S-a întîmplat în 15 ianuarie 1974. Eram, deja, de mai bine de trei luni „militar cu termen redus” la Batalionul de instrucţie, arma grăniceri, din Sighetu Marmaţiei, care ţinea de Brigada V Oradea. Iarna părea, după aproape două luni de geruri năprasnice şi vînturi care ne ardeau obrajii, să facă parte din inventarul unităţii militare. Temperaturile care îngheţaseră sub minus douăzeci de grade făceau ca tot programul de instrucţie să pară unul de detenţie ori de război cu un inamic invizibil. Sufeream fără întrerupere de frig şi, din această cauză, pe fondul alimentării precare, de foame. Dormitoarele fuseseră improvizate (eram prima serie de „terişti”, adică de tineri care satisfăceau serviciul militar cu termen redus înainte de a începe studiile universitare, unităţile militare care au fost desemnate să primească aceste noi „corpuri” de recruţi nu erau, în marea lor majoritate, pregătite, nici cu echipament, nici cu spaţii corespunzătoare, nici cu ofiţeri capabili să aplice noua „doctrină” militară pentru ofiţerii de rezervă) în nişte foste grajduri de cai, care au servit spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ca barăci pentru prizonierii germani aflaţi în tranzit spre Siberia. Erau „pavate” cu ciment, adăposteau în jur de cincizeci de militari în paturi metalice suprapuse, cîte două, cu o singură sobă de teracotă în mijloc, pentru care primeam o cotă, mereu insuficientă, de „brichete”, praf de cărbune presat în forme aproximativ sferice, fără putere calorică dar care afumau la greu „dormitorul”. Sigur, soluţiile pentru a contracara aceste „privaţiuni” absurde erau dintre cele mai neaşteptate, testînd inventivitatea (în toate planurile!) militarilor. Dar, cîţiva, cei care erau originari din sau aveau rude de gradul unu în Sighet (sau în satele limitrofe) puteau solicita (şi uneori chiar primeau) învoiri de 24 de ore în oraş. Astfel, mai scăpam şi eu din „lagăr” şi, pe lîngă băile prelungi şi fierbinţi pe care le făceam la un unchi (închipuindu-mi că pot să-mi încarc oasele cu destulă căldură pentru încă o săptămînă), am cunoscut acolo, în Sighet, cîteva figuri emblematice pentru oraş: pe profesorul Ardeleanu-Mecena (de la care împrumutam Cioran în franceză), pe librarul-poet (la vremea aceea) Simion Şuştic, pe poetul şi pictorul Gheorghe Chivu (care conducea un cenaclu), pe doctorul-medic ginecolog Victor Pop (care a asistat-o pe mama la naşterea mea şi era proprietarul celei mai mari colecţii de „pecetare” din Maramureş), pe Mihai-Ţuţu Dăncuş (cel care reconstruia, pe dealul Doboieş, unde mai făceam şi noi instrucţie uneori, satul maramureşan arhaic) sau pe filosoful Jean Bălin (la ale cărui conferinţe despre Platon şi Aristotel se umplea sala mare a Palatului Culturii), cu care aveam programate lungi „seminarii” despre Kierkegaard sau Constantin Noica.
Aşa se face că, în 15 ianuarie 1974, atunci cînd poetul Ion Iuga („cel mai frumos bărbat din nord”) s-a aflat la Sighet într-una dintre peregrinările lui prin Maramureş (sau prin ţară), ne-a trimis vorbă în „unitate”, mie şi lui Viorel Igna cu care eram camarad de pluton (şi urma să fim colegi de facultate), să ne vedem „de ziua lui Eminescu”. Plecarea peste gard, pentru cîteva ore, nu mai era chiar o problemă, fiind tacit acceptată, ca o compensaţie la condiţiile mizerabile în care eram ţinuţi. Astfel că, imediat ce s-a lăsat întunericul, am „executat” o „trecere frauduloasă” a „frontierei” batalionului şi, în mai puţin de un sfert de ceas, într-un „marş forţat”, eram în „salonul” restaurantului „Zimbrul”, din centrul oraşului (în care, la urma urmelor, mă născusem şi mă simţeam „acasă”), unde la o masă, singur, ne aştepta chiar poetul. După ce am făcut cunoştinţă (Viorel îl cunoştea dinainte, probabil prin fratele său, poetul Vasile Igna), am dat comenzile necesare ospătarului şi am ciocnit pentru Eminescu. Pe un fel de strapontină cîntau nişte ceteraşi. În restaurant era un fum gros, de la ţigări proaste şi puturoase. O rumoare continuă se împletea cu cîntecele muzicanţilor. Vodca începea să ne încălzească. La un moment dat, Ion Iuga a făcut semn ceteraşilor să tacă. Şi aceştia s-au oprit scurtcircuitaţi din cîntat, luînd chiar o poziţie oarecum solemnă, de parcă ar fi urmat să se cînte imnul. Apoi, poetul s-a urcat pe masă şi doar cu o singură mînă a făcut linişte în restaurant. „Măi oameni buni, ştiţi ce zi îi azi?” – a întrebat el. Şi cum răspunsul se lăsa aşteptat, a continuat: „azi îi ziua lui Mihai Eminescu, cel care e voievodul poeziei româneşti aşa cum Bogdan a fost voievodul Maramurăşului. Se cuvine să-l cinstim. Nu cu cetera şi zongura, ci cu propriul lui vers. Vă voi spune o poezie pe care să o ascultaţi cu atenţie şi să ţineţi minte din ea cît de mult puteţi.” Şi a început să recite, cu vocea lui unică, „Doina”. De la cap, la coadă! „De la Nistru pîn’ la Tisa”… Eram pe malul Tisei, eram grănicer, eram tînăr aspirant la studii de filosofie, eram înconjurat de ţărani maramureşeni înmărmuriţi… Îngheţasem, dar, de data asta, nu de frig… În jur, la mese, maramureşenii îmbrăcaţi în gubele lor albe, păreau nişte statui. Nu-mi amintesc cum au izbucnit şi cît au ţinut aplauzele şi „ţîpuriturile”. Vraja s-a rupt brutal cînd în „salon” au năvălit două patrule: una de miliţie, care l-a luat pe Ion Iuga, şi alta militară, care ne-a luat pe mine şi pe Viorel. Am fost duşi la batalion şi băgaţi direct la arest. Ni s-au descuiat de la perete două „ţambale” (peste zi, acestea erau încuiate cu lacăt, la perete), am primit două pături cu ţesătura lînii atît de rarefiată încît puteai privi prin ea, ca printr-un voal, şi am fost lăsaţi acolo pînă dimineaţă, cînd urma să fim „scoşi la raport” în faţa comandantului batalionului şi să fim judecaţi. La ora cinci, după o noapte de chin, de nesomn, de tremurat de frig, am fost scoşi să curăţăm zăpada pe cei cincizeci de metri ai aleii care ducea de la „punctul de control” al intrării în unitate pina la clădirea „comandamentului” (ninsese toată noaptea, temperatura mai crescuse spre doar minus zece grade). Dădeam la zăpadă şi priveam în direcţia în care se aflau „pavilioanele” „meteriştilor”: se dăduse adunarea pentru a se deplasa la sala de mese pentru micul dejun. Pierdeam şi bucata neagră de pîine, cubul de marmeladă şi cana de ceai cu bromură! Unde mai pui că nu ştiam cu cîte zile de arest  urma să ne procopsim. Era de luat în seamă şi ameninţarea repetată a ofiţerilor că fără referinţele lor corespunzătoare la sfîrşitul stagiului, nu vom fi primiţi nici la facultăţi, chiar dacă reuşiserăm la concursul de admitere. „Din Boian la Vatra Dornii”…
Ceea ce a urmat, însă, a fost un miracol: pe poarta batalionului a intrat comandantul însoţit de… Ion Iuga! Colonelul ne-a făcut doar semn să-l urmăm. Ceea ce am şi făcut. Pînă în cancelaria lui. Acolo, de faţă cu Ion Iuga ne-a scris cîte un bilet de voie pentru douăzeci şi patru de ore, antedatat, cu începere din 15 ianuarie, ni le-a întins şi ne-a spus: „mai aveţi zece ore din învoire. Cînd vă întoarceţi, vă prezentaţi la mine la cancelarie şi vă ascult să văd dacă aţi învăţat Doina. S-a-nţeles?”
Am plecat, primind această răsturnare a situaţiei ca pe o ninsoare, ca pe un fenomen al naturii. Mai năuciţi au fost caporalii de la corpul de gardă cînd ne-au văzut biletele de voie semnate de colonel. Şi, înapoi, la „Zimbrul” (pe vremea aceea era deschis aproape non-stop, doar între orele cinci şi şapte era o întrerupere pentru curăţenie şi schimbarea „turei”). Nu l-am întrebat nimic pe poet, dar pînă seara ştiam „Doina” pe de rost de la început la coadă şi de la coadă la început.
De atunci, în fiecare 15 ianuarie îmi amintesc de doi mari poeţi, nu doar de unul… Şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată, chiar dacă nu ca „grănicer”, să ascult „Doina” şi pe malul Nistrului?

Vasile Gogea
_________________________________________________________________________
Text publicat în revista STEAUA, nr. 5-6/2013, http://www.revisteaua.ro/core/numere/2013/Steaua/

Foto: Marin Slujeru

Ceva ce nu ne sfârșește

Undeva într-un colț al lumii, sufletul meu tânjește după dragoste ca după soarele lui, ca atunci când te trezești dimineța și lumina se stinge mai departe de inima ta, ca o despărțire făcută-n grabă. Oftezi. Recunoști conturul draperiilor sorbind praful. Ai putea atârna de norii diluați în ferestrele înghețate, reci și de nepătruns.
Dar nu-i decât o amăgire visul cules după ce ai atins zăpada iar pielea ta n-a găsit nevăzutul. Aerul îți inundă plămânii, tu nici măcar nu realizezi cât efort îi trebuie trupului tău să se trezească. Ca o viață nouă după moartea cea veche.
Îți începi rugăciunea așa: „Doamne, îți mulțumesc că m-ai trezit astăzi”.
Gustul de ieri dispare. Buze fierbinți, umede deschid fereastra către o altă zi. Apoi lumina se amestecă încet cu părul tău încât nu mai știi să le separi.
Trăiesc la suprafață, iar înlăuntrul meu trăiesc mai puternic. Timpul îmi cade ca o rochie întunecată. Întreg și risipit, pe alocuri ceva viu și halucinant. Într-o noapte ca aceasta, lumea s-a ascuns definitiv.
Dragostea îmi este ca o singurătate cu mâini calde, ca atunci
când privești fotografii, îi vezi pe cei ce nu mai sunt, te doare, dar măcar poți să atingi fericirea de alătădată. Că atunci când ai iubit, ai întins sufletul tău pe o aripă și zborul te-a dus mai sus decât puteai să vezi.

Un sărut în care îți vine să țipi, să-i spui vieții să nu se dezlipească vreodată de cel ce-l iubești, dar undeva înlăuntrul tău păstrezi gândul că tot ceea ce se sfârșește nu poate fi decât frumos.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Pinterest

Pe gemenii David și Oscar Speace i-am cunoscut în urmă cu opt ani, la Sighet, locul unde s-a născut și a trăit – până la deportare – mama lor, Janka Festinger. Alături de Oscar Speace a fost prezentă în orașul nostru și soția acestuia, o doamnă delicată, sensibilă, frumoasă, actrița Janice Noga. Prezența lor la Sighet a fost determinată de premiera națională a piesei „Janka” (rolul Jankăi și l-a asumat cunoscuta actriță Maia Morgenstern), regizor Toma Enache, producător Rotary Club Sighet.

Drama Jankăi Festinger s-a declanșat spre finalul Celui De-al Doilea Război Mondial când ea împreună cu două surori au fost ridicate de la locuința lor din Sighet, la 15 mai 1944, și duse în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Janka a fost eliberată la 01 mai 1945 și se căsătorește cu un soldat american, era prima căsătorie a unui soldat american, staționat în Germania, cu o persoană eliberată din lagărele naziste, la încheierea celui De-al Doilea Război Mondial. După căsătorie, Janka împreună cu soțul ei pleacă spre SUA, se stabilesc în New Jersey iar în anul 1948 se nasc gemenii David și Oscar Speace.

Povestea Jankăi este spusă peste ani – pornind de la o scrisoare păstrată în familie – într-o piesă de teatru scrisă de Oscar D. Speace și respectiv într-un volum „Janka Festinger’s Moments of Happiness” scris de David D. Speace. Premiera națională de la Sighet (2012) a piesei lui Oscar a fost un moment de maximă referință culturală, piesa fiind preluată și de Teatrul Evreiesc din București iar drama Jankai a fost făcută cunoscută și în alte orașe din România (într-un mic turneu desfășurat sub emblema Rotary).

Am continuat, în special cu actrița Janice Noga, corespondența noastră de la distanță și m-am bucurat când am primit vestea, la un moment dat, că Oscar și Janice au devenit membri în Clubul Rotary din localitatea lor de domiciliu, Fresno, California, USA.

Pe la începutul anului trecut Janice m-a anunțat, încântată, că Oscar a demarat un proiect prin care își propunea să producă și un film având la bază piesa lui, „Janka”. Pe la mijlocul anului trecut s-a reușit finalizarea filmărilor la Janka (în rolul principal fiind Janice Noga), după o muncă intensă de câteva săptămâni, editarea finală a fost încheiată în luna septembrie. Filmul are o durată de 90 de minute și a fost înscris la Festivalul de Film de la București.

Producătorul, dramaturgul și regizorul Oscar D. Speace a avut amabilitatea să-mi trimită și trailerul filmului „Janka”, pe care-l oferim cititorilor „Salut, Sighet!” și, poate, vom avea ocazia să vedem filmul în vară, la Sighet și să ne întâlnim cu Oscar Speace și Janice Noga aici, în orașul în care s-a născut Janka Festinger.

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

Nu doar anul s-a înnoit zilele trecute, ci și colecția „Memoria Ethnologica”, revista de patrimoniu ethnologic și memorie culturală, pe care Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș o publică încă din 2001.

Numărul 76 – 77 al revistei e proaspăt scos din „cuptorul” tipografiei și are în el de toate, așa cum îi șade bine unei reviste ajunse la maturitate: studii și articole, colecții de folclor și recenzii de carte, scrise în limbile română, engleză și germană.

Între mituri, superstiții și arhitectură sacrală

Lectura noului număr ne poartă de la mituri esențiale la un studiu despre unguente folosite ca leac în medicina tradițională, apoi la semiotica costumului popular românesc din zona Banatului și înapoi, la credințe, superstiți și legătura aparte om-animal în mentalitatea țărănească.

Ne întâlnim, în paginile următoare, cu un studiu al complexității semnificațiilor salciei în universul satului românesc și cu o cercetare care depășește granițele țării noastre, mergând pe urmele materiale și imateriale ale trecutului industrial dintr-o zonă a orașului Milano (autor Luca Rimoldi).

Dr. Livia Ardelean ne prezintă Maramureșul anilor 1767-1769 văzut prin ochii unui general topograf austriac, cu doar câteva pagini înainte ca etnologul Pamfil Bilțiu să analizeze pedepsele aspre, „șocante și fanteziste” care se aplicau pentru diferite încălcări ale legii sau ale moralei în orașul Baia Mare din vremea evului mediu, aducând, astfel, contribuții la un domeniu mai puțin cercetat, cel al etnologiei juridice.

Cum arăta biserica de lemn din Berbești? Arhitectul Alexandru Baboș reconstituie istoricul, trăsăturile și semnificația unei biserici care, deși a fost remarcată, cercetată, fotografiată de specialiști încă din secolul XIX, constituind un reper in studiul arhitecturii sacrale a zonei, a fost demolată în 1932, lăsând un gol de neînlocuit în patrimoniul nostru cultural.

După un periplu de aproape 150 de pagini prin subiecte diverse, care au debutat cu un articol dedicat miturilor esențiale, ne întoarcem, ciclic, la mituri ca limbaj fundamental al lumii moderne și ca temelie pentru solidaritatea comunităților umane (autor, prof. dr. Ștefan Mariș).

Colecțiile de folclor ale revistei ne introduc, ca de fiecare dată, în lumea tradițiilor, a credințelor și a ocupațiilor maramureșene de odinioară, culese de la localnici cu darul povestirii și cu memorie ageră: nunta de pe vremuri, claca, obiceiurile de la stână, obiceiurile la sărbătorile de iarnă, prelucratul cânepei, făcutul fânului, luatul laptelui și fata pădurii sunt câteva dintre temele care populează această lume în numărul actual al revistei.

Memoria Ethnologica și conservarea tradiției prin modernitate

Anul acesta, revista Memoria Ethnologica împlinește 20 de ani. Sunt, deci, 20 de ani de când această publicație a urmărit să fie o dovadă a ceea ce memoria culturală a Maramureșului păstrează din vechime și în același timp, o imagine a memoriei culturale prezente. Și a reușit acest lucru, dacă ascultăm/ citim opiniile unora dintre redactorii și colaboratorii „casei”: „Memoria Ethnologica este un excelent mod de conservare a tradiției prin modernitate – modernitatea cercetărilor, care face din această publicație un reper național și internațional”, ne spune conf. univ. dr. habil. Carmen Dărăbuș, unul dintre redactorii publicației.

O altă ambiție a revistei a fost aspectul ei multidisciplinar, în paginile „Memoriei” găsindu-și locul studii scrise de specialiști în diferite domenii științifice. Este un aspect pe care îl recunoaște și îl apreciază și Livia Ardelean, doctor în istorie, consilier superior la Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale și colaboratoare a revistei: „Memoria Ethnologica are un rol deosebit în păstrarea identității locale. Și cum identitatea și memoria etnologică, etnografică nu pot fi scoase din contextul evoluției evenimențiale, istorice, sociale, socotim că multidisciplinaritatea este plusul acestei reviste. Încă de la începutul colaborării noastre, devenită, în timp, una tradițională, am fost bucuroasă și încântată să descopăr că paginile revistei adăpostesc nu doar cercetări etnografice, etnologice, antropologice, ci și analize sociale ale unor fenomene istorice ce și-au pus amprenta asupra întregii dezvoltări a comunităților din Maramureș, revista contribuind, astfel, la istoria locală și natală.”

Nelipsite din paginile revistei, încă de la „facerea” ei, sunt articolele profesorului Pamfil Bilţiu, membru al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, în opinia căruia, Memoria Ethnologica este cea mai bună revistă de profil din țară, evidențiindu-se datorită varietăţii conţinutului, care s-a diversificat şi se menţine constant, dar și datorită cooptării unui număr tot mai mare de specialişti din ţară şi de peste hotare: „Importanţa şi valoarea revistei ne sunt certificate de circulaţia tot mai intensă în rândul specialiştilor, dar şi al iubitorilor de cultură populară. Când am aflat că materialele publicate de noi în revistă au pătruns în peste 80 de ţări, am trăit momente de mare satisfacţie şi împlinire”. (prof. Pamfil Bilțiu)

„Memoria Ethnologica este o revistă științifică recunoscută internațional, fiind accesată de cititori din zeci de biblioteci universitare ale lumii, din China până în Statele Unite și din Australia până în Canada”, completează informațiile prof. dr. Ștefan Mariș, redactor-șef al revistei, confirmând, la rându-i, abordarea interdisciplinară și transdisciplinară a publicației, prin care „specialiști reputați (etnologi, antropologi, lingviști, filosofi, sociologi, istorici, teologi etc) contribuie la prezentarea unei viziuni holistice asupra realității, în încercarea (asumată) de a echilibra raționalitatea umană generică și unitatea biologică a omenirii, cu extraordinara diversitate naturală a formelor culturale.”

Vaccin anti-globalizare

Memoria Ethnologica este locul în care se întâlnesc, ca la o șezătoare, poveștile și credințele țăranilor de azi și de odinioară, hori și vechi colinde, descântece și magie, meșteșuguri dispărute sau care mai respiră încă, prin gospodării, obiceiurile zilelor de muncă și ale celor de sărbătoare, alături de lucrări de sinteză bine documentate și studii intelectuale temeinice. E podul casei în care găsești comori de mulți uitate, la care nu te așteptai, sau, pe care sperai să le descoperi și de care te bucuri cu nostalgie și mirare, recunoscător că ai găsit un refugiu care s-a ținut departe de globalizare.

Dacă doriți, la rândul vostru, o doză de vaccin anti-globalizare, vă poftim să achiziționați revista, în format tipărit, de la sediul CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș (Baia Mare, str. Culturii 7A, tel 0262 211 560, email [email protected]) sau să cercetați online întreaga arhivă, cu toate cele 77 de numere adunate până acum, pe website-ul: www.memoria-ethnologica.ro.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text și fotografii: Rada Pavel

Aveam o situație materială bună, cu cămara plină cu de toate: brânză de oi care nu se termina, lapte fiert de oaie, făcut de tata, foarte bun; când luai cu lingură din el, nu se umplea golul, și, în general, sacrificam 2-3 porci în timpul anului, cu diverse preparate în untură și altele conservate prin afumare, să țină și pentru vară. Țineam acasă tot timpul 2-3 vaci cu lapte, altele erau trimise la munte, în timpul verii. Iarna aveam la grajd 10-12 vite mari, din care mai vindeam în timpul anului, pentru cele necesare, pentru diverse cheltuieli. În acest bum de produse, mama elimina cu totul zgârcenia și mulțime de femei necăjite se perindau pe la noi pe acasă și nici una nu ieșea cu mână goală. Când veneau la cerșit țigănci nomade, eu nu plecăm de lângă ele, până când mamă se ducea să le aducă ceva produse, acestea având și obiceiul să fure, cât de mult puteau. La multe familii necăjite, le trimitea acasă anumite ajutoare, în general alimente. Eram în timpul iernii, în preajmă sărbătorilor și era o iarnă grea, cu multă zăpada. Într-o după masă a unei astfel de zile, mama m-a trimis la o familie necăjită cu ceva alimente; i se spunea Bodran și locuia pe «Poduri», la marginea comunei, la peste un km distanță. Am predat cadoul, frumos, substanțial, ca de mare sărbătoare, primit cu multă bucurie și mulțumiri.

La întoarcere, trceam pe sub o coastă, cu pantă mare, numită Coasta Prisăcii; erau o mulțime de băieți care coborau cu sania pe aceea pantă foarte mare. Sania lua așa mare viteză, încât aluneca pe pantă și pe toată ulița din josul ei, până în râul Buleasa, uneori și pe firul acestuia, pe unde era apa înghețată, peste tot fiind zăpadă și gheață. Era spre seară și tare doream să fac și eu o cursă, două; aveam mulți prieteni și cunoscuți printre copii și mi-au împrumutat săniuța. Săniușul acela prezenta și un mare pericol, și trebuia să fii bun «sănior», pentru a reuși parcurgerea acelui traseu, lung de cca 300-400 de metri. Imediat pe lângă acea pantă, acolo unde săniuța aproape «zbura», se afla un gard de sârmă ghimpată, ce împrejmuia o gospodărie aflată mai jos. Sensul de coborâre al pantei era de-a lungul gardului și trebuia să fii foarte atent, să pui piciorul drept jos, exact unde trebuie, pentru a nu scăpa săniuța în gard, pentru a-i corecta direcția și a o îndrepta apoi spre uliță, către râu. Altfel, fie ratai coborârea, dacă puneai «frână» (piciorul) mai târziu, care se termina la capătul pantei, într-o bordură sau gard, fie te aruncai cu mare viteză în sârma ghimpată, în care rămâneai agățat, dacă frânai prea devreme, cu cine știe ce alte consecințe rele.

După un scurt instructaj, am luat săniuța în primire în vârf de pantă, mi-am umplut pietul cu aer și m-am lansat; viteza a devenit imediat enormă, încât îți tulbura și vederea și am pus piciorul jos o secundă prea devreme, punct critic, timp suficient însă ca săniuța să ia direcția drept spre gard, în care m-a și aruncat în câteva clipe. Șansa sau neșansa a fost că m-a proiectat direct într-un «sarant», butucul acela solid din lemn, de regulă de stejar, de care erau prinse sârmele. Instinctiv, am pus piciorul în față pentru protecție, dar izbitura a fost cumplită, dată de energia cinetică transformată în energie mecanică, încât s-a rupt stâlpul și, din șoc și inerție, am izbit stâlpul și cu genunchiul, apoi i-am dat o lovitura zdravănă și cu capul! Nu știu dacă l-a doborât lovitura de picior, bordul săniuței sau cea cu capul; poate împreună, cu forțe unite. Am fost aruncat pe spate, dar cu picioarele și sania încâlcite în gard, printre sârmele ghimpate. Mi-au venit în ajutor ceilalți copii de pe pârtie și m-au scos dintre ele. Norocul mare a fost, cred, că m-am izbit totuși de acel stâlp, cu toate relele petrecute, pentru că, altfel, puteam lovi sârmele, ghimpii lor, chiar cu ochii și rezultatul putea fi o catastrofă. Poate și aceasta se înscria în cele prezise în «Oracolul Gromovnic de la Săliște », când eram mai mic: «Va trece printr-o mare primejdie, dar, dacă va scăpa de ea, va trăi mult.» Poate era și o atenționare, o predicție a răului ce va veni peste mine mai târziu, cu alte sârme ghimpate, multe, pe unde puteai rămâne definitiv «agățat». Mă durea rău genunchiul, care se tot umfla, dar mai ales capul, unde a început să se dezvolte un cucui enorm, care simțeam cum creștea, de parcă se umflă la pompă. Șchiopătând și cu toate durerile, m-am îndreptat spre casă amețit și mă gândeam cum să mă ascund de ai mei, să nu-mi cunoască pățania, să nu vadă în ce stare sunt, până se va mai repara, să nu se mai adauge și o certare. Am pândit lângă casă și am observat că mama s-a dus puțin spre grajd, pentru vite și eu m-am strecurat repede în casă; bănuiam că tatăl meu încă nu era venit de pe deal. Casa era goală, ceilalți fiind tot pe la vite și eu am urcat repede pe «cuptor », cu fața spre perete.

Casa avea două camere, amândouă spațioase, una tot timpul aranjată, cu tot mobilierul necesar, unde primeam și musafirii mai de seamă, noi folosind-o la nevoie; cealaltă avea două pături, un lădoi destul de mare între ele și, în față, era o masă întinsă, unde serveam de regulă mesele, în familie și uneori mai izolat. Mai lateral, lângă peretele dinspre antreu, pe un spațiu mai larg, trona aparatul de gătit cu două plite (șporiul) și, chiar lângă perete, se afla și cuptorul pentru pâine. Ca și combustibil, se folosea doar lemnul și pentru mașina de gătit și pentru cuptor. Întregul sistem era racordat la două coșuri ce urcau în podul casei și deasupra lor era un spațiu larg ce le împrejmuia și fumul ieșea din pod prin două deshideri în acoperișul casei; în podul casei se afumau pentru conservare și preparatele din carne de porc. Acolo sus, în acea margine a casei, pe un așternut, puteau dormi foarte comod două persoane, mai ales iarna, unde locul era foarte călduros, încălzit suficient și doar cu căldură de la șpor, care funcționa iarna aproape tot timpul; acolo mi-am găsit ascunzișul, culcat cu față la perete. Se înnopta și, intrând mamă în casă, mă întrebă:

– De ce ai stat așa de mult la Bodran?
– Am mai stat de vorbă și am mers mai încet, pe zăpadă, pe gheață.
– Dar de ce te-ai cocoțat acolo sus?
– M-a prins frigul pe drum și mă încălzesc.

A fost prima repriză și eu tot mă încălzeam, iar cucuiul credeam că era foarte mare și mi se părea că tot creștea, se făcea și mai mare; nici cu genunuchiul nu stăteam mai bine. Mama pregătea cina și eu mă făceam că dorm, deși mă gândeam că n-am să dorm toată noaptea, de durere, de toată situația, starea. Speram s-o duc așa și să nu cobor până dimineață, când cucuiul și toate se mai puteau îmbunătății. Cina fiind pregătită, tata fiind sosit și el și, cu toți ai casei prezenți, mama mă cheamă din nou:

– Coboară la mâncare, ce tot stai acolo, că doară te-oi fi încălzit și n-om aștepta cu toții după tine!
– Am mâncat ceva înainte de a pleca și nu mi-e foame; vreau să dorm.
– Măi, tu ai pățit ceva, mai spune mama bănuitoare; ia hai să te văd!
– Mă simt bine și vreau să dorm!
– Dă-te jos, veni somația autoritară! Tu mă duci cu vorba; exprimă o convingere că am pățit ceva.

Nu mai aveam ce face și ies la vedere, la «bătaie», cum se spune.

– Vai de mine! strigă mama, văzându-mi capul așa rău lovit și acel cucui mare. Ce ai pățit?

Le-am spus pățania și au rămas cu toții foarte îngrijorați când m-au văzut, dar nu m-au mai certat. Mama m-a doftoricit cum ea știa, mi-a pus comprese reci pe frunte, pe picior și mi-a zis :

– Putea să fie mult mai rău și, slavă Domnului că ai scăpat numai cu atâta; nu te astâmperi și te aventurezi în jocuri periculoase! N-ai văzut că acolo era gardul acela peiculos de sârmă și nu te puteai abține?!
– Ba l-am văzut, mai ales când am dat peste el!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 04.01.2021

foto: Peter Lengyel

Am citit un articol pe „Salut, Sighet! ” și nu pot să trec așa ușor peste el. Tema: rezistența anticomunistă „Ultimii zece eroi maramureșeni ” – autor, Marius Vișovan. Nu este primul articol pe care-l citesc, pe această temă, scris de preot prof. Marius Vișovan. Cunosc puține nume dintre cele enumerate. Doar două. Man Nistor, născut în Șieul meu și care a avut un rol important în evenimentele din Tg. Mureș în 1990, în a tempera spiritele și Aurel Vișovan.

Anul 1978 este anul repartiției mele la Fabrica de Șuruburi Sighet, după terminarea studiilor. Calc sfios spre poarta fabricii și intru în spațiul de primiri al celor sosiți cu interes în fabrică. Sunt primit și înregistrat, cu diploma în mână, la Biroul Personal, dus la Director și repartizat rapid la sectorul Mecanic-șef. Răspund de tot ce înseamnă piese de schimb necesare reparațiilor utilajelor din secția de producție și numai.

Pentru documentare, am nevoie și de cărțile tehnice ale utilajelor. Se găsesc la Biroul Investiții. Solicit anumite cărți șefului biroului, o parte traduse, utilajele fiind rusești, italiene, nemțești sau japoneze, iar o parte, nu. Erau în lucru, la traducere.

De traducere se ocupa un domn înalt, sobru, mereu cu haina pe umeri, la Biroul dinspre geam. Am intrat de multe ori în acest birou, am solicitat multe cărți tehnice dar, niciodată domnul de la geam n-a ridicat capul să-mi spună ceva despre o carte sau alta. Mereu scria. De multe ori îmi căutam singur cărțile de pe rafturile până-n tavan. Solicit o carte și mi se spune că încă nu-i tradusă. Se lucrează la ea. Lucrează la ea domnul cu biroul de lângă geam. Am fost de multe ori în acel birou, dar niciodată nu am surprins o discuție cu domnul de la geam. Urcam des la etaj, acolo erau birourile, la Biroul Tehnic, PPUP (lansarea producției), la bibliotecă pentru a consulta unele STAS-uri sau alte cărți. Treceam pe lângă biroul Investiții și uneori îl întâlneam pe domnul cu biroul de la geam, plimbându-se pe hol de-a lungul birourilor, fără să comunice cu cineva. Mergea domol, cu mâinile la spate și sacoul pe umeri.

La salutul meu îmi răspundea scurt, privind țintă în față. Nu îndrăzneam să zic și altceva. De fapt, niciodată nu l-am surprins vorbind cu cineva. O astfel de atitudine, de stare, îți atrage atenția. Nu mă rabd si-l întreb pe un coleg mai vechi p’acolo: „Cine este domnul care face traducerile?”. „Domnul Aurel Vișovan”. Bine, asta nu-mi spune prea multe.

Nu stiu câți, atunci, știau de personalitatea marelui om, luptător anticomunist- AUREL VIȘOVAN. Atunci, era și periculos să deschizi un astfel de subiect. Ceva se discuta de faptul că a făcut închisoare din cauze politice, fără multe detalii. De câte ori parcurgeam holul și-l întâlneam, la salutul meu, același răspuns scurt de „Bună ziua!”, cu ochii țintă înainte.

După ce am aflat câte ceva, de la alții mai în temă, parcă mă lipeam de peretele holului, să nu cumva să-l ating. Parcă simțeam istoria recentă nespusă, suferința și totodată, nepăsarea celor care nu știau să aprecieze valorile. Emana prestanță, eleganță și demnitate.

Nu o dată l-am întâlnit și pe strada Vișeului, Basarabiei acum, din Sighet, sau pe strada Mihai Viteazul, cu aceiasi pași domoli, singur la ceas de seară, tot cu mâinile la spate sau în buzunare și sacoul pe umeri.

Deja știam mai multe despre Domnia sa, nu aveam pretenția să mă recunoască din biroul Investiții de la Mecanică Sighet dar, îmi răspundea la salut, tot așa, scurt și cu privirea în direcția de mers. Apoi, am aflat multe despre personalitatea marelui luptător anticomunist – AUREL VIȘOVAN și mereu mă gândesc că am avut șansa să îl salut.

Ne închinăm în fața celui care a fost AUREL VIȘOVAN și a celor care nu mai sunt, venerabili seniori luptători anticomuniști pe care istoria noastră, se pare că-i uită.

Urmărind evenimentele de azi, mă întreb, oare există în România oameni în stare de astfel de sacrificii?
Oare?! Hm!

autor, Gheorghe MIHĂIESCU

„…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc. Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în „noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de „mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost: lupta împotriva anexării la URSS (dec. 1944 – apr. 1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice (în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Vasile Vlad, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, „Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și „Maramureșul în lupta anticomunistă”, am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 10 venerabili seniori luptători anticomuniști pe care-i respectăm și cu care ne mândrim și cărora le închinăm textul de față ( în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): Vasile Bizău, n.1925 (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu, n.1925 (Săpânța – București), Maria Ionescu, n.1926 (Dragomirești), Grigore Șofron, n.1928 (Sighet – Cluj), Nistor Man, n.1929 (Șieu – Tg. Mureș), Ioan Ilban, n.1930 (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea, n.1931 (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte, n.1931 (Breb – Timișoara), Ioan Dunca, n.1932 (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan, n.1932 (Săliștea de Sus – Cluj – SUA), Aurel Vlad, n.1933 (Dragomirești – SUA ). Majoritatea nonagenari, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!

Două localități au dat o jertfă deosebită pe altarul rezistenței anticomuniste, fiecare cu peste 40 de luptători: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării. Un număr relevant de opozanți ai dictaturii comuniste au dat și comunele Rona de Jos, Călinești, Șieu, Săliștea de Sus, Budești, Vișeu de Jos, Rozavlea, Săpânța etc.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, în special din zona Locul Târgului – Podul Ronișorii, cel mai populat cartier românesc al Sighetului interbelic (centrul orașului fiind locuit majoritar de alte etnii ). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta etc. Practic, toți „frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie în bună măsură debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Iar celor 10 seniori pe care Dumnezeu i-a învrednicit să fie cu noi și în anul 2021 să le mulțumim pentru viața luminoasă, dăruită lui Dumnezeu și neamului românesc, și să le urmăm exemplul !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Boboteaza este sărbătoarea care încheie ciclul celor 12 zile luminate ce fac trecerea dintre ani.
La Bobotează, se sfințește apa, se umblă cu crucea și cu chiralexa și se practică o seamă de alte obiceiuri.
Dacă satu-i mai mare, cu crucea se merge cu câteva zile înainte, ca să aibă vreme popa să ajungă pe la toate casele, să nu rămână nesfințite. Pe care îi întâlneau pe drum, le dădeau acolo să sărute crucea.

Umblatul cu crucea

Când intră în casă, preotul (însoțit de diac și de cel care duce agheasma), cântă „În Iordan botezându-te, tu Doamne, apoi sărutau crucea mai întâi bărbații care-s mai bătrâni, apoi coconii și la urmă, femeile și cocoanele. Preotul vorbește cu familia, îi întreabă de sănătate, ce fac, cum le merg treburile prin gospodărie. Când se duc, crucerii îs petrecuți până la poartă, sau până la următoarea casă, uneori până la a tria casă. (sursa: Pamfil & Maria Bilțiu – Calendarul popular)
În ajun de Bobotează, când zine popa, fac mâncare de post: hribe, pere sierte cu zămucă, pancove de post, plăcintă goală, brozbuță cu păsat și cu hribe. Și după ce trece popa, noi mâncăm tăt de post. Și cum cresc pancovele cele de post, poți să faci tu tot anul că nu mai cresc ca la Bobotează și cât de bune-s cu sarmale.
Eu, când zine popa, tăte le înșir pă masă și râde popa și zice: „Mătușică, eu rar aflu ca la dumăta”.
Zine popa cu diacu și pruncii zin și strigă Tiralexa în ocol și trebe să le dai bănuți. Înainte le dădeai mere și nuci.
Noi ieșim cu lumina aprinsă la poartă. Facem o păpușă, punem lumină, bosâioc, verdeață, de lumină legi o cruce și un ștergar frumos să mai pune. Și ieși cu păpușa înaintea popii. Și dacă ai fată de măritat îi dezlegi păpușa deasupra capului fetei, i-o bați de cap să să mărite. E obiceiul frumos ca bărbatul să iasă înaintea preotului. Când nu, bune-s și babele când nu-i bărbat”. (de la Ileana Tiran, Breb)

Umblatul cu chiralexa (tiralesa)

„La Bobotează, la noi se mere la biserică apoi să coboară la vale cu prapori, cu icoane, să face sfințârea apii, toată lumea sărută crucea și să face T’iralesa. Coconii, toți cu trăistuțăle, zic numa t’iralesa și primesc nuci, mere. Apoi mărg feciorii la T’iralesa cu ștrafu. Caii îs înstruțați, toți feciorii să suie pă ștraf și așteaptă acolo mai sus. După ce gată toți coconii de trecut, pornesc ei cu ștrafu și strigă:

T’iralesa, grâu de primăvară
Șî pân pod, șî pân cămară
Șî pă prispă afară.
Câte paie pă coteț
Atâția pețâtori s-aveți.
Câți cărbuni în vatră,
Atâția petâtori la fată;
Câte pene pă cocoș,
Atâția coconi frumoși;
Câte pene pă găină,
Atâția coconi la slănină.

Feciorii să ridică di pă ștraf, apoi dacă mai trec pe lângă o fată mai zâc și altecele. De t’irelăsat, să t’irelăsează la fiecare casă. Toți feciorii îs îmbrăcați cu cojoace sau gube, cu sfetere albe de harast. Doi feciori merg în spate cu două robe, acolo le punea lumea nucile și merele”. (de la Pătru Mihnea, Valea Stejarului)

Moși și babe

La Bobotează, pun babe unde nu-s însurați. Îi punea câte-o babă cu coșarcă și îi punea ”pancove” de cal. Le gătau cu rochie și apoi strigau: ”Mă, haida că aicia ți-i femeia”. O suia înt-on pom s-o vadă și alții. Ieșeau oamenii de la biserică și babele erau prin pomi. Era care o lăsa acolo și o lună.

Mai punéu și tomna-n ușă câte-on ”moș”. Când deschidea ușa, jupu d’e vejii rop pă ié. Să hie de-ndemână. Îi puné și țâdulă de unde vine ”femeia”. (De la Mărioara Crăciun, Plopiș)

Credințe și superstiții

În noaptea de Bobotează, unii pândesc apa când se face vin și beu.

Tot în noaptea de Bobotează, pe vremuri, fetele se scăldau la vale. Țâpau în apă un fir de verdeață și acolo se spălau, ca să se ducă tăt răul de pe ele.

În noaptea de Bobotează, se crede că se deschide ceru oamenilor cu credință și ei îi pot cere lui Dumnezeu atunci ce voiesc. (sursa: Pamfil & Maria Bilțiu, Calenadrul popular).

Material realizat de:
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea
Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Foto: Peter Lengyel

Sighetul la început de secol XX: piața centrală a orașului coincidea și cu… piața de alimente.

Se pare că ziua de târg din centrul orașului atrăgea numeroși localnici și comercianți din împrejurimi, fiind locul ideal mai ales pentru vânzarea produselor agro-alimentare.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din colecția Ernest Villand.

Aho, aho, copii și frați,
La mască nu renunțați,
Bine-ar fi să o purtați
C-altfel o să regretați.

De vreți să vă fie bine
Faceți deplasări puține,
Stați în case, povestiți
Sau citiți și chiar gătiți,

Cheltuiți cu socoteală
De n-aveți vreo „specială”,
Și la anu’ om vedea
Dacă Dumnezeu o vrea

Să scăpăm de pandemii.
Haideți să urăm copii,
Să ne-audă cei de Sus
Care-n Parlament s-au dus,

Poate vor gândi creștin
Domnu’ să le dea vaccin
Să le crească cerebelu’,
Prea ne-au dus cu zăhărelu!

Le urăm doar virtual
Să nu gândească penal
Și în anul douăzșiunu
Să-i ajute chiar…. săpunu

Să își facă viața pură,
Să dea mai puțin din gură,
Să nu ne mai enervați!
Vai de noi, copii și frați,
Mai rămâneți sau plecați?…

Ras Publica

Foto: Peter Lengyel

De curând a apărut excelenta carte-album intitulată meșteșugART a autorilor Mirela Ana Barz, manager interimar, expert patrimoniul cultural mobil și Vasile Timur Chiș, muzeograf, coordonator proiect, proiect inițiat de Muzeul Maramureșean Sighetu – Marmației Secția de Etnografie și finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Lucrarea conține texte și fotografii privind uneltele folosite de către meșterii populari maramureșeni pe parcursul timpului, pentru confecționarea unei vaste game de obiecte și construcții din lemn, de la piese artizanale sulptate la mobilier, porți, biserici și altele.

Fotografiile conțin multiple și diverse categorii de unelte folosite de către meșterii populari de azi în atelierele lor, prezentând și modul de utilizare a uneltelor respective. O mare parte dintre aceste ustensile de prelucrare a lemnului sunt confecționate de meșterii populari respectivi iar altele sunt unelte mai avansate, provenite de la producători industriali, care ușurează executarea lucrărilor din lemn de către dulgheri, tâmplari, sculptori etc.

Prezenta lucrare conține descrieri istorico-profesionale atât din trecut cât și pe cele actuale, completând, actualizând și îmbogățind istoricul renumiților meșteri populari în lemn evidențiați în cartea „Maramureș țară a lemnului”, apărută în anul 1983, a autorului Nistor Francisc – fost director al Muzeului Maramureșului din Sighet în secolul trecut, prefațată cu un foarte valoros cuvânt înainte al academicianului Mihai Pop originar din această zonă geografică.

Așa cum arată și cartea, meșterii populari în lemn s-au bucurat și se bucură de un statut deosebit în comunitățile în care își desfășoară activitatea. Aceasta se întâmplă atât datorită priceperii lor tehnice, cunoștințelor moștenite sau învățate dar și a abilităților lor creative care le conferă statutul de artiști prin aceea că ei nu doar reproduc modele vechi ci creează în permanență unele noi.

Textele și fotografiile foarte valoroase din această carte-album, despre uneltele folosite de meșterii populari din trecut și de azi, completează un gol existent până la acest moment în literatura destinată artei și culturii lemnului, acest „aur verde” prin care Maramureșul s-a făcut renumit în țară și în lume. Uneltele folosite de meșterii populari au fost și sunt un element esențial al acestei arte.

Conținutul albumui are și un caracter educativ. El poate constitui atât un schimb de experiență ce aduce cunoștințe îmbogățite pentru meșterii populari de azi cât și un material didactic pentru începători sau viitori meșteri și artiști ai lemnului.

Autorii acestei cărți-album mestesugART merită toată lauda, confirmând implicit importanța acestei ramuri de prelucrare a lemnului, lemn care este o materie primă regenerabilă inclusiv pentru meșterii populari din „Maramureș, țară a lemnului”.

ing. Gheorghe Iancu

Poveste de iarnă
(întâmplări din 1960)

Despre modul în care se sărbătorea la ţară Crăciunul am aflat de la elevii mai mari. L-am întrebat pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi?”. Tata mi-a răspuns că în clădirea şcolii, unde locuiam noi, nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate, care se prindeau cu cleme de crenguţele de brad şi pe care le aprindeam seara, şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.
De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul, de ziua lui onomastică. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.
De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”
Acolo, la ţară, am văzut colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.
Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Și mă tem c-oi îngheța!”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.
După ce au plecat musafirii din sat, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”
„Eu, voinici mărunţi,
M-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Mult i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânt de câteva multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la difuzor.
Se făcuse târziu. Nu mai plecam în acea seară la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş.
Între timp, uncheşul Ştefan, fratele cel mai mic al tatălui meu, ne-a povestit că, pentru a se deosebi între ele, familiile din Săcel cu numele Grad aveau câte o poreclă. Familia noastră era „a lui Toderaş”. Numele venea de la bunicul lui, tatăl bunicului nostru. Acest Toderaş era unul dintre cei mai importanţi locuitori ai comunei. Avea pământ, animale şi ştia să citească şi să calculeze. Nu purta opinci. Purta cizme din piele, cumpărate de la oraş. Doar el şi primarul aveau cizme. Şi ce mândru trebuia să fi fost străbunicul când trecea prin sat! Şi cât era de admirat!
Uncheşul Ştefan ne-a mai spus că au estimat vechimea casei, luând în considerare modul în care a fost construită, zugrăvită, ţinând seamă de povestirile bătrânilor familiei.
– Mioara, casa asta a fost construită în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Tu ai învăţat istorie. Ştii în ce an a avut loc răscoala?
– Cred că pe la 1780… Nu mai ştiu exact. Nici voi nu ştiţi exact când s-a construit casa.
– Măi Ştefane, nu mai obosi fata!
– Nu mă oboseşte! E interesant.
Am mai povestit puţin. Despre familia bunicii am aflat că se numea tot Grad, dar erau „ai Cârsnicului”.
Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor. Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru ocazii. Pe două laturi ale camerei de zi sunt bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. Este zidită din cărămidă, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul pentru pâine. E atât de mare că, deasupra lui, se poate dormi. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt, numit pătuţ. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.
În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.
Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Când smântâna s-a topit, bunica a pus ouăle bătute în smântâna care sfârâia.
În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd, dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.
Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă şi cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.
Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…
La amiază, uncheşul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam că i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care le fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.
În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota, adică mergea mai încet. De acolo, am văzut casa unde locuiau verii mei.
Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…
La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel

— O capră, asta ești! Nota 3. Biologia trebuie învățată, nu frunzărită!
— Cum îl chema și cum arăta? mă întrerupe Violeta, sorbindu-mă din priviri și sprijinindu-și bărbia în podul palmelor. Deasupra ceșcuței cu ceai verde din care ies aburi de muguri de bambus, cu fața albă, părul prins deasupra capului în două creioane, văd o gheișă. Nu întotdeauna am chef să mă întorc cu treizeci de ani în urmă, la anii de școală, am atâtea momente stânjenitoare și, cu mintea de acum, le-aș retrăi altfel. Dar, pe unele, pe unele le-aș păstra exact așa cum s-au petrecut.
— Nu mai știu decât că era înalt. În schimb, îmi amintesc bine că, stând în fața celor treizeci de colegi, rușinată până în vârful urechilor pentru răspunsurile care mi-au rămas în gâtlej, blocate de privirea strivitoare, mă simțeam și mai mică. Apoi, în drum spre banca din ultimul rând de la fereastră, m-am oprit o clipă, o clipă unică în care i-am privit pe colegi și i-am transformat pe toți în capre. Erau, așa cum văzusem la bunici, capre curioase, agile, capabile să deschidă ușa țarcului. Așa că m-am răsucit pe călcâie și am găsit cel mai scurt drum spre ieșire.
— Grozav! Aș vrea să am și eu curajul ăsta uneori.
— Nici eu nu-l aveam. Eram un metru patruzeci de timiditate și visare. Într-a patra, noul profesor de sport, în timp ce ne alinia după înălțime, m-a întrebat: Numele? Velker. Cu v simplu sau dublu? Cu dublu simplu, i-am spus, în timp ce el, în hohotele de râs ale colegilor, m-a așezat la coadă. Și am rămas Dublusimplu.
— Doar de ei nu-ți plăcea?
— Mai era doamna de istorie care adormea spunând lecția și, din cauza lentilelor ondulate, nu îmi dădeam seama când se trezea și mă punea să continui, apoi domnul de fizică Taci? Dormi pe tine ca ursu-n hibernare, domnul de matematică: tangentă de 60 de grade? Ăăă… Stai jos, doi, n-ai învățat. Am învățat, vă spun acum. Prea târziu, a plecat baba cu colacii. Ultimul a fost profesorul de folclor împotriva căruia am făcut grevă: întârzia, nu ne citea lucrările, parcă mereu avea altceva mai important de făcut. Pentru studenții cu pretenții de viitori profesori, comportamentul era inadmisibil. Decanul, sobru, ne-a ascultat pe holul impunător al facultății și, la sfârșit, ne-a spus doar atât: când un om se află pe marginea prăpastiei, voi îi dați un bobârnac?
— Adică?
— Nici eu nu am înțeles atunci. Dar acum știu că dascălul este și el om, cu defecte, cu probleme pe care unii pot doar să le ascundă, nu să le și rezolve. Puțini sunt fericiți. Profesorul de folclor tocmai își pierduse soția, după ani în care au fost ajutorul potrivit unul pentru altul și marea iubire. În acel moment, el avea altceva mai important de făcut: să își trăiască tristețea, iar noi aveam tot timpul din lume să devenim.
— Prea trist. Cu capre nu mai ai? întreabă fiica mea, descrețindu-și sprâncenele. Zâmbim, ne facem cornițe din degetele arătătoare, apoi ne întindem mâinile peste masă, una spre alta, într-o strânsoare prietenească. Pe vremea ta nu era un profesor cool datorită căruia ești așa acum?
— Chiar mai mulți. Unii profesori dăruiesc enorm, elevul ia ce se potrivește cu sufletul sau cu prelungirea lui. Cool erau profesoara de română, care prefăcea sala de clasă într-o scenă cu reprezentații felurite, madame care ne vorbea despre eleganța francezilor, uneori dovada fiind pantofii pe care și i-a luat de la Paris și povestea lor, poveste la care eram mai atenți decât la folosirea conjunctivului sau cea de psihologie care nu se sfia să apară în toată splendoarea ei de îndrăgostită, fredonând, în pauzele dintre idei, piese de Beatles. De dragul ei, învățasem și noi, pe de rost, Yellow submarine.
Însă cea care mă făcea să urc în cele mai ascunse cotloane ale sufletului era doamna Bucurescu. O văd și acum intrând la prima oră din clasa a cincea, cu o furcă mică de metal și un instrument voluminos care aproape o acoperea. Nu știam că furca se numește diapazon, ne imaginam că e cea care ne va ține tăcuți smirnă. Nu știam ce e o harpă, dar când, așezându-se pe scaun în fața noastră, a început să cânte, eram convinși că nu vom uita niciodată. Urmăream, cu sufletul la gură, degetele ei alunecând pe corzi, părul negru curgându-i în valuri până aproape de brâu. A vorbit puțin la prima oră, dar parcă o cunoșteam de-o viață. Cu atâta naturalețe și-a dezvelit sufletul, încât niciodată, după aceea, nu am ezitat să cânt în fața clasei, unde mă chema nu ca să îmi arate ce nu știu, ci ca să mă obișnuiesc cu scena. Când greșeam tonalitatea melodiei originale, mă avertiza cu vorbe atât de calde încât cea potrivită mi se așeza singură în gâtlej. Apoi, prin zâmbetul încurajator și felul în care-și mângâia părul, mă făcea părtașă la o mare sărbătoare. Cu fiecare instrument la care ne cânta, ne descopeream într-o altă lumină și învățam chemarea mării, trilul ciocârliei, sentimentul patriotic, aplauzele. În clasa a opta, ne-a oferit tuturor o casetă. Aici sunt zilele și nopțile mele, aici sunteți voi, ne-a spus. Apoi, o vreme, nu a mai venit. Intra câte un profesor care avea o fereastră. A răpus-o un cancer fulgerător, dar, cu ultimele puteri, a realizat acea casetă și continua să ne învețe. Datorită ei, devenisem un metru și jumătate de sensibilitate și curaj.
Draga mea, un dascăl nu pleacă pur și simplu, el rămâne până când trupul și scaunul devin o singură formă țeapănă, dar vorbitoare. În școală, se vorbește prea puțin despre iubire. Online, și mai puțin. Avem sarcini, drepturi și obligații, regulamente și programe de respectat. Avem cincizeci de minute de predat, fixat, evaluat. Asta înseamnă cincizeci de minute de iubit.

prof. Luminița COLOPELNIC