Phoenixul

degeaba este sfârșitul un început
dacă nu se poate naște un sfârșit definitiv
începutul este de prea multe ori
nefolositor
păsările încep să zboare
dar când le ard aripile
și penele sunt scrum de cer
una singură se culege cu propriul cioc negru
și se încoronează
phoenix

focul este tot timpul flămând
spiritele nu îl hrănesc
ceea ce rămâne în urma sa
când devorează orice
nu ar trebui să mai nască altceva
numai foc
foc și atât

doar reîncarnarea depășește
regulile sfârșitului
moartea este un mijlocitor neutru
reîncarnarea face ca totul să fie un început

dar sfârșitul definitiv este cel mai frumos lucru
când sufletul se topește în neant
există doar fericire
– nirvana.

Ai mei copii

spiritele morții mă întreabă
de ce-am ucis
le-am spus că toată lumea
ucide
furnici, țânțari
speranțe, visuri
m-au întrerupt acestea

– ești altfel tu
lași în pace păianjenii și muștele
tu naști din plinul minții tale
prunci de suflet, fără sânge
în stiloul tău cel rece
îi ascunzi pe toți
și când ți-e sufletul prea greu
și mintea toată încâlcită
îi înfășori în hârtie
în moliciunea liniilor de caiet
îi crești din cerneală
în nopțile când n-ai pe nimeni

și-un singur fulger e de-ajuns
în lungul minții tale-ntinse
un gând pitic te și convinge
să-i dobori pe toți în nimic
penița ta e lamă acum
e sabie, cerneala-i sânge
și ei, pruncii, oricât ar plânge
stiloul tău cel rece-i frânge

tu, mamă
ai ucis pe-ai tăi copii

Așteptare

așteptare poate fi orice
ea îl așteaptă pe el
pasărea așteaptă să învețe să zboare
omul își așteaptă moartea
și se preface că se teme de ea

fericirea
ura
tristețea
sunt temporare
iubirea este mai vremelnică
decât foamea
permanența este definită
numai de așteptare

ți-am spus și ție cândva
că te voi aștepta
apoi am uitat ce aștept
și așteptarea s-a schimbat cu o alta
dar ea este fără sfârșit
iar viața fără ea nu există

monștrii de sub pat
așteaptă să se stingă lumina
umbrele sufletului
așteaptă vremurile negre
oasele așteaptă putrezirea
vrăjitoarea care găsește nemurirea
își cauzează singură moarte
pentru că o aștepta arzător

poetul așteaptă inspirația
iar când ea vine
o așteaptă pe următoarea
poetul tânjește după toate inspirațiile

iar omul tânjește după toate morțile

Herbil Anastasia
Clasa a IX-a
C.N. Dragoș – Vodă Sighet

Femei din Maramureș. Portrete povestite

„Io am lăut în vale, am spălat cânepă, am melițat, am tors, am făcut pânză. Tare greu o fost mai demult”, ne-a zis acum ceva vreme mătușa Floare Ciuc. Are aproape 90 de ani, dar la fel ne-ar spune multe femei din satele Maramureșului, chiar de-s cu 10, 20, 30 de ani mai tinere. O fost mai greu. Că totu se făcea de mână. Ce ai făcut, aia ai purtat, nu aveai de unde cumpăra. Și-apoi să hrănești o casă întreagă de oameni și de coconi, să faci curățenie, fără mașină de spălat, fără apă în casă! Și-apoi să te duci la fân, să te duci la sapă, să vii acasă, să faci oale după oale de mâncare. Greu. Și acuma? Acuma-i mai ușor? Îi mai ușor, zic ele, da nu stau nicio clipă. Și când se hodinesc lucră. Și când se uită la televizorul pe care nu-l aveau mai demult, fac câte ceva.

Am vorbit cu câteva maramureșence. Le-am îndemnat să ne povestească despre ele, despre viața lor, să își facă un autoportret din vorbe. Ce le place să facă? Ce și-ar dori? Când au fost mai mulțumite? Când le-a fost mai greu? De ce le e dor? Au fost vreodată în vacanță? Le-am întrebat și le-am ascultat.  Ba chiar le-am filmat. La ele acasă!

Ce ne-au zis a fost adunat în câteva portrete video publicate pe pagina de facebook a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Liviu Borlan Maramureș, în cadrul unui mini-proiect numit Femei din Maramureș. Portrete povestite.

Vă spicuim aici câteva dintre poveștile adunate în astă lună a lui marte.

Juja

Pe Juja Hăiducean am aflat-o acasă, lucrând, ca întotdeauna.
Asta face de când se știe: muncește.
Dacă se simte obosită sau are vreo supărare, lucrează cu lâna sau pornește „mașâna”…
Acuma să nu vă închipuiți că se suie în mașină și se duce undeva să stea în povești, la o cafea. Nu, nici poveste! E vorba despre „mașâna” de dărăcit. Deci tot lucru cu lâna.
Ne zice că imediat vine cu noi în casă, numa să mulgă vaca, da nu ia mult. După aia dă de mâncare la oi, după aia aruncă vreo 2-3 videre de apă peste pănura din piuă și într-un sfârșit, se pune să tragă lâna prin hrebincă, în timp ce ne spune povestea așa…

Eu de când mă știu, mă știu lucrând cu animalele, făcând fân, lucrând lâna oilor. Mă simțesc tare bine lucrând cu lâna. Nu știu de ce… dacă mă simțesc obosită, când lucru cu ea, nu-s obosită. O, în vacanță n-am fost! Știți ce bine ne sâmțim la câmp când merem la fân? Ca-n vacanță! Lucrăm cât putem, stăm jos, suntem hodiniți, mai ales când îi cald, nu ne stresăm deloc, se uscă fânu, noi ne hodinim! Nici nu văd altă vacanță!

Ascultați povestea integrală aici.

Ileana

Ileana Andreica (a Nănașului) o prins și ea dragul lucrului cu lâna încă de mică. Nu-i învățată cu hodina. De puțină vreme, o terminat de țesut două covoare faine pentru biserică, da încă mai trebe să gate covorul numărul 3, care o să fie cel mai cel.
Când i-o fost mai greu? Când am fost pă Bărăgan dusă, s-aducem produse. Că la noi nu se fac numa cartofi, fân. Și-apoi meream la mălai, la cules și atuncea era greu. Că eram acolo la grămadă, durmeam pă unde puteam, mâncam ce ne da de la cantină. Atunci o fost mai greu, ne zice mătușa Ileana.

Ce ar fi vrut să facă în viață? Aș fi vrut și eu să fac școală mai multă, da de mult, coconii care o învățat, o făcut școli, care n-o învățat o făcut agricultură și lucru de mână. Care o fost deștepți, o făcut școli. Amu tătă lumea face școală. Atuncea nu.

Ascultați povestea integrală aici.

Lenuța
Zi-i Lenuței lui Opriș să îți vorbească despre satu’ de azi și de demult, despre cum se îmbrăcau femeile, despre cum se jucau coconii, despre obiceiuri de Paști și de Crăciun și îți povestește până mâine, fără să te adoarmă, cu mult haz și tâlc.
Pe mine nu mă doare gura, numa picioarele mă dor, zice tanti Lenuța și explică la fel de bine și cum se fac brozbuțele, și cum se făcea o sanie în trecut.
De data asta, am îmbiat-o să ne vorbească despre ea. Despre ea și viața ei, despre ce-i place și ce nu-i place. Și ne-a vorbit. În timp ce frământa aluatu pentru răsteuță, povestea călătorind în timp, de la copilărie la zilele noastre și înapoi la vremea când s-a măritat și iar în prezent.

N-o fost zî, nici când am fo copil la părinți, nici de când m-am căsătorit să n-ai ce pune pe masă. C-ai lucrat și ai avut de tăt felu. Ai avut picioci, ai avut mazăre, ai avut păstăi, câte doi-tri porci, câte patru-cinci vaci în grajd, 12-20 de oi, care după posibilitate, o fo brânză, o fo urdă, o fo de tăte, da cu banii o fost mai greu. Când ai vrut să faci oarice, să construiești, o fo greu de bani…

Ascultați povestea integrală aici.

Povești mai sunt, găzdoaie mândre mai avem, așa că am vrea ca în timp, să mai adăugăm portrete povestite în colecția creată anul acesta, odată cu Ziua Femeii.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

foto: Miya Kosei

Concursul Juvenes Translatores este organizat de Direcția Generală de Traduceri a Comisiei Europene de la Bruxelles și se adresează liceenilor din Uniunea Europeană cu scopul de a le recunoaște meritele ca traducători și a-i încuraja să învețe cât mai multe limbi străine.

Școlile participante la concurs sunt selectate în mod aleatoriu iar pentru fiecare țară din Uniunea Europeană numărul de școli este egal cu numărul locurilor deținute în Parlamentul European, România având 33. Fiecare școală selectată poate înregistra 2-5 participanți (născuți în 2003 pentru ultima ediție) care pot traduce în ziua concursului un text în și din orice limbă oficială a Uniunii Europene.

Ultima ediție a concursului a avut loc online, în 26 noiembrie 2020 în intervalul orar 10:00-12:00 (ora Europei Centrale, adică 11:00-13:00, ora României) iar premiile au fost anunțate în 11 martie 2021. Au fost aproape trei mii de traduceri din care s-a ales câte o traducere câștigătoare pentru fiecare țară din Uniunea Europeană plus alte câteva cu mențiuni speciale pentru participanții „care au realizat traduceri de calitate excelentă”. Criteriile au fost acuratețea traducerii, capacitatea de a scrie corect (respectarea regulilor gramaticale, alegerea expresiilor potrivite), capacitatea de a scrie fluent și creativitatea soluțiilor găsite.

Printre cei 13 elevi din România care au primit mențiuni speciale se numără și eleva RALUCA MACIOCA din clasa a XII-a A de la Colegiul Național Dragoș Vodă, profesor Crina Voinaghi care a realizat o traducere foarte bună din limba franceză în limba română. Evaluatorul (unul dintre traducătorii Comisiei Europene, cel care i-a dat și feed-back-ul) declară că „e în primul rând scrisă într-o română îngrijită, corectă gramatical și care curge firesc”.

Sunt mândră de Raluca, eleva mea cu pasiune pentru limba franceză cu toate că ea studiază la un profil real. Acest succes vine ca o încoronare pentru toți anii de liceu în care studiul limbii franceze a fost pentru ea primordial, făcut cu plăcere și dedicație. O felicit încă o dată și îi doresc mult succes în tot ceea ce va alege să facă și să nu uite niciodată de talentul ei lingvistic. Bravo, Raluca! (prof. Crina Voinaghi)

Pentru început aș vrea să le mulțumesc profesoarelor mele de franceză fără ajutorul cărora nu aș fi ajuns astăzi în acest punct. Mi-am început parcursul sub îndrumarea doamnei Claudia Chindriș care a văzut potențialul din mine și datorită căreia mi-am descoperit pasiunea pentru limba franceză. Doamnei Crina Voinaghi doresc să-i mulțumesc pentru susținerea neîncetată, atât din punct de vedere educațional cât și moral, chiar și atunci când eram pe punctul de a-mi pierde speranța. S-a asigurat că am mereu o gândire pozitivă înaintea fiecărui concurs sau olimpiade și indiferent de obstacolele întâlnite în viața mea de licean.

Concursul internațional Juvenes Translatores se desfășoară în cadrul Uniunii Europene și se adresează elevilor cu vârsta de 17 ani având ca scop promovarea multilingvismului. Textul în limba franceză din cadrul ediției de anul acesta a avut ca temă solidaritatea dintre oameni și dintre statele membre ale UE în contextul pandemiei de coronavirus.

Am rămas foarte placut surprinsă de obținerea unui premiu special, ținând cont de competiția acerbă dintre cei peste 2700 participanți. Pentru mine, această realizare este dovada că munca pe care am depus-o în ultimii ani a dat roade și că sunt pregatită oricând să mut munții din loc prin răbdare și perseverență.

Pe această cale vreau să le transmit un sfat elevilor cu vârste mai fragede care sunt la început de drum: indiferent de parcursul profesional pe care doriți să îl urmați, nu neglijați sub nicio forma limbile străine! Cunoașterea lor ar putea să va aducă mai multe oportunități decât ați fi crezut vreodată. (Raluca Macioca)

Felicitări, Raluca! Felicitări, prof. Crina Voinaghi!

Salut, Sighet!

Elevii sigheteni de gimnaziu și liceu sunt invitați să participe la cea de-a IV-a ediție a concursului de creație literară „Talente sighetene”. Concurenții pot participa la trei secțiuni literare diferite: poezie, proză și eseu.

Pentru secțiunea poezie, participanții vor trimite 3- 5 texte, tematica fiind una liberă. Eseul va conţine 2-3 pagini, pe o temă impusă: „Școala on-line” și „Activități în pandemie”. La secțiunea proză se vor aborda teme la alegere. Elevii au posibilitatea de a se exprima liber, cu subiecte decente.

Textele vor fi redactate în Word, Times New Roman, font 12, la 1,5 rânduri, obligatoriu cu diacritice. Toate lucrările literare se vor trimite pe adresa de e-mail: [email protected], până în 19 martie 2021. Fiecare concurent își va scrie numele, unitatea de învățământ, clasa, numele profesorului coordonator , secțiunea la care participă și numărul de telefon. Creațiile literare ale elevilor vor fi jurizate și premiate separat, pentru fiecare categorie în parte.

Marcată în fiecare an la 21 martie, Ziua Mondială a Poeziei sărbătorește una dintre cele mai prețioase forme de identitate culturală și lingvistică a omenirii.

Centrul Cultural Sighetu Marmației

Iar atunci când a plecat definitiv am știut că există iubire adevărată, o iubire nemuritoare precum a lui Tristan și a Isoldei, care odată purtată de vânturile grele ale vieții va lăsa în urmă goluri adânci, pe care nimeni nu le va mai putea umple vreodată.

– Mama, ce tot scrii acolo? Vreau să văd. Niciodată nu îmi citești ce scrii și e păcat aș vrea să mai ascult și alte povești, nu de alta, dar pe ale lui Creangă le știu pe de rost.
– Există emoții și gânduri care nu se exteriorizează, dar asta vei înțelege după ce mai crești.
– Am 7 ani cât să mai cresc? Acuma ar fi momentul potrivit să îmi spui de ce uneori verși lacrimi pe acel jurnal, iar alteori râzi singură încât dacă te-ar vedea cineva, iartă-mă că ți-o spun, ar crede că ai probleme.
– Uneori mă întreb cu cine semeni, tu, copilă?
– Cu tata. Ai uitat? Chiar tu ai spus asta și o tot repeți de câteva ori pe zi.
Cu o voce reticentă, Ella își privi cu duioșie fiica și-i spuse doar atât :
– N-am uitat.

Apoi, îi veni în minte mașina de spălat care așteaptă detergentul de vreo două ore, iar ăsta era momentul cel mai bun pentru a pune punct discuției cu Maria. Cafeaua mult prea fierbinte îi reaminti Ellei că e sâmbătă, o sâmbătă obișnuită cu o după-amiază superbă de primăvară în care vântul biciuia cu putere întreaga natură, de parcă ar fi vrut să se răzbune, dar soarele îi ținea cu înverșunare piept, astfel încât trezea la viață omenirea ațipită sub țurțurii reci și grei, încât cu un picior în tije să fii și tot nu te-ai putea abține să nu ieși la o plimbare fie ea și doar în fața blocului.

Ellei îi plăceau plimbările lungi și dese, fusese o aventurieră de când se știe, însă aventura de a schia iarna pe pârtiile din Austria și de a înota vara în Insula Primăverii din Tenerife se cam reduse, deoarece 19 ani frumoși s-au mai împrietenit cu încă vreo 12 toamne colorate și nu-i tocmai ușor să faci pe zăluda la braț cu un copil.
– Mama, sunt gata!
– Vin acum.
– Mereu spui asta, dar mai durează 10 minute.

Norocul Mariei era că, mama sa era o femeie calmă căreia mereu îi rămâneau jumătate dintre cuvinte printre dinți și asta o ajutase mult în viață. Aplicându-și luciul preferat și analizând spusele Mariei, venise în sufragerie cu un aer de „madame francais” și-i spuse doar atât :
– În viață, ce-i bun se lasă așteptat. 10 minute, 10 ore sau poate chiar și 10 ani, asta nu mai contează.
– Puteai foarte bine să te faci scriitoare, nu că meseria de avocat nu ți s-ar potrivi, dar…
Fără a o mai asculta pe Maria, Ella continuă fraza ca pentru ea: … dar eu nu știu să scriu despre nimic altceva decât despre doi ochi albaștri. Și ce să mai scriu? Am epuizat toate sentimentele și ideile poetice despre misterul intangibil al acestor aștri, precum Eminescu despre laitmotivul dragostei. Și eu vreau să rămână vii doar în amintirea mea, chiar și în eternitate fiind.  Apoi ajunsese cu gândurile la STOP și își reamintise că, Maria așteaptă îmbrăcată în fața ușii de vreo 20 de minute. Luând-o de mână și închizând ușa în grabă, îi fulgerară prin minte cuvintele pe care i le spusese mama ei în urmă cu 15 ani dacă ai la ușă cheie, draga mea, ești cu adevărat femeie. O fi oare așa? Satisfacția de a închide și deschide o ușă e de ajuns unei femei pentru a fi împlinită sau e doar o minciună frumoasă rostită zilnic în momentele de criză?

Mariei îi era drag să meargă cu mama ei pe stradă precum îi e drag cerului cu soare în diminețile reci de martie și, la drept vorbind, Ella nu putea să treacă neobservată, ba mai mult de atât, uneori, când era abordată de către vreun grup de adolescenți se simțea ca la 16 ani.
– Maria, de ce zâmbești așa pur și simplu? Spune-mi să zâmbim împreună.
– Știi, mamă, mă gândesc cât de simplă, dar fermecătoare ești. Adică tu nu te machiezi ca alte mame și nici nu porți tocuri de 15 cm și, totuși, ești așa frumoasă cu geaca ta cu două numere mai mari în care părul ți se tot agață și ghetele tale așa blănoase te ridică la standarde mult mai înalte decât pe doamnele care poartă pantofi cu toc.
– Draga de tine, când ai crescut atât? Acuma îți voi spune ceva, dar vreau să fii cu băgare de seamă: vei fi adolescentă, femeie și mamă, dar niciodată să nu devii rivalul tău comparându-te cu nimeni, deoarece calitățile tale de mulți vor fi percepute ca fiind defecte, iar dacă vei tot ciuli urechea în stânga și în dreapta îți vei da seama că tu nu ești altceva decât suma aprecierilor celor din jur și, crede-mă, nu vrei asta. Tu doar să te iubești și să te respecți cu bune și cu rele, să-ți săruți defectele în fiecare seară înainte de culcare, să le iei în brațe și să le alinți părintește, să le accepți și să nu uiți că perfecțiunea nu există, iar noi, oamenii, ne îndrăgostim de cele mai de temut defecte. În copilărie, bunicul mereu îmi spunea: rău cu rău, dar fără-i greu. Așa că, nu renega nimic din tine, nu îndepărta fricile și emoțiile, tu doar acceptă-le și trăiește-le, astfel te vor trăi ele pe tine.
– Așa ai acceptat și tu plecarea lui tati?
Tăcerea și câteva frisoane pe șira spinării o făcuseră pe Ella să spună doar atât :
– Despre asta vom vorbi…
– Da, știu, când voi fi mai mare, i-o tăie Maria scurt.

Cândva a existat și un tată, însă nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut identitatea. Maria l-a sărutat doar în poze, iar acum Ella îl sărută doar în amintiri. Mulți au judecat-o ani de-a rândul spunând că a făcut un copil din flori, că este o femeie ușoară, până și familia ei a dat-o la o parte atunci când a aflat că este însărcinată, iar tatăl era departe de a fi prezent la primul ecograf, ce să mai povestim de ultimul de care probabil nici nu știe și cu atât mai puțin de naștere a cărei dată nu și-a notat-o în agendă la „zile importante”. Nimic din toate acestea nu au îngenunchiat-o pe Ella, badimpotrivă, i-au dat curaj să lupte pentru fetița ei și să meargă mai departe, iar bucuria a fost înzecită în momentul în care Maria creștea și devenea cum scrisese Ella într-o amintire: jumătatea nucii lui.

– Bunica, tu erai jumătatea aceea de nucă?
– Focul din șemineu încă arde, ceaiul e atât de fierbinte încât plânge cana, iar eu încă mai am glas.
Cele două, mama și fiica aveau ele un ritual al lor și niște obiceiuri bine înrădăcinate în ele. De exemplu, cumpărau iaurt doar de la un singur magazin, ceaiuri doar de la vecina de pe scară, care spunea că sunt 100% de la țară și vată pe băț doar de la un singur domn, cu toate că pe strada aceea erau o mulțime de astfel de oameni care vindeau puțină copilărie și adulților. Și ca să facă subiectul cu „tati” uitat, Ella îi spuse Mariei:
– Astăzi e o zi tocmai perfectă pentru o vată pe băț. Ce zici?
– Nici bolnavă dacă aș fi nu aș putea refuza. Doar știi că iubesc dulciurile.
Apoi, pline de modestie și nonșalanță rostiseră într-un singur glas:
– Pe cine păcălim? Noi suntem dulci deja.
– Dimineața perfectă începe cu o domnișoară și o doamnă pline de viață și foarte jucăușe, rostise bărbatul care stătea în spatele aparatului de „fabricat” vată pe băț.
Avea cam la vreo 30-35 de ani, dar era atât de chipeș, plin de energie și avea o căldură de nedescris în ochi, încât ai fi zis că are 20 de ani și două vise.
– Mereu sunteți un drăguț, afirmă Maria.
– Și asta doar când vă văd pe voi. Ce să fie? O vată cu căpșuni și una cu mentă?
– Nici că mai avea rost să întrebați, spuse Ella cu reticență.
– Ce program aveți astăzi? întrebă bărbatul voind să schimbe subiectul.
– Eu și cu mama ne-am gândit doar să fim fericite, în rest nu avem nimic în program. Poate vom vorbi despre filozofie, arhitectură sau sport, însă oricare ar fi subiectul vom învăța una de la alta, pentru că mama întotdeauna spune că îi e drag să mă asculte și mai zice că atunci când vorbesc parcă îl aude pe tata.
Ella se stânjenise puțin, însă nu lăsă asta să se vadă, până la urmă, și ceea ce un copil urmează să spună nu poate fi controlat, dar cu toate astea nu uită să-i arunce vânzătorului o privire plină de pudoare prin care sentimentele docile se puteau citi de la o poștă.
– 6 lei, rosti vânzătorul plin de atonie.
– Vă mulțumim. O zi excelentă! spusese Ella fără a-i mai da răgaz Mariei să mai spună vreo tâmpenie.

O sorbitură lungă de ceai rupse tăcerea de mormânt care se încălzea la șemineul bătrân.
– Bunica, cred că și eu acuma la 6 ani spun tâmpenii la fel ca și tine pe vremea aceea.
– Spuneam doar ce auzeam și nu erau tâmpenii, erau doar „ideile mele geniale ”. Continuăm povestea sau vine moș Ene în vizită?
– Continuăm. Vreau să știu ce s-a mai întâmplat cu tine și mama ta. Adică vreau să știu dacă te-a lăsat vreodată să-i citești jurnalul sau dacă ți-a citit ea câteva pasaje?
– Da. L-am frunzărit cap coadă de câteva sute de ori .
– Și îți mai aduci aminte ceva din ce e scris acolo?
– Cu siguranță.
– Recită-mi. Sunt așa curioasă.
– Fie. Două secunde să văd dacă mă mai ajută memoria, deoarece la 70 de ani procesezi puțin mai greu decât la 20, dar următorul pasaj nu ai cum să-l dai așa ușor uitării: Maria, astăzi când citești asta, cu siguranță ai devenit mare, iar eu am devenit o stea, și-ți promit să strălucesc atât de tare încât mereu să îți luminez calea. Nu ți-am spus niciodată de ce am râs sau am plâns în fața jurnalului pe care azi îl ți în mână, nu ți-am spus de ce nu m-am făcut scriitoare și nu ți-am spus de ce am trecut prin viață ca un curcubeu. Dar astăzi e momentul să știi că am scris mereu despre tatăl tău, el este stăpânul lacrimilor și zâmbetelor mele, atunci erai prea mică, de aceea nu ți-am lecturat sentimentele mele împrăștiate pe foi, însă astăzi vreau să știi că l-am idealizat și l-am târât prin noroi cu atâtea rânduri scrise zi și noapte, dar un singur lucru nu am fost în stare să îl fac și anume: să îl urăsc. Cum aș fi putut să o fac? Mi-a dat cel mai frumos cadou din lume, o fată cu chip de înger, prin care absența lui nu a fost atât de distrugătoare. M-a învățat să cred în mine de atâtea ori, să fiu puternică și, cel mai important, m-a învățat că, iubirea e ca vântul, deși nu o poți vedea, o poți simți. De aceea nu l-am condamnat și nu i-am reproșat nimic, și, deși e undeva printre stele, poate chiar mă așteaptă să terminăm frumos basmul început. Te rog ca nici tu să nu îl condamni. Probabil ajunsă la acest ultim pasaj mai am să te lămuresc în privința unei singure chestiuni și anume, de ce eroul viselor mele era posesorul unor misterioși ochi albaștri. Te rog să dai o fugă în trecut și să-ți reamintești încăpățânarea noastră de a cumpăra vată pe băț mereu de la același domn. Vei spune că nu are nicio legătură una cu alta și îți dau dreptate deoarece erai prea mică pentru a observa că acel domn avea ochii albaștrii, identici cu ai tăi. 

Maria terminase de recitat firimiturile gândurilor pierdute în memoria afectivă, dar, odată cu terminarea recitalului se terminase și focul și ceaiul era rece, iar camera dormea îmbrăcată în obscuritate, dar cum liniștea e de temut se auzi un glas de copil somnoros care visează la Hansel și Gretel :
– Bunica, cred că m-am pierdut puțin în povestea ta.
– Există momente în viață în care cu toții ne pierdem puțin, important e să nu rătăcim prea mult deoarece s-ar putea să nu mai găsim calea Înapoi spre noi.
Tiptil, Maria stinsese veioza, dar nu înainte de a-și privi încă o dată feminitatea în oglindă, spunând cu tristețe:
– Vata pe băț poate să fie și amară.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

foto: pixabay.com

Bine v-am găsit în luna lui mărțișor!

„Femei din Maramureș. Portrete povestite” este numele unui mini-primăvăratic proiect pus la cale de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, pentru a marca anul acesta Ziua Internațională a Femeii.

V-am obișnuit până acum cu obiceiuri și credințe populare, cu porți și biserici de lemn, descântece și hori. 8 martie sigur nu-i sărbătoare tradițională, dar e un prilej bun să aflăm mai multe despre viața femeii din satele încă tradiționale.

Am vorbit cu câteva maramureșence. Le-am îndemnat să ne povestească despre ele, despre viața lor, să își facă un autoportret din vorbe. Ce le place să facă? Ce și-ar dori? Când au fost mai mulțumite? Când le-a fost mai greu? De ce le e dor? Au fost vreodată în vacanță? S-au hodinit vreodată? Le-am întrebat și le-am ascultat. Ba chiar le-am filmat. La ele acasă!

Ce ne-au zis puteți vedea și auzi în perioada 8-12 martie, pe pagina de facebook a centrului nostru: facebook.com/culturatraditionala.ro, dar și pe la prietenii de la „Salut Sighet!”.

Mulțumim că ne urmăriți.
O primăvară hireşă!

CJCPCT Liviu Borlan Maramureș
Email: [email protected]
www.culturatraditionala.ro
facebook.com/culturatraditionala.ro

Toate evenimentele continuă să se desfășoare, din păcate, online. Până când?… nu avem răspunsuri exacte!
Important este că se mobilizează resursele umane din toate zonele societății și se creează evenimente frumoase online și, mai ales, nu se uită marile ocazii de-a marca zilele etalon din viața noastră.

Asociația Rădăcinilor Străbune – Școala Rădăcinilor Străbune din Călinești (inițiatoare Măriuca Verdeș), Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetu Marmației și Clubul Green Impact organizează luni, 8 Martie 2021, de la orele 14:00, evenimentul on-line „Din drag pentru mama”.
Ce se va întâmpla în cadrul evenimentului? Ceea ce s-ar fi întâmplat și în timpuri „normale”: elevii vor cânta, vor recita și vor „expune” desene și picturi dedicate mamei.

Accesați evenimentul, bucurați-vă – împreună cu toate mamele – chiar și… online!

Salut, Sighet!

Foto: Miya Kosei

A fost întotdeauna o plăcere să-l întâlnesc pe Maestrul Gheorghe CODREA, să discutăm și să-i „urmăresc” amintirile care pornesc din Sighet/ Șugău/ Vadu Izei, „zăbovesc” zeci de ani în Cluj și se „închid” – ce interesant destin! – tot în Sighet, str. Șugău. A poposit – pentru mai multe luni – în zona noastră, zona copilăriei și-a adolescenței, în urmă cu mai puțin de un an și se pare că va reveni în câteva săptămâni, cu gândul de-a se implica într-un proiect ineresant. Dar, despre proiect într-un viitor apropiat.

Azi, când Maestrul Gheorghe Codrea împlinește 93 de ani, vreau să-i spun, să-i spunem, să-i dorim să aibă parte de sănătate și de multă energie transferată spre pictură, spre pasiunea de o viață care i-a adus recunoaștere națională și internațională. Maestrul Gheorghe Codrea și-a publicat amintirile într-un volum pe care l-a publicat anul trecut: „Întâia și ultima zi. Spicuiri din viață”. În câteva săptămâni, probabil, urmează să fie tipărit un album/ catalog de artă cu operele recente ale Maestrului. Și… Clujul îi omagiază viața și opera printr-o expoziție ce se va vernisa în câteva zile (10 martie 2021) la Muzeul de Artă.

Dacă luna trecută (21 februarie) fostul deținut politic Petru Codrea a împlinit 90 de ani, azi, fratele mai mare, pictorul scenograf Gheorghe Codrea, a împlinit 93 de ani, spre bucuria celorlalți frați, Georgeta Maria și Eugen (ambii având peste 80 de ani).

La începutul lunii martie, când culorile naturii se revarsă – timid – pe simezele mult-așteptatei primăveri, ne bucurăm să-l aniversăm pe artistul plastic ce-și continuă munca și la această onorabilă vârstă!

Doar câteva spicuiri din biografia Maestrului Gheorghe Codrea!

Gheorghe Codrea s-a născut la 02 martie 1928, la Sighet (Șugău). Locuiește la Cluj. Are un fiu, Dan, arhitect și o nepoată Anna, stabiliți în Anglia.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.
Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris Godunov etc.

S-a remarcat și în pictura de șevalet, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate.

La mulți ani, splendid colorați, Maestre!

Foto & text: Ion MARIȘ

În imagine putem „încerca” să identificăm zona nu foarte (re)cunoscută pentru mulți sigheteni. Haideți să vedem cine recunoaște zona! Nu este neaparat foarte greu, e poarta de intrare în Sighet dinspre….
Așteptăm răspunsurile!…

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din colecția Ernest Villand.

După urși, cei mai mari și mai periculoși răpitori sunt lupii și ei sunt (la noi) foarte mulți. Se apropie de el și râsul, dar râsii sunt foarte puțini, izolați și, se spune că această felină ar ataca și omul, fără a fi în pericol. Se mai aseamănă în ceva cu lupul; dacă urmărește, de exemplu, două căprioare și o prinde pe una, consumă puțin din ea și fuge după cealaltă, de obicei, cu succes. Se vede că el are un consum mai selectiv. Doar două animale, în habitat la noi, sunt de o cruzime aparte. Dacă lupul ajunge într-un țarc de oi și nu e daranjat, le omoară pe toate, deși consumă și, eventual, duce cu el una singură. Iarna coboară și prin localități, câțiva împreună, și se strecoară discret printre case, uneori în liniște și nu de puține ori, cu succes.

Casa noastră și ulița «Bulenilor» se află la poalele Seciului, un deal destul de înalt, acuma împădurit cu rășinoase, până mai jos, spre arături și pășune. De acolo, de la poalele lui, ei pot vedea prin curțile oamenilor, domiciliați pe acea uliță. Într-o seară, un gospodar nu departe de noi, a împrăștiat fân în grădina din fața casei, pentru oi, pe care le-a lăsat să mai ciugulească pe «turiș». A uitat puțin de ele, cu cina, la ceva povești cu un vecin și apoi, pe întunecate, a ieșit să le închidă în grajd. A fos mirat cum toate s-au culcat, se părea că dormeau. Ajuns la ele, nu voiau să se scoale, pentru că toate aveau gâtul rupt, vreo 15 bucăți. Le-au ucis lupii, puțini, pentru că lipseau doar una sau două. De aceea se spune la oamenii hrăpăreți: sunt «lacomi ca lupii». Tot la fel face și dihorul: intrat în coteț la găini, ucide totul și pleacă, eventual, doar cu una.

S-au înmulțit extrem de mult și urșii acuma. Coboară pe străzile din marginile orașelor și caută mâncare prin tomberoane, fiind un adevărat pericol pentru cetățeni. Poate s-a împuținat vânatul, s-au schimbat timpurile și anotimpurile, ca și obiceiurile de trai ale lor. Nu mai este «ursul tradițional» care intră în iarnă la hibernat, cu rezerve de grăsime până primăvara. Acuma îl întâlnești și iarna pe plaiurile dealurilor sau prin vecinătățile localităților.

În timpul iernii, un proprietar sau altul, pe rând, trimiteau ciobanului în ajutor pe cineva, fiind nevoie pentru făcut lemne de foc și, uneori, pentru a se mai schimba pe «turiș» cu ciobanul, mai ales atunci când era ger mare, sau pentru a-l ajuta la distribuirea fânului pentru oi. Acestea nu pot fi lăsate deloc nesupravegheate, care pot fi atacate imediat de lupi, care, de obicei, le au în «supraveghere» mereu. Într-o iarnă, în lunile ianuarie-februarie, când oile erau la noi, tatăl meu a fost trimis ciobanului pentru ajutor, pe câtva timp; locația era în Valea Runcului. Dar, în timpul iernii, se organizează în comună multe «șezători», la o casă cu o cameră mai mare și bine aranjată. Cu mai multe «lăiți» pe lângă pereți și o masă mai deoparte, lângă ele, unde se adunau în jur de 10-12 fete, uneori și neveste mai tinere, pentru supraveghere sau pentru prelungirea fetiei. Acolo se adunau în jur de ora 9 seara și stăteau până spre orele 3 dimineața. În acest timp torceau cânepa, inul, lâna, sau executau alte activități, textile mai ales; dar se mai și distrau, cu povești și altele. Acestea încep cam din luna noiembrie și se termină la începutul postului mare. În câșilegi, după postul Crăciunului, se fac multe nunți și acestea se pregătesc și prin șezători. Pe la aceste așezăminte mai treceau și grupuri de flăcăi, unde se făceau glume, se cânta din fluier sau ceteră (vioară) și se și «dansa» învârtita; băieții mai jucau și cărți, mai ales șeptic. În acest fel, și sporul la muncă era mai mare, se distrau și se alunga somnul. Un grup de flăcăi rămânea la acel așezământ un timp, iar înainte de plecare, flăcăii care plecau și aveau o relație de prietenie cu vreo fată, acestea ieșeau după ei «printre uși», adică se izolau câteva grupuri de perechi în holul casei sau chiar afară, în șatră, dacă nu era prea frig și își spuneau acolo gânduri, proiecte de viitor, făcând și unele drăgălășenii, în câteva minute, nu chiar publice. Apoi, tot grupul se îndreapta spre alte șezători, alte prietenii sau căutări. În fiecare seară, în orice șezătoare, se prezentau câteva grupuri de flăcăi; foarte rar erau unele mai izolate, din cine știe ce motive. Un foarte frumos obicei se petrecea de Crăciun; fiecare șezătoare își organiza și pregătea colinzi pentru noaptea de Crăciun, la care participau și mulți băiăți. Erau colinzi de toată frumusețea, cu un ecou peste comună, care dura până spre ziuă; se colinda gazda și toate participantele la șezătoare. Era un colind amplu care se auzea peste tot spațiul zonei, un colind începând, când altul se termina. Acuma gata cu colinzile, gata cu șezătorile și torsul; nu se mai practică, ne-am «modernizat». Confecțiile sintetice, blugii și altele, diverse, le-au luat locul. Lucrurile frumoase mor și ele, poate mai repede ca cele urâte, care sunt parcă și mai stabile, mai de durată. Păcat!

Tatăl meu, mult implicat în viața tinerilor flăcăi, nu putea lipsi de la aceste șezători. Pleca din Valea Runcului pe înserate, după ce se închideau oile și se întorcea dimneața, după orele 3. Nu era departe, fiind doar 5-6 km din comună, dar era un drum în urcare, mult prin padure, nu cu o bună reclamă privind sălbăticiunile, mai ales cele periculoase. Era multă pădure pe acele dealuri și văi, până departe, spre capătul lor, de sub înălțimi, de mare densitate, cu multe smârcuri și înfundături, cu locuri de ascunzișuri pentru toate speciile de animale; de aceea le puteai întâlni pe oricare, singure sau în formații, mai mici sau foarte mari. Nopțile pe acolo le simțeai temătoare, mai ales cei mici, copiii. Se zvonea că pe acolo umbla și nu știu ce «Mamă a Pădurii», cu victimele ei, această sperietoare fiind indusă și de zgomotele și vaietele lugubre din timpul nopții, produse de animale în atac și apărare. Se aflau prin acele coclauri mulți urși, mistreți și lupi, cerbi și căprioare și altele, o zonă mult preferată și pentru partidele de vânătoare. Ciobanul i-a spus odată tatălui meu:
– Ar fi bine să rărești drumurile acestea nocturne, într-o zonă atât de periculoasă și în acest timp de iarnă grea. O să-ți adunăm într-o zi rămășițele de prin aceste coclauri; în lunile de iarnă, mai ales în ianuarie și februarie, se adună lupii în haite mari, noaje de lupi și pentru reproduceri.

Într-una din nopți, cu un ger cumplit, se întoarce de prin șezători cu capul acoperit de căciula lui mare și călduroasă, cu un fular în jurul gâtului, opinci, cioareci, cojoc și suman, adică tot echipamentul necesar pe un astfel de ger. Cu un mers rapid, a ajuns în dreptul unei case, părăsită în lunile de iarnă, la câteva sute de metri până la destinație. Acolo se afla și un pârâu de trecut, afluent al râului Buleasa, care nu îngheța iarna total, niciodată. Ajuns aici, a fost obligat să-și ridice capul din piept, de unde numai nasul era afară, pentru a vedea unde să calce, pentru a nu se uda în apa rece. Deodată, zărește în fața lui și pe de lături, o mulțime de perechi de luminițe care sfidau parcă lumina palidă a lunii și a întunericului din jur: era o noaje de lupi în care și intrase puțin, observând și în spate, pe lângă drum, câteva peechi. În drreapta, pe «tăpșanul» de pe lângă casa părăsită, era plin de ei și câteva perechi și în față, chiar pe drum. Dacă nu l-a înghețat gerul mare, atunci chiar se simțea înghețat, în toată vietatea lui. Doar judecata nu trebuia s-o lase să- i înghețe, deși nu mai credea să-i mai folosească. Și-a amintit atunci de prevestirea cumplită a ciobanului! Decizia trebuia luată rapid și nu trebuia să manifeste teamă, când lupii l-ar fi atacat și devorat deîndată. Toate animalele, fie și numai instinsctiv, au teama de om. Dacă s-ar fi întors în spate, în mod sigur lupii l-ar fi atacat, văzându-i frica; atacul ar fi fost iminent, pentru a nu le putea scăpa și chiar dacă ar fi reușit să se cațăre într-un copac, ei l-ar fi păzit cu răbdare, până când le-ar fi căzut jos, înghețat; deci nu înapoi, nu trebuia să manifeste frică. El avea în mână o taparină cu coadă scurtă (o furcă cu coarne mici, cu care împraștia fânul la oi), care a luat-o ca sprijin pentru gheață, sau pentru a se apăra de vreun câine pe ulițele umblate, dar în niciun caz nu pentru lupi. De altfel, cu bâte nu te poți apăra de lup, pentru că o prinde repede în gură și la fiecare smucire pentru a o elibera, el o apucă mai de aproape, până ajunge la mâini și atunci ești terminat. Dar, în timp ce se gândea, a lăsat cornițele taparinei în pârău și o mișca inconștient, făcând puțin zgomot. Deodată, constată că lupii din drum se retrag în lături și parcă-l invitau să treacă, poate pentru a sări apoi pe el, să-l devoreze. N-avea ce face, răspunde invitației și intră printre lupi, trăgând taparina târâș după el și privind doar cu coada ochilor spre ei, capul ținându-l fix. Se gândea că, dacă unul îl atacă, în câteva minute va fi bucăți și nu va îndura nici lunga suferință. Dar, minune: pe măsură ce înainta, lupii care erau în față se tot retrăgeau, rând pe rând și se așezau pe fund în marginea drumului. În lateral, din poiana din fața casei, lupii începeau să se miște și ei; cineva le perturba amorurile. Cum spuneam, exista totuși o teamă de om a tuturor sălbăticiunilor, chiar și a acelora cu putere mult peste cea a omului și, la vederea lui, primul impuls este de a se feri de el. Fac excepție cine știe în ce stări deosebite în care s-ar afla, atunci când îl atacă și chiar sălbăticiuni mai mici. Simțea că transpiră, dar o transpirație rece. Ajunge la marginea haitei și, pe furiș, constată că se iau după el; era tot a lor. Nu fuge, dar merge mai rapid și-i vine în gând o idee genială: își aruncă în spate căciula și-i aude cum se încăierau cei din față cu această «pradă», distanța față de ei făcându-se astfel mai mare; aruncă apoi fularul de lână, după care urmează apoi sumanul și, după câtva timp cojocul, rând pe rând, mărindu-se mereu distanța. În spate, se auzea o adevărată morodeală, mai ales când a aruncat cojocul, cu scâncete și urlete, nefiind exclusă nici sacrifiarea unora dintre ei; în astfel de situații, dacă unul este rănit și sângerează, ceilalți sar pe el și-l consumă. Sângele îi înnebunește. Deja nu se mai vedeau, erau și curburi de drum și atunci a început să alerge cât putea de repede; nu mai simțea gerul, deși era dezbrăcat de toate «halubele», fiind doar în cămașă. A ajuns la colibă, a deschis «ușa» și a intrat înăuntru. Ciobanul, când l-a văzut în acea stare, a încremenit, întrebându-l, totuși:
– Ce-i cu tine, strigoiule?!
– Lasă acuma întrebările și hai să aruncăm jos plasca; să facem apoi foc mare, cu uscături.

Coliba era construită din două table pentru care se foloseau dranițe (șindrilă), una mai mare numită «povârneală», care se punea de la pământ în poziție oblică, și se înalță la peste 2 m, cealaltă, mai mică, numită «plasca» așezată orizontal, era lipită de povârneală. Ele erau fixate prin stâlpi puternici din turși de fag; pe lateral și în față, se umplea cu scânduri solide din lemn de fag, «lodbe». Plasca fiind aruncată, flăcările puteau să se înalțe mult, ca adevărate torțe, de speriat; lupii și, în general, sălbăticiunile periculoase au teamă de foc.
– Acuma să ieșim repede în staul să facem și acolo două focuri.

Nici n-au încheiat bine aceste operații, că lupii și-au și făcut apariția, apropiindu-se de staul, mai puțin de colibă, unde focul era în vâlvătaie. În jur, totul era scăldat în lumina flăcărilor de la cele trei focuri, față de care perechile de ochi ale lupilor păleau. Ciobanul a înțeles situația, nu mai era nevoie să-i fie relatată, dar flăcăul, tatăl meu, a început să-i relateze situația, printre aruncăturile de tăciuni aprinși printre lupi, peste gardul înalt din nuiele, care închidea oile și le apăra.

– M-au atacat lupii pe drum, dar n-au reușit să mă doboare și doar mi-au smuls hainele de pe mine, scăpând numai cu opincile, cioarecii și cămașa; eu am fugit apoi mai repede decât ei și am sosit la timp pentru a putea salva totul.

Ciobanul a început să zâmbească, înțelegând atât parodia acelei povești, cât și tragedia care se putea produce; a fost totuși un miracol. Dar nu mai le era teamă, deși se vedeau colții lupilor rânjind la câinii din staul, care rânjeau și ei la adapostul gardului. Când încerca un lup să sară gardul înalt, altul îl apuca cu fălcile, revendicând el poziția. Aruncau și cu tăciuni aprinși în ei, făcând pe mai mulți să scâncească. Lupii își continuau amorurile lor în noapte și ger, în lumina flăcărilor care se întețeau mereu, cu morodeli și lupte, cu amoruri și omoruri, cu alții devorați. Au părăsit câmpul din jurul stânei înspre ziuă, pe grupuri, dezmembrându-se haita, care probabil se va reface iar, împrospătată cu alte efective. Au lăsat în urmă mulțime de smocuri din păr de lup, mult sânge și câteva urme din cei devorați. Au pus plasca la loc, au curățat focurile din staul și tăciunii împrăștiați pe afară și, cu o greblă ce o foloseau pentru greblat turișul, fânul rămas pe jos, au început să adune și mulțimea de păr de lup de pe lângă stână, mirosul acestuia înfricoșând oile. Au fixat locul de hrană pentru oi mai departe și zăpezile ce au urmat au curățat și împrospătat mai bine locurile. Flăcăul a dat însă un concediu drăguțelor de prin șezători. Mare noroc, binevenit, dar de neînțeles, și pentru care trebuia să mulțumească mult Domnului!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 24.02.2021

sursă foto: https://www.descopera.ro/

Joi, 25 februarie, evreii de pretutindeni au sărbătorit Purim (trad.: sorți), o sărbătoare veselă, nereligioasă, în amintirea unui eveniment biblic.

Haman, nepotul lui Hagag din tribul Amalek – simbolizând Îndoielile – a vrut sa distrugă poporul israelit (simbol al spiritualității), însă Megillat Esther (în traducere-revelația ascunsului) dezvăluie secretele prin care poporul israelit este salvat, iar Haman este ucis în locul iudeilor. Purim nu este nicidecum celebrarea uciderii unui om, chiar dacă acesta este Haman, ci victoria asupra îndoielilor și negativităților, culminând cu terminarea perioadei de exil prin reconstrucția Templului din Ierusalim. Purim simbolizează, așadar, victoria noastră asupra propriilor îndoieli.

La Sighet, dl. Adrian Perl a oficiat slujba tradițională, iar dl. Ganz Peter a citit integral traducerea in limba română a Meghilat Esther. Pe tot parcursul filmării, de câte ori se aude numele Haman membrii comunității au facut zgomotul specific cu Gragher-ul pentru a nu i se auzi numele celui care a vrut să lichideze poporul lui Israel. Mai sunt specifice acestei sărbători portul măștii și obiceiul de a bea până nu mai facem deosebirea între Mordechai și Haman.

Foto & video: Sorin MARKUS

Zi geroasă –
o ţarcă strigă în vârful
nucului desfrunzit
*
Flori de gheaţă-n geam –
toporul e înţepenit
într-un butuc
*
Primul peşte prins
sare din nou în copcă –
pescar amator
*
Rar cate un fulg –
în vârful unui copac,
mierla aşteaptă
*
Liniştea serii –
din când în când câte-un fulg
peste cei de ieri
*
Noapte geroasă –
„Lunga vară fierbinte”
pe programul doi
*
La gura sobei –
citind aceleaşi scrisori
din tinereţe

Maria TIRENESCU

Deși Dragostea plutește în aer, mai ales azi de Dragobete, tinerii din Clubul Interact Sighet se distanțează regulamentar de orice provocare și poartă… mască.
Interactienii, în unanimitate, au decis – pentru încă o zi – să preia sarcinile lui Cupidon printr-un nou proiect: Online Blind Date.
După cum îi spune și numele, proiectul constă în întâlnirea pe „nevăzute” între participanți. Astfel, pe baza unei cărți de vizită alcătuite prin intermediul unui formular – profil, se vor realiza perechi care vor avea șansa să petreacă timp împreună. Înscrierea constă în completarea unui formular alcătuit din întrebări simple, cum ar fi genul de muzică preferat, hobby-uri, etc pentru a ajuta echipa să găsească parteneri cu „puncte” comune, și achitarea unei sume de 10 lei prin transfer bancar. Mai multe detalii se găsesc pe pagina noastră de Instagram.
În ciuda ideii „originale” de a organiza proiectul în stil tradițional, într-o cafenea, acesta va avea loc în mediul online. E important ca în această perioada să ne protejăm atât pe noi, cât și pe cei din jur. Sperăm bineînțeles să revenim cât de curând la normalitate, însă echipa noastră muncește în continuare pentru a păstra frecvența la care se desfășurau proiectele clubului nu cu mult timp în urmă. Ne este dor de viața… live!

Echipa Interact vă invită la socializare, în ciuda distanțării sociale, pentru a uita de situația de acum și pentru a ne aminti sentimentul de… „fluturi în stomac” al unei prime întâlniri.

Larisa Covrig
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet
Președinte Interact Club