Ioan ARDELEAN (pseudonim literar: Ivan Ardelean) s-a născut la 04 iunie 1942, în Crăciuneşti, Maramureş. A absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1961 și, ulterior, Facultatea de Fizică a Universității Babeș – Bolyai, Cluj Napoca (1966). A fost doctor în fizică al UBB Cluj Napoca din anul 1980 și profesor universitar la Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj Napoca. A primit Premiul Academiei Române „Constantin Miculescu” 1980.

Debut absolut cu poezia „Cântec” în cotidianul ucrainean „Novîi Vik” din Bucureşti, 1961. Debut editorial în 1971, în volumul colectiv „Timp Înaripat”, al scriitorilor ucraineni din România. Prezent în „Antologia poeziei ucrainene din România” de Şt. Tcaciuc (2000) și în volumul „Voi, cuvinte!” (Editura Valea Verde, 2019), antologia poeților absolvenți ai Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet.

În anul 2012, a primit titlul de profesor universitar emerit, iar în anul 2007 Universitatea din Oradea i-a acordat distincția Doctor Honoris Causa. Conducător de doctorate (fizică) din anul 1990, la UBB Cluj. A publicat numeroase articole și lucrări științifice.

Volume de autor: Drumul, lb. ucraineană, versuri, 1987; Nostalgia ferestrelor, lb. ucraineană, versuri, 2000; Dincolo de pragurile cerului, lb. ucraineană,. versuri, 2001; Daţi cerului azur, lb. română, versuri, 2001; Cu mâinile înălţate spre cer, lb. ucraineană, versuri, 2002; Vise de toamnă, lb. ucraineană, versuri, 2003; Însemnări de călătorie, lb. română, 2004; Gânduri argintii, lb. ucraineană, versuri, 2005; Urme ruginii, lb. ucraineană, versuri, 2006; Dansul absolut, lb. Ucraineană, 2009; Nostalgia ferestrelor – antologie, lb. ucraineană, 2010; Umbrele cuvintelor, lb. ucraineană, versuri, 2014; Simfonia sufletului, lb. ucraineană, versuri, 2017.

A fost distins în anul 2001 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie în limba ucraineană (volumul Nostalgia ferestrelor, 2000).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj din anul 1990.

A încetat din viață azi, 03 februarie 2021, la Cluj – Napoca.

Echipa „Salut, Sighet!” este alături de familia îndoliată și transmite sincere condoleanțe! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Salut, Sighet!

Vă anunţăm cu bucurie că biblioteca oraşului nostru este de azi înainte mai adaptată noilor realităţi, mai modernă şi sperăm noi, mai practică.

Astfel, toţi cei interesaţi vor putea accesa CATALOGUL ON-LINE al bibliotecii – printr-un simplu click pe butonul albastru „FOLOSEŞTE APLICAŢIA” – având astfel posibilitatea să facă un tur virtual printre rafturile noastre şi să îşi aleagă cu răbdare cartea dorită, sau să verifice de la distanţă şi în orice clipă dacă ceea ce îî interesează în mod deosebit se regăseşte în colecţia bibliotecii. Mai mult decât atât, pentru aceia interesaţi dintre dumneavoastră, există şi posibilitatea de a rezerva cartea de care aveţi nevoie.

Dar iată şi ceea ce mai trebuie să ştiţi în vederea utilizării acestui nou serviciu: odată accesat linkul ce duce la catalogul nostru online (https://sighetumarmatiei-mm.ebibliophil.ro/…) aveţi posibilitatea să navigaţi ca un simplu vizitator anonim – în special dacă doriţi doar să aruncaţi o privire în colecţia noastră. Pentru cei înscrişi deja la bibliotecă, sau pentru cei care doriţi să deveniţi cititori cu această ocazie, există posibilitatea de a vă face un cont pe această pagină, durează câteva minute. (Nu uitaţi să activaţi apoi acest cont, pentru a deveni funcţional, veţi primi un mail cu un link pe care trebuie să îl accesaţi).

IMPORTANT! Cei care intenţionează să folosească în viitor opţiunea „Rezervă”, este obligatoriu să facă un singur lucru: să adauge atunci când îşi fac un cont, o adresă de email pe care mai apoi să ne-o comunice (telefonic, verbal sau printr-un mesaj pe pagina de facebook a bibliotecii, împreună cu numele lor complet, aşa cum figurează în CI). Fiţi convinşi că noi nu o vom folosi la nimic altceva, decât pentru a o adăuga în fişa dumneavoastră de înscriere la bibliotecă. Adresa dumneavoastră de email este cea care face legătura dintre catalogul online şi fişa dumneavoastră de cititor.

Odată creat şi activat acest cont personal, el vă va permite să vizualizaţi toată activitatea dumneavoastră în bibliotecă – istoricul împrumuturilor, împrumuturile active etc., şi vă va permite să rezervaţi oricare dintre cărţile disponibile în acel moment.

Suntem în faza de testare a acestui serviciu şi pentru început am decis ca fiecare cititor să poată rezerva o singură carte, o altă rezervare putând fi făcută doar după ce precedenta a expirat, sau dacă a fost anulată. Durata unei rezervări este de 24 de ore, însă rezervările de vineri îşi vor întinde valabilitatea până luni inclusiv.

Pentru orice alte nelămuriri, vă aşteptăm să ne contactaţi la secţiunea mesaje, promitem să vă răspundem cu promptitudine.
Sperăm ca acest catalog on-line să vină cu adevărat în sprijinul dumneavoastră şi vă aşteptăm cu nerăbdare la #bibliotecafrumoasă!

Comunicat de presă

sursă foto: arhivă Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”

O mare personalitate a luptei anticomuniste din România și a medicinei românești, dr. Teofil Mija, (originar de lângă Mediaș, 12 ani în temnițele comuniste și trecut la cele veșnice la Brașov acum 10 ani) a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj și a fost numit în Maramureș în circumscripția Săcel – Săliște în 1948. Marele val de arestări din 14/15 mai a aceluiași an l-a surprins în Borșa unde dorea să-si viziteze colegul (de facultate, dar și de rezistență anticomunistă), dr. Emil Boieru, și el numit de curând în Maramueș. Ajungând în preajma locuinței acestuia află că Securitatea este acolo, dar Boieru a reușit să scape sărind pe geam. Teofil Mija face cale întoarsă, încercând să iasă din Borșa și să se întoarcă la Săcel, fiind urmărit de echipa de securiști de la Sighet condusă de locotentul Beni Ștern, o „brută sadică” (mulți maramureșeni aveau să cunoască cruzimea acestuia în anii următori).

În acea noapte de groază, Teofil Mija va parcurge mai mulți kilometri pe întuneric, peste munte, pe drumuri cunoscute și necunoscute, ascunzându-se și ferindu- se pe cât posibil să fie văzut, trecând prin numeroase pericole reușind să scape cu viață și salvându-și (deocamdată) libertatea. Să-l lăsăm pe eroul nostru să relateze el însuși tensiunea, groaza dar și speranțele momentului.

Ajuns în șosea, mi-am mai făcut o cruce, am mai rostit un Tatăl nostru și un Doamne ajută și am pornit cu pași grăbiți spre Moisei. Casele au început să se rărească. Mă simțeam mai singur ca oricând, dar aveam convingerea că Dumnezeu nu mă va lăsa… Nu cred că am parcurs mai mult de un kilometru de drum spre Moisei, când deodată zăresc apropiindu-se o caruță cu cai mergând la pas. În căruță erau militari, desigur jandarmi. Se apropie de mine, îi auzeam vorbind. Probabil mergeau la Borșa la raport, sau poate erau noi ajutoare chemate pentru scotocirea și încercuirea zonei. Fără a sta mult pe gânduri, am sărit peste gard într-o grădină cu un lan de ovăz. Am căzut direct într-un șant plin de apa și noroi…am stat nemișcat până a trecut căruța…am putut distinge bine prin gard că erau 6 militari… M-am hotărât să nu mai cobor pe șosea, pentru a evita astfel de întâlniri nedorite. O voi lua deci peste munți, prin pădure, până la Moisei. Trebuia să ajung pe vârful versantului ce despărțea Valea Vișeului de Valea Izei, căci de acolo îmi va fi mai ușor să cobor spre Săcel. Eram convins că în acel teritoriu mă voi putea descurca mai bine, chiar și pe întuneric. Și așa am pornit din nou la drum…

Nu puteam găsi nicio cărare prin pădurea deasă, mă înfundaam tot mai mult în desișuri, prin teren când mlăștinos, când stâncos, cu spini și cu urzici… mi-au ieșit în cale pâraie de munte cu ape repezi și reci ca gheața, câteodată apa ajungându-mi până la genunchi… de multe ori cădeam alegându-mă și cu câte un strat gros de noroi în părul capului. Simțeam că am sloiuri de gheață pe spinare, ca apoi să mă cuprindă o sete chinuitoare. Din când în când îmi umezeam buzele în roua ierbii și astfel reușeam să mai potolesc setea… Mă ispitea un mic popas ca să-mi refac puterile, dar rațiunea îmi ordona că n-am voie să cedez, pentru că dacă rămân locului câteva minute nu mă voi mai putea urni la drum. Cu cât puterile voiau să mă părăsească cu atât îmi creștea îndârjirea și voința de a rezista. Încercam să apreciez distanța parcursă după luminile dintre case, care erau din ce în ce mai îndepărtate. Dar, spre miezul nopții au dispărut și aceste singure repere de orientare. Fără să vreau, pe dinaintea ochilor minții a început să mi se perinde tot firul vieții mele mai ales speranțele și idealurile neîmplinite … am dorit și eu, alături de atâția feciori cinstiți și curajoși ai acestui neam românesc să nu trădez sacrificiile și jertfele eroilor și martirilor săi…pentru asta eram hăituit în miez de noapte…Nu mi-au ieșit în cale fiare sălbatice, dar simțeam cum îmi dau târcoale fiarele cu chip de om. Aveam în tot acest timp convingerea că Dumnezeu nu mă va părăsi.

Când a început să se crape de ziuă, pe la orele 3-4 am ajuns la culmea despărțitoare a văilor Vișeu și Iza. În sfârșit acum puteam coborî spre Săcel. O dată cu răsăritul soarelui, după o noapte atât de neagră, începeau să se strecoare șuvițe de lumină. Sub un cer senin puteam zări limpede ambele văi șerpuind în zare. Privind la cer mi-am adus aminte de formularea lui Kant… cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine…. la vreo 20 de metri am zărit conturul șoselei care cobora spre Săcel, știam că e un risc de a mă întâlni cu șoferi de camion sau alte utilaje de la șantier, dar eram deja pe hotarul circumscripției mele, mă puteam orienta și apăra mai bine. Am luat-o pe șosea la vale, dar bocancii nu voiau să mă mai asculte. Erau sparți, unul cu talpa găurită celălalt cu ea desprinsă…. pe pantele cu înclinație mai mare grăbeam așa de mult pasul că mă trezeam fugind… foloseam toate scurtăturile perpendiculare ca să câștig timp… Atunci m-am convins pentru prima data în viață că se poate merge și dormind. Peste voința mea mi se închideau ochii pe câte o porțiune mai domoală, apoi mă trezeam brusc…
După vreo oră bună de coborâre pe scurtături, am ajuns la marginea satului Săcel. Am ocolit câteva grădini și prin alta am pătruns în curtea unde știam că locuiesc cei trei prieteni ai mei, care m-au ascuns apoi câteva zile și m-au îngrijit… aveam febră, făcusem congestie pulmonară. De trei ori în acele zile Ștern și dulăii lui au dat târcoale dispensarului nostru, furioși și frustrați că „banditul” le-a scăpat din gheare…

Peste o săptămână am părăsit defintiv Maramureșul. Adio, Maramureș Voievodal, cu locuitorii tăi minunați și atât de buni români cu pitorescul și cu farmecul tău de neuitat, atât de încântător! (Teofil Mija, Generația neînfrântă)

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Petrecea multă vreme gândindu-se la timp. Își aducea aminte că în copilărie avea ore întregi ba chiar zile lungi de plictiseală în care timpul se târa asemenea unui melc hotărât să ajungă ultimul la frunza de varză. Nu mai ținea minte de când timpul îl înșela și împărțea ziua în câteva momente cheie cum ar fi toaleta de dimineață, plimbarea de după-amiază încetinită de baston, scuturatul pernelor care îl făcea tot timpul să strănute și serialul de seară devenit tot mai siropos odată cu trecerea anilor. Și apoi de la capăt. Ca și cum ar fi aceeași zi pusă pe repeat. Ca și cum tipul înalt care făcea un maraton în mai puțin de trei ore, bărbatul carismatic după care femeile întorceau capul pe stradă, divorțat la doar doi ani după nuntă și care nu s-a mai recăsătorit, ar fi dispărut. Pur și simplu. Nu s-a transformat, a dispărut, nu îl mai recunoștea în nimic. Nici în mersul șovăielnic, nici în ridurile care îi brăzdau fruntea, nici în ochii apoși, nici măcar în vocea devenită răgușită și ezitantă.

Apoi au început să îl doară toate deodată. Vârsta, asta e, cnp-ul, îi spunea vecina de la trei care îi aducea din când în când o prăjitură, vorbeau de trecut, de copii iar timpul devenea vioi, întinerea și cânta cu toate limbile ceasului vechi cu pendul de pe hol. A venit și fata lui din Elveția – singurul copil pe care îl avea – cu două săptămâni înainte de Crăciun.

– Tată, ți-am spus să ai grijă de tine! Of, de ce nu ați mai făcut voi un copil! Tu ești într-o parte, mama în alta, am și eu viața mea! zicea ea cam de două ori pe zi cu ochii la ceasul micuț de la încheietură.
– Apoi nu trebuia să vii dacă te-am deranjat, îi răspundea el pieptănându-și părul rar și alb. Avea ticul ăsta ori de câte ori se simțea ofensat, îl păstrase din tinerețe când avea un păr des și frumos, cam așa ca al fetei lui.
– Nu mă enerva! Mi-am luat două zile de concediu. Cu week-end-ul, patru. Merg cu tine să-ți faci analize, te pun eu pe picioare.

Nu i-au ieșit bine analizele. Fata lui a plecat după patru zile timp în care i-a întors casa pe dos, a ridicat praful din covoare, a gătit exagerat, a servit mesele la ore fixe, a aerisit continuu, el suferind de frig și dorindu-și să nu fi venit. Plus că vorbea tot timpul la telefon într-o franceză pițigăiată și miorlăitoare. Nu suferea franceza. I se trăgea din școală probabil, de la conjugarea infinită a verbelor și de la profa care urla pronunția.

S-a internat pentru trei zile – pentru mai multe investigații cică – iar timpul nu mai era împărțit, devenise un lac mâlos nemișcat, cu miros de clor și medicamente. Poate și pentru că își lăsase ceasul și telefonul acasă spre disperarea celor doi prieteni ocazionali pe care îi mai avea și a fiicei lui, singurii care îl mai căutau. Poate l-ar fi sunat și vecina de la trei, cine știe? În lipsa unui ceas urmărea defilarea asistentelor, a medicilor, a infirmierelor, a celor care veneau în vizită, doar noaptea erau perioade de liniște întrerupte de suspine mai sonore. Apoi nu mai putea să doarmă iar timpul îl cuprindea în plantele lui unduitoare.

După Crăciun au început să-l doară mâinile. Pur și simplu. Timpul aproape s-a oprit în loc dar cel mai ciudat era cât de mult le simțea ale lui, așa dureroase și atârnându-i greu de corp. Ar fi vrut să le smulgă și să le pună deoparte, măcar cât să poată dormi dar erau ale lui, ramificații devenite inutile ale unui corp ticăind mut. A avut timp în acele nopți să-și aducă aminte toată adolescența. Clavicula unei fete blonde, cerul mânjit de stele văzut dintr-un câmp de maci, roșul unghiilor tipei de la bar care îi dădea restul de la paharul cu gin și el care îi prindea mâna caldă spunându-i „Păstrează-l!” Mama lui tot timpul cu cearcăne, bicicleta negru cu galben la care pedala ca un apucat, muzica răsunând dintr-un garaj unde era clinchet de pahare și versuri de la Pink Floyd. Cât de repede a trecut acea perioadă, uneori se întreba dacă sigur e a lui, dacă nu cumva a inventat-o. Au mai fost momente fericite, sigur că au fost, dar perioade întregi ca atunci, asta nu mai ținea minte. Poate era și el de vină, nu lua timpul în serios, credea că e egal, corect, altruist. S-ar întoarce să mai stea cu fata blondă, să îi sărute clavicula ca în acele seri de iulie, să nu se însoare atât de repede și prostește cu cea mai bună prietenă a ei doar ca să se răzbune pentru a și uitat ce, să nu se mai îngroape în lucru devenind un străin pentru propria lui familie.

A durat câteva nopți dureroase până și-a dat seama că toate gândurile sunt inutile, că timpul îl păcălește în continuare provocându-l să se gândească la ceva mort, trecut, terminat, devenit atemporal. Când și-a dat seama de asta nu l-au mai durut mâinile. A dormit toată noaptea iar dimineața s-a simțit tânăr, energic. Și-a dat jos ceasul de pe mână și a oprit pendulul din hol. Apartamentul încărcat de tablouri, pături, milieuri și vaze de cristal i-a părut brusc apatic și inutil. S-a îmbrăcat lejer și a urcat încrezător la etajul trei. Era o zi numai bună de făcut o plimbare prin oraș, iarna se transformase prematur în primăvară.

prof. Crina VOINAGHI

sursă foto: mediafax.ro/Persistența memoriei, Salvador Dali

Iarna tinerilor

Copii grămadă
pe uliţă la şotron–
primii fulgi de nea
*
Moină de seară –
ea desenează un cal
alergând pe câmp
*
Patine ruginite –
copiii joacă fotbal
pe zăpada moale
*
Aşteptând trenul –
mâinile îngheţate
pe bagaje
*
Dealul satului –
crivăţul colorează
feţele copiilor
*
Tren de navetă –
galerie de artă
pe-un geam aburit
*
Cer de iarnă –
zărind un asteroid
printre stele
*
Cosând o inimă
pe căciuliţa fetei –
ninge domol
*
Zăpada sclipeşte –
două inimi desenate
pe fereastră
*
Ninge cu fulgi mari –
ea visează un tort
ca o inimă

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel

Miercuri, 27 ianuarie 2021, comunitatea evreiască din Sighet a marcat, în cadru restrâns din cauza pandemiei, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

27 ianuarie este data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia) a fost eliberat de armata sovietică.

Video, dr. Sorin MARKUS

Foto: Cristian Pavel (stânga)/captură video (dreapta)

În perioada 8-21 februarie 2021, la Cluj, veți putea vizita prima expoziție personală a sigheteanului Tudor Lozbă.

Absolvent al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighetul Marmației și al Facultății de Matematică și Informatică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Tudor Lozbă profesează ca programator, iar de 4 ani lucrează în domeniul aplicațiilor mobile. În toți acești ani, o mare parte din timpul său liber l-a investit în fotografie.

Tudor ni se destăinuie: „Acum a venit momentul unei expoziții doar cu fotografiile mele. Susținut de Clubul Foto LUMEX, din care fac parte, am reușit să organizăm, la Bastionul Croitorilor din Cluj-Napoca, expoziția „Sărutul Soarelui”, o expoziție care aduce în prim plan momentele luminoase ale anului ce a trecut, cu speranța că uităm pentru câteva clipe de pandemia globală. Este o expoziție cu fotografii de peisaj, surprinse preponderent la răsărit sau apus – două momente spectaculoase pe care le putem trăi în natură. Vă invit pe această cale să vizitați Bastionul Croitorilor, în intervalul 8-21 Februarie 2021, pentru a descoperi în fotografia mea de peisaj „Sărutul soarelui”.

Salut, Sighet!: Cum și când a început pasiunea ta pentru fotografie?
Tudor Lozbă: Am început ca orice pasionat de fotografie, cu lucruri simple, foloseam aparatul în modul automat, fără să știu exact ce se petrece în spate. Cel mai mult mă interesa să am o fotografie colorată și interesantă. Pe măsură ce am persistat cu această pasiune, am început să învăț diverse reguli de bază în fotografie. Am început să experimentez compoziții creative, să folosesc elementele din jurul subiectului pentru a-l pune în evidență și, inclusiv să experimentez postprocesarea. Deja simțeam că am făcut un avans considerabil, chiar dacă eram tot la început. Pe măsură ce descopeream funcții noi ale aparatului, eram nerăbdător să ies să le experimentez. Cel mai impresionat am fost de faptul că puteam să fac o expunere lungă, iar mișcarea norilor rămânea întipărită în fotografie sau că, folosind o diafragmă deschisă la maxim, puteam să blurez tot ceea ce era în jurul subiectului. Toate aceste mici descoperiri m-au facut să devin și mai încântat de fotografie. Așa că, acum, după mai mult de 4 ani de când am început, încă sunt pasionat și dornic să descopar lucruri noi.

Salut, Sighet!: De ce fotografia de peisaj?
Tudor Lozbă: La un moment dat am descoperit că fotografia de peisaj este ceva cu totul deosebit. Chiar dacă peisajele nu se schimbă de la un an la altul, de fiecare dată parcă au ceva special: lumina, norii, culorile din cer, anotimpul etc. Fiecare fotograf vede și imortalizează peisajele în propriul stil. Asta mi-am dorit și eu să fac, așa că, pe lângă fotografie, am dezvoltat o pasiune pentru drumeții și călătorii. Multe din locurile spectaculoase din natură sunt greu accesibile. Unele necesită o drumeție, care, de multe ori, pentru a prinde răsăritul, începe în mijlocul nopții. Dar nu m-am descurajat și am persistat. Ba chiar, cu fiecare ieșire în natură pentru fotografie, dorința de a imortaliza și alte peisaje, devenea din ce în ce mai mare. Am învățat cum să mă pregătesc pentru o tură foto în natură, ce echimpament am nevoie, să studiez vremea, felul în care răsare sau apune soarele și să caut traseele turistice pentru a ajunge la punctele de interes. Consider că lucrul acesta întregește pasiunea mea pentru fotografia de peisaj. Începând de la căutatul locurilor cu belvedere, studiat traseul, parcurgerea lui, fotografiatul în sine la locație și postprocesarea imaginilor surprinse fac din aceasta o pasiune complexă, dar plină de satisfacție.

Salut, Sighet!: Care sunt rezultatele de până acum?
Tudor Lozbă: Pe parcursul anilor am participat la diverse concursuri de fotografie, la unele chiar am reușit să mă număr printre câștigători. De asemenea, am avut fotografii expuse în cadrul unor expoziții alături de alți fotografi în locuri ca Bastionul Croitorilor din Cluj-Napoca, Piața Mare din Sibiu, dar și la Teatrul Național din București.

Pe Tudor Lozbă îl găsim…. ușor!

Faceook: https://www.facebook.com/tudorlozba.photos
Instagram: https://www.instagram.com/tudor_lozba/
Website: https://tudorlozba.ro
Link event: https://fb.me/e/10qBNVVPv

Fotografii: https://drive.google.com/file/d/1INCwk2Djjheu5QOGG9_vBoi39T_8QCtb/view?usp=sharing
https://drive.google.com/file/d/1xCRg6LR7Jv6ChNaIcmGIOqGqTKtpL2uo/view?usp=sharing
https://drive.google.com/file/d/1KKh6YxEstLBSR4DeH9yVL9MS-lfDCRUI/view?usp=sharing

Salut, Sighet!

sursă foto: Facebook

Ziua Unirii Principatelor Române a fost sărbătorită la Inspectoratul Școlar Județean Maramureș vineri, 22 ianuarie 2021, începând cu ora 12:00, în cadrul unui webinar desfășurat pe platforma educațională G-Suite for Education.

Moderatorul întâlnirii a fost prof. Marius Voinaghi, inspector școlar pentru istorie.
Cuvântul de deschidere, din partea ISJ Maramureș, a fost rostit de către inspectorul școlar general adjunct, prof. Muntean Ioan.

Au participat 40 de elevi și 11 profesori coordonatori de la: Școala Gimnazială „George Coșbuc” Sighetu Marmației, Școala Gimnazială „Nicolae Iorga” Baia Mare, Școala Gimnazială „Lucian Blaga” Baia Mare, Școala Gimnazială „Victor Babeș” Baia Mare, Școala Gimnazială „Vasile Alecsandri” Baia Mare, Școala Gimnazială ,,Simion Bărnuțiu” Baia Mare, Școala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa” Sighetu Marmației, Școala Gimnazială Nr. 9 Borșa, Școala Gimnazială Nr. 7 Vișeul de Sus, Liceul Teoretic „Petru Rareș” Târgu Lăpuș, Liceul Tehnologic Agricol „Alexiu Berinde” Seini.

Tematica intervențiilor a cuprins: prezentări Power Point, scenete online, filme istorice, o șezătoare online, cântece și poezii patriotice.

Sursă foto & text, ISJ Maramureș

În timpul școlii, pe lângă învățătură, teme de casă, mai erau și alte multe activități, mai ales în timpul vacanțelor. Încă de mic pliveam prin grădină, mai și prășeam câte puțin (prăsitul era o muncă grea și nu mă lăsau prea mult să-l practic). Vara mai mergeam pe deal, unde tata făcea fân cu mult spor, mai îngrijeam de câteva animale și îi duceam tatălui meu câte puțină apă rece, din locuri de unde izvorul venea din stâncă. În timpul secerișului eram însă pe acasă și o ajutam pe mamă la secerat, care rămânea în sarcina ei; eu nu seceram, dar o ajutam altfel. Holdele se secerau în echipe de mai multe femei, pe rând, la unele sau la altele, cu zilele contabilizate; acolo unde nu se acopereau astfel, se plăteau financiar, cu înțelegere. Tot în echipe se făcea și prășitul, unde tot mama era responsabilă, de regulă. Eu, mai mic, rămâneam acasă cu mama și o ajutam cu ce puteam și chiar mult, mai ales la prăait, la seceriș, fără o participare directă. Florica și Ion, frații mei, cu 6-4 ani mai mari ca mine, mergeu cu tata pe deal, pentru a-l mai ajuta la strâns pologul. Eu eram foarte atent cum pregătește mama diferite «meniuri» și, pot spune, că le-am deprins și eu, chiar destul de repede, de mic. Mai târziu, când ajutam și eu efectiv la făcutul fânului, acolo sus pe deal, eram doar cu Ion și tata la acele munci; dar bucătarul pe acolo eram tot eu, aveam cunoștințe, știam să pregătesc mai multe «meniuri» și tata se gândea că mă și protejează puțin, celelalte activități fiind mai grele. Poate ei nu știau, dar nici acolo nu era ușor, mai ales că toate trebuiau făcute în mare grabă.

Când se organizau echipe de femei la muncile amintite, femeile din echipă care aveau copii mai mici îi aduceau la noi, să le fiu eu dădacă, toată ziua; în mod obișnuit, își luau hrană rece pentru prânz și veneau acasă numai seara. Aveam astfel în grijă de câte 4-5 copii, toți mici, dar de vârste diferite, ce reclamau și îngrijiri, unii «mai speciale» Mă descurcam, îi mai și înveseleam cu diferite jucării, îi serveam mâncare cât le trebuia și nu prea aveau de ce să mă «toarne» la mămicile lor; numai așa se puteau constitui echipe de muncă trainice. Mai mult, când veneau de la muncă, le așteptam cu o masă îmbelșugată, suficentă pentru toată lumea. Astfel, le așteptam cu mămăliguță cu brânză, cu pireu de cartofi cu costiță sau cârnăciori, iar când erau legume în grădină, le făceam și supe de fasole verde sau de cartofi, supă de salată, cu tot ce le trebuia; în grădină aveam morcovi, pătrunjel, gulii, de toate și spuneau că le plăcea chiar foarte mult, că n-au mai mâncat supe așa de bune… Erau chiar bune (îmi plăceau și mie!) și nu eram zgârcit la produsele bune ce trebuiau adăugate (smântână, jumări ș.a.). Poate mă și lăudau puțin, pentru încurajare, pentru efort, pentru a-mi păstra «năravul». Dar aveam doar 9-10 ani! S-au mirat foarte mult când le-am așteptat cu «laște», pârgăluite, la care adăugau zahăr sau brânză, la alegere. Țărăncile din comună făceau atunci tăieței de casă, și erau foarte buni. Eu am observat pe mama cum pregătește aluatul din făină albă și tot cu câte puțină apă adăugată, cum îl frământă foarte mult, până când avea elasticitatea pentru a putea fi întins cu «sucitorul» în foi foarte subțiri, fine; așa făceam și eu. Aveam acasă o rotiță zimțată, prinsă într-un mâner metalic și cu aceasta tăiam laștele, având și o formă frumoasă, decorativă, mai îmbietoare. Mama, și ea jubila cu laudele.

Dar odată s-a produs un incident, așa cum se întâmplă de obicei, după mai multe reușite, pentru a ieși și din monotonia lucrurilor. Într-o zi, echipa era plecată la seceriș și timpul era foarte cald. Mă gândeam cum aș putea fugi puțin la scaldă, la răul Iza, unde erau plise mai adânci, eu știind să înot foarte bine și să mă scufund măcar o dată în plisă; nu era departe, imediat după podul peste râul Buleasa, acolo unde era și confluența lor. Nu se depășeau mai mult de 500 m până acolo. Secerișul a ținut câteva zile și timpul bun la fel și eu tot căutam o posibilitate de a fugi până acolo, fără a periclita cu nimic siguranța copiilor și am găsit «soluția».

M-am gândit că a doua zi să nu laa copiii deloc să doarmă, apoi să-i hrănesc bine și să-i culc pe toți deodată în pat, transversal, unul lângă altul, să pun pe geamuri perdele netransparente, pentru a semăna a noapte, să închid ușile și… ușteală la scăldat, ceea ce am și făcut și toate parcă mergeau ca ceasul. Am ajuns în viteză mare la râu, dar am fost neinspirat și am luat pe umăr și un cojocel, nou făcut, cu modele frumoase, pentru a-l arăta celorlalți copii, pentru a mă lăuda. L-am arătat, l-am pus deoparte și am sărit repede în apă, evident dezbrăcat, așa cum erau toți, goi. Am ieșit repede din plisă și am alergat spre casă, la copii, dar la podul peste Buleasa constat că, în grabă, mi-am uitat acolo cojocul. M-am întors repede, dar el nu mai era acolo; era un copil rămas în apropiere, care, văzând cum mă uit după ceva, intervine și mă întreabă:

– Noa (!), măi Bărcan, unde ți-i cojocul?
– Unde-i, îl întreb eu, bănuind că l-a ascuns el pe undeva?
– Nu știu unde-i și am întrebat că te-am văzut puțin înainte cu el, iar acuma nu-l porți!
– Tu știi de el, unde l-ai ascuns? De aceea m-ai întrebat!
– Nu știu nimic, îmi răspunde el, privind în altă parte…

Hoțul! Mă gândeam să-l iau la bătaie, să-l ciuflic în apă până va recunoaște că l-a ascuns, dar aceasta lua timp și eu nu-l aveam, poate l-am și depășit; aveam un reper cu acesta și, fără cojoc, am fugit acasă.

Am deschis repede ușile și am intrat în casă: dezastru! Toți copiii erau treziți și în casă un miros groaznic, sau, mai bine zis, nuanțe de mirosuri. Copiii erau mânjiți peste tot, în amestec. Nu știu cum au putut face atâta «bogăție» în așa scurt timp. Mi-am zis că trebuie să fiu foarte operativ. Mai întâi am deschis larg ferestrele, apoi am scos repede afară un ciubăr mare din lemn, folosit pentru spălatul rufelor și am turnat în el câteva găleți de apă călduță, ce o aveam într-un vas mai mare, unde se ținea pentru udat seara grădina; i-am luat apoi câte pe unul și i-am pus pe toți în ciubăr. Erau toți pestriți și pe față și i-am săpunit bine, cu un săpun, apoi i-am pus jos și i-am limpezit. Le-am spălat și «lenjeria» puțină ce o aveau și am pus-o la uscat. Am scos afară o pătură curată și i-am pus pe ea, pe iarbă, iar cu un cearceaf i-am acoperit; erau așa frumoși și rumeni, parcă și veseli. Afară era cald și se mai întorceau și pe burtă, pentru a se feri de soare. Nu au înțeles ei bine ce a fost cu graba aceasta, dar cred că s-au simțit bine, cu «scăldatul» lor. Pătura și căldura îi uscă repede de udeală, dar până atunci eu trebuia să rezolv și camera, care între timp s-o fi aerisit. Paguba nu era mare la pat, nu aveam atunci saltele «Dormeo». Le-am scos afară toate și am spălat patul bine, peste tot, iar cearceaful l-am pus în ciubărul copiilor, cu apă și săpun pentru spălat. Am făcut patul după ce s-a uscat, cu paie, cu toate noi. I-am dezvelit pe copii, am pus pe ei «echipamentul» și i-am lăsat pe pătură să se joace, cu niște jucării. Eram mulțumit, dar cu gândul la cojoc și mă gândeam la recuperarea lui, reclamând eventual furtul și la jandarmi («csendorii maghiari», erau foarte eficienți), pentru a-l recupera a două zi.

Nu mai aveam timp să fac o mâncare de păstăi aite (fasole verde fiartă, cu usturoi), pe care să adaug și urdă prăjită în jântuit, foarte gustoase, pentru că nu mai era timp. Am să le fac o mămăligă cu brânză («pături»), suficient de multe, cu jumări și smântână, mai rapid de preparat și tot foarte gustoase, pentru care am și pus apa la fiert. În continuare m-am jucat cu copiii, i-am dus apoi în casă, în pat, care mirosea a reavăn și proaspăt, ca și ei.

Femeile au sosit de la seceriș pe înserate, obosite și flămânde, au cinat bine și n-au lăsat nimic, urmând a două zi cam același program, probabil în alt loc, la alt proprietar și, aproape sigur, eu renunțând la scaldă. Preventiv, le-am spus mamelor că s-au murdărit puțin copiii, «cu de-ale lor» și că i-am spălat, îmbăiat, totul fiind foarte bine, fără a le mai spune toată istoria, pentru a nu-mi trăda isprava. Dar erau foarte grăbite și au plecat repede spre odihnă și refacere!

Dar, peste toate, rămânea acum paguba, secretizată de mine, cu multe griji. Dimineață, ne-am sculat devreme și mama mi-a spus:

– Nu știu ce ai avut, dar ai dormit foarte agitat și tot vorbeai în somn, te certai cu cineva; s-a întâmplat ieri ceva?
– Nimic, totul s-a petrecut cu bine.

Îmi transmite însă o misiune:

– Trebuie să mergi până în Poiană, la Palade a lui Gheorghe a Împăratului, să-i duci ceva.

Erau prietene bune cu mama lui Vasile, pritenul meu, încă de când locuiau pe ulița noastră, aproape de noi și-i trimtea ceva cadou. Era dimineață, devreme și cam rece; eu vreau să plec imediat, dar mama mă oprește și-mi spune :

– Ia-ți cojocul pe ține că-i răcoare, să nu răcești;
– Nu-i nevoie; eu fug repede și la dus și la întors și mă încălzesc;
– Măi copile, ia-ți cojocul pe tine, dacă-ți spun!

Eu manifest în continuare rezistență și încerc să plec fără a-i mai răspunde; dar mama, punând mâna pe mine, intuind ceva, ca întotdeauna, mă izbește cu bănuiala:

– Tu ai pierdut cojocul, nu-l mai ai!?

Ce mai îmi rămânea de făcut? N-o puteam contrazice, nu-i puteam arăta cojocul. Am fost obligat să-i spun toată povestea, cu toate amănuntele; a avut intuiție, ca de atâtea ori! M-a certat mai blând și mi-a reproșat că am lăsat copiii singuri; unii se puteau trezi și se puteau lovi, sau cine știe ce altceva să facă (dar au și făcut!).

În vecini de noi, stătea bunica acelui băiat și mama i-a spus de îndată întâmplarea; era o femeie deosebit de cumsecade, îndrăgită și respectată de toți cei din jur. Aceasta s-a dus imediat în fața ei și i-a spus întâmplarea, certându-și nepotul de ce nu mi-a dat imediat cojocul și mi-a produs atâta supărare; i-a mai spus că n-am dormit de grijă toată noaptea, însă mama lui, are o neașteptată reacție: Dacă nu îl ascundea copilul meu, cine știe cine-l lua și nu-l mai putea găsi în veci. Nu era adevărat, pentru că eu m-am întors imediat, doar cât a avut timpul să-l pitească. Îl dau, dar vreau pentru aceasta 2 kg de lână spălată.

Atunci lâna era scumpă, nu era «pe garduri», cum este acuma, cu industria prelucrătoare distrusă aproape în totalitate. N-a cedat la nicio referință, la cinste, la sentimente umane și mama i-a dat cele 2 kg. de lână cerute și a recuperat cojocul. I s-a întâmplat acelei familii un necaz, nu peste mult timp: tatăl copilului a suferit un accident grav, în urma căruia a trebuit să-i amputeze un picior. Mulți dintre cei ce cunoșteau evenimentul, spuneau că a venit ca o pedeapsă pentru răutatea lor. O coincidență însă, nefericită, așa cum atâtea se întâmplă în viață!

Un contrast între căldura unei veri, uneori dogoritoare și contrastul mijlocului de iarnă, cu gerurile lui și ele atât de variabile, de acuma. Peste aceste contraste, firești, suportabile, între timpuri și anotimpuri, apare cea mai respingătoare prezență, COVID-19, nevăzut, nesimțit, nebănuit, precum firescul celorlalte amintite și, totuși, cu atât de masiv rău, distrugător.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesita, USA, 15.01.2021

foto: Marin Slujeru

Poetul, scriitorul maramureșean Pavlo Romaniuc s-a încumentat și a reușit să-l traducă pe marele poet român Lucian Blaga în limba ucraineană. O selecție din „Poemele luminii/ Поеми світла” traduse în limba ucraineană, a apărut înr-un volum recent publicat la Editura „Valea Verde” din Sighet,  la sfârșitul anului 2020.  Prefața este semnată de Anatol Viere (Cernăuți), Vasyl Makhno (New York) și Ion Mariș (Sighetu Marmației).

Volumul va fi lansat și în Ucraina în următoarele săptămâni, cu un prim popas la Cernăuți.

Salut, Sighet!

Un proiect cultural are laița din Maramureș ca personaj principal. Demarat în 2020 de Asociația Culori Unite, proiectul „LAVIȚA – BANCA AMBASADOARE A MARAMUREȘULUI” a adunat, de-a lungul unui an, câteva organizații și instituții partenere, dornice să se implice în activitatea de cercetare a acestei piese de mobilier țărănesc. De curând, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș s-a alăturat proiectului.

Pe vremuri, în casa țărănească din Maramureș, mobilierul era făcut numai din lemn și doar de meșterii satului. Printre piesele de mobilier, mult mai puțin diverse decât în zilele noastre, dar neîndoielnic mai trainice, LAVIȚA (sau laița, cum îi zic localnicii) avea locul ei cu greutate. Pe ce să stea oamenii, dacă nu pe laviță? că doar nu erau atâtea scaune cum sunt azi, de fotolii ce să mai vorbim… Ba mai mult, pentru unii slujea și la dormit, căci nici paturi nu erau atâtea.

Care era rolul laiței maramureșene de demult? Cine o făcea? Unde se așeza? Și ce loc ocupă ea în godpodăria de azi (căci har Domnului, nu s-au aruncat toate pe foc)? Cum ar putea fi încă pusă în valoare? Sunt întrebări la care urmărește să se răspundă prin proiectul „LAVIȚA – BANCA AMBASADOARE A MARAMUREȘULUI”, demarat la începutul anului 2020 de către Asociația Culori Unite, în parteneriat cu Editura Saga și Rosfera.

Susținut, inițial, de Municipiul Baia Mare, proiectului i s-au alăturat, cu timpul și alte instituții preocupate de zestrea maramureșeană. Așa se face că și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș a devenit unul dintre partenerii proiectului.
Ce se urmărește prin acest acord de parteneriat? Promovarea valorilor patrimoniului cultural al Maramureșului, creșterea conștientizării locuitorilor din Maramureș privind valorile culturale ale zonei și, nu în ultimul rând, interconectarea celor care activează în domenii ale industriilor creative în Maramureș, în speranța că generațiile actuale de creativi vor găsi inspirație în creativitatea maramureșenilor de altădată.

Lavița maramureșeană este o lume încărcată de simboluri încrestate în lemn, de povești, amintiri și pățanii. O piesă de mobilier aparent banală are un trecut și implicit, multe de istorisit. Proiectul „LAVIȚA – banca-ambasadoare a Maramureșului” dorește și să realizeze o colecție de asemenea istorisiri, un clasor cu amintiri de pe laiță. Aveți asemenea amintiri? De la vreo șezătoare, o sărbătoare sau dintr-o zi oarecare? Ați spus povești pe laiță? De-abia așteptăm să ni le spuneți și nouă.

Așteptăm amintiri și fotografii într-un mesaj privat trimis pe pagina www.facebook.com/banca.maramureseana sau www.facebook.com/culturatraditionala.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

Foto: Miya Kosei

***
Ziua în declin –
în vântul adiind
răzleţi fulgi de nea
***
Pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti
***
Nici un nor pe cer –
un bocanc fără şiret
lângă vechiul gard
***
Noapte cu lună –
felinarul din poartă spart
de un bulgăre
***
Om de zăpadă
fără nasturi la haină –
noapte fără lună
***
Noapte senină –
doar omul de zăpadă
fără căciulă
***
Dacia veche
sub un troian cât casa –
liniştea nopţii
***
Noapte geroasă –
cântecul greierului
în dosul sobei
***
Miezul iernii –
un cocoşar ciuguleşte
ultimul măr
***
Flori de gheaţă-n geam –
ghionoaia loveşte
ramura de măr
***
Noapte senină –
pisica se piteşte
în cojocul vechi

Maria TIRENESCU

Foto: Peter Lengyel

În urmă cu peste trei ani (noiembrie 2017) am avut plăcerea să moderez lansarea unui roman (istoric) interesant, ,,În umbra lui Shakespeare“ (publicat în anul 2016). Atunci, la Sighet, l-am cunoscut pe Walter Übelhart, băimărean, biolog, autorul entuziast al unui roman „misterios”, publicat până la această dată în patru limbi: română, germană, engleză, maghiară.

Nu bănuiam – la acel moment – că romanul, având o rețetă „mistică”, extrasă din lumea medievală băimăreană și europeană, va sta la baza unui film artistic care se pare că are succes. Walter, perseverent și încrezător în „steaua” lui, a demarat, pe un fundament interesant, aventura producerii filmului artistic „The Silversmith” – Argintarul. O idee provocatoare pe care Walter și-a dorit s-o implementeze împreună cu… cititorii romanului său. Astfel, filmul are actori inediți: cititorii! Afinități atemporale au dus la formarea unei echipe foarte eterogene dar… spectaculoase și pasionate.

Walter Übelhart a format o echipă, a mobilizat-o, i-a unit printr-o poveste – joc și, în aproximativ trei ani a realizat un film cu iubitorii „din umbră” ai cărții conectate la marele William Shakespeare, film care pătrunde încet – încet în lumea… hollywoodiană. Walter și-a găsit colaboratori și la Sighet iar azi se bucură de un prim succes. La sfârșitul anului trecut (decembrie 2020) filmul a fost nominalizat dintr-un total de 30 de producții selectate inițial ca finalist (doar 5 producții!!) la Festivalul Internațional „Hollywood Gold Award” din Statele Unite ale Americii.

Lumea filmului a primit cu uimire și interes filmul maramureșeanului Walter, generând semne și semnale că prin artă se pot depăși toate barierele și că succesul depinde în primul rând de… pasiune, încredere și… alchimie!

„The Silversmith” – Argintarul, regia – Janos Tarkanyi, scenariul – Walter Übelhart, producător executiv – Coralia-Monica Übelhart a deschis porțile cititorilor – actori, cititorilor – parteneri.

Din dorința de-a sublinia deocamdată aportul sighetenilor, am reținut mulțumirile speciale pe care Walter Übelhart le-a direcționat spre sighetenii implicați la realizarea filmului: Lia Stan – actor, recuziter și costumier, Ileana Vassiliev – costumier, actorii (pe bune!) Alisa Șofineț, Imelda Bojoga, Anca Ileana Mih, Benjamin Gabriel Stan, Găvrilă Dunca, Pavel Vlad și actorii figuranți Anuța Turda și Cosmin Marius Iuga.

Tebuie să precizăm că două scene s-au filmat la Casa – muzeu Mihaly de Apșa din Sighet.
Walter nu s-a sfiit să menționeze „colaborarea exemplară între băimăreni și sigheteni, filmul fiind și o punte frumoasă între cele două mari orașe ale Maramureșului!”.

Drumul literar al maramureșeanului Walter Übelhart este doar la început, are multe proiecte pe care – sunt convins – le vom „desluși” în curând. De fapt, un nou roman scris de băimăreanul nostru (ce bine că-i maramureșean, ne mândrim cu el!) va apărea… luna viitoare.

Ion MARIȘ