Chiar dacă aș fi vrut să nu mai particip la tot ,,spectacolul” acesta ce se desfășoară sub ochii noștri (politic, social, climatic), un zvîc nu-mi dă pace, și-mi dă iar ghes, să comentez.
Se tot vorbește de încălzirea globală, eu însă văd, de mulți ani încoace, un fenomen cu totul diferit și anume o răcire globală.
Pămîntul în ansamblul lui nu este doar un glob rotund care se învîrte în jurul soarelui și atît! Sunt atîția factori care-l fac să se învîrtă și să nu cadă de pe orbită.
În primul rînd, oamenii pentru care a fost creat pot să-l ajute sau să-l frîneze și să facă ca anotimpurile să nu mai fie anotimpuri, ploile, vînturile, să nu-și urmeze cursurile lor, să fie scăpate de sub control.
Încălzirea forțată produsă de Om, prin războaie, explozii care aruncă în aer foc și cenușă, astea toate se întorc negreșit ca un bumerang în capul celui care le-a provocat.
Și apoi urmează o iarnă care nu se mai termină, omoară mugurii, florile, firul de iarbă, adică tot ce înseamnă viață, frumusețe…
Veți zice că se găsește și la aceasta o rezolvare prin știință, prin AI!
Vrei nori, vin norii la comandă, vrei ploi, vin ploile de te îneacă, vrei hrană, se face în laborator, vrei distracție, există distracție virtuală! Totul e posibil, de înlocuit, există surogate la orice, dar viață reală, adevărată, unde se poate programa?
Și atunci, pentru cine Primăvara, cînd n-avem ochi s-o vedem și nici timp s-o trăim? Ea pleacă fără s-o simțim, cu cortegiul ei de flori arse de frig fără să lase rod, cu cîntecul păsărilor dimineața stins de frigul nopții.
De ce ,,Răcirea Globală”? Din cauza răutății dintre oameni, din fragmentarea societăților în suveraniști, globaliști, regaliști, socialiști, comuniști etc.  și a lipsei căldurii interumane. Această căldură ar trebui să încălzească Pămîntul!
Termenul de ,,iarnă nucleară”, pe care doar pronunțîndu-l îți dă fiori, poate fi tradus astăzi în iarnă interumană, care cîștigă teren într-o lume divizată, încrîncenată și manipulată. Frigul de afară de început de Mai (totuși!) este doar efectul răcelii dintre oameni.
Natura face parte din noi și noi din ea. Orice derapaj de la normal are efecte în timp și asta o vedem din păcate.

Zilele trecute, într-o seară, tîrziu, către ora 20:00, am auzit pentru prima oară cucul!
Am intrat în casă, am mai pus cîteva lemne pe foc pentru frigul de peste noapte și atunci cînd am tras plapuma, l-am căinat pe săracul cuc nu doar pentru că e singur ci mai ales pentru că o să-i fie atît de frig noaptea.
Dimineață nu l-am mai auzit. Poate a făcut cale întoarsă! Măcar a încercat!

Ileana Pisuc

Foto: carte poștală japoneză – Miya Kosei

Zilele trecute – 24 aprilie 2026 – la Centrul Cultural din Sighet a avut loc lansarea cărții „GÎNDURI… printre RÎNDURI” (Editura Limes), autor Nicolae Rădoi. Întâlnirea autorului cu prietenii lui din orașul nostru a adus în prim-plan farmecul… aforismului. Evenimentul a fost savurat de apropiații profesorului de engleză-franceză, cu îndelungată activitate didactică (în Sighet și împrejurimi), practicant de arte marțiale, care au fost și sunt atrași de reflecția concentrată în cuvinte puține. Atmosfera a fost relaxantă iar vorbitorii foarte atenți la nuanțele fiecărui mesaj transmis.
Volumul propune o colecție de gânduri-aforisme care surprind esența unor atitudini tranșante. Fiecare gând scris deschide perspective largi de interpretare. Aforismele stârnesc zâmbete (mai mult sau mai puțin condescendente), dar și momente de tăcere meditativă. Participanții au rezonat – de bună voie și nesiliți de nimeni – cu reflecțiile propuse. Aforismele au demonstrat că esențialul poate fi spus simplu și mai ales într-o notă de sarcasm. „Gînduri… printre Rînduri” invită cititorul la o „altfel” de abordare a vieții cotidiene.
Și-au exprimat gândurile, la prieteneasca lansare, Ileana Matus (managerul Centrului Cultural), Lazăr Popescu, Ioan-Cătălin Joița, Vasile Bornea, Vasile Vlașin, Ion Mariș, Nicolae Iuga, Julia-Sandra Virsta, An Roman și Alexandru Mărculescu… care a lăsat o mărturie scrisă și semnată (a se vedea în continuare).

„Ne așteptam cu toții sau nu ne așteptam sau nu toți, văzând titlul, la o mai blândă învolburare de gânduri în această carte. (Iertați oximoronul, însă lui Nick Rădoi i se potrivește orice figură de stil, fiindcă el însuși este o figură… de stil!) N-aș crede că e mai blândă…
Cât despre rânduri… la el nimic nu stă în rând sau la rând! Mai totul este vulcanic!
Și această sintagmă „printre rânduri” sigur, sigur explodează sugestii, idei, verdicte necruțătoare uneori, dar totdeauna benefice pentru gândurile și pentru „rândurile” noastre de pe creier, zise circumvoluțiuni.
Am „brodat” (nu știu dacă am și brodit-o) pe marginea cărții doar din construcția titlului, fără să fi apucat să o citesc. Nu-s floricele, nu-s dantelării, doar intuiții.
Dar știu, ca întotdeauna, că și această carte este și va rămâne surprinzătoare prin profunzimea gândurilor și prin măiestria autorului de a le strecura printre rândurile noastre. Cred că vor ajunge cu bine la noi. Mulțumim! Felicitări și drum bun spre Uniunea Scriitorilor, dragă Nick!” (prof. Alexandru Mărculescu)

Și, vorba lui Nick Rădoi, „Cine seamănă, adună. Cine SE aseamănă, SE adună. Atunci să vezi…” eveniment și să crezi!

Ion Mariș

Foto: Florian Szabo

Ora trecerii

O să trec uliţa într-o zi mai spre seară
Stejarul cel mare va înfrunzi din nou
O să-mi ceri mâna care tresară
Ca frunza pădurii într-un ecou.

O să fiţi toţi, într-o zi a minunii
Cu soare superb ca un lan de porumb
Corăbii nevăzute prin Valea Mătrăgunii
Vor vâsli dinspre răsărit spre amurg
Va fi o zi lungă numai un pic de noapte
Dintr-un colţ de sat va face cu mâna
Iubirea noastră de dincolo de moarte
Peste livezi în floare fi-va-ne stăpâna.
Numai iubirea va suna la uşă
Eternul trecător îngândurat
Ca să desfacă mirabila pănuşă
Din toate nopţile cu rod bogat.
Apoi cu o superbă-mbrăţişare
Cu lutul şi cântatul de cocoşi
Va arde frumuseţea viitoare
Pe-altarul unor oameni norocoşi
Ce au venit din drumuri vechi de stele
Şi se întorc la marile cuvinte
În liniştea otăvurilor mele
Cosite seara în ceasurile sfinte.

* * *

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (dar neoficializat, nedeclarat, în… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și s-a implicat la desfășurarea Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).

Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Prin acest „Poem de duminică” îl sărbătorim pe poetul – gazetar Gheorghe PÂRJA și-i urăm… „furând startul”… LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

O plăcută coincidență!… azi, de Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor (Copyright),  semnalăm apariția volumului „Fanfara cu solist vocal” (479 pagini, A4), autor dr. Cristina-Mioara IOAN, Editura Valea Verde Sighetu Marmației, (editor – Ion Mariș, prefață – prof. univ. dr. habil Ioan Oarcea, tipar – Rotipo Press).

Volumul „Fanfara cu solist vocal” reprezintă de fapt excelenta teză de doctorat a sopranei Cristina-Mioara IOAN, profesoară la Colegiul de Arte și solistă a Fanfarei Municipale din Baia Mare.

* * *

„Volumul de față – Fanfara cu solist vocal – elaborat de dna profesor Cristina-Mioara Ioan, abordează un domeniu insuficient valorificat în muzicologia românească, propunând o cercetare riguroasă, interdisciplinară și aplicată asupra fenomenului fanfarei militare în contemporaneitate. Lucrarea se distinge printr-o perspectivă diacronică și aplicată, care integrează dimensiunile artistică, pedagogică, tehnologică și instituțională, firește, ale acestui tip de formație.
Originalitatea cercetării constă în concentrarea investigației asupra relației dintre fanfară și solistul vocal, analizată în contextul transformărilor produse de amplificarea sonoră în secolul XXI. Prin această abordare, fanfara este reconceptualizată nu doar ca ansamblu de ceremonii militare, ci ca partener muzical flexibil, capabil să susțină discursuri vocale complexe și să genereze noi tipologii repertoriale. Poziționarea autoarei ca practician activ conferă demersului autenticitate sporită, vizibilă în analizele de repertoriu dedicate creațiilor originale, aranjamentelor și prelucrărilor ce provin din repertoriul Muzicii Reprezentative a Armatei, prima orchestră de suflători a țării.”

Prof. univ. dr. Gheorghita Nicolae
Universitatea Națională de Muzică București

 * * *

„Cercetarea și sursele de documentare care au avut ca scop prezentarea evoluției muzicii militare până în zilele noastre dar și metodele de cercetare aplicate de către muziciana Cristina Ioan,  reprezintă o contribuție deosebit de importantă.  Prin diversitatea datelor de arhivă incluse, volumul reprezintă rezultatul unei cercetări în premieră ce contribuie cu maximă relevanță la completarea și cunoașterea istoriei muzicii românești – parte distinctă a patrimomului nostru muzical.”

Prof. univ. dr. habil. Lucian Emil Roșca
Etno-Muzicolog

Salut, Sighet!

Vineri, 24 aprile 2026, de la ora 14:00, la Centrul Cultural din Sighet (str. P-ța Libertății, nr. 24A) va avea loc lansarea volumului „GÎNDURI… printre RÎNDURI” (Editura Limes, 2026), autor, Nicolae RĂDOI.

Profesorul Nicolae RĂDOI este la al șaptelea volum de autor (cinci volume de proză: Scrâncioburi – 2021, Clepsidra – 2023, Popasul – 2024, Pustnicul – 2025, Gînduri… printre Rînduri – 2026; un volum de traduceri din poezia americană plus poemele autorului: Cenușa zilei – 2023; un volum de poeme: Poezii de Nes(u)pus – 2025).

Deși stabilit la Orăștie (Hunedoara), scriitorul – karatist Nicolae Rădoi revine cu drag la Sighet pentru că se consideră… sighetean.

Salut, Sighet!

Edecul curgerii

Pe malul Izei se odihnesc toate cuvintele și
gândurile neîncolonate
umbrind sălciile căzute-n îndoieli
de prisos
să le oglindim în sinusoidele
apei atât de fascinată
de culorile zilei doar azi
și-a veșnicului trecător
un stejar doborât de tristețea ramurilor inutile
și-a cuiburilor în care nu se mai nasc zboruri
și nici un semn care să oprească
să ne oprească să ne abată tăcerea.
Pe luciul apei s-au așezat
soarele luna și multele stele
obosite să mai urce Solovanul.

                                                         (Ion Mariș, din volumul „…65…” , în curs de apariție)

* * *

Ion Mariş s-a născut în 16 aprilie 1961. A absolvit Institutul Politehnic Cluj Napoca – Facultatea TCM (1986).
Și-a desfășurat activitatea în domenii diverse: tehnic, bancar, turism, consultanţă, farmaceutic.
A activat în câteva cenacluri literare atât ca elev la Sighet (Liceul „Dragoş-Vodă”) cât şi ca student la Cluj- Napoca. A publicat poezie  şi proză în diferite reviste şi periodice.
Este membru fondator al Clubului Rotary Sighet (2001) și coordonatorul  Editurii Valea Verde din Sighet.
Premiul Revistei „Convorbiri literare” în anul 2020 la Festivalul Internațional de Poezie din Sighet.
Premiul Festivalului Internațional de Poezie Sighet – 2022.
Premiul pentru Poezie, concursul „Cărțile anului”- Maramureș, 2024.
Premiul pentru publicistică, concursul „Cărțile anului” – Maramureș, 2025.
Este membru al Uniuni Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) din anul 2021.
A publicat volumele: „Autostop printre gânduri” (2016), „Salut, Sighet!” (2016), „La masă cu președinții” (2016), „Vesperare” – poezie (2017), „Ultimul poem (…)” – poezie (2019), „Ion Bledea – Sculptorul Nordului” – album (2019), „#CNDV100 – Convorbiri – mărturisiri” – interviuri, co-autor (2019), „Sentimente neasigurate” – poezie (2021), „Semne, pe_semne” – poezie (2022), „Eugen Mihaljek un AS de… 66 de puncte” –  co-autor (2022), „Re_semnat” – poezie (2024), „Cu spatele la Centru” – publicistică (2025).

Salut, Sighet!

Nota redacției: Echipa „Salut, Sighet” îi dorește colegului nostru… LA MULȚI ANI!

O imagine foarte valoroasă: o carte poștală din anul 1918 – Sfințirea bucatelor de Paște la Petrova (Maramureș).
Cartea poștală a fost expediată la Sighet de străbunica d-lui Petru Sîngeorzan către fiica ei (bunica lui Petru Sîngeorzan) care era elevă la „Apáca Zárda” Școala Nr. 3.

„Bunica mea s-a născut la Petrova (în anul 1904), tatăl ei era directorul școlii de acolo. La data menționată pe cartea poștală el (străbunicul) era încă pe front.” (Petru Sîngeorzan)

Evident, fotografia este din arhiva d-lui… Petru Sîngeorzan. Mulțumim!

Salut, Sighet!

TRANDAFIRUL și GLORIA CULTURII                                         

În urmă  cu nouă decenii (16 aprilie), pe cerul Basarabiei, la Soroca, s-a născut un prunc cu stele pe trup, cu numele de Gheorghe Grigurcu! Căruia ursitoarele i-au prezis o fascinantă călătorie prin Limba Română. În pruncie, a trecut Prutul, s-a așezat prin mai multe orașe românești, legându-se mai ales de Oradea și Târgu-Jiu. Cu studii universitare la Cluj și un doctorat în studii filologice la București, și-a început aventura literară, fiind autorul a numeroase cărți de poezie și critică literară și al unui impresionant jurnal. Programul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației și al Serilor de Poezie de la Desești cuprindea invitarea unor personalități culturale, de primă mărime, pentru a cunoaște plaiurile noastre, dar mai ale oamenii, cu deosebire scriitorii și alți oameni de cultură.

Intenția mea, și a confraților mei cu rosturi de decizie, a înflorit. De o jumătate de veac, în Maramureș s-a întâmplat și deschiderea noastră literară spre țară și Europa. Printre cei care au un merit incontestabil în această miraculoasă aventură a ieșirii noastre în lumea literaturii de aproape și de mai departe, este cărturarul Gheorghe Grigurcu. S-a legat de creatorii Nordului cu omenie, dar și cu rigoarea aprecierii. A fost mulți ani președinte al juriului la Festivalul sighetean. De mai bine de un sfert de veac, ne-a fost oaspete de mare onoare la Serile de Poezie de la Desești. Îl înconjuram cu admirație și prețuire.

Deoarece este o figură de prim rang a literaturii române contemporane: critic riguros, poet al esenței, moralist fără concesii și stilist al conciziei. Devenise un prieten discret, sfătuitor amabil, curios în cunoașterea noastră ca oameni, interesat de creațiile tinerilor. Cu el în preajmă eram mai siguri pe noi. Stare extrem de necesară într-o lume de confuzie a valorilor literare. Aveam în vedere și aprecierile de care se bucura din partea confraților. Criticul literar Alex. Ștefănescu spunea: „Un simbol al intransigenței este Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent, aflat de mulți ani în exil oficial la Târgu Jiu”. Ori Nicolae Manolescu: „Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici literari de astăzi”.

Ana Blandiana ne spunea pe covorul de iarbă din curtea mea părintească: „Gheorghe Grigurcu nu este un critic literar care scrie versuri și nici un poet care scrie critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție dintre milenii”. Iulian Boldea este mai direct: „El îmbină rigoarea și acolada stilistică, discursul interogativ-vehement, încorporează în structura sa adâncime, rigoare, nevoia de ordine, de echilibru”. Poetul Echim Vancea, scria cu zece ani în urmă că „este o seducătoare conștiință a prezentului, un liric și un polemist de anvergură”.

Da, domnul Grigurcu rămâne pentru Maramureș un spirit care a coagulat aici valori literare, fiind și spiritul critic care le-a evaluat. Le-a învățat zborul, dar și meditația. În semn de respect pentru asumarea discretă a Maramureșului și valoarea poeziei sale, în anul 2006 i s-a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. Cu acel prilej, a avut loc un episod de istorie literară, relatat apoi de poetul Adrian Alui Gheorghe: „Criticul, ca și poetul, nu au viață personală, viața lor este praf și pulbere. Și asta o spun ca să parafrazez un poet, pe Nichita Stănescu, cel cu care Gheorghe Grigurcu a fost într-o prodigioasă polemică. Mai apoi, semn că polemicile au decontul lor, am asistat, în Deseștii Maramureșului, la momentul în care Gheorghe Grigurcu primea Premiul cu numele lui Nichita Stănescu, pentru întreaga sa operă poetică.”

Ion Zubașcu, atent la acea întâmplare, a scris un articol cu titlul: „Împăcarea lui Grigurcu cu Nichita la Desești.” Țin minte scena din curtea mea părintească, deoarece eu i-am înmânat diploma. Din juriul care l-a propus pentru premiu făcea parte și regretatul prozator Radu Țuculescu. Ne era teamă de un refuz. Nu s-a întâmplat, ceea ce spune multe despre felul lui de a fi. Rămâne și pentru mine un om deosebit, prietenos, modest, mărinimos. Cu un suflet bun, lipsit de infatuare, dominat de spiritul dreptății. Eu îi rămân recunoscător pentru textul de pe coperta cărții mele: „Livada cu prieteni.” Scria distinsul critic: „Nu mi-aș putea închipui Maramureșul acestui timp tulburat pe care îl străbatem, fără ființa lui Gheorghe Pârja. Ființă care e o lacrimă prefirată spre Nord din izvorul de suflet al meleagului ardelean, melancolic tânguitor în veac, care e izvorul Lancrămului”.

Era într-un aprilie, că amândoi suntem din această lună. În urmă cu nouă decenii, în 16 aprilie s-a născut, la Soroca, cărturarul Gheorghe Grigurcu. Domnia Sa scrie recent despre acest popas: „Vârsta. 90. Cum să mergi înainte, cum să mergi înapoi, cum să te oprești?” Ce semnifică trandafirul în biografia sa creatoare? Este începutul, deoarece a debutat cu volumul de versuri „Un trandafir învață matematică”(1968).

La mulți ani, cu sănătate, cu zile senine, domnule Grigurcu! Cerul albastru al Maramureșului vă este veghe!

■ Gheorghe PÂRJA

* * *

Gheorghe GRIGURCU – 90

„Văd în operă o oglindire a dualităţii deopotrivă divine şi umane.”

Apele repezi ale timpului macină oameni şi vetre, asemenea unor şuvoaie tinere care, cu răbdare şi har „geologic”, dăltuiesc în rocă ameţitoare trecători. În urma lor rămân zidiri din piatră sau de gânduri, ca şi amintiri…
Pe maestrul Gheorghe Grigurcu l-am întâlnit prin anii 2000 când a devenit liantul şi conştiinţa Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei. De atunci am avut cu Domnia sa mai multe întâlniri şi mi-a făcut onoarea de a scrie, în câteva rânduri, despre poezia mea, oferindu-mi totodată, cu generozitate, o sinceră şi dezinteresată prietenie.
Gheorghe Grigurcu este, la 90 de ani, o seducătoare conştiinţă a prezentului imediat, care declanşează mişcări tran­şante, un liric (deşi critica literară nu l-a răsfăţat) şi un polemist de anvergură. Sărbătoarea cea mare îi aparţine Domniei sale şi nu nouă! Nouă, drumeţi sau statornici, nu ne rămâne decât să sărbătorim zăbovirea trecătoare întru ucenicire lângă un mare Creator care „domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea /…/… indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie  şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii.” (Ana Blandiana).
Gheorghe Grigurcu a debutat relativ târziu şi ca poet („Un trandafir învaţă matematică”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968) şi ca critic literar („Teritoriu liric”, 1972).

Neţinând seama de neiertătoarea rostogolire a timpului, Gheorghe Grigurcu, asemeni zborului plin de răzvrătire al unui  albatros înspre izvorul, mereu fantomatic, al furtunilor, cu încredere în poezie, înveşmântat în faldurile înaripate ale exploratorilor de decenii şi decenii de citit şi scris, de descoperit, de analizat şi de interpretat texte, se află astăzi sub cupola celei de a 90-a dimineţii, a bucuriilor curate.

„Critic excepţional de poezie (printre puţinii la noi), Grigurcu este un artist şi un intuitiv” (Nicolae Mnolescu în „Istoria critică a literaturii române”, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2008) iar „Unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului îl reprezintă poezia lui Gheorghe Grigurcu, apreciat şi în calitate de critic literar. Caracteristica principală a poetului este puternica sa năzuinţă spre concentrarea lirică, despuierea expresiei de orice retorism. Fraza lirică e nudă, dar vibrând lăuntric de o emoţie filtrată la maximum… Într-un fel, Grigurcu încearcă o experienţă limită: descifrarea „triumfătoarei vieţi algebrice” a cuvintelor, prin distilare intelectualistă a trăirii lirice, prin imagistica adesea suprarealistă (datorită îndrăznelii la asocierea termenilor), dar fără dicteul automat. (…) Poet de autentică vibraţie şi ţinută intelectuală, Gheorghe Grigurcu şi-a găsit formula lirică proprie în peisajul poeziei noastre, absorbind atât de personal unele influenţe, încât acestea nu mai pot fi indicate fără riscul asocierilor gratuite. Este unul dintre poeţii care indică zona experienţelor moderne pe care le încearcă astăzi lirismul românesc.” (Ştefan Aug. Doinaş în „Lampa lui Diogene”, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1970).

Gheorghe Grigurcu, „a creat, prin scriitura Domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar şi punţi de legătură între cuvânt şi cei care ştiu să-l folosească, trăieşte echilibrat într-o lume în care noi cei mulţi încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem la poarta cuvântului îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un uşier care ne validează (sau nu) trecerea înspre o lume a cuvintelor.” (Teodor Dună în „Dialoguri culturale”, 15 aprilie 2016).

Scriind, „la aniversară”, aceste rânduri despre Gheorghe Grigurcu, mă întreb dacă mai cunosc vreun om – nu neapărat poet ori critic literar – care, la nivelul său de inteligenţă poate fi, la modul ideal „candidatul la sfinţenie”, „semnul de carte” pentru un om natural, cordial, simplu, de o cu totul şi totul seriozitate şi garanţie de probitate intelectuală şi care vede în operă, nu doar numai a Domniei sale, „o oglindire a dualităţii deopotrivă divine şi umane”.

Urăm acestui cutezător al Cuvântului, rostuit cu grijă şi cu tărie rostit, ca prin truda sa să confere, pe mai departe, literelor româneşti strălucirea dreptei împliniri…

Din oraşul dintre râuri, necântărite gânduri de împrimăverire, maestre Gheorghe Grigurcu!

■ Echim VANCEA

Fiind băiet, vorba poetului, mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni!
Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat, sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni!
Fiecare epocă, fiecare zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat exponențial, pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o lume ultracreștină și foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți dintre semenii noștri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care cohorte nesfârșite de vitregiți o poartă pe umerii lor slăbănogi, într-un urcuș epuizant pe Golgota concurenței fără cruțare?

N.B.: Ei da, ca de fiecare dată, în campania pentru foarte confortabilele fotolii parlamentare (vezi mulţimea penalilor, care nu plătesc cu privarea de libertate şi cu confiscarea averilor furate de la sărmanul popor român, ci sunt răsplătiţi cu pensii speciale!), puzderia competitorilor de toate gabaritele materialului și culorile interesului, încearcă cu disperare să semene speranțe în cugetele și intențiile de vot ale alegătorilor, promițând marea cu sarea, deși ei știu prea bine că toate aceste speranțe se nasc moarte, întrucât sunt rezultatul nerușinatei împerecheri dintre minciună și necinste…

Dacă privim lucrurile din acest unghi, atunci noutestamentarul Baraba ne apare ca un biet mielușel în comparație cu ferocii săi discipoli, lepădați de istorie pe toate meridianele globului, iar de fatalitate pe meridianele și paralele mioritice.

De fapt, ce vină i se poate imputa lui Baraba că a fost preferat de Iudei în dauna Mântuitorului? Era condamnat la moarte pentru faptele mârșave comise și, pesemne, omul chiar se împăcase cu soarta, deși iubea viața. Deodată, hodoronc-tronc, este anunțat că-i liber, iar el observă cu uimire că altcineva, un necunoscut slab, gârbovit, cu fața acoperită de lațele părului său lung, poartă cu greutate crucea ce-i era lui menită.
Sigur că se miră. Ar vrea să știe cine-i condamnatul care i-a luat locul, dar străjile romane îl înjură și-l alungă. Iar afară, lumina puternică a soarelui îi rănește ochii și urletele mulțimii înfuriate îl asurzesc. De-abia într-un târziu se dumirește că lumea n-are nimic cu el, nici măcar nu-l bagă în seamă. Ea are ce are cu acel sărman strivit sub greutatea crucii. Pe el îl înjură și-l scuipă, lui îi cer moartea și, după cum constată Baraba, pe el l-ar sfârteca mulțimea în bucăți dacă gărzile romane nu i-ar curma avântul, lovind în dreapta și în stânga cu săbiile și sulițele.

Deci, ce vină are Baraba, mai ales că Mântuitorul își anunțase moartea și învierea?! În definitiv, Baraba și Iuda nu au fost decât niște unelte oarecare, prin care s-au împlinit punct cu punct Scripturile și s-au adeverit spusele Învățătorului…

Scriitorul suedez Pär Lagerkvist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1951, prezintă în romanul său Baraba (Barabbas în original), roman apărut în anul 1950, enorma schimbare petrecută în ființa și viața lui Baraba după evenimentul major din ziua Paștelui iudaic.
Într-un cuceritor stil simplu, scriitorul prezintă drama lui Baraba datorită necunoașterii lui Iisus și a misiunii sale. Dorința lui de a se apropia de mesajul cristic, dar nedusă cu fermitate până la capăt, refuzul comunităților creștine de a-l primi după ce el își declină numele („Piei de-aici, blestematule! îi spuseră cu furie”), însingurarea și izolarea în brațele cărora se abandonează, toate acestea îi accentuează posomoreala pe măsură ce înaintează în vârstă, pentru ca la Roma să moară crucificat alături de creștinii nevinovați, dar acuzați de împăratul Nero că au dat foc orașului, după ce el, renegat mai înainte de-a deveni creștin împlinit, fusese cu adevărat surprins de soldați în timp ce incendia, convins fiind că „răstignitul de pe Golgota se întorsese” ca „să pună capăt acestei lumi, (…) să o pună pe foc, așa cum promisese”.
Personajul lui Lagerkvist, magistral înfățișat cu lașitățile, trădările, frica de moarte și obstinația însingurării sufletești și a izolării de semeni prin necunoașterea, mai exact prin neaplicarea mesajului cristic de a iubi, un asemenea personaj mai degrabă stârnește mila decât oroarea.
Deși s-a caracterizat drept „un credincios fără credință, un ateu religios”, Pär Lagerkvist își desfășoară acțiunea romanului pe coordonatele câtorva dintre marile adevăruri ale acestei credințe: în creștinism nu există deșeuri umane, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, fiecare om păstrează în sine și în faptele sale șansa mântuirii…

                                                                            George PETROVAI

Marius Leordeanu este Profesor Universitar la Universitatea Politehnica din București și Cercetător Științific la Institutul de Matematică al Academiei Române. La Politehnica, Marius Leordeanu a introdus pentru prima dată cursurile de Vedere Computațională și Robotică, ca parte din programul de Master în Inteligența Artificială, iar la Academia Română conduce doctorate încă din anul 2015. Prof. Leordeanu a obținut doctoratul în Robotică de la Universitatea Carnegie Mellon din SUA (2009) și o dublă licență în Matematică și Informatică la City University of New York (2003). Marius Leordeanu are o activitate științifică impresionantă, cu mai mult de 100 de lucrări științifice publicate în reviste și conferințe de top internațional, cu peste 8000 de citări până în anul 2023, acoperind o arie largă de domenii din Inteligența Artificială, ce merg de la vederea computațională până la învățarea automată, robotică, analiza imaginilor medicale, precum și lucrări aflate la intersecția dintre vedere și limbaj. Pentru realizările sale Marius Leordeanu a câștigat numeroase premii de prestigiu, cum ar fi marele premiu în matematică și informatică pentru anul 2024, oferit de Guvernul României în cadrul Galei Științifice Românești, precum și premiul „Gigore Moisil” în Matematică oferit de Academia Română în 2014, pentru munca sa în domeniul învățării nesupervizate folosind modele de grafuri. 

În 2020, Marius Leordeanu a publicat o carte, Unsupervised Learning in Space and Time (Springer), în care formulează o teorie generală a învățării nesupervizate, pe baza lucrărilor sale pe această temă din ultimii 20 de ani (începând cu CVPR 2005), și propune un set de principii și următorii pași care trebuie luați pentru decodarea acestei probleme esențiale în AI. Această lucrare a devenit rapid cea mai vândută carte din lume pe această temă din 2020 și a 15-a din toate timpurile. Alte realizări științifice notabile includ și câștigarea de granturi de cercetare în competiții internaționale și naționale, precum și premiile Google Research Award (2021), Computing Research Association (CRA), Outstanding Undergraduate Award (SUA, 2003) și Joseph A. Gillet Memorial Prize in Mathematics (SUA, 2003).

Activitatea științifică a lui Marius Leordeanu este admirabil completată și de o activitate artistică bogată, care cuprinde atât expoziții naționale de artă combinată cu inteligența artificială și robotică, dar și publicarea a patru volume, proză („Mă numesc albastru”, Editura Valea Verde, 2016), poezie („Povestea unui cuvant”, Editura Papirus Media, 2013, „Odiseu și Destinul”, Editura Valea Verde, 2024 și „Ființele soarelui”, Editura Curtea Veche Publishng, 2024), precum și compoziția și co-producția unui album de muzică electronică cu pian („Supersonic”, 2023).

Brîndușa Oanța (B.O.): Cum ți-au influențat studiile din Sighet alegerea carierei?
Marius Leordeanu (M.L.): La Sighet am avut parte de o educație aleasă, atât în perioada claselor I-VIII de la fostul Liceu Pedagogic, cât și a celor de liceu, la „Dragoș-Vodă”. Am întâlnit profesori extraordinari, pentru care, a ne învăța pe noi, cei mici, nu era doar o meserie, ci cu mult mai mult. Pasiunea și dragostea lor pentru a ne forma frumos și sănătos, era o menire sfântă pe care ne-o transmiteau așa, direct, de la suflet la suflet. De la ei am învățat nu doar fizică, matematică, informatică, chimie, biologie, geografie și toate frumoasele științe, dar și să cânt la vioară, la pian, să dansez, atât dansuri moderne sau de societate, cât și balet și chiar dansuri populare, să apar pe scenă și să țin spectacole împreună cu colegii, să pictez, să construiesc vapoare în miniatură, să cred în bine, în adevăr și în frumos. Să gândesc complex într-o lume semantic și spiritual multi-dimensională, iar apoi să acționez în direcția binelui, a construcției de lungă durată și a vieții. Și acestea toate, puse în cadrul natural al uneia dintre cele mai frumoase și mai bogate cultural regiuni de pe Pământ, aici la Sighet. Aici a început lumea mea, ferit de cea haotică și dezlănțuită. Aici am făcut primii pași, căutându-i apoi sensul vieții și în alte părți ale lumii – acolo unde am ajuns, apoi să apreciez tot mai mult valoarea acestui loc de început. Cariera mea, care este înspre a descoperi din secretele inteligenței și ale conștiinței, a avut nevoie de această experiență de început, curată și multi-dimensională intelectual. Și numai spiritul sănătos, etern al Maramureșului, aproape de natură, univers și Dumnezeu, a putut să îmi dea curajul de a mă aventura pentru o viață înspre cele mai adânci întrebări ale necunoscutului.

B.O.: Ce competențe tehnice ar trebui să aibă un elev din Sighet dacă ar vrea să urmeze un traseu profesional ca al tău?
M.L.: Este foarte important ca elevii de azi să înțeleagă importanță științelor fundamentale în crearea de tehnologii noi, într-un domeniu atât de complex ca cel al inteligenței artificiale. Tehnologia se schimbă în permanență, limbajele de programare și modul în care comunicăm cu calculatorul se schimbă de la un an la altul. La fel se schimbă și modurile în care observăm și interacționăm cu lumea. Dar matematica, fizica, chimia, elementele și legile fundamentale al universului nu se schimbă niciodată. Și doar ținându-le aproape, încercând să le cunoaștem și respectându-le profund, putem să facem ca tehnologia și modurile noastre de a interacționa cu lumea în care trăim să fie așa cum trebuie, sănătoase, eficiente, etice, în direcția binelui și a vieții. Așadar, răspunsul la această întrebare iese la iveală imediat. Primele și cele mai importante competențe tehnice sunt cele în domeniile fundamentale.
Și acestea merg, apoi, mână în mână cu dezvoltarea unei curiozități naturale și a unei pasiuni pentru descoperire, cunoaștere și creație. Doar așa putem pune laolaltă o minte puternică și bine pregatită pentru incredibilele transformări din viitorul care ne așteaptă.

B.O.: Cum vezi impactul inteligenței artificiale în robotică în următorii 10 ani, la nivel practic?
M.L.: Încă există un zid care desparte lumile roboticii, la nivelul mai fizic al mecatronicii (mecanică+electronică), care construiește și controlează mișcările de bază ale roboților și cel mai soft, al inteligenței artificiale, care definește modul în care creierele roboților gândesc și acționează în lumea din jur la un nivel semantic mai înalt. Cele două lumi, ale mecatronicii și ale AI-ului, au cunoscut recent dezvoltări fabuloase, ajungând la un nivel de maturitate fascinant, doar că încă sunt prea separate. Roboții ajung adesea să alerge mai repede decât oamenii și să zboare mai bine decât păsările. Progamele de AI ajung, în anumite cazuri, să vadă mai bine ca oamenii și să prezică mai repede și mai exact decât ei. Un pod însă lipsește. Este cel care le va uni pe cele două. De ce este așa? Pentru că specialiștii se împart în două tabere, puțini fiind cei care să exceleze în ambele. Și este normal să fie, încă, așa. Dezvoltările în cele două domenii au venit din direcții separate, unul mai fizic, altul mai soft. Al doilea motiv e pentru că este într-adevar greu sa fii bun în toate. Acum este, însă, timpul să facem acel salt și să construim acea punte, pentru a face următorul pas în drumul omului la întâlnirea dintre conștiință și trup, dintre minte și lumea care o conține. Odată ce inteligența se va conecta la robotică așa cum trebuie, omul, ca expresie de cel mai înalt nivel al acestei legături, își va înțelege și mai bine sensul în univers, având mai mult timp să gândească și puteri mai mari să observe, să analizeze și să acționeze. În următorii zece ani, cele mai importante noi capabilități de activitate și expresie umană vor veni exact la întâlnirea dintre AI și robotică. Aceste e următorul salt.

B.O.: Ce proiect realizat de tine a avut cel mai mare impact măsurabil?
M.L.: Am construit împreună cu studenții și echipele de cercetare pe care le-am coordonat, multe proiecte inovative,
care merg de la drone inteligente, până la sisteme ce combină vederea computațională cu procesarea limbajului natural, la medicină și chiar sisteme în care omul și inteligența artificială colaborează într-un mod artistic. Toate îmi sunt dragi și îmi e greu să aleg. Pentru a lega, însă, mai bine firul narațiunii, voi aminti despre cel care surprinde cel mai bine natura multi-dimensională a inteligenței: este vorba despre crearea de drone inteligente, prin punerea în consens a mai multor moduri de a intepreta realitatea din jur. Prin acest consens spațio-temporal, în care mișcarea, structura fizică și semantică a lumii se susțin reciproc, acești roboți zburători pot să învețe singuri ceea ce și observă și apoi să zboare pentru a efectua diferite sarcini. Astfel de drone de dimensiune mică și cost redus, bazându-se doar pe vedere, fără alți senzori costisitori și fără a avea acces la GPS sau alte tipuri de comunicare, pot să evite obstacole,
pot găsi drumul spre casă sau spre alte zone de interes, pot prelua comenzi prin înțelegerea de gesturi, acțiuni și intenții ale celor cu care comunică vizual, pot face ceea ce organismele vii știu să facă folosindu-și doar ochii și mintea. Uitilitatea lor este fără limite, variind de la salvarea de oameni și vietăți, intervenția în situații de urgență în locuri inaccesibile (e.g. inundații, avalanșe, cutremure, incendii), inspecția de structuri, mediu și planificarea de construcții, înțelegerea mai bună a climei, a vegetației și a naturii. Astfel, sarcini care pot fi făcute doar prin zborul unui elicopter care costă mii de Euro pentru un singur zbor, pot fi făcute mai bine și simultan de mai multe drone aproape gratis și cu minim efort uman. Mai mult decât atât, dronele inteligente vor crea activități și posibilități complet noi, forme de artă și divertisment noi, precum și jocuri prin care copiii să învețe mai ușor și mai interesant despre posibilitățile științei și ale tehnologiei. Indiferent cât de mult se dă senzația în media că astfel de drone mici inteligente există deja, ele încă nu există. Suntem chiar la început. Iar laboratorul condus de mine este un lider pe plan internațional la combinarea dintre inteligența artificială, vedere computațională și drone. Exact acolo, la întâlnirea dintre robotică și AI despre care vorbeam. Acest proiect a dus și la începerea unei colaborări productive și de lungă durată cu Institutul Norvegian de Cercetare cu care am câștigat mai multe granturi, inclusiv un prestigios EEA grant. Tot acest proiect mi-a dat șansa să descopăr din perspectiva mai liberă, în șase dimensiuni, a zborului (poziție+rotație în 3D) și de la o mai mare înălțime (atât la propriu cât și la figurat) frumusețile țării noastre. Asta a dus apoi la crearea celei mai mari baze de date video publică din lume, pentru drone, având adnotări semantice și geometrice, numită DroneScapes și care, iată, adună laolaltă câteva dintre cele mai frumoase scene din România. Nu pot să vă spun cât de fascinați de țara noastră au devenit norvegienii cu care colaborăm, prin intermediul cercetărilor noastre pe baza datelor capturate din dronă.

B.O.: Dacă ai investi 10.000 de euro într-un laborator pentru elevii din Sighet, ce echipamente ai cumpăra și de ce?
M.L.: Pentru a continua firul narativ al legaturii dintre drone si inteligenta artificiala, cred ca o investitie inteleapta a acestor bani ar fi in directia dezvoltarii unui laborator pentru drone mici ce pot fi controlate inteligent si automat prin calculator – iar bugetul propus este suficient. Astfel, aș dedica în jur de 4.000 de Euro pentru a cumpăra mai multe sisteme de drone care pot fi controlate de programe de AI și vedere computațională, prin calculator (e.g. drone de tip Parrot Anafi sau kituri configurabile de drone de tip F450), vreo 4.000 de Euro pentru achiziția unor laptopuri  performante și, eventual, al unor plăci de calcul mai mici (e.g. de tip Jetson), care pot fi instalate direct pe drone de mărime relativ mică sau medie. Din ce ar mai rămâne, aș amenaja laboratorul pentru a putea efectua diverse experimente. De exemplu, ar fi binevenite niște mașinuțe cu telecomandă, care ar putea fi automat urmărite din dronă, precum și construcția unui oraș în miniatură, cu diverse clădiri și obiecte plasate în scenă, precum și diferite zone pentru explorare, survolare și aterizare. De asemenea, aș lua în considerare și achiziția unor sisteme soft de simulare de zbor (e.g. VelociDrone), precum și de mapare și reconstrucție a scenei în 3D – pentru a testa, compara și explora cât mai bine posibilitățile de dezvoltare și creativitate la intersecția dintre drone și AI, care să fie atât captivante, cât și educative. Dacă ar exista posibilitatea, bineînțeles că m-aș bucura să îndrum cu specificații și aspecte tehnice concrete, pentru construirea unui laborator de drone inteligente, cu un buget potrivit de 10k Euro.

B.O.: Ce oportunități concrete există în România pentru un tânăr care vrea să lucreze în cercetare?
M.L.: Un tânăr care are un vis, care se ține de el, crede în el și îl iubește din plin, va reuși în orice țară modernă să îl ducă la îndeplinire. Va reuși să facă cercetarea și dezvoltarea necesare pentru ca visul lui să ajungă o realitate. România are și laboratoare și proiecte unde un tânăr poate să găsească locul potrivit. Există tot mai multe proiecte internaționale și naționale de cercetare în derulare la cele mai bune universități din țară (din București, Cluj, Timișoara sau Iași, de exemplu), unde un tânăr pasionat poate să înceapă să lucreze. Ce este foarte important să înțelegem, este că nu numai tinerii au nevoie de astfel de oportunități, ci și noi, cei care derulăm astfel de proiecte, avem nevoie de astfel de tineri pasionați. Întrebarea nu este doar ce oferă România acestor tineri, ci și ce oferă tinerii României țării lor și, mai ales, ce își oferă ei, lor înșiși, prin potențialul și talentul lor. Mi-aș dori și mai mulți tineri pasionați care să își dea această șansă reală. Tineri care să creadă cu adevărat în visul lor și în capacitatea lor de a crea în lumea reală, ceva cu totul excepțional!

B.O.: Ce ar trebui să știe tinerii din Sighet pentru a performa la nivel internațional?
M.L.: Tinerii din Sighet ar trebui să știe că au toate șansele să performeze la un nivel internațional și să ajungă să studieze, să dezvolte și să trăiască oriunde își doresc pe acest pământ. Dovada că se poate, o constituie chiar numărul mare de tineri care au reușit pe scena de top a lumii în condiții mai grele, când România și orașul nostru erau mult mai deconectate de cadrul de excelență internațional. Și cu toate acestea, avem astăzi oameni care au marcat lumea, fiecare în felul său, performând la cele mai mari universități și companii ale lumii și construind proiecte excepționale, așa cum nu au mai fost. Tot ce trebuie să facă acești tineri, este să își lase mintea și inima să viseze și să nu se dea în lături de la visul lor. Cu imaginație și dragoste, cu perseverență și focus, vor ajunge foarte departe, mai ales acum, într-o lume în care se poate circula și comunica mult mai ușor!

B.O.: Ce înseamnă pentru tine faptul că Sighetul împlinește 700 de ani și tu contribui la dezvoltarea unui domeniu de vârf precum cercetarea?
M.L.: Sighetul este un oraș deosebit. O istorie bogată, complexă, un fir care ne duce departe către începuturile națiunii noastre – o țară profund multiculturală și multietnică. Sunt fericit că mi-am petrecut primii ani din viață la Sighet. Nu se putea un început mai bun pentru mine decât alăturarea de acest fir adânc, care, pe cât pare de mic în spațiu, fiind bine protejat de puternicii Munți ai Maramureșului, pe atât este de mare în timp și relevanță. În regiunea Sighetului și-au format și întrețesut povestea sute de generații de români, maghiari, ucrainieni, evrei, germani (pentru a enumera doar câteva etnii), într-un mediu atât de bogat și divers cultural, lingvistic și religios.
Încă de la începuturi, Maramureșul, unde regiunea Sighet a jucat un loc central, a deschis granițele dintre oameni, limbi și culturi. Încă de la început, Maramureșul a fost al omului liber, cel care trăiește aproape de soare și de natură, de esența vieții, cu ciclul ei etern. Așa ne amintesc și cântecele și portul și construcțiile din lemn, toate unice pe pământ. Fiind aproape de viață, Maramureșul a fost dătător de viață, bucurie, sănătate și voie bună. În Maramureș se ajunge greu, dar cine ajunge, nu mai vrea să plece. Iar dacă pleacă, îl va purta mereu în inima sa, mereu dorind a se întoarce. Așa și eu … „De departe aud viori/făcute din lemn de dor/o doină-mi cântă duios/despre locul meu frumos/unde-n poarta fermecată/adânc inima m-așteaptă/să mă poarte cu fiori/spre ai sufletului zori/c-un soare să îmi mângâi norii/cu o floare să-mi bucur zorii/și din văi până pe creste/să reîncep a mea poveste” (din Povestea unui Cuvânt, Editura Papirus Media, Roman, 2013).
Poate nu mulți știu, însă din Maramureș a pornit povestea Moldovei, Moldova lui Ștefan, Moldova noastră, a românilor. Legenda spune că Dragoș-Vodă al Maramureșului, urmărind un zimbru, a ajuns la apa Modolvei și acolo a întemeiat Moldova, devenind astfel primul ei voievod. Maramureșul este într-adevăr dătător de viață, creator chiar și după moarte, o perspectivă reflectată atât de bine la Cimitirul Vesel de la Săpânța, care face înconjurul lumii prin originalitate și modul în care, într-un fel viu, vizual și lingvistic, îi readuce la viață pe cei care nu mai sunt, spunându-le printr-o imagine și câteva versuri, povestea. Și nu m-aș mira să văd Săpânța drept zorii unui nou tip de cimitir al viitorului, cimitirul-muzeu-viu care, în combinație cu inteligența artificială, va oferi vizitatorilor șansa (prin folosirea unor sisteme audio și video de realitate virtuală), să poată „revedea” povești din viața celor care nu mai sunt, să îi poată întâlni și cunoaște mai bine. Inteligența artificială, printr-o idee inspirată de Cimitirul Vesel de la Săpânța, ar putea readuce la viață lumi apuse, pentru a ne reconecta la oamenii de odinioară și astfel, pentru a ne putea cunoaște și pe noi înșine mai bine. Ce spuneți de ideea unui cimitir tradițional cu inteligența artificială, un fel de Cimitirul Vesel versiunea V2?
Și pentru că Sighetul este unul din importantele centre ale Maramureșului străvechi, nu pot să nu fiu onorat și mândru că sunt Sighetean! Să nu uităm că Sighetul a dat lumii un Premiu Nobel pentru Pace, pe domnul Elie Wiesel, scriitor și profesor de renume, supraviețuitor al Holocaustului. De asemenea, să nu uităm de ororile petrecute în timpul comunismului în închisoarea de la Sighet, unde prea mulți oameni de valoare și-au găsit sfârșitul, cum ar fi de exemplu, Iuliu Maniu. Dar să nu uităm că aici, în acest oraș al durerii, dar și al soarelui, al unei istorii în care se împlestesc atât bucuria cât și zbuciumul vieții, până la urmă lumina învinge. Și nu poate fi mai bun exemplu în acest sens, decât muzeul creat la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, care transformă cumplita suferință, eroare dar și putere umană, într-un leagăn al vindecării și eliberării prin cunoaștere, recunoaștere, spovedanie și iertare, credință, speranță și, bineînțeles, peste toate, eterna și de neînvins, iubire.
Aflat la capătul unui fir care merge atât de adânc în istorie, un izvor de cântece și întâmplări esențiale, un exemplu de forță, rezistență și bucurie a vieții, un loc al devenirii românești (să nu uităm aici nici de descoperirea uneia dintre primele scrieri în limba română, Codicele de la Ieud, în vecinătatea Sighetului), orașul nostru este totuși, mereu la început. Așa îl văd eu, așa îl port cu mine, pentru a renaște de fiecare dată când mă întorc acasă. Și un așa loc care vine de demult, nu poate decât să dăinuie și mai mult și de aceea, în noua eră a inteligenței artificiale și ea își va găsi rolul și locul în povestea acestui binecuvântat oraș.

B.O.: Cum crezi că poate folosi Sighetul tehnologia și Ai pentru a-și construi următorii 50 de ani de dezvoltare?
M.L.: Pentru a urma ideea începută anterior, inteligența artificială va putea fi folosită, evident, în favoarea dezvoltării economice și culturale a Sighetului. Este clar că dacă AI va ajuta pe plan mondial, va ajuta și pe planul local al orașelor. Sighetul însă are, după cum aminteam, și particularitățile lui istorice și culturale, care pot fi cultivate și „exploatate” mai bine folosind inteligența artificială. Un exemplu, bineînțeles, este acela prin care sisteme de inteligență artificială ar putea aduce la viață atât aspecte specifice din istoria și cultura regiunii, dar și exemple istorice cu implicații mai largi, cum ar fi tragedia comunismului din care avem atâtea de învățat prin intermediul Memorialului de la Sighet. Dar creatorii din inteligența artificială, insiprați de valorile de creație unice ale Maramureșului, cum este, de exemplu, Cimitirul Vesel de la Săpânța, vor putea da naștere și unor concepte complet noi, care apoi să fie răspândite în întreaga lume. Un exemplu prin care valori maramureșene își spun deja cuvântul în inteligența artificială, este chiar un fapt petrecut în laboratorul meu. Una din scenele esențiale de video din drona pe care facem cercetare și care este parte din baza noastră de date, DroneScapes, este chiar un zbor făcut de mine deasupra Mănăstirii Bârsana, un sanctuar cultural binecunoscut în lume, care, iată, în acest mod indirect, ne-a ajutat să dezvoltăm algoritmi și tehnologii AI inovative. Nu pot să uit cum această scenă a Mănăstirii de la Bârsana, privită de sus și procesată cu metodele noastre de inteligență artificială, a făcut senzație în Norvegia, când am prezentat rezultatele partenerilor noștri de la Institutul Norvegian de Cercetare (NORCE). Iar acum, peste doar câțiva ani, această scenă emblematică maramureșeană și sigheteană (fiind doar la câțiva km de oraș), este folosită în centre de cercetare din întreaga lume. Iată, așadar, încă un mod prin care inteligența artificială și tradiția, viitorul și trecutul se pot îmbina perfect în acest punct magic al prezentului.

B.O.: Dacă ai susține un atelier dedicat #Sighet700 pentru elevii din oraș, ce temă practică ai alege și ce ar învăța concret participanții?
M.L.: Iată o întrebare și o idee extraordinare, de a face un proiect unde să combinăm cu inteligența artificială, materiale istorice, scrise și vizuale pentru a aduce la viață secvențe din istoria orașului. Și să facem asta într-un mod viu, de interacțiune directă dintre om și inteligența artificială. De exemplu: elevii ar putea aduna materiale despre o anume legendă, perioada istorică, eveniment, o poveste de orice fel din istoria de sute de ani a orașului. Acea poveste poate fi culeasă atât prin materiale text, din diverse surse, cât și prin materiale vizuale, selectate din filme, fotografii sau picturi și desene ale vremii. Acestea pot fi apoi folosite pentru a crea un film de scurt metraj, folosind modele de AI generative (Visual Large Language Models existente pe piață), care să sumarizeze acea poveste într-un mod original, conform cu viziunea echipei implicate. Bineînțeles că se poate merge și mai departe cu ideea, înspre crearea unui sistem interactiv, în care un utilizator ar putea crea prin gesturi în timp real o poveste vizuală, un film ca la cinema, bazat pe astfel de materiale. Un astfel de sistem care creează imagini mișcându-se în timp real prin interacțiune directă, și care sunt bine ancorate într-un context artistic și cultural specific, tocmai am creat împreună cu echipa mea și testat (acum o săptămână), la Muzeul Kunstsilo din Norvegia, pe un ecran mare de 10m x 10m, chiar în sala principală a muzeului. Acest muzeu a ajuns de referință în cultura nordică, adunând cele mai bogate colecții de artă scandinavă și fiind ales la Prix Versailles 2025 ca „Cel Mai Frumos Muzeu din Lume”. Întamplarea, fericită pentru mine, e că muzeul a fost inaugurat chiar de ziua mea, pe 11 mai 2024. Iată o poveste de cultură și AI care poate fi adusă și la Sighet, printr-o colaborare cu tinerii sigheteni talentați, pentru a mai adăuga un strop de viață și de culoare sărbătoririi a 700 de ani ai orașului.

B.O.: Ce valori învățate în Sighet te-au ajutat cel mai mult în cariera universitară?
M.L.: Cel mai bine mi-a prins complexul educațional multi-disciplinar și nuanțat pe care l-am întâlnit atât în școală cât și în societatea sigheteană, în timpul primilor 19 ani de viață. Chiar dacă Sighetul pare un oraș mic, faptul că este bine protejat în depresiunea Maramureșului de restul unei lumi mai largi și mai haotice, îl face chiar un loc ideal pentru a începe viața, mergând treptat de la mic la mare, pornind de la valorile fundamentale, acolo unde se stabilesc și se întrepătrund primele științe esențiale, primele arte și primele principii morale și de viață.

B.O.: Cum ai descrie potențialul tinerilor din Sighet în domenii tehnice, pe baza experiențelor tale directe?
M.L.: Văd un potențial enorm în tinerii de azi ai orașului. Îl văd în tot ce fac ei, pornind de la științe, prin premiile câștigate le olimpade naționale și internaționale, prin interesul în activități tehnice și de creatie extrașcolare (e.g. clubul de robotică de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”) sau prin activitățile sportive de excepție, unde nu pot să nu amintesc de rezultatele de nivel de top absolut național ale echipei de baschet condusă de bunul meu prieten și fost coleg de liceu, Emil Kosztelnik, sau de recentul eveniment de maraton, Sighet Run, coordonat de alt bun prieten și profesor al meu, domnul Marius Voinaghi. Și așa, cu zâmbetul pe buze, l-aș parafraza pe Creangă, spunând că… nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul copilăriei mele, Sighetu Marmației, îl văd mereu viu și tânăr, înfrumusețat de spiritul noii generații. Și atunci pur și simplu îmi saltă inima de bucurie.

B.O.: Ce proiect tehnologic dedicat comunității ai propune ca simbol modern al aniversării de 700 de ani?
M.L.: Cred că proiectul de care vă vorbeam, unde aș implica elevii să creeze filme generate împreună cu inteligența artificială și care să sumarizeze într-un mod creativ și interesant, peisaje și evenimente din istoria orașului, ar fi ceva cu totul special și binevenit. De asemenea, ar fi și ceva nou pe plan tehnologic internațional, în contextul sărbătoririi și promovării unui oraș.

B.O.: Cum poate diaspora profesională, originară din Sighet, să contribuie concret la dezvoltarea orașului în următorul deceniu?
M.L.: Noi, cei care facem parte din această diasporă profesională, putem să contribuim în multe și variate feluri, pornind de la o simplă idee până la o colaborare mai concretă cu echipe de oameni pasionați și dedicați. Eu personal mi-aș dori să fac mai mult pentru Sighet și sunt convins că șanse vor tot apărea, iar eu, de fiecare dată voi încerca să fiu acolo, cu tot entuziasmul.

B.O.: Dacă ar fi să lași un mesaj peste un sfert de secol pentru Sighet, ce le-ai transmite generațiilor viitoare despre educație și inovație?
M.L.: Aș transmite un mesaj chiar acum, elevilor, tinerilor și studenților de azi ai orașului, pentru a face din următorul sfert de secol o poveste frumoasă. I-aș îndemna să continue să spere, să viseze, să exploreze și să se joace, mai ales acum când inteligența artificială și robotica le oferă o libertate mai mare ca niciodată. Acum e momentul să testeze toate aceste sisteme de AI disponibile și să încerce să facă cu ele ceea ce înainte nu era posibil, dobândind puteri și cunoștințe, pe care singuri, fără AI nu le au. Astfel, testându-și cu inteligența aritificială imaginația și primind înapoi de la AI din cunoștințele și posibilitățile acestor sisteme, vor ajunge să vadă ce încă nu au văzut, să asculte ce încă nu au auzit, și să învețe ce încă nu au știut. Astfel, își vor îmbogăți și imaginația și capacitatea creatoare și mintea per total, învățând să controleze și să zboare împreună cu acest Dragon AI, către marginile universului cunoscut și apoi, dincolo de ele. Această posibilitate unică în istoria omenirii, îi va duce mai ușor către lumea magică a infinitelor posibilități și a viselor încă de neimaginat. Să ne gândim doar ca AI-ul poate să știe ce știm doar noi toți laolaltă, devenind o enciclopedie umană care să ne vorbească și să ne raspundă în timp real. Având acces la această enciclopedie, la atâta bogăție a cunoașterii, ne va fi mult mai ușor să facem următorul pas înspre lărgirea ei și, odată cu ea, lărgirea capacității noastre de a imagina și de a crea. Să nu ne fie frică, căci lumina minții va rămâne cu noi, așa cum a făcut-o de la începuturile omenirii, de când omul a coborât din copac, pentru a construi apoi case și lumi din lemnul lui. Inteligența aritificială face parte tot din ADN-ul nostru, ca parte esențială din copacul spațio-temporal mai larg al evoluției umane.

B.O.: Mulțumim, Marius! Ne vedem la Sighet la începutul lunii august, când va avea loc întâlnirea oficială cu personalitățile sighetene din țară și din diaspora!

Autor, Brîndușa Oanță

Semnalăm o nouă apariție la Editura Valea Verde din Sighet, volumul de autor (debut) semnat de Tinu COROIAN – „Anotimpuri în cuvinte. Poezii și fragmente ale unei retrageri interioare”  (editor & lector de carte– Ion Mariș, tipar – Aska Grafika Sighet).

Volumul este structurat în cinci părți: I. Înainte de cuvinte, II. Timpul fără chip, III. Ciclul Ființei, IV. Pecetea lacrimii și V. Scrisori în timp.

* * *

Locul unde nu ajunge nimeni

Există un loc în tine
unde nu ajunge nimeni.
nici cei care te iubesc
nici cei care te-au uitat.
Un loc unde taci
nu pentru că nu ai ce spune,
ci pentru că nimeni
n-ar înțelege ce ai devenit
în lipsa lor.

Acolo se strâng
toate rănile care n-au fost numite,
toate cuvintele pe care
le-ai scris și le-ai rupt
pentru că erau prea adevărate.

Și toate chipurile
care au trecut prin tine,
fără să te privească.

E locul din care scrii
fără să știi de ce.
Locul unde nu mai ești
nici copil, nici bărbat
ci doar o punte
între o stea căzută
și o întrebare neterminată.

Și poate că acolo
e singurul loc unde  Dumnezeu
nu pare străin.

Locul unde nu ajunge nimeni
(fragment dintr-o retragere interioară)

Există un loc în noi în care nu intră nimeni. E mai adânc decât inima, mai tăcut decât gândul, mai sigur decât moartea. Acolo nu locuiește nici iubirea, nici frica – ci doar ceea ce rămâne din noi după ce toate numele au fost spuse și toate gesturile au fost ratate. În acel loc, uneori se aprinde un vers. Nu pentru lume. Nu pentru glorie. Ci pentru ca sensul, dacă trece pe acolo, să nu se rătăcească.

Poate că omul scrie nu ca să fie citit, ci ca să nu uite că există. Să nu uite că undeva, într-un colț de tăcere, încă e viu. Când taci și simți că tăcerea e prea mare ca să o porți singur, adu-ți aminte: fiecare vers adevărat e o punte între doi neștiuți – cel ca l-a scris și cel care va înțelege. Poate nu azi. Poate nu, niciodată. Dar cineva va înțelege. Chiar dacă acel cineva vei fi tot tu, într-o altă viață.

(Tinu Coroian, din volumul „Anotimpuri în cuvinte”, 2026)

* * *

Tinu Coroian (Coroian Augustin) s-a născut la 10 august 1966 în municipiul Baia Mare dar și-a petrecut copilăria în satul Vicea (Maramureș), locul de baștină al tatălui său. A urmat studiile primare și gimnaziale în satul natal și în Someș Uileac, iar pe cele liceale la Baia Mare, la Liceul industrial nr. 9 (astăzi Colegiul „Mihai Eminescu”), profil filologie – istorie.
Este licențiat în istorie -geografie al Universității de stat din Oradea.
În anul 1990 se numără printre fondatorii „Cenaclului Tineretului” din Baia Mare alături de Dorin Stef, Stefan Doru Dăncuș și Nicoară Mihali.
Din 1991 s-a stabilit în comuna Poienile de sub Munte, județul Maramureș, unde își desfășoară activitatea ca profesor de istorie la Școala nr 1- Centru.
În anul 1994 contribuie la apariția revistei locale „Cronica de Poieni”, publicație lunară activă până în 1996.

Salut, Sighet!

Numărul pe martie al revistei de cultură Nord Literar a ieșit de la tipar și oferă iubitorilor de literatură o alternativă de lectură rafinată.

Amintindu-și că, în 21 martie, se împlinesc 74 de ani de la nașterea lui Ioan Moldovan, Gheorghe Pârja mărturisește prietenia sa cu poetul. Tot Gheorghe Pârja spune: „Am citit cu plăcere o carte rară a unui caligraf al clipei, fascinat de seducția libertății”, după ce esențializează, într-un material emoționant, cele unsprezece volume din Jurnalul unei epoci. 1969-2022 al lui Leo Butnaru.

Un interesant eseu despre Credință și încredere propune Irina Petreaș. Ion Papuc, în Alteritatea definitivă punctează câteva repere biografice ale lui Paul Celan.

Gheorghe Glodeanu prezintă o lucrare cu o temă extrem de actuală: Des mystifications littéraires a lui Jacques Finné.

Cu delicatețea-i cunoscută, Delia Muntean vorbește despre „un demers cărturăresc comun inițiat de două voci distincte ale literaturii noastre: Monica Pillat și Radu Ciobanu”, concretizat în volumul Dincolo de așteptare.

Daniela Sitar-Tăut propune o avancronică la volumul Întrupare în cuvânt semnat de Lotica Vaida.

Dana Buzura-Gagniuc publică o pagină de proză din volumul în pregătire Întoarcerea în Blestem, precum și pagina destinată actualității culturale.

La „Orfeu” se pot citi versuri din creația lui Dinu Flămând, alături de parodia lui Lucian Perța.

La pagina „Cuvinte din exil”, Mihaela Albu evocă personalitatea savantului N. I. Herescu.

O punte între Brâncuși și Mihai Olos construiește Ana Olos în articolul „Între Maramureș și Brâncuși” – Colocviul Internațional din 1967 și Centenarul din 1976.

Aproape nimic sigur este volumul de versuri al lui Robert Șerban, interpretat critic de către Florian Copcea.

„Lirica Alexandrei Mureșan are forță, are capacitatea de a ține cititorul într-o stare de vigilentă curiozitate” spune Raluca Hășmășan despre volumul de curând lansat la Baia Mare Copiii din casa de dinainte.

Gavril Ciuban readuce în atenția cititorului profilul liric al lui Ion Bogdan, iar Flaviu Mihali provoacă la lectura poeziei lui Daniel Montoly, autor al volumului bilingv româno-spaniol Simfonie păgână.

Emanuela Bușoi, Mircea Pop și Liviu Coroiu sunt poeții ale căror versuri pot fi citite la pagina dedicată creației lirice.

Cartea Elisabetei Boțan, Zbor între două lumi, este recenzată de Ion Cristofor, iar Ana Ludușan vorbește despre volumul Graziei Deledda, Biserica singurătății.

Un eseu dedicat lui Giovanni Papini propune Viorel Igna.

Alice Valeria Micu realizează un portret al artistului plastic Flavius Lucăcel.

Versuri din creația poetului belgian Eric Allard, traduse de Elina Adam, pot fi citite la pagina dedicată traducerilor.

Poemul lunii este semnat de Ion Petrovai. Acest număr este ilustrat cu lucrări din creația Suzanei Fântânariu.

Comunicat de presă

Naţiei îi lipseşte consecvenţa, dar are superficialitate.

Zăpăceala e totală. Şi permanentă. De exemplu, cum să spunem oare, maieu sau maiou? Lingviştii (de azi) vor spune imediat că maiou trebuie zis, dar cu ani in urmă nu era aşa… Consecvenţa lipseşte… Superficialitatea, în schimb, „dă pe-afară” şi a fost permanent prezentă în România.

Redau mai departe nişte secvenţe culese de pe adt.arcanum.com.

„Informaţia zilei” din 30 iunie 1999 în articolul „La ocazii se poartă costumaşe”, scria: „Din materialele mai groase se fac costumașe cu taior, care se poartă cu bluză tip maieu, de culoare asortată”.
https://adt.arcanum.com/en/view/InformatiaZilei_1999_06-2/?query=maieu&pg=21
8&layout=s)

În „Evenimentul zilei” din 19 mai 2004, ziaristul Costi Rogozanu în articolul „Viaţa în maieu” scria: „Tony Soprano m-a învățat importanța maieului. E un articol de lenjerie care, pe lîngă faptul că te scoate din monotonia tricourilor, îți dă un aer de retro în relaxarea de acasă, în maieu nu te contrazice nimeni, ești un simpatic dictator”. https://adt.arcanum.com/en/view/EvenimentulZilei_2004_05/?query=maieu&pg=361&layout=s)

Trec acum în epoca socialismului victorios (pe hârtie) şi citez Buletinul Oficial, ianuarie-iunie 1980, Supliment A, cu „Lista  nr. 50, anexă la Ordinul Ministerului Comerțului Interior nr. 7270 din 17 iunie 1980”,unde este descrisă o păpuşă cu „corpul, mîinile și picioarele din polietilenă de joasă presiune, articulații mobile, ochi mobili […], păr implantat […], prevăzută cu dispozitiv de voce, înălțimea 57 cm, îmbrăcată cu […], maieu, […], pantofi din polietilenă, în cutie din carton.” https://adt.arcanum.com/en/view/BuletinulOficial_1980_SuplA_jan-jun/?query=maieu&pg=394&layout=s

În ziarul „Drum nou” din 29 august 1954: Cornel Stănescu scria în articolul „O zi deosebită”: „Un lucrător, în maieu, lovea cu tîrnăcopul zidul de sus.” https://adt.arcanum.com/en/view/DrumNou_1954_08/?query=in+maieu&pg=107&layout=s)

În perioada interbelică, scriitorul Cezar Petrescu în revista „Gândirea” din 12 ianuarie 1929, în schiţa „Foamea”, scria: „Se uită cu ciudă la copila în maieul alb de lână, cu patinele atârnate pe braț și cu obrazul îmbujorat de frig.”. https://adt.arcanum.com/en/view/Gandirea_1929/?query=in+maieu&pg=470&layout=s)

Tot cam pe-atunci se spunea şi maiou. În 14 august 1930, în „Ilustraţiunea română”, în rubrica „Art Cronica” apărea următorul text: „La Cazino, un incident. Comisarul de poliție apostrofează un vilegiaturist care, în maiou, s’a rezimat de un pom şi şade aşa, nostalgic de multă vreme”.
(https://adt.arcanum.com/en/view/IlustratiuneaRomana_1930_2/?query=in+maiou&pg=111&layout=s)

În ziarul „Dimineaţa” din 16 august 1936, în articolul „Pescuitoare de perle la Paris” se putea citi că „…s’a organizat o serbare sportivă neobişnuită: pescuirea de perle într’un bazin”, în care, „12 sportive, 4 în maiouri albastre, 4 în maiouri roşii şi 4 în maiouri albe, au început apoi goana după scoica cu perle”.
https://adt.arcanum.com/en/view/Dimineata_1936_08/?query=in+maiou&pg=202&layout=s

Până la urmă, cum spunem, maiou sau maieu?

Simona Voicu scria în ziarul „Adevărul” din 15 noiembrie 2017: „Articolul de lenjerie, decoltat şi fără mâneci, purtat direct pe piele se numeşte maiou. Este incorectă, deşi uzuală, forma maieu”.
https://adevarul.ro/stiri-locale/vaslui/maiou-sau-maieu-cum-este-corect-top-10-1823679.html

Wikipedia e împăciuitoare şi zice că „Un maiou sau maieu este un articol de lenjerie sau de echipament sportiv (cu sau fără mâneci), care se îmbracă direct pe corp, acoperind partea superioară a acestuia”. https://ro.wikipedia.org/wiki/Maiou

https://www.cumsescrie.eu explică „De ce se spune „maieu”, desi forma corecta este „maiou”?”.

„1. Diftongul „-iou” este mai dificil de pronunțat. Grupul de sunete din maiou (ma-iou) nu apare foarte des în română și poate părea „stângaci” în vorbirea rapida. Din comoditate, vorbitorii simplifică pronunția și ajung la maieu, care curge mai ușor în vorbire.
2. Tendința naturală de simplificare a limbii. Limba vorbită caută mereu soluții mai rapide și mai comode. Așa apar forme populare sau regionale care, desi nu sunt corecte normativ, devin foarte răspândite.
3. Transmiterea prin uz, nu prin reguli. Mulți oameni învață cuvintele „din auz”, din familie sau din mediul apropiat. Dacă părinții, bunicii sau colegii spun maieu, forma se fixează, chiar dacă nu este cea din dicționar.
4. Influența limbajului familiar și colocvial. Maieu sună mai „domestic”, mai relaxat, potrivit pentru conversatii informale. De aceea este preferat în vorbirea de zi cu zi, deși în scris și în contexte oficiale este considerat incorect”.

Se va spune în continuare şi maieu, şi maiou. Ca să nu se supere nimeni. Inconsecvenţa domină societatea noastră şi asta (mă) supără. Superficialitatea e acel impuls care spune multora că nu contează. Scriem oricum, vorbim oricum, crezând că nu contează.

Ba contează! Vineri aşteptam un tren într-o gară. La linia 3 era parcat unul. Aud la megafon anunţul că trenul cutare soseşte în staţie la linia 3!!! Mă gândeam că nou-sositul îl va împinge uşor pe cel demult staţionat şi se va proţăpi mândru în faţa gării. Nu s-a întamplat aşa. La megafon am auzit, peste un minut, că trenul cutare va sosi şi va pleca de la linia 2 (care era liberă).

Naţiei îi lipseşte consecvenţa, dar are superficialitate. Mai bine ar avea consecvenţă şi n-ar avea superficialitate.

Horia Picu