De acum nu vei mai fi femeie! (autor, Oana Țînțaș)

Câțiva ani de-a rândul am purtat o povară de nedescris, am fost eu însămi abisul fără sfârșit, căderea în gol din care nu te poți opri, singurătatea amară. M-am obișnuit să afișez zâmbete false, să răspund că „suntem bine”, un plural care se dezmințea de mine. Sunt bine. Mă descurc. Asta vrea să audă lumea. Cum ar fi să spun adevărul? Sunt devastată. Sunt neiubită. Sunt trădată. Sunt abandonată. Nu simt altceva decât durere. În loc de toate astea zâmbesc. Mă pricep să o fac. Am învățat să-mi maschez durerea. S-o ascund. Până și de mine.

După mai bine de doi ani de la momentul fatal al semnării actelor, pot pronunța cuvântul fără să mă doboare: „divorț”. Cum am ajuns aici după mai bine de 20 de ani? Câte mici și nesemnificative frustrări s-au tot adunat până am devenit străini de iubirea ce ne-a legat? Cum faci să renunți la o viață de amintiri, la familiaritatea fără de care constați că nu poți respira? Cum devii din iubită și adorată detestată și batjocorită? Umilită în moduri pe care nici nu ți le-ai fi putut închipui? Senzația e de coșmar perpetuu. Viața nu mai e trăire adevărată, ci fugă, funcționare pe pilot automat. Obișnuită să te sprijini pe celălalt, te trezești aruncată în vacarmul lumii de care cumva ai fost ferită. Ești ca un dinozaur, rămas singurul din specia lui, complet neadaptată la realitatea anului în care trăim, lipsit de valori, de principii, de verticalitate.

Ilona își purta zilele ancorată mereu în trecut, dar nevoită să-și trăiască prezentul nenorocit, cu depresia instalată deja comod în ființa ei singură, poate prima dată singură cu adevărat, responsabilă pentru copila ei nefericită din cauza traiului într-o familie incompletă.

Cu ultimele resurse adunate, s-a mobilizat și a planificat o vacanță în străinătate, care să le aducă amândurora puțină bucurie și aventură. Momente mamă – fiică menite să reclădească familia. Numai a lor. Putea fi completă doar cu ele două. Și planul a fost dus la îndeplinire, au vizitat locuri frumoase, au avut programul încărcat, însă Ilona avea momente în care mintea-i fugea departe, la același om, la vacanțele lor fericite, la lucruri importante, dar și la gesturile mici, doar de ei știute și care o făceau mereu să se simtă „acasă”. Și atunci chipul i se înnegura, privirea îi era pierdută și vederea îi era încețoșată de lacrimile care o copleșeau. Și le ștergea cu rapiditate pentru a nu tulbura copila curajoasă care-i stătea alături, pentru care biata Ilona era anima mundi.

Întoarse în țară, se pregăteau pentru următoarea lor aventură, cea mult așteptată de sufletul ei îndurerat: THALASSA. Îi simțea deja mirosul sărat, auzea tumultul valurilor, țipătul pescărușilor, simțea soarele fierbinte sub tălpi și împacheta cu înfrigurare. Poate marea îi va aduce alinare, poate ea-i va vindeca sufletul chinuit. Tot visând la binecuvântările ce-o așteptau, își aduse aminte de rutina ei anuală, vizita la medic. Sănătatea îi fusese pusă la încercare de multe ori în ultimii ani, suferințele sufletului se preschimbaseră în boli, pe care le purtase ca pe celelalte poveri, din pură inerție.

Ceea ce trebuia să fie o vizită de rutină însă, se transformă cu repeziciune într-un moment de cumpănă. Nicicând nu simțise sabia lui Damocles zdrăngănind cu atâta zgomot rău prevestitor. Cuvântul „cancer”, uzitat frecvent în familia ei cu un istoric funebru, îi suna acuma atâta de crunt, se infiltra mârșav în realitatea ei deja șubrezită. A urmat un vârtej de controale și proceduri medicale, toate întărind suspiciunea cumplită. Planurile i s-au năruit într-o clipă, fiind înlocuite cu repeziciune de altele care vizau găsirea unui chirurg bun și o internare cât mai curând posibil. Ilona s-a lăsat pe mâna doctorului care, în decurs de câteva ore, îi trasase tot planul menit s-o salveze. Bagajul pentru mare fu desfăcut și refăcut fără pălării și creme de soare, ci cu cele necesare unui covalescent. Șocul pusese stăpânire pe ea, plângea ba în hohote, ba în surdină, umbla cu mintea aiurea, deconectată total de ceea ce se petrecea. Gândurile i se îngrămădeau în minte, se încolăceau, se răsuceau ca șerpii și o mușcau veninos de suflet. Reuși cumva să se adune de ochii copilei, o trimise la bunici, cu vorbe liniștitoare, cu promisiunea că se va întoarce curând, sănătoasă… Momentul era de o intensitate chinuitoare, necesitând adunarea forței lăuntrice pentru a nu se prăbuși, învinsă de spaima că ar putea să nu-și mai vadă fata.

Ușa se închise și Ilona rămase singură. Acum putea să se prăbușească. Plânse atât de amarnic, în timp ce-i scria copilei o scrisoare ce nu se voia a fi de rămas-bun, ci de încurajare, în caz că ceva rău i se putea întâmpla în timpul operației. Vederea i se tulbura mereu, dar nu-și mai ștergea lacrimile. Le lăsa să curgă în neștire, în timp ce-și depunea sufletul pe hârtie…

Catinca mea iubită,
Dacă citești acum, înseamnă că nu m-am putut întoarce la tine, dar nu înțelege că te-am părăsit. Într-un fel sau altul voi fi mereu cu tine, te voi veghea necontenit, sufletul meu scump. Nu-i o scrisoare despre tristețe, ci e una în care-ți spun cât de mult te iubesc. Cât de mult te-am iubit încă pe când erai în „piscina ta privată”, parte din mine. Ești cel mai frumos dar pe care Dumnezeu mi l-a îngăduit! Un înger de copil, un suflet luminos și bun, empatic și generos, care-i pune mereu pe cei dragi pe primul plan.
Sunt cu tine de câte ori ți-e greu, te îmbrățișez cu multă dragoste, te înconjur cu căldură și pace. Sunt cu tine de câte ori ai o bucurie, o dorință, un vis… șoptește-mi și te voi auzi, iubirea mea! Să ai încredere în forțele tale, că ești mai puternică decât îți poți imagina! Fii mereu pozitivă și, când ai greutăți, nu te lăsa învinsă! Ridică-te din nou și din nou și din nou!!! Nu lăsa pe nimeni să te umilească, pleacă din orice situație în care nu ești iubită și respectată. Iartă-mă că ți-am fost exemplu prost în privința asta. Mi-am dorit din tot sufletul să-ți redau căminul pierdut. Crede-mă că m-am luptat din toată inima să repar ce-am distrus. Și mai presus, sufletul tău.
Meriți ce-i mai bun pe lumea asta. O zi fericită când vei purta rochia albă. O să fiu cu tine să te mângâi pe păr și să te sărut pe frunte, să-ți urez o viață plină de armonie și iubire, înțelegere și bucurii. O sa te văd și gravidă, o să-ți ascult neliniștea sau temerile, o sa te liniștești citind „caietul tău de bebe” și vei vedea că am trecut prin spaime și totul a fost bine. Roagă-te din suflet și mă vei găsi în rugăciune.
Viața a devenit completă abia când tu ai venit pe lume, înger bun! Nu puteam visa un copil mai bun, mai frumos, mai inteligent, mai creativ, mai valoros, mai înțelept, mai special, mai curat decât tine, Catinca mea unică, puternică și inegalabilă! Te rog să ai curaj, încredere, voință, speranță că vei întâlni pe cineva care va fi familia ta și care-ți va ocroti sufletul. Mama e mereu cu tine, în sufletul tău și dacă spiritul meu va străbate lumi bizare sau potrivnice, va găsi cumva o cale să-ți arate semne că-i lângă tine. Poate într-un fluture, poate într-o floare, poate într-un sunet sau miros. Cumva, voi reuși să-ți arăt că nu te-am părăsit. Promite-mi, iubirea mea, că vei fi curajoasă, că vei păstra speranța și nu te vei lăsa doborâtă de dureri, spaime sau orice altceva. Ești o luptătoare, o să lupt și eu până-n ultima clipă să mă întorc la tine. Ești sufletul meu, copilul meu scump, îngerul meu bun!
Te iubesc dincolo de fire, mama.

Când sfârși de scris, Ilona se prăbuși în patul ei generos, de două persoane. Singură, cu gândurile și spaimele ce-i cotropeau ființa. Era paralizată de frică, iar singurătatea o învăluia ca o ceață densă. Nu se mai auzea niciun sunet în afară de plânsetul ei sfâșietor. Nu zgomot de șlapi târșâiți de soțul ei asemeni unui copil râzgâiat, nici râsetele copilei-înger, nici gălăgia obișnuită a căminului odinioară fericit, nici cuvinte de încurajare… Nimic. Doar singurătate palpabilă. Îi veni în minte Grădina Getsemani, și ar fi vrut să nu mai simtă disperarea, trădarea, abandonul, singurătatea care în final o învinsese, deși Ilona se luptase din toate puterile s-o alunge. Știa că momentul ăsta o va bântui toată viața. Își dorea cu disperare căldura brațelor lui protectoare, sentimentul de „acasă” pe care doar mirosul pielii lui i-l putea da. Rămase nemișcată, într-o poziție fetală, cu lacrimi pe obraz, pe gât, cu gust amar.

Drumul până la Cluj a fost un coșmar. O ducea el, apatic și indiferent la toată suferința ei. Indiferența și duritatea lui au determinat-o să-și verse tot năduful. Să-i spună tot ce avea pe suflet. În loc de empatie, ochii lui arătau dezgust și asta o întărâta și mai mult. Văzuse semnele încă din tinerețe, când el o iubea. Când declara că fără ea nu poate respira. Când se purta ca și cum ea îi era totul. O înșelase de două ori. Ea îl iertase. Acum, după mai bine de 20 ani, el se îndrăgostise subit. De una tânără. Veșnicul clișeu. Asta nu-l oprea să flirteze cu o colegă de serviciu. O doamnă pioasă care, „puțin măritată”, se plictisise de viață și simțea nevoia de picanterii. O urâtă cu spume, cu o voce stridentă și gusturi vestimentare de „cucoană”, cu pantofii mereu asortați cu poșeta. Orașul vuia de amantlâcul cu duduia insipidă, însă el nega penibil legătura.

Ilona se uita la el și încerca să vadă omul iubit. Nu-l regăsea. Vedea mâinile lui dragi, se uita la ceafa lui, cu alunițele știute și numărate în momentele lor de intimitate. Mirosea a iubirea vieții ei, însă omul ăsta dur și insensibil era altul. Pe lângă frica ce o domina, Ilona avu o altă revelație: că iubitul ei era mort.

Momentul în care ea păși în labirintul ce o aștepta cu o gură hidoasă căscată a moarte, veni chiar în fața spitalului de oncologie: la cortul de triaj pentru COVID. Înainte de a intra pe ușa spitalului-infern, mai aruncă o privire spre el și îi șopti gâtuit: „Te iubesc! Te iubesc și te urăsc în același timp!” Se întoarse spre infernul ei. Nu era nicio inscripție dantescă deaspura intrării, „Abandon hope all ye who enter here”, însă durerea și disperarea era încapsulată pe fețe de oameni de toate vârstele, cu eșarfe pe cap, cu peruci, fără sprâncene, ori unele desenate cu creionul. Chipuri transfigurate de suferință, cadaverice, cu priviri pierdute, mișcări letargice ale unor trupuri răpuse de boală.

Acela a fost momentul în care a realizat că întrebarea „De ce eu?” era complet infantilă. Înconjurată de zeci de oameni suferinzi, îți accepți soarta, te gândești că o să lupți din toate puterile și mergi mai departe. E tot ce poți face.

Operația era programată peste trei zile, așa că după perioada petrecută în izolare, mereu cu masca pe față, a fost mutată în salon. Erau acolo două femei deja operate. Ilona inspiră adânc, pregătită de „poveștile de spital”, care mereu erau de coșmar. O doamnă căreia nu-i putea atribui vreo vârstă, îi povesti bătălia ei cu cancerul, drama și suferința. Ilona înghițea nodurile supărătoare din gât, tot mai speriată. Asculta, ajuta cu ce putea, și apoi se retrăgea în singurătatea ei apăsătoare. Camaraderia de salon, ce te leagă în suferință se stabilește invariabil. Cealaltă femeie, mai în vârstă, era o tolbă de povești, de folclor, cimilituri, chiuituri, dar și rugăciuni pe care nu le mai auzise, spuse pe rozar, pricesne cântate seara, chiar când frica o împresura.

Se vorbea atât de direct despre cele mai intime suferințe, trupești sau sufletești, încât te simțeai cumva în anticamera morții, când orice discreție e inutilă, ca și cum ai fi în fața lui Osiris care-ți cântărește păcatele și virtuțile. Nu realiza ce atârna mai greu pe cântarul zeului egiptean: sufletul ei sau pana zeiței adevărului! Admisese cu mare ușurință că e divorțată, că omul iubit n-o mai iubește, că-și găsise o altă viață, o altă iubire, că-și lăsase acasă o copilă înspăimântată, că se teme pentru propria-i viață, deși-și dorise în ultimii ani un singur lucru: să moară. Acum, realitatea crudă mușcase din ea, adânc… n-o putea lăsa pe Catinca singură, a nimănui. Trebuia să trăiască. Cu lacrimi amare, ascultă cum cele două colege de suferință îi dădură verdictul: „De mâine nu-i mai fi femeie veci!” I se părea că sinele i se desprindea de trup… asculta sentința și se întreba dacă cele două știau că feminitatea ei nu stătea în uter sau ovare. Nu protestă însă… Așa o fi. Cum altfel să-și explice de ce el se retrăgea deși ea încercase să fie doar femeie? Lăsase frâiele pe care le ținuse atâția ani, abandonase încrâncenarea acerbă, forța și determinarea, toate atributele masculine, de animus, pe care și le asumase o viață lângă un bărbat slab. Era acum mai feminină ca oricând, firavă, iubitoare, vulnerabilă. Abandonase controlul, punându-și toată speranța că și el va vedea schimbarea ei, că-și va dori căminul, iubirea, copilul, viața împreună.

Văzând-o plângând, bătrâna încercă să o îmbuneze: „Las’, dragă, că ți-i găsi tu ursitul… omu’ aiesta n-o fo de tine…” Tăcere. Ilona nu putea îngăima niciun cuvânt. „Da’ de ce plângi tu acuma?” „Mă tem. De anestezie. Am probleme cu inima”, răspunse cea care înțelesese că de acum nu va mai fi femeie. „Apoi nu te teme, că te anesteziază numa’ un ptic la inimă… mai tare, acolo jos numa’. ” Ilona rămase năucă. Îi trecu fulgerător un gând, și prin perdeaua de lacrimi apăru, ca un curcubeu după ploaie, un zâmbet straniu. Replica bătrânei o dezarmase… „Bine, tanti.”

Ziua de care se temea veni. Știa deja ritualul. Fu condusă în blocul operator de medicul rezident. Nu-i vedea fața. Doar ochii blânzi. Acoperiți cu măști, pășeau anonimi, ca într-un teatru al absurdului. Răcoarea camerei în care trebuia să se dezbrace o înfioră. Cuminte, asculta indicațiile unei asistente, care, de după mască, îi spusese să-și lase hainele și o înfășură într-un cearceaf verde. Tremura. De frig. De frică. Intrase în labirint și nu avea cum să facă calea-ntoarsă. Mergea înainte, ca într-un vis. În sala de operații erau oameni fără față, tăcuți. Ilona asculta ce i se spunea, executând mecanic, în liniște. Se întinse complet goală pe masă, întinse mâinile, cum i se ceruse, pentru a fi legate. Se uita în sus, la aparatură, constatând că totul era nou și foarte curat. Doctorul rezident se apropie de ea, fără voce, dar cu ochii buni, care-i spuneau că totul va fi bine. Ghici un zâmbet încurajator de sub mască. Ea plutea parcă, în afara corpului, însă mâna lui caldă îi atinse palma desfăcută și câteva secunde o readuse în trupul speriat, întins pe masă. Anestezistul îi explica procedura, și ea, veterană a operațiilor, începuse să numere în gând până la 10. Știa că va deveni inconștientă dupa 7-8. Constată cu surprindere că trebuia să numere și descrescător… somnul fără vise nu se instalase încă.

Se trezi în salonul de reanimare, când o voce insistentă îi striga numele. Deschise niște pleoape grele, nereușind să vadă cine o striga. Plutea așa, între două lumi, incapabilă să rămână definitiv în vreuna dintre ele. Însă durerea atroce o trezi într-un final. Se știa capabilă să îndure mai mult decât un bărbat. Avea o putere extraordinară de a rezista, o toleranță fantastică la durere. Însă, de data asta, era ceva inimaginabil. Simțea că-i sfâșiată animalic, tot trupul îi pulsa chinuitor. Și-ar fi dorit să alunece din nou în oniric, fie el și coșmaresc. Orice, numai să înceteze chinul fără margini. Calmantele nu reușeau să-i potolească vacarmul simțurilor. Ar fi plans, dar durerea-i înghețase lacrimile. Îi mai trecu fugitiv și gândul amenințător „acum nu mai sunt femeie”. Probabil că așa trebuia să fie. Nu mai era femeie, pentru că altfel n-ar fi putut răbda chinul acesta de dincolo de fire.

Ilona știa că totul era distorsionat din pricina anestezicului, însă întrebările ei erau clare, pertinente. „E cancer?” Suna doar a ecou, pentru că oamenii cu chipuri ferite de măști nu-i răspundeau. Trecuseră câteva ceasuri bune, ea era încă chinuită de dureri de nesuportat, dar care-și făcuseră cămin stabil în ființa ei. Era ora schimbului de tură, și în salon se ivi un bărbat. Avea și el mască, la fel ca toți ceilalți. Dar nu era doar un halat, asemeni acelora care defilaseră prin infernul dantesc. Cu o voce blândă o întrebă dacă o doare, ea îi răspunse resemnată. Vorbele schimbate între ei nu fuseseră multe, însă Ilona îi percepu energia, îi vedea doar ochii care reușiseră să o liniștească. Din nou își simți trupul, din care se chinuia să se desprindă. Palma ei era mângâiată cu atâta blândețe de un înger. Vorbea firesc, la fel cum făcea cu toți pacienții, însă empatia și compasiunea lui erau aproape palpabile.

Momentele acelea, pe care Ilona le percepuse ca fiind destinate s-o tortureze veșnic, într-un chin sisific, îi aduseră și altceva: conștientizarea faptului că în marea de oameni lipsiți de Dumnezeu, mai existau și cei dăruiți, care înțeleg ce-i empatia, compasiunea, bunătatea. Cei altruiști care alină, care încurajează, care aduc speranța în cel mai adânc hău. Un astfel de om stătea în fața ei. O îngrijise toată noaptea, luându-i durerea și aducându-i un somn liniștitor. Țintuită la pat, îi urmărise mișcările sigure, rapide, eficiente. Înțelesese că între asistenți sunt diferențe majore, iar cei din terapie intensivă sunt pricepuți asemeni doctorilor. Iar el era un OM de excepție.

În zorii zilei, îngerul bun veni să-și ia rămas bun de la Ilona, urându-i sănătate și recuperare grabnică. Îl rugă să-i facă o favoare: să-și dea jos masca pentru a vedea chipul unui om-înger pe care nu-l va uita niciodată. El încuviință și-i arătă un zâmbet larg, încadrat de o barbă deasă. „Cum te cheamă?”, mai îndrăzni ea. „Tibor.Tibi”, răspunse el cu o voce veselă. Își luară rămas bun, dar ea știa că-l va mai întâlni, pomenit în rugăciunile ei de mulțumire.

Următoarele zile și le petrecu în salon, în compania durerii ce refuza cu obstinație să o părăsească. Nu mai încerca să se împotrivească, conviețuia cu o fiară ce parcă-i sfâșia măruntaiele. Atmosfera era un dezolantă, apăsătoare. Ilona își lăsa gândurile să cutreiere spre viața fericită după care atât de mult tânjea. Zbaterea aripilor de porumbei, ce se adunaseră gureși la fereastră, o făcu să zâmbească dureros. Vedea aievea omul iubit care obișnuia să hrănească porumbeii, animatorii ferestrei lor de la căminul studențesc în care-și trăiseră primul an de căsnicie. Iubea să-i privească gesturile calme, bucuria din ochi atunci când își întindea palmele pline de semințe felurite, cumpărate special pentru ei. Acum, aflată în orașul iubirii lor, prăbușită pe un pat de spital, se știa nedorită, pierdută și speriată, îmbrățișată doar de traumă, de fiori reci, împresurată de mirosuri înăbușitoare, insuportabile, de pungi de urină și sânge ce atârnau din fiecare suferind fără față, anonimi ai durerii, ai deznădejdii și ai morții.

Încercând să revină în prezent, Ilona își căută reflexia în oglindă. Regăsea o străină, cu privirea pierdută și goală… era doar o umbră a femeii ce fusese cândva. Avusese momente când se simțea frumoasă. Atunci buzele cărnoase zâmbeau, ochii ei verzi încadrați de gene dese și lungi scăpărau a mulțumire. Își trecea mâna prin părul lung și des, ușor ondulat, sărutat îndelung de soare. Era încă tânără, feminină, atrăgătoare. Acum însă nu mai putea susține privirea arătării din oglindă. Paloarea cadaverică, obrajii supți, prin care se întrezăreau oasele, maxilarul încleștat, buzele din care dispăruse culoarea, cearcănele ce străjuiau niște ochi lipsiți de lumină, de speranță, de viață, toate o cutremurară. Întoarse privirea de la oglinda ce-i arăta un chip lugubru, în minte persistându-i vorbele-sentință ce-i pecetluiseră soarta și-i furaseră identitatea „De acum nu vei mai fi femeie!”. Între sinele ei pierdut și reflexia funebră ce o țintuia din oglindă, se lăsase o liniște asurzitoare. În jurul ei dansau mirosuri de sânge și formol… Mintea-i fugise la organele ei, chintesența feminității, care zăceau probabil pe-o masă, așteptând să fie disecate…

După un răstimp ce-i păruse un veac, sabia lui Damocles se opri din zăngănit. Nu sosise încă pentru ea ceasul întâlnirii cu talerul lui Osiris. Rugăciunile ei fierbinți fuseseră ascultate. O fulgeră un gând-amintire: „Dumnezeu are știre de mine…” și recunoștința îi inundă cald sufletul la aflarea veștii că nu are cancer.

Drumul spre casă fu unul chinuitor, căci se afla iar aproape de omul de la care trebuise să-și ia rămas bun. Indiferent la suferința ei, rău, crud, iritat de tot ce avea ea de spus. O ploaie de reproșuri se abătu asupra lui, cu o virulență egală doar cu indiferența pe care i-o arătase. Înțelesese atunci că povestea lor luase sfârșit. Știa că el nu o iubise niciodată cu adevărat. Aflase că-n ultimii ani de căsnicie apelase cu nonșalanță la serviciile prostituatelor, că plecările lui dese de acasă aveau un scop promiscuu. Încerca să-și adune toate motivele pentru care el nu mai merita o singură lacrimă: o părăsise demult, lăsând-o într-o cumplită singurătate în doi, ani de zile, împingând-o în abisul fără sfârșit, deși ea-i ceruse în repetate rânduri s-o ajute. Își abandonase și copila, o ignorase cu desăvârșire chiar și atunci când Catinca se cufundase, asemenea mamei, într-o depresie adâncă.

Întoarcerea acasă n-a însemnat vindecare, ci un alt șir de complicații care s-au soldat cu o nouă operație. Ilona nu mai avea putere să se împotrivească. Mergea zilnic la spital. Ceasurile se scurgeau dureros. Într-una din zilele fără început sau sfârșit, Ilona urcă în mașină. Corpul lui era contorsionat în așa fel încât să protejeze ecranul telefonului, ca ea să nu vadă eventualele mesaje anunțate de beep-ul enervant al notificărilor. Îi cunoștea deja zâmbetul pe care nu și-l putea stăpâni atunci când amanta îi scria. Nici nu știa ce să mai simtă. Doar derula frenetic imagini din viața lor trecută și care nu mai putea fi resuscitată, oricât ar fi încercat ea. Nimic nu poate fi împlinit dacă e unilateral. Printre lacrimi, îl vedea pe el prinzându-i cu atâta dragoste degetul de la picior… degetul ei strâmb și ciudat, de care râdeau amândoi, pe care el îl iubea și pe care mereu îl căuta, îl tachina. Și ea îi iubea mâinile protectoare, cu care el o mângâia, o alinta, o proteja. Toate astea îi năvăleau cu o durere sfâșietoare în minte. Vâzând-o cum plânge, o ignoră ca de atâtea sute de ori când avusese nevoie de el. Era implacabil, rece, distant, la ani lumină de omul bun care fusese cândva. Rana sufletului ei supura, deschisă, așa ca plaga care refuza cu obstinație să se vindece. Știa cu certitudine că nu se va mai apropia niciodată de ea cu căldură, că n-o va mai iubi nicicând, ca nu-i va mai spune șoptit, lipit de obrazul ei cald și somnoros: „Sus, pui de urs!” Vorbele astea și le spuneau cu atâta dragoste, cu atâta duioșie… cândva, în vremuri fericite, când își erau unul altuia „acasa”. Acum, rămasă doar cu copila în casa lor mare, se simțea mai dezrădăcinată ca oricând, fără un cămin adevărat, incapabilă să suplinească și rolul de tată, mereu tânjind după el și dragostea lui.

Luptase acerb într-o arenă însângerată, cu oameni aievea sau forțe nevăzute. Cu spaima simțită visceral. Cu demonii ce-o chinuiseră ani buni și care-i transformaseră bolile sufletești în maladii trupești. Cu frici ce se insinuau perfid. Cu abandonul. Cu trădarea. Cu fantoma unei mari iubiri.

Era singură. Singură cu toate imperfecțiunile pe care nimeni nu i le mai iubea. Singură cu toate amintirile de care numai ei îi era dor. Singură cu toate responsabilitățile. Fără planuri de viitor care să-i cuprindă pe toți trei. Nevoită să fie anima și animus, să stea dreaptă deși sufletul îi era frânt, să fie supraom, deși tot ce își dorise era să fie doar femeie.

Oana Țînțaș

 

Foto: Mara Tînțaș




Un fel de bal mascat (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

„Există iubire la prima vedere și când o vei găsi inima îți va fugi mai tare decât orice alergător profesionist, care concurează cu el însuși, în speranța că își va bate recordul anterior. Și știi de ce? Eu așa l-am întâlnit pe Costel, Dumnezeu să îl ierte, că e mort de 2 ani, l-am văzut și a fost de-ajuns să știu că este cel prin care vreau să-mi oglindesc viitorul. Tu, copilă, vei simți la fel, doar că ai grijă să nu care cumva inima ta să fugă pe drumuri fără ieșire…”

Dacă tanti Lenuța ar mai trăi, aș întreba-o atâtea lucruri, pe care atunci nu aveam curajul să i le adresez, dar ce mai pot face…. acuma e alături de nea’ Costel continuându-și frumoasa poveste de iubire, iar eu sunt ca și oricare alt profesor pe Zoom, am un monolog continuu și repetitiv de care mă cam plictisesc uneori, dar pe care nu îl pot pune sub semnul tăcerii.

Dragoste la prima vedere zicea tanti Lenuța? Unde să o mai găsești acuma? Toți trecem grăbiți unii pe lângă ceilalți cu ochii la micile ecrane și stresați că nu vom ajunge la timp pentru a intra la curs sau, și mai rău, codurile de logare vor fi invalide. Mai are cineva vreme să se uite în jur? De abia observăm semaforul, ne amintim cu ce suntem îmbrăcați doar atunci când ne privim în trecere într-o vitrină și uităm că nu am luat micul dejun abia atunci când trecem pe lângă un restaurant, iar stomacul ne cam ceartă, dar vrem povești cu zâne și iubiri de basm. Ăștia suntem noi, visători din fire și chiar pricepuți la vorbe, ne ghidăm după proverbe și cum Speranța moare ultima de ce să nu sperăm și noi la o viață mai bună? E bine că suntem optimiști doar că vorbele fără fapte sunt nule, așa că nu are rost să ne așteptăm ca cei pe care i-am votat acum două săptămâni să ne aducă fericirea la pachet și chiar decorată cu o fundiță roz, deoarece o să așteptam o viață și încă o zi și tot nefericiți vom rămâne! Ei vor face o schimbarea în punctele esențiale, pe ici pe colo, însă schimbarea în ceea ce privește viața noastră ne aparține. Și dacă vrei să tot aștepți la nesfârșit e alegerea ta, însă eu tind să cred că hoinărind pe străzi, fredonând și dându-mi buclele în vânt, în drumul meu spre jogging la 7 dimineața, fericirea chiar mă ține în brațe, e o fericire simplă, dar îmi este de ajuns.

Îmi e dor de un zâmbet ștengar aruncat tipului de la mate-info, de o minciună inventată pe moment profei de engleză și de sala de sport care era doar un pretext pentru a-l putea admira pe „Gheorghiță din a 12-a” . Tuturor ne este dor, însă puțini vor recunoaște. Și, ce-i drept, cum să nu-ți fie dor de clipele pe care nu le-ai trăit decât din auzite?! Fără banchet de clasa a 12-a, fără festivitatea de sfârșit la care s-ar fi prezentat tot neamul și fără deschiderea noului an universitar la care mai mult ai fi stat lipit de ai tăi, cum să nu te cuprindă dorul? Trebuiau să fie amintiri de neuitat și povești memorabile de viitor, însă s-au transformat în amintiri triste și povești pe care niciun nepot nu cred că va dori să le audă.

– Ioana,sper că nu ai uitat că am programare la doctor într-o oră!

Vocea bunicii mă readuse la realitate și mă oprise din a-mi așterne gândurile pe caietul mâzgălit, apoi o privesc în ochii ei albaștri și senini, și ii spun doar atât:

– Bunica, oi fi eu visătoare, dar nu uit chestiile importante!

Înainte de a intra cu bunica în cabinet din grabă și repezeală, masca îmi rătăcea pe undeva prin buzunar, iar sala de așteptare era cam plină, dar un domn „drăguț” îmi spuse:

– Domnișoară dacă ați fi mai responsabilă, ați ști că masca se poartă pe față în locurile închise și populate, nu în buzunar!

Mă trădase albastrul țipător al acelei măști nevinovate care se vedea, însă, cu un zâmbet zeflemitor și câteva cuvinte rămase pe limbă i-am spus doar atât :

– Dacă ați fi fost mai atent, ați fi știut că măștile se poartă încă dinainte de acest virus!

Ioana TRIFOI
studentă, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: Instagram




PoetikS – Hajnalka CUTH

Hajnalka Cuth

Ploile s-au potolit!

ploile s-au potolit!
lacul din ceruri e lin, armonios
îmi oglindește sufletul mai clar ca oricând
noianele de gânduri m-au părăsit
m-am eliberat de neliniștea devenirii
limpezimea vieții prinde formă, așa cum e ea
nu e nevoie de explicații rotunde,
de jocuri egoiste, convingeri drepte
las totul așa cum e,
și e bine!

liniștea e mai profundă
chiar nu aud nimic
doar natura respirând
respir și eu odată cu ea,
batăile inimii încep să se potrivească cu ritmul celest
dragostea nu-și mai schimbă sensurile, doar forma

toate săruturile mi le-am luat înapoi
le-am sudat pe o pânză ruptă din coastă
am modelat amitirile într-un aluat frumos,
l-am copt la flacăra fericirii,
mirosul fricii nu-l mai simt
ploile s-au potolit!

 

Portret de vară

țipete stinghere, furate de pescăruși sunt duse peste mări
iubiri uitate se aprind din nou sfințind apusul,
colorează cerul cu dor trăgând apoi din stele străluciri nemaivăzute,
hrană pentru suflet din belșug doar să lași porțile deschise…

veșnicia se așterne ca o basma strămoșească
aduce cu ea mireasma înțelepciunii
căutările, așteptarea, dezamăgirile alunecă în neant
un adio sublim adulmecă schimbarea

ființa mea aleargă despletită cu tălpile goale in iarba fericirii,
simfonia verii e viața absolută,
hai s-o ascultăm pâna e cerul senin!

 

călăuză spre calea împlinirii

o inimă fragilă pictează stelele cu dor
să-i lumineze acele nopți
când gândul fuge de tine
se ascunde în închipuiri colorate
formează portretul tău
cu acel zâmbet fin înțeles doar de mine,
privirile tale îmi sunt imprimate ca un tatuaj
ce-l simt mereu după ce apune soarele
uneori apare pe tot corpul
alteori doar pe buze și mă arde,
mângâierile tale le-am primit din depărtări
le păstrez pentru zilele goale

nemurirea din noi mă face să sper
că am să te-ntâlnesc în alte vieți,
dragostea transcende porțile timpului
universul ți-e prieten bun
o călăuză spre calea împlinirii

mă vei întâlni pe o câmpie de maci
zburdând după fluturi cu sufletul blând,
poate vei aștepta o flacăra să izbucnească
atunci când mă vezi
să topească anii de lumină parcurși
să topească suferința așteptării,
n-ai să vezi decât o copilă într-o ie
țesută din flori
fiecare petală acum e a ta
să te-mbeți cu parfumul lor.

 

Gând de toamnă

praful din odaie se ridică în lumina dimineții
plutește ca fluturii ce învață să zboare
dragostea toamnei se lasă peste noi
culorile mele preferate se plimbă pe frunze,
în parcuri, în grădina cu flori,
în ochii tăi se oglindesc ultimele zile de vară,

tremurul firelor de iarbă în ceața deasă mă zguduie
mai e puțin până ultima floare îmi spune adio
apoi spre somnu-i lung se-ndreaptă iar
cu toții ne pregătim!

soarele își acoperă fața și îmi zâmbește mai rar
un anotimp se va așterne în sufletele primitoare de nou,
nopțile lungi îmi vor fi muza creatoare
liniștea iernii va stăpâni zilele
cu toții ne pregătim!

dar parcă aș vrea rugina din copaci să nu piară
iar verdele de azi să-mi mângâie ochii încă o clipă
căldura s-o îmbrac ca pe o cămașă de bumbac
să mă iubească până la sfârșit de februarie.

Hajnalka CUTH




La Sighet, Festivalul Internațional de Poezie rezistă și-n…. pandemie! (autor, Ion Mariș)

O nouă ediție (a câta nu s-a stabilit exact – deocamdată – dar sigur se apropie de jumătate de secol!) a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet s-a încheiat onorabil, contrar celor mai pesimiste estimări.

Poezia trebuie să învingă pandemia, așa și-au spus, probabil, cei doi reprezentanți ai Centrului Cultural Sighet (Ioan Tivadar – manager interimar și Vasile Muste – șef serviciu) care, doar din resursele instituției, au reușit să ducă la bun sfârșit încă o ediție a prestigiosului nostru Festival. Este clar că Festivalul Internațional de Poezie nu aduce profit imediat, măsurabil dar, orice „dram”/ acțiune de cultură curată ne mai scoate din anonimatul generalizat.

Cu gândul la numeroasele ediții la care a participat constant, mare iubitor de poezie și de Sighet(eni), scriitorul Radu Țuculescu a acceptat să preia președinția juriului din acest an. I-a convins să i se alăture în echipa de jurizare și pe cunoscuții poeți Ion Cristofor (Cluj – Napoca), Nichita Danilov (Iași), Nicolae Scheianu (Baia Mare), Vasile Muste (secretar) și au purces la evaluarea celor 35 de volume de poezie (33 de autori) recepționate (la termen și-n bună stare) în concurs. Și-au transmis pentru concurs volumele de autor (tipărite în ultimul an, septembrie 2019 – august 2020) poeți din întreaga țară.

După trei zile de deliberări, întrerupte cu binemeritate pauze de poezie (în lectura autorilor), muzică (oferită de compozitorul prof. univ. dr. Ionică Pop și cantautorul Ducu Hotima) și lansări de cărți („Constelația poeților” – Ion Cristofor, „Ab urbe condita” – Radu Ulmeanu, „Remember Ion Bălin” – ediție coordonată de Nicolae Iuga și Gabriel Cojocaru, volume apărute la Editura Grinta Cluj și „În așteptarea zilei de mâine” – Mihai Trifoi, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe), juriul a acordat următoarele premii:

Secțiunea Antologie de Autor – Valeriu STANCU – volumul „Mântuirea prin necredință”, Editura Știința, Chișinău, Republica Moldova, 2020 (trofeu și… 500 lei);
Premiul revistei Convorbiri literare – Ion MARIȘ – pentru volumul „Ultimul poem (…)”;
Premiul revistei literare Familia – Irina LAZĂR – pentru volumul „Subliniază-mă cu roșu”;
Premiul revistei MARMAȚIA literară – Vali ORȚAN – pentru volumul „Jurnalul unui imbecil”;
Premiul revistei NORD Literar – Daniel MARIAN – pentru volumul „Raia dinspre iada”;
Premiul revistei literare ACOLADA – Costel STANCU – pentru volumul „Hoțul de ferestre”;
Premiul revistei literare CONTA – Horia DULVAC – pentru volumul „Nimeni nu-mi spunea”;
Premiul revistei literare ORAȘUL – Nina HOZA – pentru volumul „Înflorim acolo unde trăim”;
Premiul special al juriului – Dumitru TÂLVESCU – pentru volumul „Aldebaran”.

În acest an nu s-au acordat premii pentru secțiunile debut și manuscris.

S-a încheiat – cum spuneam – onorabil și ediția din acest an dar, pe viitor, abordarea acestui important eveniment cultural trebuie schimbată în contextul reconfigurării imaginii de ansamblu a Sighetului. Cei care iubesc cultura – probabil nu foarte mulți – ar putea ieși din letargie pentru a contribui măcar cu idei la rebrandingul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet.

Ion MARIȘ

PS: Trofeul Festivalului Internațional de Poezie, Sighet, ediția 2020, a fost executat manual de către meșterul popular Gheorghe Popovici din Vadu Izei.




Un suicid făcut în șoaptă (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

,,Tot ce scriu e păgân, dar nici măcar sfinții n-au fost religioși. Ei au fost convertitorii durerii. Eu sunt cea care le zicea povestea.”

Cândva, Soarele s-a îndrăgostit de o muritoare cu bujori în păr care nu se bucura de el ca restul muritorilor, ea înflorea zilnic, avea deja un foc în inimă și nu-l urmărea cu privirea cum făceau celelalte flori care-i aparțineau. Ea nu l-a iubit, nu a iubit, nu știa ce era iubirea și nu avea antidot pentru că nu se regăsea în nimic din ce o înconjura. A murit în lumina soarelui când avea doar 22 de ani, pur și simplu inima ei s-a oprit pentru că era încărcată cu un soi de iubire ce nu putea fi oferită. Era frumoasă când corpul ei mai avea căldură, dar rece era absolut splendidă. Nu moartea a făcut-o mai frumoasă, ci faptul că ea s-a contopit cu esența ei de gheață și frumusețea ei nu a mai fost omenească. Misterul muritoarei, sensibilitatea ei în fața vieții, zâmbetul ei angelic, privirea inocentă și moartea ei nefirească a făcut ca Soarele să cuprindă pământul de atunci până în prezent pentru a o căuta reîncarnată în alt corp, dar cu aceeași sfințenie caracteristică spiritului său.

Dar dacă n-ar fi fost frumoasă și sfântă? Dacă n-ar fi fost sensibilă? Poate ar fi fost o lună, poate o stea sau poate ar fi devenit ea un soare sau o nouă planetă. Sau poate ar fi fost doar fericită, în singurătatea ei. Ar fi simțit fericirea în confortul creat, în haosul din minte și în oglinda unde mai vedea doar singurul om dintotdeauna, pe care nu-l cunoaște, dar ar vrea să-l știe, măcar puțin.

Eu cred că moartea ei a fost un suicid făcut în șoaptă. Lumina ei a rămas vie, dar în plan fizic vrea să fie moartă, imună la simțire, la ceas de noapte târziu să-i dea oamenii o clipă să mai respire, în somnul de târzie se pun dorințe – ea ar vrea de la un nimeni o îmbrățișare. Coboar-o ca să se ridice, gropare!

Mereu ne întâlnim cu tot felul de oameni care se prezintă frumos și scot tot ce au mai bun din ei. Oameni care par triști, dar sunt de fapt doar inteligenți și lipsiți de încredere în viitor. Tot felul de oameni. Nu prea întâlnești oameni fericiți care ajung să nu mai fie în viață și mâine, de asta cred că sunt mulți oameni care nu mor din cauza bolilor, de fapt… nici nu cred în boli. Cred doar în suflet, în arta de a trăi cu iubire, în arta de a trăi în durere și că ei se sinucid zilnic, în șoaptă, cu ajutorul crucii pe care o cară. Inima s-ar opri dacă n-ar mai exista timp, iar timpul s-ar putea opri dacă am alege noi să se oprească. Oamenii ajung să moară făcând zilnic tentative de suicid și zâmbind morții.

Coboară-ne ca să ne ridicăm în Rai, gropare!

Autor, Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

 




Festivalul Internațional de Poezie Sighetu Marmației 2020

Vineri, 02 octombrie 2020, la ora 11:30 are loc deschiderea oficială a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet, urmată, de la ora 16:00 de un grupaj de poezie în lectura autorilor prezenți în concurs și un recital de pian – Ion Pop (Cluj – Napoca).

Sâmbătă, 03 octombrie 2020, de la ora 11:00 este programată o sesiune de lansări de cărți iar de la ora 16:00 se va desfășura un spectacol de muzică și poezie și un recital Ducu Hotima.

Duminică, 04 octombrie 2020 de la orele 12:00 va avea loc festivitatea de premiere și închiderea Festivalului sighetean (ora 14:00).

Festivalul Internațional de Poezie din acest an este organizat de Centrul Cultural Sighet, Consiliul Local Sighet și Primăria Municipiului Sighet.

Salut, Sighet!




Conferința „MARAMUREȘUL condiții istorico – geografice” la UBB Extensia Sighet!

În cadrul proiectului „Din Istoria Maramureșului„, Vineri, 25 septembrie 2020, orele 14:00, amfiteatrul „George Vâlsan”, la Universitatea Babeș – Bolyai Extensia Sighetu Marmației va avea loc conferința „Maramureșul condiții istorico – geografice„. Invitatul acestei activități este conf. univ. dr. Marin Ilieș.

Proiectul „Din Istoria Maramureșului„ este finanțat și susținut de către Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și Consiliul Județean Maramureș.

 

Salut, Sighet!




Sighet – Urare de Rosh Hashana, 5781 | VIDEO

Împlinim 5781 ani de la apariția vieții pe pământ. Deși e cunoscută ca o sărbătoare iudaică, Rosh Hashana e mai mult de atât –  este o celebrare cosmică. Celebrăm azi ziua de naștere a lui Adam și a Evei și totodată avem o oportunitate de a ne conecta la energia primordială care era disponibilă doar în acele prime momente ale Genezei.

Rosh Hashana în traducere înseamnă Capul anului, concept care ne duce cu gândul că această zi dă imboldul energetic al următoarelor 365 zile, în pofida faptului că din punct de vedere al calendarului lunar nu e începutul unui an, ci ne aflăm în a 7 -a lună a anului. Simbolul de bază al acestei celebrări cosmice îl reprezintă suflatul din Shofar care disipează energiile negative aduse în anul precedent. După suflatul din Shofar, cele 3 elemente (viață, familie și bunăstare) ale fiecărei ființe și al omenirii în ansamblu sunt decise pentru anul care începe, semnătura finală fiind primită peste 10 zile, de Yom Kipur. Adam și Eva de la apariția lor pînă la păcatul din Grădina Eden (care a fost de fapt o decădere energetică) s-au aflat la un nivel energetic metafizic inimaginabil nouă azi, nivel la care din seara aceasta timp de 10 zile până la Yom Kipur ne putem conecta.

Iată mesajul Președintelui Comunității evreilor din Sighet, Lieberman David, de Rosh Hashana, 5781:

Autor (foto, video & text), dr. Sorin MARKUS




CARPATHIA SYLVAE la Sighet!

Sighetenii sunt invitați la expoziția CARPATHIA SYLVAE – pădurile virgine din Maramureș. Expune artistul fotograf și scriitor Bernard Boisson (Franța).

Vernisajul va avea loc, vineri 18 septembrie 2020, la orele 14:00 la Muzeul Maramureșului – Muzeul de Științele Naturii, Piața Libertății, nr. 15.

Curator: Vasile Timur Chiș

Expoziția este organizată cu sprijinul Institutului Francez, Institutului Cultural Român dar și al altor organizații din România și Franța.

Salut, Sighet!




O altă optică școlară, marocană (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Pot spune că aterizarea în Maroc a fost toamna, așa cum în mod obișnuit s-ar spune. Este însă foarte greu sa delimităm anotimpurile în acel spațiu, precum la noi. Regatul Maroc se află într-o mare varietate de forme de relief, cu multe zone climaterice, după poziția lor față de Oceanul Atlantic, față de Marea Mediterană, sau față de marile înălțimi ale munților Atlas, unii purtând căciula albă și în verile fierbinți, toride. Într-o zonă ninge, în alta se face plajă la Atlantic, la o distanță de mai puțin de 200 de km (!).

Să spunem, totuși, că am sosit într-o toamnă prelungită, secetoasă, unde de foarte mult timp n-a căzut picătură de ploaie. Norii se adunau, promițător, din când în când, pe cerul azuriu și atunci răsunau rugăciunile din Minaretele Moscheielor, de unde muzeinii chemau musulmanii la rugăciune pentru Allah; dar norii se împrăștiau peste Ocean și Mare, unde-și descărcau bogăția de ape și unde nu aveau nevoie de ea.

În lunile sepetembrie și octombrie ale acelui an, 1974, au pătruns zilnic spre cer rugăciunile, dar norii n-au lăsat să cadă ploaia pe sol. Mai târziu în acel an și în următorii, timpul s-a mai răcorit, a și plouat și au apărut și câțiva fulgi de nea, care au format un strat subțire de zăpadă, spre bucuria și jocul cetățenilor, care au făcut să dispară repede, bătucită de „dansul” acestora, în șlapii lor.

După această mică stabilizare a demersurilor, am ieșit pe înserate pe străzi și bulevarde, amestecându-ne și noi în acea lume pestriță, sub multiple aspecte. Discret, făceam mici prospectări, pentru a sincroniza ceea ce știam, cu realitatea prezentă, pentru a ajunge la o acomodare lină, puțin câte puțin, în rezidența noastră de acolo.

Întreaga panoramă se prezenta ca o noutate: aglomerație, o lume zglobie, într-o continuă exprimare, „netăcută”, fără teamă, în diferite limbi și dialecte, cu o vestimentație felurită și lejeră și ea, totul exprimând o libertate neconvențională, fără o supraveghere cât de cât observată. Și totuși, în acest conglomerat de politici, ideologii, forme statale atât de diferite și adunate la un loc, aceasta se făcea în mod discret, ca de după o perdea, pe nesimțite, pe nevăzute, așa cum voi mai relata, probabil. Era și firesc, pentru a realiza o protecție statală, cu respectarea condițiilor de cooperare ferme: instrucție și numai instrucție și nicio activitate sub influența politică. Deși străin total acolo, mă simțeam ca după o descătușare, într-un comportament uman firesc, de liniște și așteptare. Am trăit într-o vitregie și condiții de răutate umană draconice și nu mă speria personal absolut nimic, dar teama și grija erau majore pentru cei ce mă însoțeau și pentru care eram responsabil, fiind preocuparea de bază, dar care se anunța însă liniștitoare.

Bacalaureatul era în desfășurare și după mai multe plimbări pe la școală, într-o sală profesorală imensă, mi s-a comunicat repartizarea claselor: două clase de a V-a (cu câte 4 ore/săptămână), două clase de a VI-a (cu câte 5 ore/săptămână) și o clasă de a VII-a umană (cu două ore/săptămână), deci 20 de ore/săptămână. Mi s-a înmânat și programa școlară, după cea franceză, destul de în detaliu, orarul școlii și locația claselor. Liceul era structurat pe cele 3 clase, cele numite, clasele V-VII.

Am avut o convocare a profesorilor de matematică, o mulțime, liceul fiind unul din cele mai mari din Maroc. A fos o masă rotundă, fără un program anume, procedurile și metodologia fiind cunoscute. Responsabilul acestor întâlniri (trimestriale!) era un profesor francez cu vechime, fără remunerație. Pentru că eram câțiva noi veniți (domna Vaida, eu și mi se pare încă vreo două persoane), ne-a prezentat în linii mari ce trebuia știut, de la început. A fost o întrunire deosebit de plăcută, deschisă, care a durat în jur de o oră, unde s-au exprimat păreri, propuneri, masa fiind încărcată cu prăjituri excelente și sucuri, în mulțime de varietăți.

Înainte de a aminti aceste metodologii (sunt destul de multe, cu totul diferite precum la noi), am să fac o scurtă desprindere de subiect. Am întâlnit în Meknes un fost coleg de an de la Cluj, Moisecu Adam, din prima parte a studiilor, care a fost transferat la Meknes, împreună cu soția, tot de matematică, cu un copil excepțional, Răzvan, elev la Liceul „Paul-Valery”, de la Misiunea Franceză. El a fost cuprins în primul grup de 4-5 profesori trimiși, experimental, cu contract în străinătate, după care au urmat multe mii, care au adus țării o cantitate imensă de valută. Ne-au invitat pe la ei, având condiții de locuit foarte confortabile, cu toate cele necesare, ei fiind deja după 4 ani de cooperare, în condițiile de până atunci extrem de favorabile lor. Ce ne-au spus ei, mai în detaliu și cu ce ni s-a comunicat la liceu, am să le rezum aici. Dacă o să-mi scape ceva, le voi reaminti la timpul potrivit.

* Nu se făceau planificări anuale, trimestriale, zilnice, planuri de lecții.

* Nu se țineau consfătuiri, cercuri pedagogice, consilii profesorale, ore de dirigenție, lecții deschise.

* Trimestrial, se făcea o întrunire pe catedre, în care se dicutau și analizau diferite aspecte legate de acest obiect. Probabil să se fi mai convocat vreuna, dacă se impunea, dar nu-mi amintesc; activitatea se desfășura în firescul ei.

* Trebuia să realizezi obligatoriu programa dată, ordinea capitolelor fiind la decizia profesorului, cu respectarea independenței lor și a continuității expunerii.

* Nu erau manuale școlare și erai liber să-ți alegi cursurile după care să predai materia, să realizezi programa. Din anul al II-lea au apărut aceste manuale, dar erau facultative.

* Notarea elevilor se făcea numai pe baza lucrărilor scrise; examinarea orală era exclusă. În funcție de numărul de ore, se dădeau lucrări scrise, individuale, nesupravegheate strict, care erau corectate și apoi se analizau cu elevii în clasă; nu erau notate, ci doar o pregătire a celorlalte. Urmau lucrări scrise de două ore, supravegheate, 3-4, după numărul de ore, corectate și notate într-un carnețel. Notele erau de la 0 la 20.

* În orarul școlar se căuta evitarea ferestrelor la profesori, nu la elevi; cursurile se încheiau la orele 12 fix și se reluau la 14, unele; duminica fiind singura zi liberă. Porțile se deschideau după fiecare oră, pentru ca elevii liberi să poată ieși afară și erau în jur destule cafenele, cofetării, unde puteau și fuma; fumatul nu era o problemă a școlii.

* Nu se făceau meditații, erau excluse.

* La sfârșitul trimestrului, se întruneau toți profesorii ce au predat la aceeași clasă și treceau mediile într-un registru școlar în 3 exemplare: unul se trimitea părinților, unul (paremi-se) se dădea elevului și altul îl însoțea la examanul de Bac. Media se făcea adunând punctele de la lucrările date și se împărțea suma la numărul lor; deci, cel ce absenta de la o lucrare (nemotivat, anunțat și aprobat) avea nota 0. Pe lângă medii, se treceau la fiecare elev mențiuni ce-l caracterizau, precum: silitor, în proges, delăsător, turbulent, leneș, respectuos, felicitări, tablou de onoare ș.a. Acestea contau foarte mult în promovabilitate și, mai ales, la Bac. Mediile erau ponderate, funcție de numărul de ore pe obiecte.

* La sfârșit de an, elevul era declarat promovat sau repetent; nu erau corigențe și nu se putea tripla o clasă. În acest caz, elevul era exclus de la învățământul de stat și putea continua la cel privat, cu taxe mari, dacă le putea suporta. În fapt, era o corigențăț rezolvată pe loc, prin repetenție, eventual. Dacă cel puțin unul dintre profesori nu dorea unul sau mai mulți elevi în clasa următoare, se făceau 2-3 tururi de discuții, cu toți profesorii clasei și dacă cel cu propunerea nu ceda, decizia lui era suverană: repetenția acuma, după 6 luni de activitate și nu după încă o lună de vacanță!

* Directorii erau doar cu rol administrativ, astfel pregătiți, chiar dacă erau și profesori și nu făceau inspecții la clasa, rol ce revenea exclusiv inspectorilor de specialitate; cred că era bine.

* Nu se făceau acele dări de seamă de sfârșit de trimestre sau de an, cu toate pomelnicile și premiile lor.

* Lecțiile trebuiau predate foarte ordonat și sistematic, pentru că transcrierea lor în caiete era aproape unica sursă de pregătire a elevilor, pentru bacalaureat și altele, cărțile fiind foarte scumpe, inaccesibile multora și pentru toți era greu să înțeleagă și să-și extragă din acestea ce li se cerea în programa școlară.

* Bacalaureatul se organiza cu mulșă grijă, cu probleme dificile propuse, cu o supraveghere severă. Elevii primeau direct pe file materialul pentru soluționare, cu numele acoperit, lipit bine și sigilat, alături cu un număr, un singur elev în bancă („distanțare”) și 3 profesori suparaveghetori, 2 fiind tot timpul prezenți. Profesorii erau de regulă și la supraveghere și la corectare, la ambele faze. Un grup de profesori, pe obiecte, primea pentru corectare în jur de 120 de lucrări de la aceiași elevi (cam de la 4 clase), din nu se știe ce oraș provenite și, după corectare, erau convocați în același loc, bine organizat, unde o echipă consemna rezultatele. Se deschideau lucrările, se asocia numele cu numărul de alături și se evidențiau notele. Era un barem fixat; din câte îmi amintesc, cei cu un număr de puncte sub 300 (în general majoritar),erau respinși și la fel cei ce aveau la o lucrare nota zero (0 puncte); cei cu numărul de puncte peste 320, erau admiși (nu atât de mulți). Au rămas cei cu un număr de puncte între 300 și 320, care se discutau (erau destui). Aici se deschideau registrele școlare și se căutau aprecierile, din timpul anilor, la lucrările cu notele mai mici; dacă erau bune, elevul promova, altfel pierdea Bacul. Se considera și aici munca profesorului și nu rezultatul unei lucrări, chiar de trei ore, care putea exprima o deformare a cunoștințelor. Accentul era tot autoritatea profesorului, în cei 3 ani. De aceea, un elev putea promova examenul cu 301 puncte și-l putea pica cu 319 puncte! Cei cu examen de Bac puteau intra la Facultate, fără examen, în Maroc și în exterior cu taxe, poate și cu burse. În general, procentajul de reușiți era între 25%-30% , uneori și cu excepții mari, cum ar fi 7% sau 70%, la unele clase.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 08.09.2020




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Iarna pe care n-am mai atins-o

Era cald ca o dragoste de septembrie.
Strugurii se sfârșeau la capătul unei lumi unde oamenii treceau zilnic cu fețele acoperite. Dumnezeu locuia aproape precum cerul ce plânge în șoaptă. Numai să credem că rostul nostru nu este să ne frângem inimile, nici să ne temem când întunericul ne va strânge ori când umbrele cad ca niște răni vechi, curățind drumul dinlăuntru. Sunt slabă și oasele-mi dezvelesc dimineața când singurătatea îmi zâmbește obraznic.

Câteodată în pieptul meu aud cum bate inima unui înger, poate această ascultare mă ține vie, să nu mă frâng, doar îmi cunosc patimile în lumina ce-mi pătează fereastra.
O agățare vie a pleoapelor bâjbâind în zăpadă ca într-o îndrăgosteală oarbă.
Îmi întinzi inima, să-mi arăți cum este de fapt dragostea în carantină. Un acoperiș bizar peste suflete înecate ce lasă ploaia să cadă-n voie.
Din cealaltă cameră, bunica din fotografie împletește fluturi
iar eu o privesc dând la o parte perdeaua din ochii ei.

Când iubești e ca atunci când ții cartea deschisă și cuvintele topesc în sufletul tău
zăpezile din iernile din totdeauna.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: 1.bp.blogspot.com




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Beznă

degetele tale
îmi gâdilă oasele
și se rătăcesc
în părul meu desprins

e beznă
dar inima mea
nu se mai simte singură
se cuibărește lângă a ta

ploaia nu ajunge până la noi
e cald în sufletul tău
aș rămâne aici
o eternitate
iar tu poți să-mi imprimi pe buze
un vis fără sfârșit

bezna va rămâne afară
în sufletul tău
e soare

Întru necunoscut

frigul mă înghite
ca pe o cireașă fără sâmbure

cădere neîntreruptă
ploaia îmi crește sub piele
prea rece
atât de udă

genunchi juliți
pe o potecă albastră
și stropi de roșu
pe pietre moarte

negura mă împresoară
rătăcirea își emană vocea
călăuzind pași mărunți
spre mormânt

vulgare și pătate de ură
dansează șoapte în întuneric
dar niciuna nu seamănă cu vocea ta

Neștiut

de ce nu-mi poate ști
nici măcar frunza
greul sufletului
și fiorul?

de ce nu-mi poate ști
nici măcar firul ierbii
dorul amorțitor
și amarul de pe cerul gurii?

de ce nu poate ști
nicio stea și nicio constelație
furtuna pe care o port deasupra-mi?
cum nu-mi poate ști
nici măcar soarele ori luna
cântecul sacadat de inimă
așa nici tu
n-ar trebui să știi
copacul meu

însă tu tot m-ai deslușit

Anastasia Herbil

Foto : Anastasia Herbil




Profesorul sighetean Nicolae Iuga față în față cu… revoluțiile culturale! (autor, Ion Mariș)

În ultimul volum de autor, apărut în luna iulie a.c., Dimensiunea distructivă a revoluțiilor culturale din Antichitate până în SUA de azi (Editura Limes, 2020), prof. univ. dr. Nicolae Iuga analizează un fenomen pe care imperiile lumii l-au cultivat și întreținut din variate motive. Profesorul sighetean abordează mișcările de protest ale afro-americanilor din SUA în contextul evoluției acestui fenomen exacerbat de ideologiile care au întreținut – mai mult sau mai puțin voalat – furia distructivă vizavi de unele simboluri culturale considerate „brusc” retrograde.

Marile „realizări”, cu rezultate dezastruoase la nivel cultural, au fost revoluțiile secolului trecut prin care au trecut „fratele” de la răsărit, Uniunea Sovietică cu proletcultismul „inovator” și China popular – comunistă de pe vremea dictatorului Mao Zedong. Din păcate și România a beneficiat de „felia” distructivă de proletcultism importată prin intermediul ideologiei marxist – leniniste.

Azi avem parte de mișcarea „Black Lives Matter” din SUA tuturor posibilităților, pe care se focalizează volumul prof. Nicolae Iuga și care tratează fenomenul depășind – bine intenționat! – conceptul „political correctness”. Dacă revoluțiile culturale ale sec. XX aveau ținte precis nișate (burghezii, intelectualii etc.), actuala „revoluție” culturală occidentală extinde „lupta” împotriva multor secole de istorie și cultură și chiar împotriva… majorității.

Foarte pertinent observă dl. prof. Nicolae Iuga: aceste revoluții sunt niște evenimente bizare de mare anvergură, prin care state importante precum URSS, China sau SUA, distrugând valori de patrimoniu universal și-au făcut rău în primul rând lor înșile. Se confirmă și din acest punct de vedere opinia că marile imperii, aparent atotputernice și care nu pot fi cucerite din afară, se demolează singure din interior.

Volumul, care vizează un subiect foarte actual și foarte controversat, a stârnit interesul și pe plan internațional fiind tradus – până acum – în limbile engleză, franceză, italiană și japoneză.

Citiți cât mai mult (și de calitate!) ca să fiți bine ancorați în realitate… cultural!

Ion MARIȘ