Prin câte transformări a trecut, de-a lungul secolelor, biserica de lemn din Breb?
Unde a fost ridicată inițial biserica de lemn din Strâmtura?
Care este singura biserică de lemn din Maramureș cu două turnuri clopotniță?
De unde a fost adusă biserica din Hoteni?

Sunt câteva dintre întrebările ale căror răspunsuri pot fi găsite în website-ul www.maramures.culturamm.ro, proaspăt lansat în cadrul proiectului „Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi virtuale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Informațiile sunt accesibile la pachet cu o plimbare virtuală prin 32 de biserici vechi de lemn din Maramureșul istoric.

Despre un proiect cultural al anului 2020

Proiectul „Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi virtuale”, dedicat patrimoniului cultural material al Maramureșului istoric, a demarat în 1 iulie 2020 și a fost implementat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, alături de opt parteneri: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației, Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Facultatea de Litere Baia Mare, Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Asociația Valea Verde, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș și Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

32 de biserici de lemn cu statut de monument istoric din Țara Maramureșului au fost „personajele” principale ale acestui proiect, fiind vizitate, cercetate, fotografiate, (unele) filmate, pentru fiecare dintre aceste monumente realizându-se tururi virtuale cu 4-7 „puncte de staţie”, concretizate în 162 de panorame imersive.

Acum, la final de proiect, materialele adunate pot fi văzute prin intermediul portalului www.culturamm.ro, în secțiunea dedicată Țării Maramureșului. Această secțiune este o continuare, o îmbogățire „din sezonul” 2020 a colecțiilor de biserici care au constituit subiectul unor proiecte din anii precedenți, derulate tot din inițiativa CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș și co-finanțate, de asemenea, de Administrația Fondului Cultural Național: Biserici de lemn din Țara Lăpușului. Tururi Virtuale (2018) și Biserici din Țara Chioarului. Tururi Virtuale (2019).

La ce folosesc tururile virtuale?

Turul virtual este un instrument care îți permite să te plimbi online, interactiv, printr-un spațiu (în cazul de față, o biserică maramureșeană). „Utilizarea turului este facilă și intuitivă, nu sunt necesare cunoștințe sau programe suplimentare în folosirea dispozitivului (calculator sau telefon) când se accesează turul. Turul virtual este folositor atât specialiștilor, cât și celor fără pregătire specială în domeniul prezentat, privitorul alegându-și unghiul sau direcția de vizionare în funcție de interesul profesional sau curiozitate.” (Marin Giurgiu, realizator tururi virtuale)
Turul virtual poate fi, de asemenea, un important instrument educațional,  noile generații, puternic tehnologizate, fiind mult mai atrase de resursele interactive decât de modalitățile clasice de predare.

„Menționăm, desigur, și avantajele pe care tururile virtuale le au în contextul pandemiei de coronavirus. Anul acesta, mulți oameni și-au anulat călătoriile, iar internetul a devenit o alternativă pentru o mulțime de activități, inclusiv pentru vizitarea de obiective turistice. Proiectul a fost conceput când o asemenea situație era greu de imaginat, însă iată că acum, putem să îi aflăm o utilitate nouă, de aceea am și numit, la un moment dat, aceste tururi: „tururi virtuale pentru vremuri actuale”. (Rada Pavel – CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș, coordonator proiect)

Celor care au emoții legate de faptul că asemenea tururi ar putea descuraja vizitatorii de a mai vedea bisericile „pe viu”, le spunem că nu au motive de neliniște, calitatea unei călătorii online va fi întotdeauna limitată de mijloacele tehnice iar un tur virtual nu poate substitui emoția unui tur real.

Bisericile Maramureșului sunt încă vii

Alexandru Baboș, arhitectul care a cercetat atent, timp de peste două decenii, comorile de lemn ale Maramureșului, a scris un text pentru acest website. Cităm aici un fragment: „Caracteristic bisericilor de lemn din Maramureș este gradul înalt de vitalitate în care au fost păstrate până acum, fiind căutate încă de credincioși, prevăzute cu mobilier specific, icoane, covoare, șterguri, cu câte un smoc de busuioc la o grindă și miros de tămâie de la cădelniță. Ele sunt încă vii, nu doar muzee ale vieții spirituale maramureșene. Putem adăuga, apoi, autenticitatea și integritatea arhitecturii, a zugrăvelilor interioare și a icoanelor de tot felul, din epoci și stiluri diferite, atâtea câte s-au mai păstrat. Remarcabile sunt picturile murale post bizantine de secol 18 și cele baroce de început de 19 ale bine cunoscuților zugravi locali sau stabiliți în zonă.” 
Textul poate fi citit în întregime aici: https://maramures.culturamm.ro/tara-maramuresului/

Parteneriat pentru redescoperirea valorii patrimoniului

O componentă importantă a acestui proiect a fost crearea unui parteneriat, în vederea cercetării inter-disciplinare a bisericilor-monument din Țara Maramureșului. Pentru munca de documentare s-au folosit informații din arhive, studii și articole scrise de specialiști consacrați în domeniile istoriei, artei și arhitecturii maramureșene, precum și expertiza celor nouă parteneri din proiect: instituții și organizații cu activitate în domeniul conservării patrimoniului cultural, al etnografiei, al arhitecturii, al educației, al dezvoltării durabile și promovării turistice. Rezultatele cercetării bibliografice și de teren se pot vedea în secțiunea Biserici de lemn a website-ului, sub forma unor descrieri narative, însoțite de imagini actuale și de arhivă. Sursele deosebit de valoroase, care au servit documentării, sunt menționate pe fiecare pagină dedicată, în parte, tuturor celor 32 de biserici cercetate.

Obstacole și provocări

„În munca de cercetare a arhivelor, a bibliografiei mai vechi sau recente despre bisericile de lemn, o adevărată provocare a fost aducerea la un numitor comun a legendelor, a datărilor corecte sau eronate ale inscripțiilor, precum şi a rezultatelor metodelor moderne de datare (studii dendrocronologice), care de multe ori păreau a fi, iar unele au şi rămas până la cercetări mai amănunțite, incompatibile”. (Aura Pintea – inspector superior Direcția Județeană de Cultură Maramureș, consultant în cadrul proiectului)

„2020 nu a fost un an ușor pentru nimeni. Am avut emoții că din cauza restricțiilor generate de pandemie, nu vom putea să facem toate deplasările în teren planificate. Până la urmă, am reușit să ducem proiectul la bun sfârșit. Am sacrificat doar conferința de final de proiect, care ar fi trebuit să aibă loc în luna noiembrie. Tot în luna noiembrie, am fi vrut să promovăm rezultatele proiectului la Târgul de Turism al României. Acest lucru nu va mai fi posibil. Am început, în schimb, să distribuim în diferite puncte cheie tipăriturile pregătite pentru a face proiectul mai vizibil și chiar dacă nu vor ajunge la prea mulți turiști anul acesta, sperăm să își atingă scopul anul viitor”. (Rada Pavel – CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș, coordonator proiect)

Ce ar trebui să urmeze?

„Se ştie că o casă fără stăpân se degradează vertiginos. De aceea cred că trebuie creionată o strategie prin care fiecare monument istoric să aibă un „gardian” care se ocupă de el, care îi ştie slăbiciunile, care îi ştie istoricul şi îl poate povesti vizitatorilor curioşi, şi care se luptă pentru obiectivul său atunci când acesta dă semne de slăbiciune. Cel mai bun „gardian” ar trebui să fie preotul din sat. Un „gardian” bun poate să fie şi un angajat al primăriei sau al parohiei. Tot în această direcţie, cred că este foarte necesar ca persoanele angajate la punctele turistice din proiectul „Circuitul Bisericilor de Lemn din Transilvania de Nord” sau cele organizate de primăriile locale să fie permanent monitorizate şi instruite.” (Laura Zaharia – arhitect, consultant în cadrul proiectului)
„Din păcate, în cazul bisericilor de lemn în general, problema majoră o reprezintă însăşi supraviețuirea. Ideal ar fi să se realizeze restaurarea completă şi profesionistă a fiecărei biserici de lemn monument istoric, să fie respectate strict normele de urbanism în zona de protecție a acesteia şi să fie puse în valoare pentru un turism responsabil.” (dr. Aura Pintea – inspector superior Direcția Județeană de Cultură Maramureș, consultant în cadrul proiectului)

„Am vrea să continuăm acest periplu al promovării bisericilor din patrimoniul cultural al Maramureșului cu Zona Codrului, este singura zonă etnografică a județului ale cărei biserici nu au fost încă incluse în suita noastră de proiecte co-finanțate de Administrația Fondului Cultural Național. De asemenea, am dori să sprijinim în viitor o cercetare mai aprofundată a acestor obiective și să ne implicăm inclusiv în proiecte care urmăresc datarea dendrocronologică a bisericilor care nu beneficiază încă de o datare certă.” (prof. dr. Ștefan Mariș – manager CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș)

Până atunci, cert este că s-a încheiat un proiect și s-a lansat un website nou dedicat bisericilor din Țara Maramureșului, pe care vă invităm să îl vizitați, accesând www.maramures.culturamm.ro!

Rada PAVEL
Coordonator proiect
CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

Foto: Marin Giurgiu

În biserica greco – catolică de la Șugău (parohia Sighet 4) a avut loc ieri un moment omagial închinat Fericitului episcop dr. Alexandru Rusu, păstorul părinților și bunicilor noștri înainte de prigoana comunistă. În cuvântul său de la sfârșitul Sfintei Liturghii, părintele paroh a evocat personalitatea și martiriul episcopului Maramureșului pe care credincioșii mai în vârstă și-l amintesc de la hramurile mănăstirilor Moisei și Bixad (încă nerestituite) sau de la vizitele canonice făcute în satele Maramureșului (inclusiv Vadu Izei, de care aparțineau și locuitorii Șugăului din punct de vedere parohial).

A fost sfințită o frumoasă icoană pe sticlă, pictată și oferită parohiei de către artista plastică Dana – Izabela Bacs-Balea, fiica dr. Ștefan Balea și nepoata părintelui profesor Grigore Balea, de fericită memorie. Episcopul martir este reprezentat în haine de pușcărie și înconjurat de sârmă ghimpată, o metaforă vizuală deosebit de sugestivă.

Episcopul dr. Alexandu Rusu a fost între 1930 și 1948 Păstorul spiritual al nordului Ardealului, zona cea mai compact greco- catolică (județele de atunci Maramureș și Satu Mare, plus un număr de parohii din alte județe ), păstorind peste 600.000 de suflete (inclusiv în perioada grea a ocupației maghiare 1940-1944). A fost arestat de autoritățile comuniste în octombrie 1948, deodată cu toți episcopii greco-catolici și după mulți ani de detenție la Sighet și în alte închisori, a trecut la cele veșnice în mai 1963 în închisoarea din Gherla, trupul său fiind aruncat în gropile comune de pe Dealul Cărămidăriei. Este unul din cei 7 episcopi greco-catolici martiri care au fost beatificați anul trecut de Papa Francisc.

Să binecuvânteze Dumnezeu Maramureșul cu multe haruri prin mijlocirea lui și noi să-i ducem cu vrednicie mesajul mai departe !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Cu tine

cu tine apusul
nu mai are gust
de moarte –
adună liniști pictate
și le adoarme

cu tine noaptea
nu mai poartă frică –
doar vise
presărate peste noi
în praf de stele

cu tine dimineața
e mai luminoasă
răsăritul mai parfumat

cu tine eu
sunt mai frumoasă
și zâmbesc altfel

doar cu tine
sunt vie

Ireală

fulgere se răsfrâng
prin străveziul parbrizului
care ne ocrotește

împânzit e cerul de cenușiul
topit în umbra furtunii

e caldă mâna ta
ești caldă tu
caldă e și inima ta
care suspină în bătăi sfioase

o aud cum bate
și mă topesc precum ploaia
în brațele tale acoperite
de hârtie

mă întreb uneori
dacă părul tău e de cerneală –
atât de negru și moale –
dacă verdele ochilor tăi
e zugrăvit din cuvinte

n-am cum să nu mă-ntreb
pentru că-mi pari
prea firavă pentru a fi adevărată

mă-ntreb asta
pentru că mă tem
să nu exiști doar
în caietul meu cu poezii
și în temnița minții mele

dar topită în brațele tale
de hârtie
parcă-mi vine
să cred că nu ești
doar o statuie iluzorie
menită să-mi înfrângă singurătatea

parcă-mi vine să cred
că inima ta chiar bate
în realitate

Hanorac

încolăcită –
e cald hanoracul
încă-și are mirosul
și e moale
ca pielea ta

păzitoarea mi-e pe cer
însă tot simt întunericul –
mă zdruncină
mă mestecă
mă înghite

atât de frig
atât de dur
chiar dacă hanoracul
e cald
e moale
e al tău

înfloresc cuvintele cusute pe el
mă străpung spinii lor
precum m-ai străpuns și tu
și m-ai învelit în sânge negru

eu încă sângerez
și mă las cuprinsă
de brațele hanoracului tău

Anastasia HERBIL

Oricine, dacă vrea, poate să-și scrie o parte, sau părți din trăirile vieții sale, secvențe de autobiografie, dacă le crede puțin interesante, pentru alții sau pentru el, care pot avea curs sau pot fi uitate, acolo, în pagină. Am avut ghinionul, de neînlăturat, de a-mi scrie de multe ori autobiografia adolesecenței, a tinereții, în mod forțat, nu din proprie dorință, dar cu multe omisiuni dorite și realizate, exemplar. Nu știu ce plăcere diabolică le putea determina această curiozitate torționarilor, să cunoască viața altora, până și în intimități familiale, cu cât mai multe detalii, poate uneori smulse prin chin și suferință cumplite, pentru cei ce nu le-au mai putut răbda.

Încă de mic copil, îmi schițam idealuri de viață, care se maturizau și ele cu vârsta, apoi într-o trăinicie de neschimbat, fiind cristalizate în modele de viață morală, de cinste și demnitate. Așa mi-a fost felul, s-au „clădit” din famile, din mediu, care au fost cu totul diferite față de cele aduse și importate de bolșevism, care ne-a năpădit și cotropit țara.

O să se desprindă de aici și „confesiuni”, secvențe de viață care trebuie să fie de o sinceritate pură, acelea pe care dorești să le exprimi.

Mă gândeam la o profesie, care n-a fost cea de profesor de matematică (trădez: doream să devin inginer silvic, să-mi port drumurile prin „lumea celor care nu cuvântă”, în natură, departe de răutățile umane). Mă gândeam să-mi întemeiez o familie, cu trăire în norme morale pure, atât de frumoase. De altfel, în acele timpuri, înainte de a se abate peste noi urgia rusească, Maramureșul, pe care-l cunoșteam și era cunoscut, se prezenta ca o oază de cinste și demnitate comportamentală, familială, în credință și un model de trăire morală, în vrednice datini și tradiții. Atunci, cinstea, virtutea erau la locul lor, respectate, trăite, iar acum, într-un timp istoric relativ scurt, Virtutea se consideră o „rămânere în urmă”, un „balast social”, viciu, iar Viciul se trăiește ca „virtute”.

Cultul religios era aproape exclusiv greco-catolic în Maramureș și majoritar în Ardeal; la catolici, divorțurile nu sunt admise de biserică. Sunt doar câteva rare excepții, exact și bine definite, în firescul lor uman și în spirit de caracter și chiar e normal să fie așa.

O parte din adolescență și tinerețea toată am petrecut-o în prigoană cu suferințe grele, aproape de suprimarea vieții, anii de urmărire, anchete, detenție, lagăre cu munci de exterminare, exmatriculări și restricții domiciliare, însumând, toate la un loc, aproape 12 ani! Fără Mandat de arestare, fără nicio Decizie de condamnare a vreunei Instanțe de Judecată (!), așa cum prevede Legea, doar prin Decizia Securității, pentru refuzul meu de a le fi colaborator, în toate solicitările.

În toată această situație, am îndurat suferințe fizice cumplit de grele, care aproape mi-au sfârșit trăirea, punându-mi eu însumi viața gaj acestora, dar aveam, în schimb, o bucurie interioară imensă: am tăcut și protejat totul, un copil, salvând multe persoane de detenție (7-8 persoane), care puteau fi ele în îndurările mele și, în mod sigur, am salvat chiar vieți umane. Torționarii au condus anchetele, dar eu le-am dominat de la un capăt la altul. Nici unul din cei care au avut legătura cu protejarea și ascunderea la noi, în casă, a unui urmărit, inginerul Pop Mihai, timp de 3 ani, o lună și o săptămână, nu au fost chemați să răspundă la vreo întrebare. Securitatea a rămas cu ce am decis eu să le dau: Inginerul a venit într-o vizită la noi, în tranzit turistic, fiindu-mi cunoscut de la liceu, unde studenții mai predau ore; a plecat nu știu pe unde, atunci când eram la școală. Eu mi-am asumat tăinuirea și am răbdat toată cumplita prigoană pentru aceasta, deși aducerea la noi a fost prin înșelăciune. Predarea lui nu se punea, pentru a ne salva, era în afara obiceiurilor și practicilor familiale.

După „eliberare”, în 04.03.1954, într-un iureș de o vară, mi-am încheiat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică- Fizic a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și, la 01.10.1954 , mă aflam în sălile de curs și amfiteatre; eram student.

Deși cu o evoluție de student foarte bună, cu majoritatea notelor de 10, câteva de 8, nicio notă sub 8, cu media generală în jur de 9,50, în 08.02.1958 am fost exmatriculat din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studiu, după prima sesiune, deși eram unul din cei mai buni studenți din an. Motivul: am recidivat din nou și am refuzat cu dezinvoltură colaborarea cu sinistra și criminala Securitate, deși știam ce mă așteaptă și m-a și așteptat, mai puțin însă decât credeam eu, în loc să mă bucur de perspectivele frumoase ce le oferea munca mea cinstită, asiduă, dacă admiteam compromisul. După 5 ani la munca de jos, batjocorit tot timpul, am reușit să-mi reiau studiile, prin Instanță, dovedind minciuna grosolană a securității, cu condamnarea. Durata studiilor mele a fost de 10 ani, 1954-1964, în loc de 4 ani, cât trebuia să fie și după un an de funcționare la Liceul (Colegiul) „B. P. Hasdeu” din Buzău, m-am stabilit la Liceul din Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare, 1965-1990.

Multe etape importante din viață le-am petrecut în recuperare (liceul, facultatea, serviciul ș.a.) fiind pe punctul de a renunța și la una din cele mai importante comandamente de viață, întemeierea unei familii. Motivul era starea de nesiguranță în care mă vedeam, pe de o parte, fiind mereu în prezența posturii de proscris, care ar fi dat o nuanță de nesiguranță și familiei; pe de altă parte, aveam vârsta de 37 de ani, în decalaj cu normalitatea, cu generațiile, trăind și într-o lume potrivnică gândurilor despre viața și idealurile despre famile, o lume mult schimbată sub acest aspect.

O întâlnire de conjunctură cu o colegă a mea de an, Tăut Maria, profesoară la Liceul din Cavnic, care, prin discuții, a spulberat temerile mele și, în loc de rezerve, a adat un curs optimist acestora, cunoscute, chiar în mod apreciativ. În urma acestor discuții, am decis să ne unim destinele, încheind actul de căsătorie civilă la primăria orașului Vișeu de Sus, oficiată de primarul Gr. Hontău, în data de 28.07.1968. A fost un eveniment cu participare mai restrânsă, cu cca 120 de persoane, colegi aflați în localitate, câțiva prieteni și cunoscuți. Căsătoria religioasă am realizat-o în orașul Ploiești, departe de ochii lumii.

Am pus la baza acestei căsnicii idealurile de viață demult stabilite, în cinstirea, onestiatea și respectul moral total al unei familii. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, încă din primii ani de căsnicie și, la baza idealurilor familiale au stat aceștia pe primul loc, având în această privință un acord deplin, parcă în întrecere cu preocupările pentru ei.

I-am îngrijit și susținut cu toate puterile și sacrificiile, în acele vremuri grele, urâte, cu mizerie sub multiple aspecte, ajungând să dobândească o solidă pregătire pentru viață, astfel încât, lăsați liberi din mâini, să nu se prăbușească. Azi sunt realizați și la loc de cinste, în serviciu și societate, cu bucurii și împliniri, bucurându-ne și pe noi cu trei nepoței. Pentru copii, pentru stabilitatea și buna lor stare, creștere, orice sacrificiu nu e prea mare.

Dacă atunci, demult, au fost acele suferințe fizice enorme, cu bucuriile interioare mari, care le depășeau, peste viață, au venit, mai târziu alte necazuri; acele stări fizice, exterioare, cu cele interioare, s-au inversat. Tratamente cumplite, diabolice, de lungă durată, au fost cel mai mult receptate de inimă, organul cel mai sensibil la acestea, la încălcarea brutală a intimităților umane Au început cu o tensiune mare, apoi fibrilații atriale multiple, cu dese flatere de înaltă amplitudine, cu secvențe ventriculare. Le-am pus capăt după peste 20 de ani, cu două crize puternice, care au determinat internarea la terapie intensiva de 10 și respectiv 6 zile, cu o revenire ca o adevărată minune. Am făcut două operații în Franța, La Nantes, în 2007 și 2010, fiind operat de un chirurg român renumit, dr. Marius Andronache, cu deosebit succes, care m-au stabilizat. Domnul să-l ajute și să-l protejeze. În țară mi-au refuzat operația, ca fiind prea în vârstă.

Am avut multe bucurii în viață, alături de soție și cei doi copii, fără suferințe fizice, dar, în opozitie cu prima etapă, acuma suferințele cardiace erau foarte mari și persistente, fiind salvat de ele prin intervenția în cele două terapii intensive și a operatților. Din cauza lor, m-am și pensionat mai devreme, la 59 de ani, soția fiind activă încă 9 ani. Mai mergeam la școală uneori și o așteptam să iasă, să mergem împreună acasă, fiind și o mică plimbare. Am avut nenumărate internări, la Borșa, Baia Mare, Cluj, iar din anul 2000 ne-am mutat acolo, la copii și evenimentele s-au mai liniștit. Acolo eram și aproape de secția de cardiologie, unde am devenit un pacient frecvent, până la operații. Cu foarte multă atenție mă îngrijea doamna dr. A. Ghicu, o mulțime de ani; Domnul să o răsplătească!

Am aniversat „Nunta de Argint” și ne bucuram, eu fiind aproape de 70 de ani și nu speram la mai mult, dar priveam înainte. Domnul ne-a învrednicit însă și am aniversat și „Nunta de Aur”, eu având 87 de ani și soția 77 și 50 de ani de căsnicie. Iată că au mai trecut încă 2 ani și de acum privim înainte, la cât va mai fi. Frumosul eveniment l-am aniversat în Saint Paul, USA, la biserica românească Sf. Ștefan. Preotul român care a oficializat evenimentul fiind preotul paroh Ioan Poptelecan, rudenie apropiată cu noi (o coincidență fericită!). Aniversarea a organizat-o nepoțelul nostru Samuel (12 ani), cu Rodica, mama lui. Au fost peste 100 de persone, câteva familii americane și ceilalți români plecați din țară, majoritatea rezidenți aici. A fost deosebit de frumos, cu de toate îndestulătoare, o bucurie nesperată, venită parcă pe plus. S-a cântat, s-a dansat, s-a vorbit și petrecut ca pe la noi, ceea ce a impresionat, în mod deosebit, cele câteva familii americane. Am avut și o bucurie în plus față de prima „nuntă”. S-au făcut o mulțime de poze, pe automat, tot „spectacolul” fiind înregistrat și video, ceea ce ne-a bucurat mult. De la Căsătoria încheiată în 1968, neavând nicio poză, printr-un incident.

Mulțumim Domnului pentru această frumoasă ajungere aniversară, ca și paticipanților care au onorat-o și turor celor ce s-au gândit și se gândesc la noi. „Nunta de Aur” este un eveniment destul de rar; dacă se realizează căsătoria la vremea ei, la 20 de ani, de exemplu, aniversare dupa 50 de ani s-ar produce la 70 de ani și destui sunt cei care nu prind această vârstă. Alții nu mai ajung aici din alte motive, personale, dar orice familie se bucură, dacă aceasta se împlinește. „Doamne ajută!” Cu liniște privim, după 52 de ani de la eveniment, cât va mai fi, pentru că e mult și atâta cât a fost și vom primi cu bucurie ce va mai urma, cât va fi să fie.

Pot spune că, pe lângă cele familiale, marile bucurii au fost:

– Dominarea toatală a Securității, din anchetele cumplite, tăinuind și protejând totul, pe toți cei implicați în caz.
– Refuzul categoric de a colabora cu Securitatea, care producea o decădere morală încărcată de tragedii, preferând detenția, punând pentru aceasta la dispoziție viața, care era să se și împlinească.
– Mă bucură apoi refuzul pentru același compromis, în recidivă, a doua oară, deși știam ce mă poate aștepta și m-a și așteptat, mai puțin decât credeam, renunțând cu dezinvoltură la studiile aproape încheiate și atât de conștiincios pregătite, ca și la un serviciu foarte bun, în Cluj, în schimbul compromisului, pe care l-am refuzat cu dezinvoltură.

Toate acestea m-au înzestrat cu o bucurie enormă, peste toate, peste viață, inseparabilă de aceasta, pe care o voi și duce cu mine.

– M-a bucurat totuși și reușita onorabilă cu studiile, cu toate blocajele și lungile lor întreruperi, cu uitările și neuitările lor.

O viață plină de amestecuri, de greuri, curățind însă toate suferințele nedrepte care s-au abătut asupră-mi, cu greutate, dar cu deplinătate și demnitate trecute. Doamne ajută, pentru cât va mai fi să fie.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet; în prezent rezident în USA
Minneapolis, 03.11.2020

Scântei dansau pe văzduhul întunecat, iar pocnetele focurilor de artilerie și exploziile sporadice ale bombelor nu îngăduiau liniștea a se așterne peste meleagurile pustii brăzdate de sânge și leșuri. Parcă fiecare zgomot venit dinspre prima linie a frontului aducea junghiuri îngrozitoare care îi asaltau mintea lui Artinom. Simțea cum îl cuprinde un fel de spaimă crescândă, apoi un val de disperare începe să-i încleșteze mintea. Nu are control asupra acestor sentimente înrobitoare, ele vin precum o cireadă sălbatică de bivoli gata să-l sfărâme sub puterea lor insurmontabilă. Frica îi paralizează trupul, iar respirația îi devine sacadată. Privirea începe să i se încețoșeze iar gândurile îi îneacă mintea zbuciumată.

Trebuie să scap. Trebuie să ajung acasă… în siguranță… acasă…

Un tunet coborât parcă pe pământ îl readuse din nou pe front pe Artinom. O rafală de țărînă și așchii îi acoperiră fața și trupul, zmucindu-l într-o parte. Un proiectil rătăcit ce aprope îi curmase povara.

– Tovarășe ofițer Artinom! se auzi o voce înfundată venind din josul tranșeii.

Artinom îl zări pe Leonid grăbindu-se către el făcîndu-și loc cu greu prin strâmtoarea tranșeii.

– Artinom!

Artinom încercă să se ridice, nu înainte de a verifica dacă totul era în regulă cu trupul său.

– Sunt bine, reuși el să murmure în final.

– Te-a scuturat bine, ai? întrebă Leonid încercând să schițeze un zâmbet în timp ce-l ajuta pe Artinom să se ridice.

– Da… afirmă Artinom reamintindu-și de spaima care-l cuprinsese cu doar câteva clipe în urmă.

Leonid observă mutra derutată a tovarășului său, așa că încercă să-l îmbuneze.

– Auzi, mă, tovarășe ofițer, ce ai spune de o mică pauză? Ivan a adus un termos cu niște ceai cald. Nu e mare lucru de ceaiul ăla, e doar niște apă fierbinte cu un vag gust de ceva plante, dar aș zice că te-ar încălzi un pic că doar nici toamna asta nu e miloasă cu noi. Ei, ce zici?

Artinom îi aruncă o privire lui Leonid, apoi încuvință ezitant. Îi lipsea cineva cu care să își împartă chinurile sufletești, se gândea că acesta ar fi un prilej bun să se descarce. Leonid îl bătu prietenește pe umăr și îl conduse de-a lungul tranșeii până la locul unde poposea el pe tura de noapte. Întunericul înghițise totul în jur, iar tranșea părea părăsită, doar pașii greoi ai celor doi soldați se auzeau plescăind în noroiul de o palmă.

Licărirea unei lampe cu petrol străjuia mica bază improvizată a lui Leonid. O pătură așternută de-a lungul unei scânduri putrede, un automat și ceea ce părea să fie un termos vechi și noroios alcătuiau micul lăcaș al soldatului.

– Ei, ia fă-te comod, tovarăș Artinom! îl îndemnă Leonid lăsîndu-se să pice pe banca improvizată.

Artinom se așeză cu mișcări lente lângă fratele său de arme. Leonid își deschise mica traistă legată de brâu și scoase două căni mici de metal.

Pocniturile continuau în depărtare și totuși între cei doi tovarăși se lăsă parcă o liniște de mormânt, o liniște care le divulga gândurile amândurora, o liniște prea evidentă, liniștea fricii, liniștea războiului.

Leonid îi întinse cana cu ceai aburind, iar Artinom o luă mulțumind cu o simplă încuvințare, după care sorbi din lichidul cald. Căldura i se prelinse în trup precum un sentiment pe care nu l-a mai simțit demult. Cum se numea acel sentiment oare? Bucurie? Siguranță? Sau doar simplă și pură plăcere? Știa doar că îi face bine această căldură, parcă îi alunga acele gânduri, acea angoasă…

– Ție ți-e frică? scuipă dintr-o dată Artinom simțind cum frica își face loc iar în mintea sa.

Cana lui Leonid se opri brusc în drumul ei spre gura soldatului, dar doar pentru o fracțiune de secundă și totuși suficient cât să trădeze surprinderea superficială a lui Leonid.

– Frică? întrebă Leonid pe un ton oarecum indiferent, ca și cum ar fi așteptat o asemenea interogație.

– Frică de ce? continuă Leonid sorbind din ceai.

Tăcerea se așternu asupra lor. Un răpăit de mitralieră se auzi în depărtare parcă adăugând răspunsul la întrebare.

– De război… zise Artinom pe un ton sec fără să-și ia privirea împietrită de la cana din mână.

Mina lui Leonid deveni serioasă, iar degetele sale se plimbară pe marginea cănii într-un gest contemplativ, ochii săi de un verde intens se fixară asupra flăcării plăpânde al lămpii.

Apoi cu o voce sobră, Leonid spintecă liniștea ca de plumb:

– De război să nu te temi, că doar acesta poate a-ți aduce mântuirea. Războiul trebuie să-l iubești! Și nu să-l iubești cu orișice simțire pământească, ci cu dinții să te ții de el cum te ții de draga viață!

Artinom îl țintui cu o privirea, o licărire de îndoială dansînd în dânsa. Apoi îl întrebă neîncrezător și cu o urmă de grijă în glas:

– Și dacă mori?

Leonid își mută privirea asupra tovarășului său și îl privi drept în ochi, o hotărâte de nezdruncinat înfiripându-se în privirea sa stăruitoare.

– În război mori doar dacă îți e frică, fiindcă frica te împietrește, îți zdruncină mintea și te zăpăcește. În război trebuie să acționezi cu zel și să nu lași gândurile năprasnice să pună stăpânire pe propria-ți judecată că doar atunci ajungi să mori, când te pierzi cu firea.

Cuvintele îi reverberară în mintea lui Artinom parcă încercând să combată tentaculele spaimei și mușcăturile grijilor. Artinom își coborî privirea în cană și mai sorbi din ceai, de data aceasta gânditor. Privirea lui Leonid încă îl urmărea cutezătoare.

– Mâine mă trimit pe prima linie, începu Artinom pe un ton deznădăjduit.

– Ei, acolo unde-i distracția mai mare! Eu rămân tot aici deocamdată, să păzesc licuricii, nu altceva!

Artinom lăsă să i se schițeze un zâmbet timid.

– Leonid, dar tu nu ai treabă, adaugă el, pe tine nu te vor vâna gloanțele și nici bombele nu te vor căuta!

– Ei, vezi tu, începe Leonid entuziasmat. Asta e că tu ai șansa de a merge acolo să faci o schimbare, să devii erou și poate dacă faci ceva măreț te-or și trimite acasă!

Artinom își ridică privirea și simți un firicel de speranță infiltrându-se prin crăpăturile sufletului său oropsit de atâta război.

– Acasă… repetă el temător, ca și cum ar fi fost un cuvânt sacru.

Soldatul stătu un pic pe gânduri, iar apoi încuvință ca pentru sine murmurând:

– Ai dreptate, Leonid, ai dreptate.

– Numai ia aminte, dragă prietene, adăugă Leonid. Războiul să-l ții mereu aproape de inimă, ca pe o binecuvântare, și nu te teme de nicio încercare a acestuia ci înfruntă totul cu un elan spiritual fabulos, urmându-ți mereu obiectivul căci doar așa vei răzbi și ca recompensă vei lăsa în urmă frontul!

– Am să țin seamă de cuvintele tale, Leonid, răspunse Artinom, acum cu un nou entuziasm evident în vocea sa. Sper să ne revedem cu bine!

Leonid îi zâmbi tovarășului său apoi îl bătu prietenește pe umăr.

Razele zorilor scrutară norii de fum care se învolburau deasupra câmpului de luptă și îi lumină fața murdară a lui Artinom. Un zâmbet real i se așternu acum pe buze, iar în ochi îi sclipea speranța reunită cu o bucurie pe care demult nu a mai simțit-o.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Vila Groedel din Sighet, construită la sfârșitul secolului XIX de către frații Groedel era (și ar fi frumos să fie și în prezent!) una dintre clădirile emblematice ale Sighetului.

Imaginea este de la începutul sec XX, perioadă în care unul dintre frații Groedel (rămas în Sighet) primește titlul de baron.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Cu o zi mai devreme decât ziua Luminațiilor, Ziua Morților sau Ziua Tuturor Sfinților (01 noiembrie), reprezentanții Asociației Firul Vieții (constituită la începutul acestui an) au trecut ieri, 31 octombrie 2020, prin Cimitirul Central al Sighetului pentru a depune coroane de flori la mormintele unor personalități  remarcabile ale Maramureșului.

Un obiectiv important al Asociației Firul Vieții este „identificarea, protejarea și îngrijirea mormintelor și monumentelor funerare aparținând unor personalități marcante ale Maramureșului, înhumate în cimitirele Sighetului sau în alte localități din țară sau străinătate și cinstirea memoriei acestora prin diverse manifestări specifice (medalioane, simpozioane, diverse expoziții comemorative, editarea sau reeditarea unor lucrări etc.)”.

O parte dintre membrii Asociației  (Ioan Ardeleanu Pruncu – președinte, Rodica Gheorghiu, Alexandru Țiplea, Vasile Hotico, Marius Vișovan, Ion Mariș) au participat la depunerea de coroane de flori la mormintele lui Simion Balea de Ieud (1863 – 1938), fost deputat și senator de Maramureș în Parlamentul României interbelice, dr. Ioan Mihalyi de Apșa (1844 – 1914), membru corespondent al Academiei Române, autorul celebrei lucrări „Diplome maramureșene din secolul al XIV – lea și al XV – lea” și dr. Titu Doroș (1880 – 1934), redactor al „Sfatului”, prima gazetă românească din Maramureș apărută la sfârșitul anului 1918.

Această primă activitate va fi urmată, până la sfârșitul anului, de alte acțiuni care vor contribui la păstrarea, conservarea și promovarea patrimoniului cultural al Maramureșului.

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

TEOFIL IVANCIUC – Vederi din Maramureş
(cu o prefaţă de Ovidiu Pecican, Ed. Valea Verde – editor Ion Mariş, Sighetu Marmaţiei, 2020, tipografia Aska Grafica)

  „Maramureş sfânt,/ Vechi şi drag pământ…”

După „Ghidul turistic al Ţării Maramureşului” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006), „Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic” (Ed. Echim, Sighet, 2007), „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism” (Ed. Valea Verde, 2012) și „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” (Ed. Proema, Baia Mare, 2016, cu fotografii de Radu Lazăr), Teofil Ivanciuc, enciclopedist de  Maramureş, ne oferă o carte-caleidoscop, cuprinzînd 68 de „poveşti” semnificative (selectate din 1000, ne asigură el), pe care le numeşte nu întâmplător „vederi”, despre fiecare localitate a Ţării Maramureşului, cu ilustraţia aferentă.
Rezonând cu preocupările concitadinului nostru, profesorul universitar Ovidiu Pecican, în prefaţa la carte, îl aminteşte pe istoricul Pierre Nora, cu al său concept de „locuri ale memoriei”, „locuri” profund semnificative pentru specificitatea unei regiuni. Desigur, cu timpul, criteriile de selecţie ale unor astfel de „locuri” se vor rafina. Acum, însă, să ne bucurăm de această carte, care are şi o finalitate pragmatică, de promovare turistică.
Ne sunt prezentate entuziast şi documentat personaje de legendă sau istorice, capodopere ale artei religioase sau ale naturii, rituri şi ritualuri străbune, aspecte revelatorii ale vieţii sociale, ale atitudinii maramureşenilor faţă cu istoria, artefacte, curiozităţi ş.a.m.d. O bogată listă bibliografică încheie lucrarea. Ataşarea unui CD cu muzică, poezie, elemente de grai maramureşean, ne-ar fi oferit alte „locuri ale memoriei” Ţării Maramureşului, poate…
Acest domn Teofil Ivanciuc este cunoscut ca un redutabil publicist de investigaţie, privind atât prezentul, cât şi trecutul locului, mereu documentat, abil în „a pune degetul pe rană”, „a pune lucrurile la punct”, a demasca erori şi minciuni, curajos, justiţiar… Dar, mai presus de aceste abilităţi şi competenţe, Teofil crede în Substanţa Maramureş – în Maramureşul legendar, în oamenii, istoria şi frumuseţile neasemuite al acestei Ţări. El parcurge sistematic arhivele, dar şi fiecare locşor, spre documentare, este prezent la manifestările poporane, si-a ridicat o casă maramureşeană, consemnează, fotografiază, înregistrează tot ce ţine de acest loc privilegiat.
Însă, ca orice om care cunoaşte şi iubeşte Ţara Maramureşului, Teo Ivanciuc este în dezacord (citeşte „îi pasă”) cu distrugerea sau alterarea unor valori originare, constitutive ale locului, cu promovarea neaoşismului, a unor mentalităţi „noi”, „moderne”, nelalocul lor. Numai că el are o atitudine activă, le contracarează prin toată munca lui de cunoaştere şi promovare a Maramureşulului autentic.
Cred că, la ora actuală, nu-i altă mai bună călăuză în Maramureşul întreg, rotund, ca acest domn Teofil. Ca o reverenţă faţă de dăruirea sa întru cunoaştere şi împărtăşirea cu Maramureş, le-aş aş zice acestor „ilustrate” – „vederi interioare”, un compendiu ilustrat de Maramureș.
Şi prin această carte, Teofil Ivanciuc se înscrie cu onoare în şirul „tezaurarilor de  Maramureş”.

Marin SLUJERU

Nota redacției: Este important de menționat și aportul sponsorilor la apariția acestui volum: Editura Valea Verde, Cabinet av. Vasile Moldovan, Tipografia Aska Grafika.

Rețeaua Națională a Muzeelor organizează anual în România „Noaptea Muzeelor”, ocazie cu care evidențiază tendințele în inovația și educația muzeală. Proiectul de anul acesta, „Animații, puzzle, investigații… vino și joacă-te cu colecțiile la MUZEU”, propune un dialog între muzeu și public, dinamizat de intervenția unor tineri care explică creativ obiecte și resurse culturale provenite din colecțiile muzeelor. Elevii își asumă „proprietatea” și interesul asupra patrimoniului și îl interpretează sub forma unor producții digitale.

În urma selecției la nivel național, printre cele 3 licee finaliste se află și Colegiul Național „Dragoș-Vodă” cu proiectul „Ultimele zile ale lui Maniu”. Elevul Vasile Gabriel Vouciuc, secondat de alți zece elevi din clasa a X-a, a scris scenariul pe baza căruia, în decorul și cu costumele puse la dispoziție de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, se va realiza scurt-metrajul cu micii actori coordonați de doamnele profesor Claudia Dura și Luminița Colopelnic.

Încă de la început, elevii de la Colegiul Național Dragoș-Vodă, au îmbrățișat cu entuziasm ideea de a participa la proiectul național Noaptea Muzeelor, 2020. Este o oportunitate fără precedent pentru elevi de a se transpune în rolul unor personaje istorice, de a trăi istoria altfel, de a cultiva valori precum binele, dreptatea, libertatea. (prof. Claudia Dura)

Acest proiect este unul foarte special, întrucât ne dă posibilitatea să promovăm Memorialul Victimelor Comunismului, un loc încărcat de durere, de nedreptatea cu care au fost închiși acolo oameni nevinovați, de ororile regimului comunist pe care le conștientizezi când intri în fostele celule și ne dă posibilitatea să-l promovăm pe Iuliu Maniu, un om care a făcut tot ce a stat în puterile lui pentru țara noastră, pentru libertatea și bunăstarea românilor, pe întreg parcursul vieții sale. Conceptul abordat de echipa noastră, ideea de a realiza un film despre ultimele zile petrecute de Iuliu Maniu în închisoarea din Sighet, necesită multă muncă, atât pentru realizarea scenariului, cât și pentru punerea în scenă, însă atunci când muncești cu pasiune, rezultatul este pe măsură. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Deoarece îmi place istoria, am acceptat fără ezitare propunerea de a participa la acest proiect. La început, ideea mi s-a părut simplu de realizat, „facem un film despre Iuliu Maniu”. Deși în teorie totul este ușor, realizarea scenariului și „joaca” de-a actorii s-au dovedit a fi mult mai complexe. Însă, complicat sau nu, acest proiect reprezintă o experiență ce ne pregătește într-un fel sau altul pentru ce ne rezervă viitorul. (Mihaela Ioana Trifoi)

Mereu mi-a plăcut să vizionez filme și scurt-metraje, însă niciodată nu am realizat câtă muncă se află în spatele acestora. Consider însă că acest proiect merită toate eforturile depuse și sper ca rezultatul final să fie pe măsura așteptărilor noastre. (Diana Dolca)

Sunt foarte entuziasmată să particip la proiectul ,, Noaptea muzeelor” , întrucât istoria este foarte importantă pentru evoluția noastră ca oameni. (Ariana Onișa)

Chiar dacă rolul meu nu este unul foarte important, entuziasmul meu este la fel de mare pentru acest proiect. Este și va fi unul dintre proiectele mele preferate la care am participat. (Ana Maria Rătușanu)

Niciun rol nu este prea mic și nicio replică prea scurtă atâta timp cât pui suflet și iubești ceea ce faci. Asta cred eu, care aș vrea să continui în domeniu. Succes și spor la treabă nouă! (Nicoleta Giurgi)

Am mers la concurs pentru că îmi place istoria. Tema legata de Iuliu Maniu m-a atras pentru că acesta a fost un simbol al istoriei noastre și care a murit tragic și nedrept la închisoarea de la Sighet alături de alte personalități. Și înainte de proiect am avut ocazia de a vizita Memorialul Durerii, fiind întotdeauna impresionat de celula în care Iuliu Maniu și-a trăit ultimele clipe. În piesă interpretez rolul Cardinalului Alexandru Todea, cel care îl împărtășește pentru ultima dată pe Iuliu Maniu. (Silviu Pontoș)

Premierea va avea loc pe 14 noiembrie, iar scurt-metrajul va putea fi vizionat pe website-ul oficial al Nopții Muzeelor – www.noapteamuzeelor.org, și pe pagina oficială de Facebook a Nopții Muzeelor https://www.facebook.com/noapteamuzeelor.

Prof. Luminița COLOPELNIC

Castane, toamnă, amintiri…

afară miroase a toamnă târzie,
sărutul iernii ce se apropie îmi rumenește obrajii,
simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil,
mă uit la cer și văd un stol grăbit de rațe sălbatice
căutând căldura verii, urmează o cale
ce doar ele o cunosc spre noi primăveri;
inocența de copil îmi umple sufletul de bucurie
mă plimb pe covorul de frunze colorat ce-mi încântă privirea,
ridic o castană abia desprinsă din castanul gigant din grădina bunicii,
legătura cu pământul devine mai vie când o ating,
coaja catifelată îmi trezește simțurile
îmi amintesc de străzile reci din New York
când mă plimbam de mână cu iubitul meu
și mâncam relaxați castane prăjite
zâmbeam amândoi și vorbeam cu gura plină
eram un întreg într-o lume dezbinată, străină;
gustul de cărbune ars îmi provoca un amar plăcut ce-l îndulceam cu fantezia
că odată ajunși în garsoniera de 35 de metri pătrați din Queens,
vom face dragoste la căldura șemineului, cu luminile stinse…
fără să îmi dau seama am grăbit pașii spre casa veche a bunicii
care acum o numeam “acasă”,
el mă aștepta pe verandă, sorbea încet din cafeaua proaspăt făcută,
mă privea cu o dragoste blândă
știam, gândurile mele nu-i sunt străine
și vorbele sunt de prisos,
atunci mi-am pus o dorință:
„cu el să îmbătrânesc aș vrea,
împreună să ne-ndreptăm spre acel loc mai luminos”.

Soare de toamnă

stau în odaie și privesc prin stropi de ploaie mari, uscați pe geamul obosit
ce lasă lumina să pătrundă tot mai greu acum,
soarele de toamnă încă jucăuș îmi ajunge la degetele leneșe ale picioarelor amorțite
îmi urcă încet, timid până la buze și se oprește brusc
simt un sărut fierbinte de adio;
fericirea unei amintiri de vară își face loc în cămara de amintiri
când mă scăldam în lumină și-mi sărutai cu râvnă tot trupul…
o păstrez bine pentru iarnă, când razele tale
îmi vor mângâia alene doar pletele ieșite de sub căciula galbenă croșetată de bunica
și degetele-mi vor cerși o atingere de-a ta
dar tu vei sta măreț, indiferent, ascuns printre ceruri;
timpul subțire va deveni mai greu
un chin până ce-ai să mă strângi iar în brațe
zilele cu-n ton de gri accentuat, îmi vor apăsa umerii reci
paltonul negru lung, înghețat ca o cușcă cu pereți de fier
mă va ține departe de tine;
somnul adânc va fi tot ce-mi doresc
cu vise din belșug prea colorate
iar pe când să mă trezesc
sărutul tău vibrant iar să-l primesc!

Hajnalka Cuth

Am sosit în Maroc, dar nu eram în excursie, ci pentru activități didactice, responsabile. După o cazare provizorie și o sumară orientare asupra „locului”, cunoscând progamul cu toate ale lui, trebuia sa ne fixăm urgent niște prorități. Aveam de efectuat activități didactice într-o țară străină și trebuia să fim la înălțime, așa cum ne și considerau.

Ne-am mutat de la hotel într-un apartament, după două săptămâni, cu încă o familie, fără copii, având câte o cameră fiecare, bucătăria și baia comune.

Ne-am decis să-mi iau repede carnetul de conducere, pe care nu-l aveam și „apoi mașina”, atunci având și timp liber. Am plătit 20 de ore de pregătire, dar, după 13 efectuate, instructorul a fost mulțumit și m-a prezentat la examen; am reușit. M-am deplasat la uzinele „Somaca” de la Casablanca, cu contractul, unde se făcea o reducere pentru cooperanți; am optat pentru un Fiat 127 cu 3 uși, bleu-ciel, mașina anului în 1974, o mașină mică, economică și frumoasă. Mi s-a livrat, la cerere, în luna mai 1975, când aveam și locuință. Având două salarii și, cu reducerea făcută, ne-am străduit și am achitat-o mai repede. Fiind mică, era și mai ieftină și excelentă la drum, cu consum foarte redus: 4,5 litri % – 5 litri /100 km.

Problema principală era școala și i-am acordat toată atenția în pregătire. Cursurile începeau practic la 01 octombrie, când căldurile se mai potoleau. Fac câteva precizări. Nu se preda la liceu geometria plană și în spațiu; sigur erau predate în clasele gimnaziale. Am să prezint într-un paragraf aparte activitatea de predare la clasă, începând cu prima lecție, unele precizări fiind deja făcute. Dar am să prezint alte multe situații mai deosebite de pe acolo, cu atâtea particularități, precum și modul de viață, obiceiuri, activități locale, excursii în spații mirifice, exotice, excepțional de frumoase, unice în felul lor, pe care le-am explorat pe întreg spațiul marocan.

Așa cum spuneam, domnul dr. Petrescu, pentru care aveam o recomandare din țară, lipsea, era în concediu și domnul dr. Relle, colegul dânsului, s-a oferit să-i țină locul, în tot ce poate. A fost în fapt medicul familiei și protectorul nostru, pentru tot stagiul din Maroc. Ne-a spus să ne spălăm mereu pe mâini, să nu atingem ochii, fiind multe afecțiuni a lor, să nu intrăm în zone aglomerate, fiind mulți bolnavi de TBC și, în zilele călduroase, să fim mai izolați, să nu facem baie în râuri, fiind frecvente cazuri de holeră. Apa de la robinet era potabilă, o puteam folosi. Noi spălam toate legumele și fructele cu hipermanganat, le spălam și apoi le foloseam. Cu domnul dr. Petrescu ne întâlneam mai rar, ocazional; odată ne-a făcut un consult radiologic. Era și artist, făcea picturi cu peisaje locale de toată frumusețea, foarte apreciate, organizând și câteva expoziții.

Relatam în articolul anterior că la început am primit un avans de salar și, până la regularizarea lui, mai primeam câte un mandat, din când în când, pe care îl ridicam de la Trezorerie.

Statul la rând. Prima dată când m-am prezentat să-i ridic, apropiindu-mă, am văzut două șiruri care așteptau; unul era lung, de bărbați, și celălalt doar cu 3-4 femei. Mă gândeam, apropiindu-mă, la care să mă așez; probabil erau mai multe ghișee, pentru pensii, pentru salarii, alocații, ajutoare sociale. Dar acestea nu justificau această separație, fermă. M-am așezat la rândul lung de așteptare, al bărbaților, pentru a nu apare dincolo ca și cel ce cară bagajele, la sibieni, când își purtau oile la pășunat. Dar numai de acolo, un bărbat ieșea și altul intra, pe partea cealaltă se părea că activitatea nu a început, că femeile făceau de pază. M-a obsrvat repede un ceauș organizator și a venit la mine, invitându-mă să merg să-mi ridic banii. M-am deplasat, crezând că nu era bine să fac altfel; acolo se vede că erau persoane obișnuite, aceleași lună de lună, cunoscute, care, în anumite zile, veneau să-și ridice drepturile mărunte. Eu, străin, printre aceștia, singular, am fost detașat de reguli. Când am ieșit, am constatat că rândul bărbaților era în rulaj continuu, iar dincolo, la femei, prima era aceeași, pe poziție și, în urmă, s-au mai adăugat vreo două. Înăuntrul băncii, la toate ghișeele erau numai bărbați. Mi-am dat seama că femeile vor începe să se miște, atunci când de la bărbați va ieși ultima persoană.

Pe acolo așa era gândirea, tradițiile, acceptul, ca și trăirile, așa erau rânduielile; bărbatul era șeful.

Atunci când a venit regularizarea, cu difernțele aferente, mi-am deschis un cont la banca „Société Générale de Banque de Meknes”, unde-mi intrau bani lunar, salariul net. Am primit un CEC și ridicam bani când doream, în baza soldului disponibil.

Doamna Spadoni, o „Icoană” a timpului. Tot mergând pe la Liceu, unde mă interesam și de locuință, odată, în februarie cred, vine la mine un profesor de arabă, marocan, și-mi spune: am auzit că este un apartament liber de închiriat, în poziție centrală, foarte bun. Un medic român (!) ce-l ocupă pleacă și rămâne liber. Deși neîncrezător, știind că existau atunci în Meknes sau apropiere de Meknes, trei medici români, dar nu le știam adresa acolo și am plecat deîndată la locul indicat. Am fost primit de o venerabilă doamnă, în vârstă, Doamna Spadoni, văduvă de ofițer francez. M-a primit foarte onorabil și avea o imagine de liniște, bunătate și sinceritate totale. Îmi spune că are un medic bulgar chiriaș (conta ?!), în apartamentul din fața celui ce-l ocupa dânsa, dar care pleacă doar peste 2-3 luni, așa cum a anunțat-o. Nu conta, mai puteam aștepta puțin, era o poziție foarte sigură, în apropierea Trezoreriei, care tot timpul era păzită de 1-2 polițiști. Am spus că suntem o familie cu doi copii mici și am dori să-l închiriem. A fost pe loc de acord să-l ocupăm, imediat ce pleacă medicul și mi-a spus și chiria: 250 de Dh/lună, plus 100 Dh/lună pentru bona care întreține curățenia. Am vrut să și plătesc prima chirie, dar mi-a spus să fiu liniștit, este al meu, odată cu plecarea chiriașului. Mi-a spus că ne vom înțelege bine și ca „vecini”. Am vizitat și medicul și mi-a spus că începând cu 01 mai, apartamentul va fi liber. Am și cumpărat frigiderul de la dânsul, foarte bun și necesar, la un preț convenabil, pe care l-am și achitat; voiam oarecum să mă „asigur”, deși aveam mare încredere în cuvântul domnei Spadoni. Apartamentul era excepțional, mai mult decât credeam: două camere spațioase, bucătărie mare, baie foarte încăpătoare, cu vană și încălzire cu gaz, o terasă spre curte și un balcon spre stradă; peste așteptări! Am mers cu atâta bucurie acasă și am spus noutatea deosebită și soției, care s-a bucurat și ea foarte mult, dar am comunicat succesul și colegului de apartament, care era încă în căutare și altora, aproape și pe stradă, crezând că și alții se vor bucura! O credință și bucurie deșartă! În timp de o săptămână, după ceea ce am văzut (aș fi dat și 500-600 de dirhami pentru el, pe lună, am vizitat-o pe doamna Spadoni și i-am dus și un buchet de flori, cu gândul de a insista să-i achit prima chirie, pentru că aveam ceva presentimente. Dar dânsa îmi spune din nou că nu e nevoie, dar vine prima cu o comunicare, care m-a îngijorat teribil, mi-a dat fiori, la început.

Îmi spune că a venit un nou pretendent pentru apartament, însoțit de o doamnă dr. oftalmolog, în sprijin, o recomandare a lui din țară (doamna doctor avea o fetiță, cu care doamna Spadoni făcea ore de pian). Nu mi-a spus dacă și doamna a intervenit în „afacere” sau doar l-a susținut prin recomandarea că este un om deosebit (și într-adevăr, avea dreptate!), dar și prezența dânsei era pentru a mă disloca de acolo, având și relații apropiate cu doamna Spadoni, știind și că apartamaentul era deja angajat. Solicitantul, colegul meu de apartament, cunoscând toate datele de la mine, face direct propunerea, considerând, probabil, orice altă înțelegere prealabilă nesemnificativă, precum în negocierile din piață, din medina, pentru alimente, usturoi, mărfuri, alte produse, în amestec bizar cu cele de conștiință umană, tot ca o marfă (!). A început demersurile cu supraevaluările și negocierile lui, pentru a elimina orice reținere, împotrivire. Doar că s-a izbit de un caracter, o cinste și demnitate rară, cu totul necunoscute în educația și trăirile lui. Cu calm și liniște, împăcare, așa cum le vedeam și din mărturisire, doamna îi răspunde avalanșei demersurilor necinstite: domnule… apatamentul nu-mi mai aparține; l-am promis; dacă veneați primul, oricare altul primea același răspuns. Îi arată apoi obrazul, cu degetul și-i spune: sunt și în vârstă, dar oricând eu am ținut în a-l respecta, pe acesta și cuvântul; nici pentru mii de dh nu-mi voi schimba promisiunea. Urmează Knock-out-ul: Peste toate, Mr.Bărcan vă este și compatriot! După toate cele încheiate, „cuplul” a ieșit din casă, din apartament, cu codițele între picioare, precum vulpițele. Înafară de murdarul comportament față de un coleg, a scos în evidență și un „nărav” urât, românesc, național. Dacă nu era această doamnă, Icoană a cinstei, se ajungea la o dispută, negocieri „de piață”, în care elementul negocierii era cinstea, sau ce ținea loc de aceasta. Mai târziu am aflat de alte comportamente asemănătoare ale „colegului”, la care nu fac referire, dar care toate împreună au conturat același „caracter”.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 22.09.2020

Duminică, 18 octombrie 2020, a avut loc deschiderea expoziției „Vasile Stoica – mare diplomat și om de cultură”. Proiectul a fost iniţiat de către Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat” şi Asociația Ștefadina din București, sub coordonarea prof. univ. dr. Ioan Opriş. Bogata documentaţie provine de la Arhivele Naţionale, Arhiva Diplomatică, Arhiva Militară, Biblioteca orăşenească şi Muzeul „Gheorghe Lazăr” Avrig, Lia Maria Stoica-Vasilescu, Ioan Opriş, Maria Grancea, Martin Rill. Obiectele prezentate aparţin colecţiei Stoica-Vasilescu.

Expoziţia „Vasile Stoica – mare diplomat și om de cultură” este o expoziţie itinerantă, ea fiind expusă înainte la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, la Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti” din Bucureşti, în prezența președintelui Academiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop, la Muzeul de la Chişinău, Republica Moldova, dar și la Muzeul Orașului Oradea. Ne bucurăm că această expoziție omagială a ajuns și pe simezele muzeului nostru, prin grija prof. univ. dr. Ioan Opriș, colaborator al muzeului nostru de zeci de ani, prieten apropiat al Domnului Dr. Mihai Dăncuș, fostul director al muzeului.

Mulțumim Domnului Primar, Av. Vasile Moldovan că a ales să fie alături de noi la vernisaj, îi mulțumim reprezentatului Muzeului Țării Făgărașului, muzeograf Faraon Gheorghe pentru prezentarea făcută, dar și Domnului Todinca Gheorghe, fostul director al muzeului, pentru lecția de istorie oferită.

***

Vasile Stoica (1 ianuarie 1889 Avrig – 27 iulie 1959 Jilava)

Text: prof. univ. dr. Ioan OPRIȘ

,,Existenţa unui popor nu se discută ci se afirmă” (Ioan Raţiu)

Vasile Stoica aparţine Generaţiei Marii Uniri, contribuţiile sale la împlinirea şi desăvârşirea acesteia aşezându-l între cei mai de seamă reprezentanţi ai ei.

Format în şcolile Transilvaniei vrednic servite de dascăli luminaţi, prin susţinerea Fundaţiei ,,Gojdu”, el s-a impus prin calităţi excepţionale ca lider, în vremea studiilor universitare de la Budapesta, fiind ales preşedinte al Asociaţiei ,,Petru Maior”. După absolvirea acestora, şi a unei specializări în filologie sub conducerea profesorului Beöthy Zsolt (1913). ASTRA l-a numit profesor la Şcoala de fete de la Sibiu (1913-1914) iar Vasile Goldiş l-a cooptat între redactorii ziarului ,,Românul” de la Arad.

Mobilizat ca ofiţer în armata austro-ungară, a decis la 3 octombrie 1914, să treacă în Regat, alăturându-se grupului de patrioţi transilvăneni (Goga, Lucaciu, Rusu Abrudeanu, Moţa, Schiopul, Tăslăuanu, Lapedatu ş.a.) care militau, aici, pentru unirea cu România. A contribuit direct prin articole de presă, conferinţe şi două cărți (Habsburgii, ungurii şi românii – 1915 – şi Suferinţele din Ardeal – 1916) la prezentarea opţiunilor de unire.

La intrarea României în război, s-a înrolat voluntar iar proclamaţiile regale pentru armată şi naţiune îl au ca autor; a luptat direct pe front, în Valea Oltului şi pe Argeş, fiind rănit de două ori.

Remarcat pentru abilităţile sale excepţionale a fost trimis – împreună cu Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa – în SUA cu misiune specială. Aici a reuşit să unească asociaţiile românilor americani în Liga Naţională (5 iulie 1918) şi să pună bazele primei unităţi de militari voluntari dintre aceştia. În scopul informării publice şi a conducătorilor SUA a tipărit într-un tiraj mare broşuri de prezentare a provinciilor româneşti, hărţi şi memorii de susţinere a cauzei acestora, determinând presa cotidiană să dea atenţie dezideratelor lor. Împreună cu liderii mişcărilor naţionale cehoslovace, poloneze şi sârbocroate a militat pentru Uniunea Medio-Europeană (preşedinte Th. Masaryk, prim-vicepreşedinte V. Stoica), care a adresat memorii preşedintelui W. Wilson, contribuind la formarea unei opinii corecte asupra evoluției popoarelor din Europa centrală şi de sud-est şi a susţinerii eliberării lor.

Erou de război, orator, poliglot şi energic militant pentru unitatea neamului românesc, V. Stoica a fost chemat de I. I. C. Brătianu la Paris ca să servească delegaţiei României, ca expert tehnic la Conferinţa de pace.

A sprijinit ca atare demersurile acesteia prin legăturile sale întinse şi buna apreciere dobândită în plan diplomatic. Calităţile sale l-au recomandat pentru o nouă misiune în SUA, aceea de organizare a serviciilor consulare. Întors în ţară (1920), a intrat în diplomaţie la propunerea lui Take Ionescu, conlucrând cu acesta, cu I. G. Duca şi , mai ales, cu N. Titulescu la consolidarea postbelică a României; în această direcţie s-a remarcat ca autor al mai multor documente oficiale prezentate la importante reuniuni ale Ligii Naţiunilor şi Micii Înţelegeri, încredinţându-i-se misiuni diplomatice la Geneva, Londra, Bruxelles, Roma, Paris, Atena, Belgrad, Berlin, Praga ş.a. În anii 1929-1930 a condus Agenţia internaţională de presă RADOR.

Deceniul al patrulea a încununat cariera diplomatică a patriotului Stoica prin trimiterea sa ca ministru al României în Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Turcia; în respectiva calitatea a promovat interesele naţionale, susţinând relaţiile bilaterale bazate pe reciprocitate şi informând, ca fin analist, evoluţia de pe scena politică internaţională.

Ca semn de preţuire a serviciilor sale, a fost onorat prin cele mai înalte decoraţii acordate diplomaţilor.

În contextul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial şi al presiunilor pe seama României, ambasadorul Vasile Stoica a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale; aici l-au surprins evenimentele dramatice din vara anului 1940, soldate cu dureroase pierderi de teritoriu naţional. Adversar al cedărilor şi noii orientări politice, şi-a dat demisia, rămânând în Ministerul Afacerilor Străine ca şef al Oficiului de Studii. Democrat convins, adversar al fascismului şi susţinător al neimplicării României în război, a fost marginalizat şi i s-au limitat atribuţiile. Sub îndrumarea sa s-au întocmit materiale de prezentare a realităţilor istorice, demografice şi etnografice din provinciile păgubite prin deciziile militare germano-italo-sovietice, hărţi, cărţi, sinteze şi, direct, memorii adresate conducerii statului în vederea scoaterii din război şi a pregătirii Conferinţei de Pace.

La 23 august 1944 a fost numit ca director politic în Ministerul Afacerilor Străine, iar la 6 martie 1945 secretar general, poziţie din care a contribuit la salvarea multora din diplomaţii români blocaţi în străinătate, ca şi la instalarea unor raporturi corecte cu Comisia Aliată, promovând interesele naţionale în noul context postbelic.

Ca diplomatul cel mai avizat în problemele teritoriale, ferm democrat şi pacifist, guvernul i-a încredinţat, la 9 iulie 1946, postul de trimis extraordinar şi plenipotenţiar în Olanda, cu acreditare şi în Belgia. În noua sa poziţie a sprijinit direct guvernul român, respectiv delegaţia acestuia la Conferinţa de Pace de la Paris. Din acest post a fost rechemat în 1947, scos din rândurile diplomaţilor şi ostracizat.

În situaţia nou creată, a plănuit o încercare de plecare ilegală în străinătate, nedusă la îndeplinire, în temeiul căreia a fost închis şi condamnat, la 31 martie 1948, trecând prin închisorile de la Aiud, Giurgiu, Văcăreşti şi Jilava. Eliberat după 7 ani, în decembrie 1958 Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la 10 ani închisoare corecţională pentru ,,atitudinea duşmănoasă”, antiguvernamentală. Bunurile i-au fost confiscate iar calvarul său a durat, de data aceasta mai puţin, murind la Jilava (27 iulie 1959).

Reabilitat în 1970 în urma unor stăruitoare şi repetate demersuri ale soţiei, Paula, i s-au adus osemintele la Avrig, îngropându-l creştineşte lângă ai săi.

Mărturia ultimelor zile ale patriotului o datorăm unui istoric, Alexandru Zub, ,,coleg” de suferinţă cu acesta la Jilava – iar un artist, sculptorul George Apostu i-a dăltuit în piatră crucea ce-i străjuieşte numele şi-l aminteşte pentru eternitate.

Un gând mic despre un Om Mare: Vasile Stoica

„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de importantă.>> Aceste cuvinte simple și sincere caracterizează perfect viața lui Vasile Stoica (1889-1959), făuritor al României întregite, răsplătit de patria sa pervertită de comuniști prin încarcerare și moarte la Jilava. Născut în Avrigul Sibiului – ca și Gheorghe Lazăr – Vasile Stoica a purtat cu sine mereu, cu nedisimulată mândrie, pecetea nobilității neamului românesc, având un mare scop: întregirea politică a României prin alăturarea provinciilor istorice la patria-mamă.

Profesor, diplomat sau publicist, militar sau călător pe meridiane îndepărtate, Vasile Stoica și-a concentrat eforturile pe cauza națională, realizând, prin admirabile conferințe, prin discuții, persuasiune, argumentare temeinică, necesara coeziune a românilor americani și utila sensibilizare a autorităților de peste Ocean față de problema unității românești. La Washington, a avut ocazia să stabilească strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei, mai ales cu Thomas G. Masaryk, Ignacy Jan Paderewski, H. Hinkovici. Împreună cu cei trei a participat la întâlnirea de nivel înalt de la Casa Albă, la data de 20 septembrie 1918, cu Woodrow Wilson, autorul celor paisprezece puncte ale proiectului pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Ca diplomat, a reușit să plaseze România și problema stringentă a unirii tuturor românilor la nivel internațional, pe scena europeană și mondială, pledând pentru libertatea și autodeterminarea tuturor popoarelor, pe ruinele prăbușitelor imperii german, austro-ungar, otoman și țarist. Pledoaria sa onestă pentru țară nu s-a putut împăca cu ocupația bolșevică a României de după Al Doilea Război Mondial, refuzând toate compromisurile. Ca răsplată, a fost închis între anii 1948 și 1954, pentru ca să fie din nou arestat în 1957 și să moară apoi, peste doi ani, privat de libertatea pământească. A trecut astfel, ca martir, în libertatea cerească, „modest, dar demn”, nu în genunchi, ci în picioare, binemeritând în veci recunoștința poporului român. A pornit din sudul Transilvaniei, a studiat la Brașov și la Sibiu, la Budapesta și la Paris, a fost președinte al asociației culturale studențești „Petru Maior”, a fost voluntar pe fronturile Marelui Război și apoi diplomat de la Tirana și Sofia până în Țările Baltice sau America. A purtat cu sine mesajul acela de modestie și de demnitate, câștigând admirație și prețuire pentru sine, dar mai ales pentru români și România.”

Acad. Ioan-Aurel Pop Preşedinte al Academiei Române

,,Efigie de intelectual rasat şi de martir al libertăţii, Vasile Stoica a fost un eminent reprezentant al Ardealului suferind şi al României întregite.

Sol al ţării sale pe pământ american, diplomat în Albania şi Bulgaria, în ţările baltice, în Turcia şi în Olanda, membru al delegaţiilor române la Conferinţa de Pace de la Versaille în 1919 şi la Conferinţa de Pace de la Paris în 1946, vorbitorul a 14 limbi străine şi redutabilul gazetar s-a întors în Patrie spre a muri în temniţa de la Jilava.

Biografia acestui român exemplar spune totul despre veacul în care a trăit, iar datoria noastră este să ne amintim de asemenea oameni rari.”

Acad. Răzvan Theodorescu Vicepreşedinte al Academiei Române

Dacă v-am făcut curioși și doriți să aflați mai multe despre Vasile Stoica, despre legătura acestuia cu Maramureșul, vă invităm să vizitați expoziția care va rămâne pe simezele Secției de Etnografie până la începutul anului viitor.

Muzeograf, dr. Mirela BARZ
manager interimar al Muzeul Maramureșului, Sighet

Azi, 18 octombrie, se împlinește un secol de la nașterea unei personalități sighetene de primă mărime, preot profesor Grigore Balea – figură marcantă a Bisericii Greco-Catolice din Maramureșul ultimelor decenii.

Grigore Balea s-a născut la Ieud, la 18 octombrie 1920, fiind fiul lui Ștefan și al Mariei, tatăl fiind pentru o perioadă primarul localității. A studiat în satul natal apoi a urmat liceul, început la Sighet și continuat la Gherla, unde a absolvit cu diploma de învățător, continuă apoi cu facultatea de teologie la Oradea, absolvită în 1946. Două modele spirituale i-au marcat drumul spre preoție și desăvârșire spirituală: parohul Ieudului – părintele Ioan Dunca Joldea, înflăcărat apostol al lui Cristos și dârz luptător pentru demnitatea neamului românesc, în prima linie a opoziției față de ocupația maghiară (1940-1944) suferind două arestări, și față de proiectata anexare a Maramureșului la URSS în 1945, mărturisitor al credinței catolice în închisorile comuniste – și episcopul martir Ioan Suciu, pe atunci episcop la Oradea, una dintre cele mai nobile figuri ale creștinismului românesc din toate timpurile.

După căsătoria (în toamna anului 1948) cu tânăra profesoară Livia Zoicaș (descendentă a două familii preoțești din Maramureș cu o frumoasă tradiție și ea însăși profund implicată în viața Bisericii Greco – Catolice) urma hirotonirea ca preot fixată de episcopul Alexandru Rusu, dar arestarea episcopului la 28 octombrie 1948 a făcut imposibil acest lucru și a schimbat cursul vieții lui Grigore Balea și a familiei sale. Supravegheat și chemat de mai multe ori la Securitate, având probleme mari la încadrarea în muncă, reușește totuși să lucreze în învățământ, la început ca învățător apoi (după absolvirea facultății de Matematică) ca profesor la diverse școli din zona Sighetului. Cea mai mare parte a activității de dascăl și-o va desfășura însă la Liceul Pedagogic (azi Liceul „Regele Ferdinand”) fiind un model de competență profesională și de ținută morală pentru multe generații de elevi care au devenit (în cea mai mare parte) la rândul lor dascăli în satele și orașele Maramureșului. În afara muncii la catedră, prof. Grigore Balea a fost implicat și în numeroase activități culturale având ca scop păstrarea și valorificarea istoriei și tradițiilor maramureșene.

Implicarea directă în lupta clandestină a Bisericii Greco – Catolice va cunoaște o nouă fază prin hirotonirea ca preot în 1983 prin punerea mâinilor episcopului de fericită memorie Ioan Dragomir. Alături de ceilalți preoți clandestini (preoții de fericită memorie Vasile Hotico, Gavril Gorzo, Ioan Nemeș, Gavril Nap, Vasile Paul etc., plus cei ce veneau din Baia Mare) părintele Balea va menține vie flacăra credinței în comunitățile din Maramureșul istoric deplasându-se cu autobuzele locale (și mulți km pe jos unde era nevoie) pentru a celebra sfintele liturghii și celelalte sacramente credincioșilor din întreaga zonă, unde era solicitat. Eu și soția mea, Magdalena, am avut deosebita onoare să-i avem, pe părintele Grigore și pe doamna profesoară Livia, ca nași la cununia noastră în august, 1989, la biserica romano-catolică din Sighet.

După Revoluție, părintele Balea s-a implicat activ în reorganizarea parohiei Sighet (unde a și slujit cea mai mare parte a timpului), apoi în perioada de început a parohiei Șugău, dar și pe valea Izei unde a îndeplinit temporar funcția de protopop, păstorind un an parohia Strâmtura. În toate aparițiile sale publice, predicile părintelui Balea impresionau prin claritate și coerență logică, prin nivelul intelectual respectabil care sporea prestigiul Bisericii noastre în fața auditoriului.

Trecerea la cele veșnice la 25 octombrie 2006, lasă în sufletele noastre o caldă și duioasă amintire a bunătății și înțelepciunii sale dar și o bogată moștenire spirituală pe care alături de minunata sa familie (5 copii, 19 nepoți și mulți strănepoți!), noi, sighetenii care l-am cunoscut, iubit și admirat avem datoria să o ducem mai departe.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN