pentru cei care salvează vieți și se duc la muncă pentru a ne aduce din nou în starea în care eram acum ceva timp. Rămâneți pozitivi și trimiteți gânduri bune Universului. Într-o zi, când totul se va termina, ne vom bucura că am procedat așa. Până data viitoare, vă doresc sănătate, liniște și multă, dar foarte multă bucurie.
Eu am atât de multă bucurie pusă deoparte că vă pot împrumuta și vouă, dacă doriți!

Anca Maria Corneștean
Clasa a XI – a
Colegiul Național  Pedagogic “Regele Ferdinand”
Sighetu Marmației




Aurel I. BRUMARU 77

Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A. I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea”, cronicarul ASTREI iubește aromele tari; are un tipar stilistic.” (Adrian Dinu Rachieru, aprilie 1988)

Născut – iată – în urmă cu niște ani, adică prin 1943, a doua zi de april, la Strâmtura, ca întâiul fecior al învățătorului Ion Brumaru (directorul școlii de acolo), Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”, absolvit în 1961.

Au urmat studii de psihologie și filosofie începute la Cluj și terminate la București, frecventând cu osârdie, în aula universitaria cursurile lui George Călinescu, iar la Cafeneaua „Capșa” pe cele – ex cathedra – ale lui Petre Țuțea, „proaspăt” ieșit din pușcăriile regimului românesc de sorginte bolșevică.

A scris și a publicat recenzii și critică literară în Gazeta Literară și Contemporanul, cronici dramatice în Teatrul, iar în 1969 stabilindu-se la Brașov, la revista Astra, al cărei colaborator deja era și, a fost, după 1989, redactor-șef al acesteia.
În 1975 a publicat la Editura Eminescu, împreună cu Mihai Nadin, volumul Literatură și cunoaștere, studiu și antologie iar în 1977, la Editura Dacia din Cluj, i-a apărut cartea care avea să-l impună atenției criticilor, eseul „Masca Principelui”.
Editura Kriterion, București, i-a publicat în 1980 traducerea – făcută împreună cu Adrian Hamzea – cărții, romanului „Blazonarzii” (Czimeresek) de Tamasi Aron, cu o prefață semnată de Mircea Zaciu.

Cu volumul (eseuri) „Ființă și loc”, apărut la Editura „Dacia” Cluj-Napoca, 1990, A. I. Brumaru a deschis seria cărților care l-au impus ca eseist și filosof, au urmat „Despre ființa românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea, maramureșan și el), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Lecția labirintului”, prelegeri filosofice, Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017.

Între timp însă i-au apărut și alte câteva volume importante: „Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995, o carte fascinantă despre nu mai puțin fascinantul Petre Țuțea, de prețuirea căruia tânărul Aurel Brumaru s-a bucurat în perioada sa bucureșteană; „Destin deturnat. Schiță monografică Mihai Arsene”, Editura Kron Art, Brașov, 2007; „Pustia și călătorul. Versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019, un volum de 650 de pagini, în care a adunat o mică parte din scrierile sale de critică literară.

Cifra 7, se zice, este una dintre cele norocoase. Aurel I. Brumaru a adunat-o frumos în 77 de ani împliniți, cu cărți de valoare, apreciate de nume precum: Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Alexandru Surdu și mulți alții, cu o soție iubitoare și mereu alături, cu doi fii așezați la rosturile lor și cu un nepot (deocamdată), care-i va duce numele mai departe. Frumoasă viață!

Din partea noastră, a celor care îl cunosc și îl prețuiesc: Mulți ani, încă, cu sănătate și cu folos!

Ioan Ardeleanu – Pruncu




31 martie 2020, în plină carantină, la Sighet | Plimbare virtuală

Ultima zi a lunii martie, a anului de grație 2020, a fost un pic mai friguroasă decât zilele precedente, cu un vânt aspru dar cu un soare plăcut și un albastru al cerului dătător de speranțe.

Cetățenii Sighetului, puțini la număr, se conformează condițiilor de carantină, orașul „expunându-și” trecutul, într-o liniște… imperială.

Parcul din zona Centrului, pustiu, temporar abandonat, atrage prin curățenie și croncănitul ciorilor de semănătură.

Vă invităm la o plimbare virtuală prin orașul nostru care, azi, pare un burg chiar cochet.

 

Foto & video: Ion Mariș
editare: Brîndușa Oanță




PoetikS – Sebastiana Joicaliuc

Sebastiana Joicaliuc

Wallflower

Toată viața mea
Tot ce am făcut a fost să scriu
Despre bune și rele
– Dar mai mult despre rele
Despre iubire și despre… iubire
– Dar mai mult despre consecințele ei
Despre tine și despre noi
– Dar mai mult despre mine

Când toată viața ta ești condamnat
Să înțelegi mai mult decât trebuie
Să vezi mai mult decât poți
Și să simți mai mult decât vrei
Ești blestemat să rămâi singur
Și nu mă refer la distanța geografică
Pentru că te țin de mână acum
Și între noi e cerul și pământul
Și în distanța asta dintre degete
Se prăbușesc vise și ard corăbii
Și tu chiar crezi că avem timp

Când ești condamnat să rămâi tu cu tine
Cuvintele îți devin super putere
E ca și cum ai vorbi cu cineva care înțelege
Sau măcar te aude
Aș vrea să poți să-mi auzi cuvintele
Ca să te vezi puțin prin ochii mei
Și cred că ți-ar plăcea mult
Că nu-s cuvinte complicate
Dar tu mereu le-ai citit pe dos
Și n-ai știut să-mi cauți în dicționar
Sensurile
Cică aveam prea multe pagini rupte
Și prea puține momente culminante
Aș încerca să îți explic
Să îți recit din mine
Dar m-am săturat să vorbesc cu inimi dislexice
Și să fiu singura responsabilă
Pentru transmiterea corectă a mesajului
Ești prea multe semne de exclamare
Și sufletul meu a obosit să își mai pună întrebări
Toată viața mea am crezut că „a fi bun la cuvinte”
E un dar
Dar de fapt
E doar un blestem
Când tu ești singurul care le înțelege.

Sebastiana JOICALIUC
studentă, Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca




Există mereu ceva, undeva, care ne poate face fericiți (autor, Ștefania Miculescu)

Ștefania Miculescu

Haideți să vorbim puțin despre noi, în această perioadă de izolare. Haideți să stăm jos la o cafea într-o cameră goală, tolăniţi într-o relaxare profundă și pentru o secundă să stăm cu persoana noastră. Atât.

Probabil primul lucru pe care poţi să il gândești într-o interacțiune atât de abstractă este cât de puternică poate fii prezentă singurătății sufletului în mintea noastră. Cât de singuri putem să fim în realitate, atunci când înțelegem că, indiferent de cât de iubiți suntem de cei din jur, nimeni, dar nimeni, nu te poate înțelege pe tine așa cum o faci tu.

După valuri de gânduri încâlcite, ajungem la concluzia că poate, e bine să fim singuri uneori și că acest fapt nu ar trebui să ne sperie. Dar ce ar trebui să ne sperie? Simplu. Timpul pe care îl petrecem cu oamenii care ne fac sa ne simțim mai puțin singuri. Ne gândim să investim mai mult timp cu familia, cu prietenii, cu cei pe care ii iubim, cei care ne vindecă rănile, cei ce vor să ne vadă fericiți. Să profităm de fiecare moment cu ei, pentru că niciodată nu știm când nu vor mai fi, când nu vom mai fi… să ținem de fiecare secundă petrecută cu ei ca de ultima picătură de apă. Realizăm că și atunci cand momentele sunt grele, poate e mai bine să ne mușcăm limba și să înțelegem că timpul petrecut în distanță și supărare, e doar timp petrecut greșit.

După ce ne aducem aminte de valorile sociale, ne aducem aminte că mai sunt lucuri in viața care, deși nu ne fac să ne simțim mai puțin singuri, cu siguranță ne fac fericiți… lucruri precum cafeaua sau razele soarelui de după-masă care intră în casă, sunetul liniștii, al naturii, ciocolata, cărțile, florile, multe, multe, detalii mărunte și mai mărunte, aproape invizibile cu ochiul omului preocupat de viața cotideană.

Apoi, ne întoarcem în tabloul cel mare, înapoi la noi și la discuția noastră. Ne vedem într-un punct în care înțelegem că, indiferent de situație, există mereu ceva, undeva, care ne poate face fericiți. Observăm că, timpul dispare și vine prea repede și că ne ramâne o singură variantă spre a fi confortabili în poziția de victimă a timpului. Să fim cea mai bună variantă a noastră în fiecare zi, cu cei ce merită.

Tu când ai stat ultima dată cu tine la o cafea?

Ștefania MICULESCU
studentă, Facultatea de Drept, UBB, Cluj-Napoca




Seminarii online de educație civică pentru copii, cu membrii Rotaract

Cluburile Rotaract Sighetu Marmației și Rotaract Oradea și-au unit forțele pentru a oferi copiilor oportunitatea de a participa la o serie de patru seminare online de educație civică.

Grupul țintă este format din 16 copii cu vârste cuprinse între 12 și 16 ani, dornici să afle mai multe despre tainele educației civice, subiect școlar atât de necesar în dezvoltarea personală a elevilor. Educația civică încearcă să modeleze personalitatea elevului în funcție de valorile și principiile democratice ale societății. Vom aborda subiecte precum drepturile și obligațiile noastre, cetățenia, atribuțiile președintelui, ale guvernului, ale parlamentului, formele de guvernământ, regimuri, ideologii și doctrine politice. De asemenea, prin intermediul acestor seminare, copii au oportunitatea de a lega prietenii noi. Am alocat 8 locuri pentru copiii din Sighet și 8 locuri pentru cei din Oradea.

Primul seminar va avea loc sâmbătă, 4 aprilie 2020 și vom povesti deschis despre formele de guvernământ, folosind mijloace interactive online. De toate aceste seminare se vor ocupa cei trei speakeri: Oana Mariș – membru al Clubului Rotaract Sighet, învățătoare și studentă la Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj – Napoca; Septimiu  Chisbora– membru al Clubului Rotaract Oradea, absolvent al Facultății de Drept și consultant financiar; Mihai Pop – invitat special, Responsabil Districtual Rotaract (DRR).

Înscrierile sunt deschise în intervalul 26 martie – 2 aprilie 2020, doritorii pot completa  următorul formular: https://forms.gle/V8tadikxTE6dUxp48 . Selecția are loc pe principiul „primul venit, primul servit”.  Pentru mai multe informații vă invităm pe evenimentul nostru de pe Facebook: https://www.facebook.com/events/210461936728240/.

Dragi copii, Joseph Addison spunea „Fără educație, ce este omul? Un splendid sclav, un sălbatic al rațiunii”. Informația este cea mai mare putere a lumii. Cine nu ar vrea să fie puternic?

 

Cluburile Rotaract Sighetu Marmației & Rotaract Oradea




Primăvară însingurată (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

În fiecare dimineață, cînd mă trezesc, vreau să-mi închipui că tot ce se întîmplă, nu e decît un vis urît, că va trece cu noaptea… Rutina zilnică, de care atîta ne plîngeam, acum o văd ca pe o dulce promisiune îndepărtată…
Cît eram de blazați, de siguri pe ceea ce urmează, toate își aveau cursurile lor, rostul lor, pînă ce, într-o zi…Stop! Și de la capăt! Pămîntul s-a dat peste cap, aruncîndu-ne pe toți într-o altă dimensiune, pentru care nu am fost pregătiți s-o înfruntăm.
Se scriu multe în aceste zile, unele menite să ne îngrijoreze, altele să ne liniștească.
Eu vreau să abordez acest subiect prin altă prismă, mai meditativă, asupra unor constatări proprii formate de-a lungul timpului…
Mă urmărește o constatare, făcută nu de mine, cum că, ochii sunt lumina sufletului. Eu aș mai completa, că mîinile sunt simbolul forței trupului.
De mică mă fascinau mîinile oamenilor; mîini frumoase, expresive, fremătînde, pline de neastîmpăr, delicate, cu degete alungite de pianist sau vînjoase, care completau tabloul persoanei pe care o studiam.
Rareori mă înșelam în studiul meu. Chipul celui studiat se plia perfect pe caracteristicile mîinilor…
Mîinile reprezintă simbolul puterii, atît ca dominație fizică, cît si ca o metaforă în plan sentimental.
Cu ele făurești lucruri, mîngîi, ștergi o lacrimă, îmbrățișezi, feliciți, aduci compasiune, aplauzi, saluți de bun venit, de rămas bun. Cu un cuvînt, sunt niște „instrumente” non-verbale, dar cu care te poți face înțeles. Făra aceste ,,instrumente” omul nu mai este Om.
De aceea, poate că atunci cînd omul moare, mîinile i se așează pe piept, încrucișate, semn că s-a ,,predat”, că și-a terminat misiunea pe pămînt.
La condamnați, încătușarea mîinilor reprezintă cel mai umilitor act cu putință. Cine l-a inventat, a știut bine unde să țintească.
Cine s-ar fi gîndit că vor veni aceste zile nefaste, de panică, de incertitudine, de război total atipic, în care agresorul e invizibil, dar pîndește la răspîntie.
Primele victime care sunt puse la pămînt sunt, culmea, Mîinile!
– N-ai voie să atingi!
– N-ai voie să îmbrățișezi!
– N-ai voie, n-ai voie, n-ai voie etc. Pentru că devin mai periculoase decît o armă cu piedica trasă…
În condițiile în care am fost învățați să ne iubim, să fim solidari unii cu alții, să ne manifestăm sentimentele prin îmbrățișări, strîngeri de mînă, sărut, să fim împreuna în rugăciuni…
Acum ni se cere:
– Păstrați distanța!
– Nu vă atingeti!
– Nu vă îmbratișati!
– Nu vă rugați! (în biserici)!
Se produc niște mutații greu de înțeles în mentalul fiecăruia, declanșînd adevărate drame la nivel afectiv! Unii dintre noi, mai căliți, poate le luăm mai ușor, dar tinerii rămîn total descoperiți și debusolați.
Nu știu cum vor evolua lucrurile, dar Panica si Izolarea își cam dau mîna peste tot globul, peste mări și oceane. Natura umană e aceeași, indiferent de civilizația unui stat.
Acasă, orice criză, indiferent de natura ei, declanșează un mecanism de apărare prin umplerea coșurilor și devastarea rafturilor. Și aici e asemănător, dar ce mă înspăimîntă e că se stă la cozi la arme! Asta ce fel de reacție o fi?
Eu am căzut într-o capcană frumoasă ar zice mulți. Să mergi în America nu-i la îndemîna oricui!
În aceste zile mă simt încercuită de un zid, în care nu identific nici o breșă, prin care aș putea evada . Totul e blocat, n-ai cu ce să zbori, n-ai unde ateriza, toți și-au închis țările! Mă simt ca o pasăre sălbatică închisă într-o colivie, fie ea și aurită, tot colivie se numește.
Nu vreau să rămîn aici, nu vreau să mor aici, dar acum, cine să te mai asculte despre ce ai vrea tu!
Ordinul e scurt: – Stai în casă! Măcar că nu ești acasă!
Și ce e mai grav e, nu că stai, dar nu știi cît stai!
Am și eu o meteahnă cronicizată deja, oricît de mult mi-ar plăcea un loc, în momentul cînd mi s-ar spune că trebuie să stau pentru totdeauna acolo, acel loc mi s-ar părea iadul pe pămînt.
Dacă n-am rădăcini acolo, dacă nu-mi identific afinități față de acel loc, viața se transformă într-un calvar.
Nu pot trăi făra primăvara mea, unde fiecare copac are un rost al lui, fiecare pom înflorește la un anumit timp, face roade, unde toate au rînduiala lor bine înrădăcinată.
Începînd de la pufoșii mîțișori din lunci, corcodușii ce dau în floare, caișii, piersicii, cireșii, prunii, merii, perii, toți au programul lor! Înfloresc pentru ca mai tîrziu să ne bucure cu rodul lor.
Brîndușile, anglicii, cizma cucului, toporașii, ghioceii, lușcuțile, zambilele, toate la un semn, ies și se deschid, să-ți taie respirația cu atîta frumos…
Totul e peren…Ce computer fantastic le programează de nu uită an de an să răsară!
Aici văd copaci cu flori albe, roz, mov.
Se scutură florile, rămîne copacul sterp, fără roade. Sunt și aici păsări. Multe chiar cîntătoare, numai că și ele cîntă în limba lor. Cine să le înțeleagă?…
Izolarea e cam aceeași cu libera circulație. Oricum oamenii stau mai mult dosiți după jaluzele.
Străzile sunt pustii tot timpul. Dacă au închis Mollurile, a crescut traficul pe autostrăzi. Se plimbă cîte unul în mașină scăpînd de izolarea de acasă.
Se întîmplă și aici niște mutații în viața cotidiană și dorința cea mai mare este ca sfînta noastră Rutină, cea de toate zilele, să revină iar în viețile noastre! Să credem în Miracole!

Ileana PISUC
Richardson – Texas, USA




La mulți ani, Doamnă Ana Blandiana! | VIDEO

Cititorilor „Salut, Sighet!” le oferim o poezie a Anei Blandiana în interpretarea Gabrielei Mich, clasa a XI-a A, elevă la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighetu Marmației.

Ana Blandiana (numele literar al Otiliei – Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la 25 martie 1942, la Timișoara. Este fiică de deținut politic, tatăl, preotul ortodox Gheorghe Coman a fost arestat ca „dușaman al poporului”. Pentru a ocoli „vigilența” regimului comunist, Otilia – Valeria Coman a adoptat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei (Blandiana, jud. Alba).

A urmat studii de filologie romanică, licențiată a Facultății de Filologie a Universității din Cluj (1963 – 1967). A primit burse de studii la Iowa University (SUA) și Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

A debutat literar în revista „Tribuna” din Cluj – Napoca, semnând pentru prima dată cu pseudonimul Ana Blandiana.

În anul 1960 s-a căsătorit cu scriitorul Romulus Rusan (născut în 1935 – decedat în 2016).

În perioada 1964 – 1990 a publicat 40 de volume de poezie și publicistică, în țară și străinătate, din care 14 volume de poezie în limba română.

A fost interzisă pentru publicare în perioadele 1959 – 1964, 1985, 1988 – 1989, iar înainte de Revoluția din 1989 cărțile poetei au fost scoase din toate bibliotecile din țară.

Incluzând ultima apariție editorială, “Variațiuni pe o temă dată” (2018), Ana Blandiana a publicat de-a lungul timpului 30 de volume de poezie în limba română.

Volumele de poezie și proză au apărut în traducere, începând cu anul 1982, în numeroase țări din întreaga lume (Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franța, Olanda, Coreea de Sud, etc.).

A fost distinsă cu numeroase și importante premii: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București (1982), Premiul Internațional „Gottfried von Herder”, Viena (1982), Premiul Național de Poezie (1997), Premiul „Opera Omnia” (2001), Premiul Internațional „Vilenica” (2002), Premiul Internațional „Camaiore” (2005), Premiul special „Acerbi” (2005), Premiul „Poetul European al Libertății” (2016), Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin” (2018).

În luna mai 1990 a reînființat PEN Clubul Român, pe care l-a condus până în anul 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2001) iar în ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței), iar în aprilie 1995, a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.

Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016), membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Este cetăţean de onoare al municipiilor Sighet, Botoşani, Timişoara, Oradea; deţine decoraţia regală “Nihil Sine Deo”, Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Cavaler (2009), distincţia “Femei curajoase din întreaga lume” (Departamentul de Stat al SUA, 2014). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, Timişoara (2015), Doctor Honoris Causa al Universităţii UBB (Cluj, 2016), Doctor Honoris Causa al Universităţii “Dunărea de Jos” (Galaţi, 2016).

Salut, Sighet!




Ce am reușit să fac #stândacasă (Oana M. Mariș)

Sunt studentă. Locuiesc în Cluj-Napoca, orașul în care în fiecare minut al zilei ai ceva de făcut. De la parcuri la baruri, de la teatru la operă, evenimente în aer liber sau seri cu bere și jocuri de societate prin căminele studențești. E, am revenit acasă, la Sighet, unde lucrurile nu stau chiar așa. Pe lângă că nu se întâmplă mare lucru prin municipiul nostru, am mai primit și vestea că trebuie să #stămacasă.

Supărată, evident, îmi încep prima zi de auto-izolare la domiciliu. Netflix este un bun prieten de-al nostru, nu ne lasă la greu, iar tocmai de aceea i-am acordat multă atenție în prima zi. L-am răsfoit și am urmărit câteva filme interesante, apoi am început să mă plictsesc de ecranul laptopului și am decis să o stresez puțin pe sora mea mai mică. Surpriză! Avem multe în comun! La 16 ani ai ei este interesată de subiecte grele, precum religia și spiritualitatea, sistemul de învățământ, are o cultură generală bine pusă la punct pentru un copil de liceu și am fost șocată de logica argumentelor în discuțiile puțin mai aprinse. Copilul ăsta chiar are ceva de spus. Câștigul mi-a fost clar în prima zi de stat acasă.

Serile le petrecem în familie, vorbim mult despre noi și despre ce simțim, ce știm. Ne mai și certăm, dar virusul ăsta nu ne lasă să plecăm, să renunțăm la ideea finalității. Discuția trebuie să se termine undeva. Suntem nevoiți să ne rezolvăm problemele! Ce dezastru, nu? Mama are niște super-povești din copilărie, iar tata chiar e foarte amuzant. Ce de realizări! Virusul ăsta ne obligă să fim adevărați, să comunicăm real, să ne chinuim puțin ca să acceptăm că omul de lângă noi e diferit și are propriile opinii, idei, reguli de viață și valori. De asemenea, am avut timp să povestesc cu prietenii mei plecați în alte orașe sau țări, prieteni cu care nu m-am întâlnit de multă vreme, iar din cauza agitației de pană acum, nu am prea povestit. M-am uitat la multe documentare pe care am vrut să le urmăresc, am început o carte despre pictorul meu preferat, Vincent van Gogh, am ascultat muzică și am făcut yoga intens, nu o dată pe săptămână.

Când aveam ocazia să fac toate acestea dacă nu stăteam acasă? Până să fie nevoie să ne izolăm puțin, mergeam la facultate, munceam, activam într-un ONG și se presupune că mai aveam și viață socială. Eram mereu prinsă între cursuri, deconturi și postări pe Facebook. Odată cu asumarea responsabilității de a avea grijă de mine și de semeneii mei, a venit și doza de timp petrecut cu mine. M-am bucurat de fiecare minut de liniște. Mi-am băut cafeaua cu mama.. M-am reapucat de pictat. Am privit apusul de pe balcon și am dansat prin casă.

Sigur că îmi pare rău pentru ce se întâmplă la nivel mondial. Sunt o fire empatică, care suferă și pentru oamenii pe care nu îi cunoaște. Am tot respectul și toată admirația pentru cadrele medicale, armată, poliție, pentru oricine este la datorie și care are mare grijă de noi și de securitatea noastră. Îmi imaginez câte ore de nesomn s-au acumulat până acum, cât stres, câtă responsabilitate. Ei își fac treaba cât de bine le stă în putință și cred că cel mai bine îi putem ajuta stând acasă, cu familia. Dacă ei nu pot face asta, măcar să se bucure prin intermediul nostru. Faceți-o de dragul lor!

V-am spus multe despre mine și despre cum îmi petrec timpul. Știu că nu asta vă interesează, dar doresc să transmit pe această cale că în tot acest haos este și ceva pozitiv. Într-o lume fără timp, dintr-o dată am reușit să căpătăm prea mult. Îl putem valorifica, prin diferite metode care depind de interesele și nevoile fiecăruia.
Îndemn pe toată lumea să profite de această perioadă făcând tot ce nu a avut timp să facă până la hashtag-ul #stauacasă. Să ne bucurăm că ne numărăm printre cei sănătoși, care nu sunt în spitale, cu psihicul la pământ. Să citim, să ne uităm la filme și seriale, să gătim, să facem tot ce ne pică bine. Avem o mulțime de variante.

Planeta ia o pauză. Hai să luăm și noi!

Oana M. MARIȘ




Avem timp – Poeta Doina Rândunica Anton recită | VIDEO

Avem timp, oameni buni din Sighet!

Suntem acasă?
Suntem încă pe drumuri?
Suntem printre străini?
Nu pregetaţi să vă gândiţi cu dragoste unii la alţii,
Să vă faceţi planuri frumoase pentru planeta aceasta,
Pentru spaţiul şi timpul în care se vor ridica urmaşii noştri !
Eu sunt religioasă, cred în Sfânta Treime, cred în Sfânta Maică a lui Isus Hristos.
Aşa m-a crescut mama
Cu puterea faptelor de acum 2000 de ani.
Dar asta nu contează. Puteţi să credeţi în ce vreţi atâta timp cât vă priviţi semenii în ochi cu iubire, înţelegere, cu compasiune şi mai ales, şi dacă mai faceţi ceva important pentru ei.

Azi, pentru cei care învaţă să fie răbdători şi deschişi , vă propun un poem de Octavian Paler!

Doina Rândunica ANTON