Spre marea noastră surpriză am fost înștiințați de către domnul profesor de desen și pictură Zolopcsuk Pal Robert, autor a numeroase studii și articole publicate pe diverse teme legate de monumentele arhitecturale sighetene de patrimoniu, membru de onoare în comunitatea noastră, participant activ la toate evenimentele, sărbătorile, bucuriile și necazurile noastre, că întâmplător, a descoperit portița din fier forjat a fostei sinagogi Beit Hakneset Hagadol din Sighetu Marmației, montată la intrarea unei case de locuit undeva la marginea orașului.

Beit Hakneset Hagadol, inițial construită din lemn în anii 1778-1779 și reconstruită din piatră între anii 1834-1836, cunoscută tuturor sub numele de „Sinagoga Mare”, a fost sinagoga congregației ultra-ortodoxe conduse de dinastia rabinică a familiei Teitelbaum. Pal Robert Zolopcsuk: Gardul din fața sinagogii a fost realizat cu minuțiozitate, acordându-se atenție sporită calității lucrarii. Azi, din impozanta clădire a sinagogii a rămas doar o parte din acest gard, din volumul „SIGHETUL MARMAȚIEI”, editura Valea Verde, 2012, pagina 25. Dintre cele 6 sinagogi care au funcționat în orașul nostru înainte de marea tragedie a Holocaustului aceasta a fost cea mai mare, motiv pentru care a fost desemnată de către autoritățile horthyiste ca punct de adunare a populației evreiești. În sinagogă erau înghesuiți câte 3000 – 3400 de bărbați, femei, copii și persoane în vârstă aduși din ghetouri și ținuți închiși zile întregi înainte de a fi duși și îmbarcați în vagoanele de marfă, la gara din localitate, în zilele de 16, 18, 20 și 22 mai 1944, cu câteva luni înainte de intrarea în oraș a trupelor românești și sovietice eliberatoare, mai exact, la data de 18 octombrie 1944. Înainte de retragerea trupelor fasciste, sinagoga a fost distrusă prin incendiere și, ulterior, complet demolată. Pe locul respectiv, s-a ridicat un monument închinat memoriei celor deportați, întregul obiectiv devenind proprietatea Statului Român, un loc de aduceri aminte, comemorări și pelerinaj, fiind de repetate ori vizitat de însuși Elie Wiesel, fiul și nepotul acestuia, precum și de numeroși descendenti ai celor deportați, personalități de seamă, ambasadori, turiști etc.

Dintre toate elementele de construcție a rămas doar gardul din zidărie cu segmente din fier forjat, cu o poartă principală de acces în dreptul intrării în templu și o portiță situată în partea stângă. Actualmente, pe terenul situat lângă acel munument, retrocedat congregației conduse de dinastia rabinică a familiei Teitelbaum, se construiește o nouă sinagogă cu două nivele, la parter o mikva, bucătărie kasher, sala de mese și alte numeroase spații cu diverse utilități, iar la etaj va fi templul. Din câte se știe, aceasta este singura sinagogă aflată în construcție în întreaga Europă.

Domnul președinte Lieberman David împreună cu câțiva dintre conducătorii comunității noastre au demarat imediat recuperarea obiectului pentru a fi montat înapoi la locul de unde fusese luat (cuvântul mai potrivit este „furat”) în urmă cu vreo 40 de ani cu ocazia unor lucrări de construcție din imediata vecinătate a fostei sinagogi. În locul portiței originale s-au sudat niște bucăți cârpite din tablă și bare ruginite care, din fericire, măcar împiedicau intrarea necontrolată în curtea fostei sinagogi. Să nu vă imaginați cumva că, în ciuda evidenței acestui furt, portița a fost recuperată și montată la locul ei fără nici o problemă. În urma denunțului depus la poliție, însoțit de imaginile absolut incontestabile ale provenienței obiectului furat, pe calea legilor în vigoare, desigur că nu s-a întâmplat absolut nimic. Am fost doar sfătuiți să ne adresăm instanțelor judecătorești pentru a-i obliga pe „proprietarii” obiectului să binevoiască să-l returneze. Asta ar fi însemnat inițierea unui proces în instanță, cheltuieli peste cheltuieli, amânări și executare silită în cazul în care am fi câștigat procesul. Așa că, în loc de complicațiile respective, fără nici un ajutor din partea vreunei autorități, noi, Comunitatea Evreilor din Sighetul Marmației le-am confecționat o portiță nouă hoților, astfel încât, cea originală a ajuns înapoi la locul ei.

Petru GANZ

Sighetu Marmației (Cât îi Maramureșu’/ Nu-i oraș ca Sighetu’, cum zicem noi) a fost punctul de plecare pentru multe destine împlinite și pentru multe personalități. În mod sigur, anii de acasă, din familie dar și din școala și comunitatea din arealul inițiatic, contribuie la formatarea profilului spiritual al oricărei ființe umane.

Trebuie să recunosc cu încântare că sunt beneficiarul unei prietenii rarisime, bazată pe o „chimie” predestinată, prietenie conservată fără sincope până azi, când ne oprim pentru un scurt respiro, lângă o bornă semnificativă. Cu Alexandru (Sandu) Ozunu, profesorul universitar doctor, am consolidat – în mod special – prietenia pe viață.

Am petrecut 12 ani de școală (primară, generală și liceu) împreună. Aproape toți anii am fost colegi de bancă. Mai mult decât atât, am avut o pasiune comună: scrisul, poezia. Și totuși, ironia sorții, am devenit… ingineri!

Am avut o perioadă din viața noastră – când ne formam pentru acomodarea la epoca omului „multilateral dezvoltat” – visuri interzise, revolte adolescentine, bravade „inexplicabile”, gânduri îndrăznețe dar, totuși, ne-am dorit să identificăm, într-o societate „egalitaristă”, un drum… onorabil!

Într-o societate „închistată”, nu foarte tolerantă, protejați de zeul Phoebus – Apollo, ne-am găsit refugiul în micile escapade boeme ale anilor ‘70. Copii fiind, l-am urmat pe Eminescu fără reticențe și am îndrăznit, în public, într-un demers de revoltă juvenilă (o, tempora!), să declamăm interzisa „Doină” cu un patos incredibil, determinând mici unde de șoc, la poalele Solovanului martor.

Nu ne temeam de nimic și, pe lângă îndeletnicirile firești, cotidiene, găseam timp pentru discuții generate de emisiuni „ilegale”, difuzate din Occident, să comentăm literatura interzisă și chiar să ne vedem mari deturnători de sisteme sociale. Ne-am petrecut mult timp comentând mai ales evenimentele artistice ale timpului, povestindu-ne pasiunile poetice care cuprindeau o pleiadă de nume grele pentru noi, de la Blaga, Bacovia, Baudelaire, Esenin până la Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Anatol Baconsky și multe alte personalități mai mult sau mai puțin… permise.

Am avut polemici utile cu, și datorită profesorilor noștri de limba română și, mai ales, în ciuda acelor ani amenințători, ne-am exprimat – în cercul nostru strâmt dar viu – fără frică părerea, sentimentele, percepțiile. Am iubit și matematica și fizica dar și limbile străine – franceza și engleza – pe care le studiam cu încredere și speranța că prin cultura generală ni se vor deschide nebănuite porți. Cred că nu am exagerat cu învățatul dar profesorii noștri, extraordinari, au avut darul să ne apropie – prin pasiunea și dedicarea lor altruistă – de materiile predate.

Da, aș putea reda zeci și sute de amintiri comune, pe care le-am trăit împreună cu Alexandru Ozunu, aș putea să vorbesc despre frontul comun pe care-l făceam când aveam în vizor țintele noastre predilecte, despre prieteniile discrete cu tinerii „tovarăși” profesori mai puțin conformiști. Voi mai aminti de participarea noastră la două cenacluri literare pe care le-am înființat, unul la școala generală și altul la liceu și, în mod special, despre primele „roade” culese la Festivalul „Laude-să Omul și Țara” (precursorul actualului Festival Internațional de Poezie de la Sighet) în doi ani consecutivi, 1977 și 1978.

Pe bună dreptate, pentru toate generațiile, anii de liceu sunt o platformă vibrantă de pe care tinerii, adolescenții, își iau zborul în toate zările. Unii rămân la un zbor razant, alții cad, unii se înalță spre amețitoare înălțimi, alții se opresc definitiv. Am cunoscut și am văzut toate tipurile de „zboruri”. La Liceul „Dragoș – Vodă”, cel mai bun liceu din Sighetul nostru drag, am fost într-o clasă de reală, având colegi deosebiți, serioși, convinși că doar prin educație putem să ne „controlăm” destinul. Iar unul dintre performerii clasei noastre este, indiscutabil, Alexandru Ozunu.

Prietenul meu Alexandru (Sandu) Ozunu a avut întotdeauna o afinitate maximă pentru performanță, dorința de-a își asuma cu îndrăzneală obiective provocatoare. Și-a reconfigurat drumul după examenul de admitere la facultate, din anul de grație 1980, alegându-și chimia pentru a se bate cu armele științei într-o lume strict… tehnică. A fost anul în care am abandonat adolescența în amintiri cuprinse-n poeme secrete și ne-am fixat domicilii temporare în marile centre universitare din țară.

Am devenit amândoi ingineri și se părea că vom rămâne – definitiv – prizonieri într-un sistem rigid, controlat foarte atent de paznicii războiului rece, fără posibilitatea de-a ne dezvălui resursele creative interioare. După absolvirea Institutului Politehnic din București (1986), Alexandru (Sandu) a fost repartizat pentru stagiatură la Turda, eu am absolvit la Cluj și m-am întors acasă, la Sighet. Am continuat să păstrăm legătura, atât în studenție cât și după intrarea în… câmpul muncii, dar la un nivel mult mai redus.

Și totuși, lumea aceea nu ne cuprindea, era prea… mică!
După schimbarea de regim din anul 1989 și dispariția constrângerilor „ideologice”, a barierelor vizibile și invizibile, posibilitățile profesionale au venit în avalanșă. Alexandru Ozunu a început să-și construiască o carieră impresioantă, pe care o urmăream din Nord de țară, din capitala Maramureșului Istoric, dintre munți. Am văzut cum Alexandru Ozunu se îndreaptă, după scurte alte opriri, spre cariera universitară: doctorat, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj – Napoca, lector, conferențiar, profesor universitar, etapele s-au succedat meritocratic, completate cu multe proiecte europene, cursuri și inițiative importante în mediul academic clujean.

A fost unul dintre fondatorii Facultății de Mediu din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj – Napoca și, îmi mărturisea într-un interviu pe care mi l-a acordat în anul sărbătoririi Centenarului liceului nostru drag: „Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate.” (https://www.salutsighet.ro/interviu-prietenul-meu-de-o-viata-sigheteanul-decan-autor-ion-maris/)

Șirul realizărilor prietenului meu cuprinde multe volume tipărite, sute de articole și studii apărute în publicații de specialitate, zeci de conferințe pe toate meridianele lumii, multe stagii și schimburi internaționale de experiență. Cunoscându-i parcursul, fiind mereu informat despre superba evoluție profesională, am sentimentul că am fost favorizat de destin ca să fiu părtaș la o ascensiune deosebită, să pot povesti din interiorul vieții lui despre el, despre noi, despre visuri și împliniri.

Valoarea fostului meu coleg de liceu Alexandru Ozunu a fost confirmată și de funcțiile (administrative) pe care le-a deținut în cadrul facultății, prodecan, decan (două mandate, în perioada 2012 – 2020) dar, mi-a destăinuit, pe la mijlocul anului trecut, a hotărât să reducă turația „vehicolului” profesional – academic pe care l-a strunit ferm în cariera lui. S-a decis să-i lase și pe tineri să se implice, să crească, iar el să se dedice și unor „fapte” de suflet. Poate așteptatul volum comun („bicefal”) de poezie pe care-l „discutăm” de mulți ani va găsi nișa, timpul potrivit, pentru a fi oferit publicului.

Realizez, scriind despre prietenul meu, că am căzut și eu în păcatul biografului pragmatic, concentrat pe jaloanele tehniciste, de performanță, fiind prea puțin sentimental, subiectiv, așa cum șade bine unor iubitori de poezie. Fără discuție, în prim plan sunt realizările lui pe palierul științei, nu puteam să divaghez și să fiu inadecvat timpurilor noastre.

Recunosc, aștept următoarele ocazii, în sperața că vom mai avea mai mult timp pentru sufletul nostru, că mă gândesc la câteva proiecte literare pe care sper să le putem „implementa”, cu sufletul și gândul la anii care ne-au marcat, pentru a dezvălui mai mult din cotloanele zbaterilor…. imateriale.

Dar acum, aici, la această primă „bornă” aniversară, sunt „constrâns” de sustenabilele succese ale profesorului universitar doctor inginer Alexandru Ozunu, în domeniul lui profesional de activitate, doar să punctez, să fiu extrem de succint!

Așadar, prietene, ai ales traseul maxim, din Sighet spre Capitală – unde ai făcut popasul pentru fixarea temeliei inginerești – pe care ai construit cu încredere și devotament o carieră onorabilă, ai perseverat și ai „modelat” dezastrele printr-o „pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate”. Sunt convins că Alexandru Ozunu s-a dedicat profesiei mult peste nivelul așteptărilor, a pretențiilor și s-a focalizat imperturbabil pe domeniul care va marca – probabil – configurația secolului XXI: ingineria mediului.

Ce-ți poți dori mai mult, Alexandru – Sandule?!… Ești în top! Iar eu pot spune mai mult/ multe?!… Nu are niciun sens, puteți/ putem găsi pe toate platformele virtuale informații despre Alexandru Ozunu iar eu nu pot „plusa” cu noutăți. Mă opresc, acum, aici!… Știu că Alexandru (Sandu) va continua – nehazardat – munca ce l-a consacrat, dar, se va „îndrepta” și spre pasiunile extraprofesionale pentru a rămâne mereu tânăr!

Sunt pregătit să descifrez – acolo unde va fi posibil – proiectele ce vor urma de mâine încolo! Sunt pregătit să-i „comentez” și următoarele… borne! Borne mai solide, mai vizibile!

Să ne vedem mereu, cu bine, prietene, să ne-nfruntăm viguroși anii ce vin, să ne desăvârșim în poemul vieții!

Ion MARIȘ

(text publicat în volumul Mediul ca risc și urgență/ Environment as risk and emergency, Editura Valea Verde, 2021)

Într-o încercare permanentă şi absolut necesară de a se reinventa, sau cel puţin de a-şi regândi graniţele, Biblioteca vine în întâmpinarea cititorilor săi şi le dă o nouă valenţă, aceea de utilizator, în sensul larg al cuvântului.

Vorbim azi despre copiii cu vârsta cuprinsă între 10 şi 14 ani, care sunt invitaţi cu drag să ia parte la „Proiectul naţional CODE Kids – Copiii fac coding în bibliotecile publice”, implementat de Fundaţia Progress România, în colaborare cu Simplon România şi finanţat de Fundaţia Româno-Americană, cu sprijinul oferit de reţeaua de biblioteci publice din ţară, Orange, Société Générale, Institutul Aspen România şi CEZ România.

Este un proiect care se derulează deja de câţiva ani, în care copiii înscrişi la bibliotecile oraşelor lor, pasionaţi de IT, robotică, tehnologie şi artă digitală, se pot familiariza gratuit cu aplicaţii în care învaţă cum să creeze jocuri pe calculator, cum să realizeze animaţii şi afişe tematice în programe speciale şi multe alte lucruri.

Proiectul este gândit să se desfăşoare în cadrul unor cluburi locale de coding, care să funcţioneze în spaţii oferite de bibliotecile publice, cluburi în care copiii să fie îndrumaţi de un adult voluntar, specialist IT. Dar dată fiind situaţia actuală, cel puţin în perioada imediat următoare, acest proiect se va desfăşura online – fiecare copil membru al clubului de coding din oraşul său va accesa o platformă online, acolo unde va afla ce are de făcut şi va fi îndrumat şi ajutat de persoane competente din proiect. Dar mai multe detalii la momentul potrivit.

Tot ceea ce trebuie să facă cei interesaţi este să se înscrie la bibliotecă (dacă nu sunt deja înscrişi) şi să trimită un email la adresa [email protected] cu numele complet şi solicitarea de a face parte din clubul CODE Kids Sighetu Marmaţiei, urmând ca noi să vă contactăm ulterior şi să vă spunem care sunt paşii de urmat.

Un lucru ar mai fi de menţionat, acest proiect răsplăteşte atât performanţa cât şi prezenţa, periodic se desfăşoară concursuri naţionale, unde copiii pot câştiga premii deosebite. Un motiv în plus aşadar să deveniţi membri ai clubului nostru de coding, la #bibliotecafrumoasă.

Pentru mai multe detalii despre proiect, accesaţi http://www.progressfoundation.ro/coding/
Pentru alte noutăţi, intraţi pe pagina de facebook a proiectului https://www.facebook.com/CodeKidsRomania/

Comunicat de presă
Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”

Editura Valea Verde din Sighet (coordonator Ion Mariș) propune cititorilor un interesant volum „Mediul ca risc și urgență/ Environment as risk and emergency”, dedicat profesorului univ. dr. ing. Alexandru Ozunu, la împlinirea vârstei de 60 de ani.

Volumul, bilingv (română și engleză), ce totalizează un număr de 416 pagini, cuprinde mesaje, gânduri, articole semnate de prieteni, colaboratori, cadre universitare din România dar și din multe alte țări ale lumii.

Salut, Sighet!

Palatul Culturii din Sighet, construit între anii 1912 – 1913, a fost până în anul 1938 destinat strict activităților culturale din oraș. În anul 1938, guvernul României, condus la acea vreme de Armand Călinescu, donează Palatul Culturii Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului (înființată în acel an), care-l folosește până în anul 1940.

Fotografia reprodusă în acest „Album retro” este realizată în perioada respectivă (1939 – 1940) când în proximitatea Palatului a fost ridicată și o clopotniță.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Stă sus printre luceferi și stele cu
ochii în șapte să

păzească versul ce zburdă din
filă în filă din caiet în caiet
din editură în editură din
mânâ în mână cum
aleargă în goană calul lui
harap-alb în goană când el strigă precum
o domniță la ananghie cu
părul lăsat până în călcâie
și cu rochia scurtă până la genunchi
căci spânul aleargă printre casele oamenilor
și oferă cărbuni copiilor nevoiași și
se strâmbă la oamenii bolnavi și se
plimbă din susul în josul străzii
și intră pe geam și deschide ușa ca să
aerisească în casa întreaga și
iese prin horn ascultând cu ochii și văzând cu urechile
fiecare mișcare și faptă rea ca să
poată răsplăti fiecare copil cu o joardă
iar poetul se miră de mișcarea ritmică a
stihurilor ce dansează tango și trec în
tandem trecerea de pietoni de la
colțul purgatorului dintre carul mic și carul mare
ca să ajungă tot mai aproape de stele și
să ajungă tot mai mult în mințile oamenilor și
să șadă în dreapta tatălui de vers
lângă eminem al veacului de nesfârșit
care cunoaște ordinea fiecărei litere și a
fiecărui sunet

căci cu eminescu a început poezie
căci prin eminescu nu se va sfârși
căci cu eminem al poeziei
poezia se cunoaște de la sunet până la vers
și se întinde spre sorii zilei de apoi

***
De-am fi fost luați de crivăț
și aduși captivi în

timp cu gratii ca la temnița cea mai mare din lume cu
un nume ciudat pe care îmi e
destul de greu să îl pronunț cum
dorothy gale a rămas captivă cu totto chiar cu
totto chiar cu totto în
în tărâmul de basm ca în
albă-ca-zăpada sau nu
mai știu ce basm era nu
îmi mai aduc aminte și chiar de
mi-aș aduce nu aș mai putea să
îi pronunț numele căci m-a
oripilat de-a dreptul cu
cu soarele care răsare de la vest la est cu
oamenii de zăpadă care fac oameni cu
oasele de la dinozaurii care
cred că au murit și dacă nu poate s-au
îmbrăcat în rochii și smochinguri să
meargă la nuntă în paleolitc
și și
de am fi privit cu coada ochiului înțepat către
adulții din noi sau adulții din curtea inimii vecinului
care stau într-un
colț și se miră de
arterele care îi înconjoară sunt
oameni de afaceri și se gândesc să
investească sau
sau chiar să
dărâme ceva nu știu nici ei nu știm nici noi nu știu nici ei
sau sunt
avocați și caută oameni să îi apere sau
sau sunt polițiști și caută oameni să îi aresteze
sau sunt medici și verifică dacă sunt
sănătoase arterele sau ce o mai avea inima
și de-am mai fi copii să alergăm după înghețată
la colțul străzii la singura prăvălie
și să privim spre adulți oricum suntem
mai mici decât ei și să ne minunăm cum
marea și râul și izvorul și soarele și luna
și noi trecem nu rămânem nu
și ne scufundăm în fum de țigară pe
pe leagănul din spatele alunului din curtea din spate
și ne descotorosim de scrumul de țigară ca
timpul de oameni

***
Ne cunoaștem de
când aveam aproape șapte ani și

puțin foarte puțin nu știu cât aproape
dar parcă nu
ne mai știm pe noi doi
copii ce cântă balade la
geamul spart al unei case părăsite vechi
ca să audă iarba și să ne
cunune
cum a fost încoronată regina
elisabeta și nu mai știu cum cu o
coroană din aur sau nu știu ce
nu am fost acolo și
chiar dacă aș fi fost tot nu aș fi
observat
frunzele de flori de nu-mă-uita sunt
deliciul vieții
nu ne mai știm cu zâmbetele cum
furam cireșele din copacul vecinului vecinului tatălui
meu și
vedeam cum soarele se-ntoarce cu susul în jos
la orele douăzeci și două și
vindeam lunii ponturi despre cum să câștigi la
la bingo în
dragoste
ne cunoaștem de mici și
nu mai știm că la ora
nouă și trei sferturi noaptea se
bate orologiul pentru iubire și
vin oamenii de la muncă și
ne văd dezbrăcați de sentimente goi și
ne văd în roșu galben și negru și
nu mai știm că
iubirea e pe gratis

***
Timeea Ivan s-a născut la Blaj, are 17 ani și este elevă la Colegiul Națonal I. M. Clain (Blaj). Este pasionată de literatură, a publicat poezii (debut absolut) pe site-ul „Cîrciuma poeziei” și, ulterior, într-o serie de alte reviste și site-uri: „Vitrina cu Poezii”, „Parnas XXI”, „Extemporal liric”, „Vocativ”, „Fabrica de Poezie” și „ECreator”. De curând, a primit vestea publicării câtorva dintre poeme în revistele „Banchetul”, „ România Mare”, „13 plus”.

De asemenea a participat, de-a lungul ultimilor patru ani, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, iar în cel de-al patrulea an a reușit să obțină mențiune, clasându-se pe locul al patrulea din treizeci și trei de participanți. A luat parte la diverse activități literar-artistice, fiind inclusă în evenimente culturale distincte, la secțiunea poezie. În decursul lunii ianuarie a acestui an, a participat la Concursul Național „Ocrotiți de Eminescu”, unde a obținut premiul I.

În data de 29 martie 2021, la ceas de seară, elevi și studenți din mai multe colțuri ale țării, la invitația lui Doru Căstăian, profesor de filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, au participat la o întâlnire virtuală cu actrița Katia Pascariu, ocazie perfectă pentru a sta la taclale artistice și filozofice, pentru a vorbi despre problemele existente în societate și chiar pentru a primi sfaturi de viață de la o actriță de renume mondial.

Katia Pascariu lucrează de 10 ani ca actriță în cadrul Teatrului Evreiesc de Stat și a fost protagonista celui mai recent film al regizorului Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, recent încununat cu premiul „Ursul de aur” în cadrul Festivalului de la Berlin, un mare motiv de mândrie pentru lumea filmului românesc. Pe lângă cariera de succes în lumea teatrului și a filmului, Katia Pascariu este și activist civic, fiind preocupată de probleme precum calitatea educației românești sau rolul femeii în societate.

Am invitat-o pe Katia Pascariu la o întâlnire cu elevii şi studenţii mei pentru că este o actriţă excelentă, un om cald, empatic şi un excelent comunicator şi pentru că este, cu mintea, mai aproape de vârsta lor decât de cea a colegilor de generaţie. Pentru că este interesată de educaţie şi pentru că s-a implicat atât de mult şi de semnificativ în schimbarea în bine a educaţiei româneşti prin proiectele de teatru educational, ale centrului Replika, dar şi în general. Şi, recunosc, nu în ultimul rând pentru că a jucat într-un film probabil nerecomandat minorilor, dar în care se vorbeşte cu mult curaj despre toate ipocriziile şi neputinţele societăţii româneşti dintre care nu puţine ajung să influenţeze în rău ceea ce se întâmplă în sălile de clasă. O întâlnire cu Katia Pascariu este o bucurie şi un câştig cert pentru orice tânăr şi mă bucur că am făcut-o posibilă pentru elevii mei, spune organizatorul intalnirii, prof. Doru Căstăian.

În decursul a 2 ore și jumătate, elevii și tinerii cu idei îndrăznețe și cu un imens apetit pentru dezbateri, au abordat împreună cu Katia Pascariu cele mai diverse subiecte, de la necesitatea școlii și a profesorilor de a fi mai aproape de elevi și rolul părinților în formarea caracterului copiilor, până la combaterea antisemitismului, rasismului, și a misoginismului. De asemenea, pasionații de teatru, printre care ne numărăm și câțiva tineri artiști CNDV-iști, am fost curioși să aflăm mai multe informații despre viața de actor și despre cum se realizează un film de talie internațională.

Mă bucur că am avut ocazia să particip la întâlnirea cu Katia Pescariu. Chiar dacă nu doresc să urmez o carieră în domeniul teatrului, mi-a făcut plăcere să aflu mai multe despre acesta. Actrița ne-a vorbit atât despre greutățile întâmpinate pe parcursul carierei sale, cât și despre lucrurile frumoase, oferind actorilor aspiranți sfaturi pentru viitor și motivându-i să continue indiferent de obstacole, mărturisește Diana Dolca, elevă în clasa a X-a B la Colegiul Național „Dragoș-Vodă.

Iar în loc de încheiere, sper că publicul românesc, inclusiv cel sighetean, va deveni mai deschis față de lumea teatrului și a filmului, și că aceia care azi conștientizează problemele existente în societate sunt cei care mâine vor contribui la crearea unei societăți care să fie mai deschisă, mai sigură și mai modernă.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.cinemagia.ro

Azi (31 martie 2021) a ieșit de la tipar (Aska Grafika) un volum deosebit, documentat, publicat de Editura Valea Verde din Sighet. „Vadu Izei – Cartea de identiate”, autor Ioan Borlean, este, de fapt, o interesantă și complexă monografie a binecunoscutei comune din vecinătatea Sighetului.

Volumul (525 pagini), structurat în 6 capitole (Stema localității, Meșteri și meșteșuguri, Muzica tradițională, Oameni de seamă, Personalități artistice, Vădeni prin adopție culturală), conține și o hartă a teritorului cuprins în limitele  administrative ale comunei Vadu Izei.

La sfârșitul săptămânii viitoare va avea loc, în comuna Vadu Izei, lansarea acestui volum de referință pentru istoria și cultura Vadului.

Salut, Sighet!

În imagine se poate observa o parte din vila ce a aparținut unui fost primar al Sighetului, dr.  Papp Tibor, construită la sfârșitul secolului XIX.  Clădirea, amplasată la intersecția actualelor străzi Iuliu Maniu și Mihai Viteazu, era o construcție singulară în acea zonă, Palatul Cultural nefiind construit în respectiva perioadă.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Cu două zile înaintea începerii sărbătorii de Pesach, membrii comunității evreilor din Sighet s-au întâlnit în Sinagoga mare pentru a evoca ieșirea din Egipt, din țara robiei. Slujba a fost oficiată de Perl Adrian, iar discursul inaugural a fost rostit de Dl. Prof. Ganz Peter.

PESACH

Negativitatea a început pe Pămînt odată cu păcatul lui Adam și Eva. Cînd aceștia au gustat din Eitz Hadat (fructul oprit) s-a produs o separare între bine și rău, separare care se apropie de sfârșit odată cu ieșirea din Egipt de Pesach.

Înainte de Pesach, israeliții se aflau într-o stare atît de negativă numită a 49-a poartă a negativității încît dacă mai coborau o treaptă (a 50-a) situația ar fi devenit fără scăpare. Însă, cum vom vedea mai tarziu, Pesach a produs un miracol și a declanșat revenirea spirituală din această stare extrem de negativă, revenire care devine completă de Shavuot, după cele 49 zile de Omer.

Patriarhul Abraham, care a trăit cu 400 ani înaintea Exodului a primit în vis la vîrsta de 100 ani de la Creator mesajul (total ilogic pentru vremurile noastre) că în curînd va avea un fiu, iar acesta va fi sămînța unui întreg popor. Poporul israelit ce va rezulta din Abraham va fi înrobit pentru 400 ani într-o țară străină. Deși acest vis este atît de neverosimil, Abraham, care avea un nivel de spiritualitate foarte înalt a înțeles mesajul visului și s-a bucurat. Cum să se bucure cineva că urmașii săi vor fi robi? Secretul pe care el îl cunoștea era că pentru a atinge credința deplină, nivelul cel mai înalt de spiritualitate, un om (și, respectiv, un întreg popor) trebuie mai întîi să fie la nivelul cel mai jos spiritual, nivel reprezentat în vis de cei 400 ani de robie egipteană.

Cuvîntul faraon are aceeași valoare numerică în ebraică ca și gât, gâtul este o porțiune îngustă care separă capul de trup, și de asemenea Mitzraim (Egipt) semnifică îngustime. Îngustimea faraonului și a Egiptului a făcut ca, deși el avea la picioarele sale un întreg imperiu să își dorească să țină în scavie pe urmașii lui Abraham, poporul israelit, semnificația fiind aceea de a ține în sclavie poporul preocupat în cel mai înalt grad de spiritualitate. Eliberarea din această sclavie semnifică faptul că obținerea credinței depline este imposibilă fără a fi precedată de o perioadă de negativitate, incertitudini, îndoieli.

După 6 zile de peregrinări prin Egipt în urma celor 10 plăgi, Creatorul le spune urmașilor lui Abraham: „Stați în fața mării și veți vedea marea minune pe care Eu o voi face pentru voi”. Imediat după aceasta, o armată imensă a faraonului apare în urma lor iar ei sunt prinși în capcană între armata imensă și Marea imensă. Apoi a urmat minunea, precedată de intrarea în Marea imensă a unui israelit (ce avea deja credință deplină) pînă la gât. Moise, care conducea convoiul israelit, îl întreabă pe Creator care e cheia acestui miracol de despicare a mării, iar acesta îi răspunde că e o ecuație spirituală foarte simplă: avem pe de o parte natura, în care oceanul nu se despică, există boli incurabile, unele probleme nu se rezolvă, iar pe de altă parte a balanței, există miracole care răstoarnă toate aceste legi ale naturii.

Omul, de asemenea are natura sa constituită din egoism, dorința de a acumula pentru sinse însuși, de a beneficia din fiecare acțiune a sa. Dacă vrei să schimbi natura universului, să despici marea, trebuie să renunți complet la această latură egocentristă.

Legat de urmărirea israeliților de armata faraonului, Torah ne spune că armata egipteană se apropia din ce în ce mai mult de ei, însă Zoharul decodează acest mesaj cum că israeliții se apropiau din ce în ce mai mult de Creator, de credința deplină.

Despre aceasta este Pesach-despre eliminarea haosului din viețile noastre prin credință deplină. Lectura Hagadei începe cu propoziția „Noi am fost sclavi în Egipt”. NOI, nu străbunii noștri!-deci e clar că e vorba despre eliminarea negativităților proprii cărora NOI le suntem sclavi, Eliberarea NOASTRĂ din propriul Egipt, din propria îngustime. Conștientizăm cît de jos suntem și ne eliberăm total din cea de-a 49-a poartă a negativității. De aceea Creatorul i-a spus lui Abraham că urmașii lui (NOI) vom fi sclavi și că se vor elibera din propria sclavie întru credință deplină, certitudine.

Pesach înseamnă în ebraică Pe=gură și Sach=rostește, vorbește. De aceea, tehnologia serii de Seder implică multă vorbire, explicarea fiecărei etape pe care noi o urmăm. Cuvîntul seder înseamnă ordine, deosebirea fundamentală între alte seri și cea de Seder (inclusă în celebrele întrebări Ma nishtana) este că în alte seri noi cinăm cum vrem, dar în seara de Seder, pentru a accesa această energie a eliberării din propriul Egipt, noi respectăm o anumită ordine, parcurgînd cele 15 trepte:
1. Kadesh – primul pahar de vin, aplecîndu-ne spre stînga
2. Urchatz – spălarea pe mâini fără rugăciune (spălare de negativități asemenea unui Mikve)
3. Karpas – pătrunjel înmuiat în apă sărată
4. Yachatz – rupem matza din mijloc (din cele 3 bucăți de Matza) numită Afikoman în două părți inegale și ascundem bucata mai mare
5. Magid – spunem povești și apoi bem al 2-lea pahar de vin aplecîndu-ne spre stînga
6. Rachtzah – spălarea pe mâini cu rugăciune
7. Motzi – mestecăm lent Matza aplecat spre stînga meditînd pentru sănătate
8. Matza – mîncăm matza
9. Maror – hrean, cuvînt cu valoare numerică identică cu a cuvîntului Moarte. Pe măsură ce îl mestecăm, din amar el devine dulce, deoarece îl amestecăm cu haroset
10. Korech – mîncăm haroset, acea combinație dulce de fructe
11. Shulchan orech – servim cina
12. Tzafun – copiii caută și găsesc afikomanul pe care îl cumpărăm de la ei și mîncăm din afikoman
13. Barech – al 3-lea pahar de vin, odată cu care turnăm pe masă un pahar pentru profetul Eliahu
14. Halel – al 4-lea pahar de vin
15. Mirtza – cântăm

Chag Pesach Sameach și Shabat Shalom!

Autor (foto & video & text), Sorin MARKUS

Pentru cei care vor să fie!

Whatsapp

S-a sfârșit cu albumele pozele hârtia fotografică poemele scrise la veioză și toate amintirile suave pe care le presam în ierbarul inimii noastre.
S-a sfârșit cu cocktailurile cu nume simple cu melodii ritmate înrămate pe vocile celor care încercau să iubească romantic cu pasiunea îngerilor tulburați doar de rugăciuni.
S-a sfârșit cu părinții mentori ce-si trimiteau energiile peste copiii epavelor de-o vacanță buni voluntari pe toate plajele fără canabis și nuduri anorexice, da, în sfârșit nu ne mai putem găsi ritmul de seară, domol, în fuga luminii spre galaxii acompaniat de respirația standard.
S-a sfârșit cu această specie depășită, nu ne numim azi nimic, doar o prescurtare pe un hard global și poate vei înțelege deși mă prefac că nu înțeleg cine urmează.

Nihil sine numine

Uneori nu-mi amintesc de unde am pornit rătăcesc cuvintele și le regăsesc acoperite de rutină sau de culori pe care nu le-am testat dar știu că te bucuri de toate gusturile e o abilitate endogenă o simplă revelație a buzelor ce-ți place să te poarte într-un galop repetat pe aceeași undă ne inundă o poveste pe care am adoptat-o e doar a noastră deși e foarte clar că nu putem trece doar un singur nume sunt toate numele pe care le-am iubit încă nu le-am descifrat dar cunoscându-te știu că vei rămâne până la sfârșit chiar dacă lumina pe care o așteptai va fi fotoshopată nu-i nimic întotdeauna ți-a plăcut tăcerea de la mal.

Sine deo

Pe un pat din colțul inimii
(nimeni nu știe unde)
stătea noaptea lângă dimineață
nu-și vorbeau
nu-și împărtășeau visele
era doar o stare de durere
prin corpuri străine
înainte de spectacolul descompunerii
un corp abandonat.
Nimeni nu știe de când se întâmplă
aceeași inimă, același pat
nici când s-a terminat.

Yan SOMYR

foto: Salut, Sighet!

În viața fiecăruia, așa cum este ea, mai învolburată sau mai liniștită, apar tot felul de întrebări, gândite numai sau și exprimate, legate de evenimentele de viață, puse de persoana însăși sau de către alții, care capătă un răspuns prompt sau întârziat, altele rămânând în așteptare sau în uitare. Unele nu pot primi răspuns, dezlegare, din atât de multe motive, poate și din acelea ce transcend posibilitățile umane. Aceste întrebări, regândiri, amintiri se aștern peste întreaga viață, până acolo unde a ajuns ea, începând de la o fragedă copilărie, din trăirile ce ți-au rămas ție în minte, sau unele fiind adăugate de către cei cu care le-ai petrecut de-a lungul anilor, mai îndepărtate sau mai de-aproape. Așa, de exemplu, uneori mă întreb cum am reținut cu precizie unele evenimente de când eram mic copil, sau de mai apoi și nu-mi amintesc de altele mai recent petrecute, de parcă nici n-ar fi existat. Probabil, firescul total al unor evenimente, sau nefirescul total al altora le adâncește în memorie, le fixează în ADN-ul propriu și acolo rămân, nu dispar; pe acestea ți le poți contura până în ultima clipă a vieții. Evident, pot fi multe alte elemente care concură pentru stabilitatea sau instabilitatea amintirilor acestor trăiri, pe mari întinderi, fără putință de a le concretiza, din sistemul de complexitate informatică ale memoriei umane. Diferențele sunt mari, de la o persoană la altă.

În momente de liniște, de retragere din actvitățile avute, sau chiar înainte de aceasta, probabil fiecare om se „uită” peste ce a trecut și n-a uitat, cu mulțumire sau reproș, cu bucurie sau amărăciune, în mod evident, nu are numai de unele, ci de unele și de altele.

Când aveam un an, cei trei frați locuiam cu părinții la bunicii după tată, în casă acestora, tatăl meu, copilul mai mic, fiind moștenitorul. Nu-i rețin pe bunici, pentru că au trecut la cele veșnice, în răsplata Domnului, când eu aveam vârsta în jur de un an..

Când eram mai mărișor, școlar și pricepeam vorbirea, puțin și sentimentele ei, mama mi-a povestit despre bunicii mei, pe ambele părți, cu multă admirație, în evenimente și comportamente de excepție, pe care le-am reținut cu multă savoare și greu le-aș putea uita.

Tatăl dânsei, bunicul meu, un om foarte bun și apreciat în localitate, cu mult resprect familial, era primar în comună, dar a fost și el concentrat pentru front, deși putea rămâne, pentru administrarea comunei, având și doi copii mici. De aceea, bunicii i se spunea și „birăița” (de la biro- primar). După un timp a fost făcut prizonier la sârbi, care i-au închis într-o „cetate”, pe care au spart-o și au fugit. Unii au fost prinși și uciși, alții au scăpat și au venit acasă mai târziu, sub numele de belgieni, francezi…, pe unde au scăpat. Alții nu s-au mai întors, printre care și bunicul meu, Ion Iuga. Bunica a rămas văduvă cu doi copii mici, pe care i-a școlarizat, cu toate greutățile. Pe cel mai mic, Gheorghe, l-a trimis la Școala Normală la Sighet, mai vânzând una, alta, deveninid până la urmă învățător, chiar în Săliștea ce Sus. Fiica ei, Marișca, de 15 ani, împreună cu mama ei duceau greul gospodăriei. Fetița aceea mică aducea iarna, cu sania cu boii, fân și lemne și de la 10 km distanță, pentru o vacă și pentru încălzire. Odată a rămas cu sania prinsă într-un vad înghețat al râului Buleasa, sub pădure și nu putea s-o scoată, iar noaptea se apropia. Oamenii care coborau grăbiți și ei cu săniile, toți vârstnici și neputincioși, nu se opreau să o ajute, deși îi ruga și nu mai știa ce să facă. A ajuns la urmă unul numit Gheorghe a Șchiopului și a spus celui de după el: vino să ajutăm fetița să iasă dintre ghețuri, pentru că dă noaptea peste ea și-o vor mânca lupii, cu boi cu tot. Au scos-o, cu forțe unite și a ajuns în noapte acasă, înghețată de frig. N-o mai puteau duce astfel și fetița aceea, mama mea, s-a căsătorit, puțin peste 15 ani, cu dispensă de vârstă și s-a mutat în gospodăria bunicilor după tată, care a ajutat ambele familii, întemeind noua familie Bărcan. Îmi plăceau mult și poveștile tatălui meu, la fel deosebite și le sorbeam ascultându-l, având și puțin spirit de aventură și curaj.

Nu mult după aceea a fost concentrat și tata, având vârsta împlinită și a fost ținut un timp la Sighet, apoi a plecat pe front, ducând după el un tun, tractat de doi cai și a ajuns cu el până la Verdun, un oraș din Franța, nu departe de Paris. Ne povestea că acolo frontul s-a rupt, că Războiul I Mondial s-a încheiat. Au apărut americanii cu noua armă, acele tancuri „broscuță”, de neoprit și care au făcut pe acolo ravagii. Ne spunea că sângele curgea șiroaie, adunat pe șosea și că toate locurile, povârnișurile, erau încărcate de cadavre, de diferite naționalități. S-a zbătut să vină acasă, la soție, la părinți, cu un cal, cu diferite mijloace de transport, pe jos, cu munci pe ici, pe colo, cum a putut, pentru hrană, penru schimbarea uniformei de soldat maghiar, neprielnică și, după mai mult timp, a sosit acasă, spre marea bucurie a tuturor. A rămas și o vorbă prin împrejurimi, la o înfrângere sau câștig mai mare, în lupte sau la jocuri: „i-am bătut (sau am câștigat) că la Verdun”, în folosință introdusă de cei ce au trăit grozăviile de pe acolo, peste timpuri.

În relatări, povestirile se mai și exagerează. Mult, mult mai târziu, între anii 1975-1978, într-un drum spre casă din Maroc, am căutat acel oraș și am trecut pe la Verdun, de unde a reușit să se întoarcă tatăl meu acasă. Am rămas cumplit de impresionat de ceea ce am văzut pe acolo: toate împrejmuirile șoselelor, până sus, spre înălțimi, pe largi spații, erau numai cruci, ordonat dispuse, purtând pe ele însemnele luptătorului care se află „jos”. Era un oraș, Crucificat. S-a dat un respect cuvenit morților, de toate națiile, frați de arme sau inamici, lăsându-i pe locul lor, unde s-au jertfit. Probabil că acuma, după peste 100 de ani, când rămășițele umane și-au pierdut căldura și forma, s-au descompus, locurile s-or fi nivelat și, în mod sigur, sunt reprezentate printr-un monument impunător, în cinstirea și omagiul celor ce s-au jertfit, fiecare pentru patria lui. Un cu totul alt tratament, alt mod de a înțelege trăirea umană pe această suprafața a Pământului, în onoare, demnitate, cinste pentru viață și omagiu pentru cei ce au pierdut-o, pentru morți. Nu precum în concepția hidoșeniilor ideologice comuniste de mai târziu, care au disprețuit și viața și moartea, iar pe cei răpuși, uciși, asasinați, propriii cetățeni, i-au aruncat în grămezi, în pământuri, sub betoane, pe sub ape și nămoluri, fără niciun semn că ar fi trecut pe acolo, prin acele locuri blestemate și stă drept „monument” de cinstire: Magistrală Albastră, falsificându-i numele din Canalul Morții sau Canalul Roșu.

Pe bunicii după tată eu nu-i rețin, fiind micuț când au plecat la cele veșnice, cu toată bunătatea lor răpusă… Mi s-a spus că țineau foarte mult unul la altul, se respectau, erau mereu pe același gând; aveau grijă și de noi, copiii, când eram mai mici.

Într-o zi, bunicul meu a plecat la târg cu doi boi; banii de cheltuieli se obțineau mai ales din vânzarea vitelor, pe lângă unele activități comerciale, mărunte. A trecut cu ei peste un câmp, pe o scurtătură, unde animalele „buiece” au început să se înfrunte, în joacă, să se alerge și au trecut peste bunicul, l-au călcat și zdruncinat rău și nu a mai putut fi salvat. Bunica s-a întristat enorm de mult și, după vreo două zile, mama i-a spus tatălui meu:

– Dumitre, soacra o să moară !
– Ce vorbești prăpăstii?! Mama este sănătoasă și doar este foarte supărată, abătută; se va liniști!

Mama le-a spus și celorlalți visul ce l-a avut, dar mai târziu; se păstrează la secret cele visate, un timp, pentru că în acest fel s-ar putea ca unele prevestiri rele ale lor să nu se împlinească. Doar că visul s-a împlinit și au rămas cu toții cutremurați și mult timp amărâți. Mama le-a spus mai apoi:

– Am visat că a venit socrul acasă și i-a spus soției lui: Mărie, tu trebuie să vii cu mine!
– Nu se poate, a protestat mama, ea rămâne cu noi și are și grijă de copil, de Gheorghiță, ne ajută.
– E musai, ea trebuie să vie cu mine, că sunt singur și am fost mereu împreună.

Spunând acestea, a luat-o pe bunica de mână, a ieșit cu ea pe portiță și duși au fost, cu toată opoziția mamei mele. La scurt timp, a murit și bunica! Se pare că au fost înmormântați în aceeași săptămână! Se poate spune, uneori, că supărarea mare nu se poate depăși și poate avea urmări tragice, sub multe forme. Se cunoaște exprimarea: „A murit de supărare”, sau: „A murit de inimă rea”. De mai multe ori de atunci, visele ei îi dădeau tot timpul dreptate, evenimentele se petreceau totdeauna precum le spunea ea, cum o avertizau visele și n-o puteam contrazice, nu aveam dreptul! Tot așa, înainte cu vreo 3 zile de la eliberarea mea din temniță, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i la Ghiță un costum, să aibă, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă, mamă, să vină, că-i cumpăr imediat. Du-te, dacă-ți spun! După vreo 3 zile, intram pe poarta casei și costumul mă aștepta în dulap!

Bunica după mamă a rămas la unchiul în îngrijire, el moștenind pentru aceasta un loc frumos, lângă șosea, cu casă mare. Dar nu i-a plăcut tratamentul, mult diferențiat în raport cu cuscra ei, prezentă acolo și aceasta, și a paralizat. Unchiul a spus că n-o mai poate ține acolo, că soția se îmbolnăvește. A adus-o mama la noi, pe pat și a mai trăit așa, paralizată, în suferința, dar bine îngrijită, vreo doi ani. Eu aveam atunci 6-7 ani și-mi era lăsată în grijă, când plecau la lucru, pentru a o servi cu cele necesare. I-a lăsat și locul unchiului, pierzând ce era de o valoare ce nu se putea stabili, uriașă.

Dar și pe mine, anumite interpretări și dezlegări de vise, după cele visate și întâmplate mie, mă duceau la convingerea că tălmăcirea lor nu este chiar o absolută coincidență, o superstiție. Rămâne, totuși, ciudată problema acestora și nu știu cine și în ce fel le-ar putea lămuri! Minune, potrivire întâmplătoare, coincidență, avertizare cerească, sau cine știe ce alte comunicări „magnetice”, gânduri, care se pot produce între cei apropiați, în empatie și compatibilitate, fiecare cu cifrul lui de interpretare? Rezultatele extraordinare obținute în prezent, mai ales în domeniul informaticii, nu aruncă chiar la coș aceste prevestiri și comunicări din adormire, când creierul uman, acest imens „laborator”, nu doarme nici când purtătorul lui o face și s-ar putea să emită unele informații și când ființa umană tace definitiv, sau cine știe pe unde este. N-am uitat aceste relatări, spuse cu suspans, îmbinate cu ciudățenii, previziuni, „oracole” spuse și realizate, cu atâția ani în urmă și mi-au rămas imprimate în memorie, spre aducere aminte. Pentru cei credincioși, pentru creștini, nici nu este un păcat în a da o anumită interpretare, specifică fiecăruia, unor vise legate de viață, considerându-le avertismente, prevestiri date lui, scoase din nebuloasa mare a „trăirilor” creierului în dormire, deoareca chiar în Biblie, la Matei, cap. 1, versetele 18-25, se vorbește despre visul lui Iosif, pământean evreu, legat de venirea lui Isus în lume, vis realizat în toată desfășurarea, spiritualitatea și detaliile lui.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 12.03.2021

sursă foto: Facebook

COMUNICAT DE PRESĂ

București – Sighetu Marmației, Maramureș, 15 martie 2021

 Asociația La blouse roumaine IA susține propunerea comunității patrimoniale Maramureș de înscriere a Țării Maramureșului ca Peisaj Cultural Tradițional pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. 

Redăm mai jos conținutul integral al scrisorii deschise, redactată de publicistul Teofil Ivanciuc și semnată de peste 50 de membri ai comunității și iubitori ai Maramureșului. 

Scrisoare deschisă
Țara Maramureșului – Peisaj Cultural Tradițional UNESCO

În atenția Ministerului Culturii, Institutului Național al Patrimoniului, Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, 

Noi, semnatarii acestor rânduri, propunem demararea procedurilor necesare în vederea includerii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului.

Teritoriul celei mai mici provincii istorice românești, întins pe 3.218 kmp (dintre care o treime o reprezintă habitatul uman) și locuit azi de cca 200 mii persoane, reprezintă unul dintre cele mai bine păstrate colțuri de Uniune Europeană, privind din punctul de vedere al modului de viaţă tradiţional și autentic – nu prezervat ori recreat din considerente de ordin economic.

Locuitorii regiunii practică azi cele mai numeroase meserii populare de pe continent, recent aici fiind recenzate 221 de ocupații și meșteșuguri, implicând mii de persoane, unele foarte tinere (cea mai tânără brodeuză având vârsta de 12 ani, iar confecționer de șindrile – 15 ani), însă majoritatea au o vârstă destul de înaintată și nici un ucenic. 

Sute de femei utilizează războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele (printre care peretarele din Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO), pânza necesară celor peste 20 de variante de costum popular utilizate în prezent ș.a. 

Maramureşul este, probabil, și ultimul loc unde mai persistă în uz ambele tipuri de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară. 

”Cămeșile” țărănești sunt atât de elaborate, lucrate manual (necesitând luni de muncă) și la scară largă (sute de cusătorese practică meșteșugul), folosind modele și tehnici străvechi, încât practica confecționării acestora și-ar putea avea locul, firesc, în Patrimoniul mondial Imaterial. 

Dinamica piață locală internă asigură comenzi pentru o lungă serie de dulgheri, tâmplari și sculptori tradiționali. 

În acest moment, în Maramureșul istoric sunt 90 biserici de lemn, dintre care 35 ridicate între secolele XVI-XVIII (5 fiind pe Lista UNESCO) și 50 înălțate după 1990 (inclusiv primele 4 cele mai înalte biserici de lemn din lume). Din punctul de vedere al amplorii fenomenului, regiunea este unică, fiind totodată singura unde tipologia bisericilor de Patrimoniu Mondial este în continuare reprodusă și încă la o scară atât de vastă. 

Celor câteva sute de porţi monumentale de lemn existente, li se adaugă în fiecare an noi exemplare laborios sculptate. 

Se păstrează şi un rarisim grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti aflate în uz pentru nevoile comunității: vâltorile folosite la spălatul covoarelor, morile de cereale (în pericol iminent de abandon), pivele pentru postav (ultimele rămase în funcțiune pe Glob), daracele și leagănele pentru scărmănat lâna ş.a., fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool. Această varietate a instalațiilor acționate de apă pare a fi, de asemenea, unică și nemaiîntâlnită altundeva.

În Maramureș înțelegem ca nicăieri altundeva, fie că Revoluția Industrială nu a avut loc acolo niciodată, sărindu-se din perioada premodernă direct în cea contemporană, fie – mai plauzibil – că aceasta a fost parţială, neajungând să cunoască etapa fierului și aburului – precum în restul Europei, ci doar lemnul și forței apei, precum în Evul Mediu.  

De-a lungul timpului, terenurile sale agricole au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de parcele arabile, livezi, fânaţe, păşuni și arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de ape traversate de punți și vaduri, de şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locurile să poată fi exploatate cât mai judicios. Agroterasele, construite cu trudă în urmă cu câteva secole, îmblânzesc cu folos coastele dealurilor. 

Acest tip de teritoriu este cât se poate de reprezentativ pentru conceptul „High Nature Value Farmlands”, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate. 

Gospodăria tradițională de subzistență își asigură necesarul de legume, fructe, carne, lactate, și furaje, ocupanții săi practicând și străvechiul cules din natură (se cunosc toate fructele de pădure, zeci de tipuri de ciuperci comestibile, nenumărate specii de plante medicinale).

 Structura celor cca 100 de stâne de oi a rămas aproape neschimbată din evul mediu, dacă nu mai de devreme. Cele mai reprezentative animale de fermă sunt vitele din rasa locală Bruna de Maramureș. 

Gospodăria reprezintă un sistem închis foarte cuprinzător, o resursă străveche și imensă de informații, deprinderi, tehnici, zgomote, mirosuri etc. Dacă, în România, mai nimeni nu pare a fi interesat de patrimoniul senzorial, în Franța s-a decis protejarea prin lege a cântecului cocoșului, țârâitului lăcustelor și cosașilor, sunetului clopotelor vitelor dar și a bălegarului acestora… 

Peisajul cvasi-medieval de fânațe maramureșean (aidoma celui surprins în miniaturile de acum o jumătate de mileniu), încă viguros și bazat pe 9 structuri diferite de depozitare a fânului, este punctat de zeci de mii de clăi și mii de „șopruri” (hambare) cu acoperiș glisant, fiind, pare-se, cel mai complex și bine prezervat, nu numai din Europa, ci chiar de pe mapamond. Dacă în alte țări există muzee de profil, iar un tip de adăpost pentru fân din Slovenia a fost recent propus pentru înscrierea în UNESCO, în Maramureș nu se cunoaște măcar numărul acestor structuri, nici un singur ”șopru” in situ și nici un fânaț tradițional nefiind protejate în mod expres.  

Prăbușirea pieței țărănești a cărnii, laptelui, animalelor vii și a fânului, precum și modernizarea /mecanizarea inevitabilă, pun în pericol sever de abandon întregul sistem agro-zootehnic și de asigurare a furajelor, menționat mai sus.

Mai există încă un mare aspect negativ: numărul de case şi de acareturi vechi de lemn, înlocuite cu construcții masive și colorate de zid, care au deteriorat grav echilibrul arhitectonic, este într-o scădere accelerată și foarte îngrijorătoare (chiar dacă se înregistrează ușoare reveniri pe alocuri), drept pentru care sunt necesare măsuri concrete și urgente.  

Locuitorii Țării Maramureșului păstrează conștiința apartenenței la un spațiu și la o cultură speciale. 

Ei aparțin atât ”neamului mic” cât și ”neamului mare” (în care intră toți cei conectați prin legături consanguine și care poartă același nume sau supranume dobândit de la strămoși), în cadrul căruia se ajută reciproc, participă la evenimente familiale comune, au locul lor bine stabilit în ierarhia satului, dar și în biserică și cimitir. 

În regiune trăiesc cele mai vechi familii românești, menționate în aceleași sate începând cu anul 1317. 

Comunitatea este închegată și prin posesia în comun a unor păduri și pășuni (în composesorat), instituție izvorâtă din milenarul sistem de obști. 

Gospodăriile sunt legate spațial prin intermediul potecilor de multe ori discrete, cărări moștenite încă din vremurile medievale şi care, cu generozitate, continuă să fie deschise tuturor.

Spiritualitatea laică şi religioasă a locului este bine conservată, fie că vorbim despre ritualurile legate de naştere, nuntă şi moarte, de obiceiurile de Paşti, Rusalii, Sf. Maria, Crăciun, ori din alte momente cu dată fixă ori variabilă.

Sunt prezente şi rituri cu iz arhaic, precum „Tânjaua” (încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), decorarea acareturilor cu ramuri de copaci ori aprinderea de focuri de ziua anumitor sfinți, variatele pomeniri ale morților, „măsurișul oilor”, ori o viziune altfel asupra lumii de dincolo – la Cimitirul Vesel din Săpânţa. 

Folclorul – foarte vast – și muzica, ambele categorii fiind îmbogățite încontinuu cu noi piese (prin activitatea a sute de instrumentiști și cântăreți vocali), alături de dansul tradițional și de graiul maramureșean (unic, dar care însă se stinge treptat), constituie alte fațete ale bogatului tezaur spiritual regional.

Într-un alt registru, acolo se cunoaște una dintre cele mai ridicate biodiversităţi, cu cca 11.000 mii de specii cuantificate până-n prezent (familii întregi nefiind încă studiate), dintre care 1.600 specii de plante (13 endemice) sau 170 specii de fluturi, număr net superior celui din întreaga Mare Britanie (doar 59 specii) ori din Polonia (90 specii). Un număr de 15 specii faunistice noi pentru știință au fost descoperite în Maramureș doar în ultimele decenii, altele rămânând încă neștiute. Mai există și mii de hectare de codri seculari și cvasi-virgini, apoi sute de izvoare minerale, habitate rare și prioritare, ori specii aflate pe Listele Roșii de profil. 

Toate acestea dovedesc felul judicios în care maramureșenii au știut să exploateze mediul înconjurător, dar și faptul că asaltul omului asupra naturii, în pofida poluării și a masivelor defrișări recente, întâmpină, deocamdată, rezistență. 

Deși nedeclarat oficial, peisajul cultural maramureşean este larg recunoscut ca atare, atât de către mass-media de pretutindeni, ori de tot mai numeroșii turiști care vin să descopere ”locul unde tradițiile sunt păstrate ca nicăieri altundeva”, cât și de cercetătorii care efectuează acolo felurite studii științifice, ca într-un laborator deschis.

Concluzionând (memoriul atașat conține date suplimentare), omniprezența confecționării costumelor populare, a prelucrării lemnului și a altor grupe de meșteșuguri, varietatea instalațiilor hidraulice țărănești, înfloritoarea cultură a fânului cu clăile și „șoprurile” sale, cuplată cu ancestralul sistem zootehnic, efervescența fără corespondent a arhitecturii eclesiastice în lemn, precum și virilitatea cu care sunt prezervate genuin obiceiurile religioase ori familiale, muzica și dansul, toate acestea beneficiind de un fundal asigurat de o natură atât de variată, constituie valori excepționale, însă deosebit de fragile și care se sting treptat.

Atât pentru valoarea sa intrinsecă, cât și în calitatea de ultim bastion al păstrării vechii culturi ţărăneşti, un adevărat martor viu, deja fragmentat și pe cale de dispariție, care certifică cum arăta Europa rurală înainte de industrializarea agriculturii, ar trebui ca Peisajul Cultural Tradițional Ţara Maramureşului să fie propus urgent pentru includerea sa în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Martie 2021

• Teofil Ivanciuc, publicist, Sighetu Marmației, Maramureș
  
• Andreea Tănăsescu, inițiatoarea Zilei Universale a Iei, președintă a Asociației La blouse roumaine IA, București 
  
• Irina Apan, antropolog, coordonator cultural Asociația La blouse roumaine IA
  
• István Aranyosi, profesor asistent, Facultatea de Științe Umaniste și Litere, Universitatea Bilkent, Ankara, Turcia 
• Alexandru Baboș, arhitect, expert patrimoniu, Linköping, Suedia
• Mirela Ana Barz, manager, Muzeul Maramureșan, Sighetu Marmației, Maramureș
• Teodor Bârsan, artist popular, Bârsana, Maramureș
• Ducu Bertzi, muzician, București 
• Maria și Petre Botiș, interpreți de muzică populară, Valea Stejarului, Maramureș
• Ioana Brîndău, coordonator Clubul Impact – „Pe aripi de vânt”, Ieud, Maramureș
• James Christian Brown, profesor asociat, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București
• Mircea Cantor, artist vizual, Paris, Franța
• Mihai Chira, protopop ortodox de Vișeu, Vișeu de Sus, Maramureș
• Lect. univ. dr. Vasile Chira, Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
• Vasile Codrea, protopop greco-catolic de Iza-Vișeu, Dragomirești, Maramureș
• Mihai Covaci, restaurator, Desești, Maramureș
• Leontin Cupar, redactor Agerpres, Baia Mare, Maramureș
• conf. univ. dr. Mircea Farcaș, decan, Facultatea de Litere Baia Mare, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca
• Ionuț Radu Filip, arhitect, președinte filiala Nord Vest a Ordinului Arhitecților din România, Baia Mare, Maramureș
• Oana Font, interpretă de muzică populară, Cluj-Napoca
• Lect. univ. dr. Mihai Hotea, Facultatea de Geografie, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Extensia Sighetu Marmaţiei, Maramureș
• Monica Iagăr, sportiv, campioană la atletism, București
• Vasile Ioanes, fotograf, Sat Șugătag, Maramureș conf. univ. dr. Marin Ilieș, director al Extensiei Sighetu Marmaţiei, Maramureș, a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
• Claudiu Iușan, biolog, Parcul Național Munții Rodnei, Rodna, Bistrița-Năsăud
• Daniela Leș, manager, Casa Olarului, Baia Sprie, Maramureș
• Daniel Leș, olar, Baia Sprie, Maramureș 
• Iustin Leon Luțai, preot ortodox, Săpânța, Maramureș
• Monica Mare, manager, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, Maramureș
• Ion Mariș, Asociația „Valea Verde”, Sighetu Marmației, Maramureș
• Petru Daniel Măran, Centrul Național de Informare și Promovare Turistică Sighetu Marmaţiei, Maramureș
• Ioana Mihalca, comunitatea „Plai Moroșenesc”, Petrova, Maramureș
• Ileana Mihoc, meșter popular, fermier tradițional, Sârbi, Maramureș
• Conf. univ. dr. Marcel Mîndrescu, Facultatea de Istorie și Geografie, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava
• Denis Florin Năsui, Grupul comunitar de inițiativă Vișeu de Jos, Maramureș
• Vasile Oanea, poet, cronicar al satului, fermier tradițional, Breb, Maramureș
• Conf. univ. dr. Alexandru Ofrim, Facultatea de Litere, Universitatea din București
• Prof. univ. dr. Antoaneta Olteanu, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti
• Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, Facultatea de Studii Europene, Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
• Edit Pop, Asociația Ecologic, Destinația de Ecoturism „Eco Maramureș”, Baia Mare, Maramureș
• Gabriela Pop, coordonator „Coconii din Breb”, Breb, Maramureș
• Ioan Pop ”Popicu”, interpret de muzică tradițională, grupul „Iza”, Hoteni, Maramureș
• Dumitru Pop „Tincu”, artist popular, Săpânța, Maramureș
• Vasile Popovici, Fundația Ucrainenilor Huțuli din România, Repedea, Maramureș
• Cornelia și Lupu Rednic, interpreți de muzică populară, București
• Dan Sidău, preot ortodox, Sighetu Marmației, Maramureș
• Marin Slujeru, poet, profesor, Sighetu Marmației, Maramureș
• Cristina Elena Șoloc, realizator de televiziune, TVR1, București
• Vasile Șușca, artist popular, Săcel, Maramureș
• Prof. univ. dr. Marius Turda, Oxford Brookes University, Oxford, Marea Britanie
• Măriuca Verdeș, Asociația Rădăcinilor Străbune, Călinești, Maramureș
• Conf. univ. dr. Ștefan Vișovan, cercetător științific, Baia Mare, Maramureș
• Radu Vlad, coordonator proiecte regionale păduri, WWF – România
• Marius Voinaghi, profesor, Sighetu Marmației, Maramureș 
• Laura Zaharia, arhitect, Asociația „R.O.S.T” Maramureș, Baia Mare, Maramureș

Lista rămâne deschisă. Oricine poate susține această inițiativă. 

https://forms.gle/nDoPzyPdSxB7VgNj9

***

Despre Asociația La Blouse Roumaine IA

Asociația La blouse Roumaine IA a fost fondată în 2016 pentru a sprijini eforturile comunității online La blouse Roumaine de a promova, proteja și valoriza IA, cămașa, portul și textilele tradiționale românești, în context universal și contemporan.

În 2013 comunitatea La blouse roumaine a inițiat Ziua Universală a Iei, pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea Sânzienelor și a Sfântului Ioan de vară, conectând români de pe 6 continente, 50 de țări și peste 100 de localități în jurul iei și al patrimoniului cultural. În 2017 Asociația a demarat campania internațională Give Credit ce militează pentru recunoașterea originii culturale și promovarea cooperării etice și sustenabile între artizani și industriile creative globale.

Misiunea Asociației La blouse roumaine IA este de contribui la dezvoltarea și progresul comunităților românești din țară și din afara granițelor, prin prezervarea patrimoniului cultural, revalorizarea cunoașterii tradiționale și stimularea creativității locale și a design-ului cultural.

Mai multe detalii puteți găsi pe www.lablouseroumaine.io.
CONTACT – Andreea Tănăsescu, Președinte Asociația La blouse roumaine IA
[email protected]
+40 736 860 973 

Foto: Teofil Ivanciuc