Este destul de complicat să formulez o prezentare concisă a parcursului doamnei conf. univ. dr. Oana ANDREICA, de fapt o introducere la interviul pe care mi l-a acordat domnia sa.
Traseul doamnei conf. univ. dr. Oana Andreica a început la Sighet și, după absolvirea Școlii gimnaziale dar și a Școlii de Muzică din orașul natal, pașii o poartă în mod firesc spre Liceul de Muzică din Baia Mare. Urmează Clujul și Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, cu licență (2004), masterat (2006) și doctorat în muzică (2009, teza de doctorat – „Pertinenţa psihanalizei în investigarea estetică a creaţiei muzicale. Paradigma Mahler”). În continuare doamna Oana Andreica este profesor de pian în învățământul preuniversitar și, din octombrie 2006, intră în învățământul universitar (asistent la disciplina Muzicologie și secretar al Departamentuliui de Muzicologie) la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, unde va „parcurge” toate gradele universitare fiind, din septembrie 2020 conferențiar universitar la disciplinele Muzicologie și Semiotică Muzicală. Din iulie 2005, pentru o lungă perioadă, doamna Oana Andreica a fost secretar muzical al prestigioasei Filarmonici de Stat „Transilvania” din Cluj – Napoca, iar din anul 2024 este director al Consiliului Studiilor Universitare de Doctorat din Academia de Muzică „Gheorghe Dima”.
Din această scurtă prezentare nu pot să nu enumer câteva lucrări importante semnate de doamna Oana Andreica: „Artă şi abis. Cazul Mahler”, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, (2012), „Costin Miereanu and the Musical Labyrinth. Looking Through Converging Lenses”, în Sounds. Societies. Significations. Numanistic Approaches to Music, Springer International Publishing AG, (2017), „The Archetype of the Labyrinth. Signification and Metamorphosis. First Part – Theoretical Background”, in Musicology Papers, Cluj-Napoca: MediaMusica, Vol. 30 No. 1, (2015), „When Space Meets Time or the Paradox of Costin Miereanu’s Musical Labyrinth”, in Semiotics 2014: The Semiotics of Paradox, Yearbook of the Semiotic Society of America, Edited by James Pelkin, print & online, „The Pastoral in Adrian Pop’s Vocile nopţii/Les voix de la nuit”, în Musicology Today: Journal of the National University of Music Bucharest, (2023), „Pastoral in Sting’s ‘Fields of Gold’”. În Dario Martinelli, Here Comes the Sign, Cham: Springer, (2025), „Expression of Nostalgia in George Enescu’s Impressions d’enfance”. În Translating Human Inner Life In and Between the Arts. A Semiotic Approach to the Emotions and the Process of Translation. Ed. Malgorzata Gamrat. Bloomsbury Publishing, (2025) etc.
Pentru a completa – evident, doar într-o mică măsură – imaginea carierei d-nei conf. univ. dr. Oana Andreica am mai selectat pentru cititori și câteva articole/studii publicate în reviste din fluxul ştiinţific international, dintre zecile, poate sutele publicate: „Minimalist Orientations in Romanian Music: Corneliu Dan Georgescu and the Concept of ‘Archetypal Monotony.’ ”, Contemporary Music Review, 1–20, (2025), „Expression of Nostalgia in George Enescu’s Impressions d’enfance”. În Translating Human Inner Life In and Between the Arts. A Semiotic Approach to the Emotions and the Process of Translation. Ed. Malgorzata Gamrat. Bloomsbury Publishing, (2025), „Muzicologul Cornel Ţăranu: preocupări, direcţii şi stil”. În Componistica românească – Focus (2024), „Atitudini moderniste în creaţia compozitorilor clujeni. Două studii de caz: Cristian Bence-Muk şi Adrian Pop”. În Genurile de trio şi cvartet instrumental în România între 1950-2020. Ediţie îngrijită de Florinela Popa. Bucureşti: Editura UNMB, (2024), „Nostalgie pentru o lume pierdută: Concertul nr. 2 pentru pian de Ede Terényi”, în Genul concertant în România între 1955-2020, Ediţie îngrijită de Florinela Popa, Bucureşti, Editura UNMB, (2022), „Costin Miereanu and the Musical Labyrinth. Looking Through Converging Lenses”, în Sounds. Societies. Significations. Numanistic Approaches to Music, Springer International Publishing AG, (2017) etc.
Indiscutabil, vorbim despre o carieră universitară remarcabilă.
Pentru a afla mai multe informații despre activitatea profesională a doamnei conf. univ. dr. Oana Andreica demarăm discuția noastră cu fireasca serie clasică de… întrebări și răspunsuri.
Ion Mariș (I.M.): Doamnă conf. univ. dr. Oana Andreica, în ce fel v-a influențat orașul natal – deși ați petrecut la Sighet o perioadă relativ scurtă – parcursul artistic și… sensibilitatea muzicală?
Oana Andreica (O.A.): În primul rând, doresc să vă mulţumesc pentru acest interviu. Sighetul rămâne, pentru mine, „acasă”, chiar dacă am plecat foarte devreme, la vârsta de 14 ani. Dar acolo am început, în paralel cu studiile de la Liceul Pedagogic şi pianul la Şcoala de Muzică. În acei ani mi s-au format disciplina şi rigurozitatea în muncă. Timpul trebuia să fie foarte bine împărţit între ce aveam de făcut pentru şcoală şi studiul la pian, care impunea cel puţin două ore pe zi. Decizia să urmez un liceu de muzică a venit relativ târziu, cu puţin timp înainte de admiterea în clasa a IX-a. În fapt, voiam să urmez profilul de informatică, dar ceva s-a întâmplat în mintea mea şi m-am răzgândit literalmente de pe o zi pe alta. Poate că toate îndemnurile pe care le primisem ani de zile de la mai mulţi profesori – să optez pentru o pregătire muzicală, care nu era la îndemâna oricui – să se fi sedimentat în inconştient şi să mă fi determinat să merg pe calea aceasta. Nu ştiu… rămâne unul dintre acele lucruri care nu pot fi explicate raţional, dar care au menirea să-ţi schimbe radical cursul vieţii.
În ce priveşte sensibilitatea pentru muzică, cred că un rol fundamental l-au avut înregistrările pe care le aveam acasă. Tata se preocupase să cumpere foarte multe discuri, pe unele dintre ele le ascultam în buclă, nu mă puteam sătura. Nu erau doar de muzică clasică, multe dintre ele erau cu cele mai cunoscute trupe pop-rock ale anilor ’60-’80, ca The Beatles, Queen, Deep Purple, Led Zeppelin şi Bon Jovi. Dar aveam, evident, şi Vivaldi, Bach, Beethoven, Schumann, Brahms şi foarte mulţi alţii. În perioada aceea mi s-au format gusturile muzicale şi filtrul pentru a putea cerne ce e de valoare şi ce e un capriciu de moment al preferinţelor publicului.
I.M.: Există amintiri din Sighet care v-au marcat profund și care se regăsesc, într-o formă sau alta, în „bagajul” dumneavoastră?
O.A.: Bineînţeles. Îmi amintesc cu foarte mult drag de profesorii mei preferaţi, ca dna. prof. Odarca Bout (limba română), dl. prof. Gheorghe Gherasim (matematică), colectivul de la Şcoala de Muzică. De la ei am învăţat să fiu onestă cu mine însămi în pregătirea mea şi, mai ales, să fiu pasionată de ce mi-am ales. Ei au fost pentru mine modele de seriozitate şi competenţă, profesori dedicaţi pe ale căror învăţături le duc cu mine constant de atunci.
Mai important decât atât, duc cu mine toate experienţele unei copilării liniştite şi echilibrate, într-o familie pentru care educaţia copiilor a fost dintotdeauna scopul cel mai important. Acei ani mi-au dat tot ce am avut nevoie ca apoi să mă descurc singură odată ce am plecat.
I.M.: Studiile universitare le-ați absolvit integral în România. Nu v-a tentat – pentru studii dar și pentru o carieră/ job – o „evadare” în alte țări mai bine poziționate, comparativ cu România, în domeniul muzicii culte?
O.A.: Ba da, desigur că m-a tentat. De altfel, tot anul IV l-am urmat în Germania, mulţumită unei burse Erasmus. Apoi, când deja eram angajată la Academia de Muzică, două burse DAAD mi-au dat şansa unor stagii de cercetare la Institutele de Muzicologie din Berlin, respectiv München. Însă definitoriu în decizia mea de a rămâne în România a fost faptul că, imediat după absolvire, am primit seminarii de muzicologie la Cluj. Era o şansă foarte preţioasă, la care nici nu îndrăznisem să visez. România încă nu era parte din Uniunea Europeană şi nu exista aceeaşi libertate de mişcare pe care o avem astăzi. Ideea de a pleca din ţară cu orice scop nu a fost pentru mine o opţiune şi eram conştientă că oportunitatea pe care mi-o oferise Academia de Muzică, de a preda întocmai disciplina care dădea numele specializării pe care o urmasem, putea fi cu greu egalată oriunde altundeva. În plus, aveam să fiu şi secretar muzical al Filarmonicii din Cluj, iarăşi, o poziţie privilegiată şi un loc de muncă ce se potrivea perfect cu profesia mea.
După adererea la UE, şansele să călătoresc în interes profesional s-au înmulţit exponenţial de-a lungul anilor. Turnee, conferinţe, documentare în biblioteci, cursuri predate în universităţi din străinătate – toate astea îmi confirmă acum că decizia luată în urmă cu mai bine de douăzeci de ani a fost cea optimă pentru cariera mea.
Altfel, eu rămân un om al valorilor europene şi mă nelinişteşte situaţia politică actuală, sper că România nu va alege o cale a izolării şi reîntoarcerii într-un trecut privit într-un mod complet distorsionat. Nu am „evadat” până acum şi nici nu vreau să ajung să regret asta.
I.M.: Ce v-a oferit muzica și ce simțiți că mai aveți de „descoperit” prin ea?
O.A.: Mi-a oferit apartenenţa la o „breaslă” privilegiată, ca tot ce ţine de artă şi cultură. De asemenea, accesul nemediat la produsele cele mai înalte ale minţii omeneşti. Cu cât ajungi să înţelegi tot mai în adâncime un limbaj aşa de particular cum este cel muzical, cu atât mai uimit rămâi că el a fost posibil datorită unor genii pe care le-a dat omenirea, creatori care au gândit mult înaintea vremurilor lor, care nu s-au temut să împingă limitele acolo unde nu ajunsese încă nimeni şi care, prin asta, au determinat cursul istoriei. De descoperit încă mai sunt multe, e un tip de fascinaţie care nu se epuizează niciodată. Uneori, când mă pregătesc pentru câte un curs sau scriu un articol, am o bucurie de copil să găsesc ceva într-o partitură care îmi „vorbeşte” despre spiritul timpului în care ea a fost scrisă sau despre anumite situaţii din viaţa celui care a compus-o. E un teritoriu, spus simplu, infinit.
I.M.: Aveți un compozitor sau o lucrare de care vă simțiți în mod special apropiată? De ce?
O.A.: E greu de ales, dar l-aş numi pe Gustav Mahler. E un compozitor de care mă ocup, cu pauze mai mici sau mai mari, de douăzeci de ani, încă de pe vremea studiilor de doctorat. Când am ascultat prima dată o simfonie a lui (mai precis, a patra), cândva prin anii de facultate, am rămas realmente buimăcită de contrastele foarte abrupte care-i sunt caracteristice. De pildă, alătură fără rezerve momente de cel mai impresionant rafinament şi lirism cu muzici banale, de stradă, considerate triviale. Nu înţelegeam ce determinase astfel de alegeri fără precedent în muzica de tradiţie austro-germană, căreia îi aparţineau nume ca Mozart, Beethoven, Brahms. Dar când am început să mă documentez, am realizat că nu făcea altceva decât să traducă muzical întocmai acele ciocniri de culturi diferite care alcătuiau Imperiul Austro-Ungar şi, mai mult decât atât, acea stare de extremă agitaţie fin-de-siècle care avea să ducă la prăbuşirea violentă şi traumatică a lui. A fost cea mai bună lecţie pe care am putut-o primi despre cum muzica este, în fapt, oglinda istoriei şi a societăţii în mijlocul cărora ia fiinţă.
I.M.: Ce valori încercați să transmiteți studenților dumneavoastră, dincolo de competențele… „tehnice”?
O.A.: Întocmai ce mi-au transmis mie mentorii mei: respect faţă de profesie, curiozitate continuă şi, mai ales, sinceritate faţă de mine însămi. Până la urmă, astea sunt lucruri care ar trebui să ne ghideze pe toţi, indiferent ce alegem să facem în viaţă. Doar că o cale ca muzica le cere într-un mod special, aici nu prea poţi să trişezi pe termen lung. Iar dacă ţi-ai asumat rolul de profesor, cu atât mai puţin. Studenţii simt imediat dacă vii nepregătit, dacă nu-ţi pasă de cum te ocupi de educaţia lor, dacă încerci să păcăleşti timpul cât durează cursul. În cele din urmă, te taxează. Însă dacă tu faci tot ce ţine de tine să le fii un model care să-i inspire, vei avea mulţumirea să-i vezi devenind, la rândul lor, specialişti care vor contribui mai departe la acest domeniu atât de cuprinzător şi interesant cum e muzicologia.
Dar mai ţin în mod deosebit să le transmit şi o serie de valori pe care le consider esenţiale: libertatea de gândire, toleranţa, atenţia la ce se întâmplă în jurul lor şi la ce aleg în momentele de cumpănă. Pe cât posibil, îi îndemn să meargă şi în străinătate să studieze cu Erasmus, să vadă alte ţări, alte şcoli, alţi studenţi, să trăiască experienţe care, la vârsta atât de frumoasă pe care o au, să-i ajute să îşi construiască cel mai bun drum posibil. Când văd că se întâmplă asta, satisfacţia să ştiu că am avut şi eu o oarecare contribuţie e nemăsurată.
I.M.: Ce sfat le-ați oferi tinerilor care își doresc o carieră în muzică?
O.A.: Să fie mândri de faptul că ei sunt printre cei răspunzători de frumosul care ne înconjoară. Să facă totul cu sens şi încrederea că sunt parte a unei lumi foarte privilegiate.
I.M.: Care sunt cele mai mari provocări în educația muzicală universitară astăzi?
O.A.: Aceleaşi ca, în general, în toate ştiinţele umaniste: să-ţi demonstrezi permanent rolul şi utilitatea într-o societate orientată către profit imediat şi cuantificabil în termeni economici. În artă nu ar trebui să privim lucrurile în acest fel. Aici este vorba de beneficii de cu totul alt tip, pe termen mult mai lung şi care ţin de o gândire şi un fel de a vedea lumea de cel mai avansat şi sofisticat nivel. Dacă îţi cultivi permanent aceste atribute, nu vei putea fi prea uşor manipulat în nişte timpuri în care acest lucru se face incredibil de agresiv. Cu alte cuvinte, îţi vei forma gândirea critică, o sintagmă pe care întâlnim peste tot în discursuri, dar o însuşire pe care riscăm tot mai mult să o pierdem dacă nu o preţuim îndeajuns. Educaţia muzicală nu presupune că înveţi doar muzică. Ea te pune faţă în faţă cu istoria, cu literatura, filozofia, antropologia, sociologia şi cu multe alte domenii, iar asta îţi formează o perspectivă stratificată şi sensibilă la tot ce se petrece în jur.
I.M.: Să mai revenim un pic la Sighet. Ce rol credeți că au personalitățile din țară și din diaspora, originare de aici, în promovarea imaginii orașului la nivel național și internațional?
O.A.: Inevitabil, toţi suntem reprezentanţi, sub o formă sau alta, a locurilor din care provenim. Sighetul este un oraş mic, însă a dat, de-a lungul timpului, o serie de oameni foarte valoroşi care dau măsura unui loc important ca istorie şi educaţie. Mă bucur să văd că e un oraş căutat de turişti, mulţumită Memorialului şi tradiţiilor care s-au păstrat atât de bine în zonă.
I.M.: Cum credeți că poate muzica să contribuie la celebrarea identității unui oraș precum Sighetu Marmației?
O.A.: Muzica este unul dintre cei mai buni ambasadori, oriunde mergem în lume. În ce priveşte strict Sighetul, o spun fără rezerve că, la nivel muzical, oraşul se identifică cu Şcoala de Muzică şi concursul de interpretare instrumentală pe care l-a iniţiat acum peste 30 de ani. Mulţi colegi din Cluj şi din ţară, când aud că sunt din Sighet, îmi spun imediat: „Am fost şi eu acolo, la concurs.” E pentru mine o mare satisfacţie, cu atât mai mult cu cât tatăl meu (n.r. prof. Nicolae Paraschiv) a fost „părintele” acestei competiţii. Şi mai mult mă bucur să văd că el continuă şi sub actuala conducere. E o calitate să ştii să duci mai departe ce au făcut înaintaşii tăi, să construieşti pe zidurile fortificate de ei în loc să distrugi şi să o iei iar de la zero.
I.M.: Dacă ar fi să propuneți un concert/ program muzical aniversar pentru Sighet, cum ar arăta programul ideal?
O.A.: Aş merge pe reţeta care funcţionează întotdeauna: muzică românească alăturată unor capodopere din repertoriul european. Ce anume, concret, îmi e greu să spun, pentru că detaliile acestea ţin deja de resursa umană pe care o ai la dispoziţie.
I.M.: Credeți că evenimente precum „Sighet 700” pot influența interesul tinerilor pentru cultură și artă? În ce mod?
O.A.: Desigur că pot influenţa, dar în măsura în care se oferă şansa unor manifestări culturale alese atent, pe criteriul valorii, nu al gustului personal al celor cu putere de decizie. Cu cât tinerii sunt mai expuşi la cultură de calitate, cu atât mai ascuţit le va fi simţul critic. Vor învăţa să aprecieze frumosul, dreptatea şi libertatea într-o lume care e tot mai haotică şi imprevizibilă.
I.M.: Cum vedeți evoluția vieții culturale/ muzicale din Sighet și ce potențial credeți că are pentru viitor?
O.A.: Potenţial a existat în Sighet dintotdeauna, nu asta este problema. În ce priveşte evoluţia vieţii culturale, e nevoie de bani investiţi în ea, deci de voinţă politică. Accesul la cultură nu ar trebui să fie negociabil. Câtă vreme cei de la cârmă înţeleg că, pentru dezvoltarea unui oraş, componenta aceasta este fundamentală, atunci vor şti să trateze cultura cu importanţa pe care ea o merită. E nevoie să asfaltezi străzi, să consolidezi şi renovezi clădiri, să faci parcuri şi străzi pietonale, dar e la fel de nevoie să oferi oamenilor o viaţă bogată şi sufleteşte.
I.M.: Vă mulțumesc pentru interviu și vă rog să transmiteți un mesaj comunității din Sighet, cu ocazia aniversării celor 700 de ani de la atestarea documentară!
O.A.: La mulţi, frumoşi şi minunaţi ani! Vă doresc să rămâneţi întotdeauna preocupaţi de educaţie, istorie, cultură şi artă şi să ţineţi strâns aproape valorile pe care se fundamentează o comunitate închegată şi sănătoasă moral!
Ion MARIȘ
