În 08 septembrie 2020, zi de importantă sărbătoare creștină, un simpozion a încheiat seria de ateliere începute în 03 august a.c. la Călineștiul Maramureșului. Atelierele, păstorite de Asociația Rădăcinilor Străbune și Centrul de Informare Turistică al Bisericii din Călinești Căieni, s-au derulat în cadrul „Școlii rădăcinilor străbune” (școală inițiată în urmă cu șase ani de inimoasa Măriuca Verdeș). În plină pandemie, atelierele au fost destinate copiilor, care au fost conectați astfel la vacanța de vară reală, tradițională.

„Învață și du mai departe” (ediția a II – a) a fost îndemnul generic pentru participarea copiilor la atelierele care s-au desfășurat la Biserica „Nașterii Maicii Domnului”. La ateliere au fost prezenți meșteri populari, specialiști în creația populară, buni povestitori și înțelepții „consacrați” din mediul rural.

În cadrul simpozionului din 08 septembrie a fost vernisată și o expoziție de fotografie cu imagini de arhivă din Călinești, fotografii dăruite de către Muzeul Județean Satu Mare (colecția de fotografii Ioniță G. Andron) și Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației. O mână de ajutor (la materializarea expoziției) a dat și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș.

Salut, Sighet!

Timeea Ivan s-a născut la Blaj, are 17 ani și este elevă la Colegiul Națonal I. M. Clain (Blaj). Este pasionată de literatură, a publicat poezii (debut absolut) pe site-ul „Cîrciuma poeziei” și, ulterior, într-o serie de alte reviste și site-uri: „Vitrina cu Poezii”, „Parnas XXI”, „Extemporal liric”, „Vocativ”, „Fabrica de Poezie” și „ECreator”. De curând, a primit vestea publicării câtorva dintre poeme în revistele „Banchetul”, „ România Mare”, „13 plus”.

De asemenea a participat, de-a lungul ultimilor patru ani, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, iar în cel de-al patrulea an a reușit să obțină mențiune, clasându-se pe locul al patrulea din treizeci și trei de participanți. A luat parte la diverse activități literar-artistice, fiind inclusă în evenimente culturale distincte, la secțiunea poezie.

Azi, tânăra Timeea Ivan debutează și pe site-ul nostru „Salut, Sighet!”

***

în jur de șase dimineața

se trezește în jur de șase dimineața adică în
zori zorii sunt la șase vara dar
iarna sunt la cinci cel puțin asta
spune el el care nu mai
iubește nici animalele nici
nici covrigii calzi ce îmblânzeau agitația dimineților nici
nici părinții nici
nici monogamia nici
nici poligamia nici
nici nici nici
el nu mai
iubește nimic nu
mai privește nimic cu
ochi buni de parcă ar fi
vreun ursuz sihastru ce
se mulțumește cu singurătatea
și
și
și oricum era
ursuz și dacă nu
nu era singur sau
sihastru
sihaștrii nu vorbesc cu
nimeni nu ascultă de
nimeni nu mănâncă cu
nimeni nu râd cu
nimeni nimeni este
prietenul lor cel mai bun
poate că
așa e mai bine pentru ei poate
doar așa cred ei
sunt ca niște preoți siguri pe
ei siguri că
fac lucrul bun siguri că
sunt slujitori dedicați ai divinității
siguri sunt siguri pe ei dar
sunt ca mass-media de azi atât de
cenzurată încât încât discrepanța dintre
adevărat și fals nu se mai observă cum
se observă
discrepanța la logică și argumentare între
termeni între termenii afirmativi și
și termenii negativi
se trezește în jur de șase dimineața ca
să scrie și
merge în cișmigiu ca să
își extindă ura pentru
sinastrofie sau
nu știu ce nu știu
nu l-am
întrebat niciodată și
oricum nu puteam pentru
că mă
urăște și
pe mine da

***

în acel miez de noapte de martie

scriam cu stiloul și cu pixul și cu creionul
în acel miez de noapte de martie
eram de o calmitate debordantă
de pus la zid
cum i-au pus pe ceaușescu și pe elena
într-o zi de crăciun nu știu care zi
în noaptea dinaintea acelui miez de noapte dinaintea
zilei ce avea să urmeze
scriam nu știam ce are să se-ntâmple
a doua zi a doua zi am bătut același drum bătătorit spre
școală am
venit în același mijloc de transport cu aceiași
oameni plictisiți parcă de viață sau de nu știu ce
am deschis televizorul știrile nu
mai erau aceleași
am primit un apel de la mama cineva
apropiat nu știu cine nu îl
cunoscusem decât la o nuntă și oricum nu
vorbisem prea mult
avea virusul acela nu știu care virus
eu sunt din românia china e
departe și oricum nu aș
fi putut ajunge
la știri au
anunțat că vom sta acasă o perioadă scurtă
așa spuneau ei așa spuneau
se credeau binefăcători eroi poate erau
a doua zi am plecat acasă veseli credeam că
va dura doar o săptămână o săptămână nu știu câte
luni are are multe sau nu știu
știam nu știam știam știam
știam ce va urma cel puțin
anticipam după acea săptămână
totul avea să reintre la
normal la normal dar la care normal
eu încă aștept să se termine săptămâna săptămâna
aceea
eu nu cred în covid nu cred nu cred decât în
poezie sau în
ce mai scriu eu

***

pe banca din parcul de la heleșteul din

spatele palmelor ce
îmi țin inima în brațe și
își mișcă degetele în sus și în jos pe
coama ei cum sora mai mică o
piaptănă cu degetele pe sora mai mare când
părul îi este încâlcit de la
atâta suferință
și cu lacrimile mele îmi ud mormântul
și cu lacrimile tale îmi curăț sufletul
ca să trec în nesimțire curat și
citesc horoscopul de dimineață ca să
știu cât timp să îmi las inima să
fugă la tine

cu ochii tăi mă privesc
cu ochii mei te ador

Timeea Ivan

Peste Maramureș s-a așternut – la acest început de septembrie – o toamnă “clasică”, încărcată de culori roditoare. Oamenii s-au grăbit să se bucure de natură iar punctele de atracție ale Depresiunii Maramureșului au fost împânzite de turiști dornici să se “sustragă” pandemiei. Deși statisticile nu sunt liniștitoare viața și-a reluat cursul firesc în contextul rezonabil al unor restricții suportabile.

Probabil și artiștii și-au epuizat sursele de inspirație „indoor” și au ieșit la… lumină.
La inițiativa și mobilizarea Gabrielei Rosuș – ea însăși cu pasiuni artistice – și cu sprijinul generos al familiei preotului Ioan Ardelean (Parohia Ortodoxă Română Desești), un grup sighetean de artiști plus câțiva invitați, au reluat tradiția întâlnirilor la deja consacrata tabără de pictură cu reverberații filantropice. Taberele de vară, de pictură, din Deseștiul iubitor și de poezie s-au reluat în urmă cu două săptămâni cu un prim grup de artiști din Baia Mare. Din 31 august până în 06 septembrie a urmat grupul “depresionar” (nu vă speriați, e vorba de grupul din Depresiunea Maramureșului!), preponderent sighetean, ce și-a găsit inspirația la poalele Gutâiului și-a Bisericii monument Unesco din atât de cunoscutul sat de pe Valea Marei. Șapte zile au muncit artiștii noștri pentru a crea lucrări ce vor rămâne (o parte) în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române Desești. Pe lângă artiștii sigheteni, participanți majoritari la tabăra din prima parte a lunii septembrie, Ștefania Adela Pop, Ana Ulici, Lia Stan, Gabi Rosuș, Ștefan Hegedus, Valentin Petreuș, Alex Cosovan, am întâlnit prin grădina Deseștiului și pe artista plastică Eva Dolha (Cluj Napoca) dar și pe băimărencele Mia Gatan Rettegi și Ildiko Hetvary.

Culorile toamnei și culorile de pe pânzele artiștilor au generat o atmosferă caldă (propriu + figurat!), optimistă, aducătoare de speranță și de bucurii.

Artiștii plastici au străbătut ulițele Deseștiului – transferând în culori poezia locurilor – pe urmele pașilor lui Nichita, conturând parametrii unei comune din ce în ce mai cunoscute pe tărâm cultural.

Ion Mariș

Negura

am continuat să merg,
să nu mă abat de la cărare,
de la drumul care mi-a fost urzit

dar…

s-a lăsat ceața,
o întindere fără sfârșit,
densă și grea.

am continuat să merg,
să străbat poteca prin necunoscut
și am ajuns să iubesc
sobrietatea și liniștea ceții,
să inspir mireasma necunoscutului
și să expir cunoaștere.

înaintând
am ajuns la o răscurce
trebuia, pentru prima oară, să decid:
ceață sau soare?
pericol sau siguranță?
necunoscut sau monotonie?

în final,
am devenit un lup,
un vânător fără de haită
și am ales NEGURA!

***

Nisipuri mișcătoare

mai demult,
când încă eram dimineață,
mi-am dorit
ca pietrele
să dispară din calea mea!

acum,
îmi doresc
ca poteca vietii mele
să se transforme
în nisipuri mișcătoare!

numai așa
voi învăța
să înot printre nori!

***

Lor

n-am fost acel vis frumos
pe care l-au avut cândva.

le plac păpușile cu sfori,
cuminți, tăcute și supuse,
iar eu mi-am tăiat sforile
înainte să-mi dau seama,
înainte ca sufletul să renunțe la ei.

le-am fost coșmar,
mi-am fost si mie,
m-am condamnat singură!
m-am izbit de ziduri
și am desenat zâmbete pe ele.

apoi în regat a apărut soarele

nu ne-am înțeles sufletele,
dar bătăile inimilor noastre
răsunau nepământean,
bătăi mute,
nu era nevoie să le aud,
căci le cântam.

au trecut ani –
nici acum nu mă-nțeleg
dar eu da,
ei și eu, deopotrivă,
tot între zidurile de zâmbete sunt
dar acum e mai ușor.

***

Fugind de tine

te-am văzut în repetate rânduri
contemplând
singuratatea în care te-ai ascuns

te-am văzut ca pe un soare
chinuit și palid

ți-am văzut sufletul pustiu
strigând
după un ajutor inexistent

ți-am văzut zâmbetul
trist, resemnat și fals

te-am văzut în fiecare-oglindă
încercând
să fugi de tine.

***

Statuia de ceară

nu te pricepi
la ascuns lucruri

când am sperat
să mă surprinizi,
nu mă așteptam la asta.

bineînțeles că începi cu brațul drept,
întotdeauna începi cu dreptul,
e una din superstițile tale.

mă întreb ce o să faci cu cicatricea,
doar nu ești suficient de naiv
încât să abandonezi totul.

incredibilă abilitatea ta
de a mângâia cu sânge rece.

a durat mai mult ca de-obicei,
dar rezultatul e cu adevarat spectaculos-
nici n-ai zice c-am fost
vreodată vie!

Adriana Tiodar
Studentă, anul II
Universitatea Babes Bolyai Cluj Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ va derula în anul școlar 2020-2021, în parteneriat cu CONSILIUL JUDEȚEAN MARAMUREȘ, proiectul cultural-educativ DIN ISTORIA MARAMUREȘULUI, sub coordonarea doamnei ISG, prof. dr. Costin-Hendea Anca-Minodora, ISGA, prof. Muntean Ioan și IS pentru istorie și științe socio-umane, prof. Voinaghi Marius. Proiectul s-a născut din convingerea că, în Maramureş, există un valoros material istoric (documente, monumente de arhitectură, vestigii) de natură să satisfacă cerinţele unui curs opţional de istorie locală, în condiţiile în care manualele de istorie naţională nu oferă decât informaţii succinte. Mai mult, acest proiect a prins contur pornind de la două premise fundamentale. Pe de o parte, dorința profesorilor de istorie din județ de a-i stimula pe elevi să cunoască istoria locală, de a-i învăţa să preţuiască eforturile generaţiilor trecute, de a cunoaște importanţa documentelor istorice, iar pe de altă parte, de a-i implica în mod direct în realizarea de produse istorice, punând astfel accentul pe caracterul aplicativ al istoriei. Considerăm că elevii trebuie învăţaţi să realizeze un produs istoric, să identifice, să conserve şi să valorizeze un izvor istoric, să intre în contact nemijlocit cu trecutul, inclusiv să salveze produsele istorice pe suport electronic şi să le mediatizeze.

Cercetarea de către elevi a istoriei Maramureşului, regiune cu numeroase minorităţi etnice şi confesionale, se validează dintr-o mare nevoie de educaţie interculturală pentru cunoaşterea trecutului, prezentului şi, nu în ultimul rând, a viitorului populaţiei din acest spaţiu comun care aparţine nu numai românilor şi religiei ortodoxe, ci, în egală măsură, maghiarilor, rutenilor (ucrainenilor), germanilor, evreilor etc. şi confesiunilor (greco- şi romano-catolică, reformată, mozaică etc.) împărtăşite de aceste etnii.

Cel mai important obiectiv al proiectului este punerea la dispoziția elevilor, și nu numai, a unui manual opțional de Istorie a Maramureșului, idee derivată din dorința firească de a valorifica documentele de istorie locală și de a pune în discuție sinele cultural și istoric al Maramureșului, iar aceasta înseamnă reașezarea pe noi baze conceptuale a identității locale, stabilirea reperelor ce alcătuiesc discursul identitar local, creionarea a ceea ce-l distinge de alte comunităţi locale, prezentarea modului specific maramureșean de ființare prin atitudine, fapte, religie, tradiţii, obiceiuri și valori.

Apreciem în mod deosebit susținerea financiară din partea Consiliului Județean Maramureș a lansării manualului opțional de Istoria Maramureșului, precum și a tuturor activităților gândite prin proiect (conferințe, masă rotundă, sesiune de comunicări științifice, expoziții și proiecții de film, dezbateri publice), în încercarea noastră de a valorifica și pune în lumină moștenirea trecutului, o datorie morală pe care o avem cu toții.

Prima activitate din cadrul proiectului este expoziția documentară „Sighetul în documente și imagini” ce se va desfășura la Casa Memorială dr. Ioan Mihalyi de Apșa din Sighet, Vineri, 18 septembrie 2020, orele 13:00.

Echipa de proiect
Inspectoratul Școlar Județean Maramureș

În urma reformei administrativ teritoriale din Ucraina, orăşelul Slatina (Solotvino) de pe malul drept al Tisei devine reşedinţa comunităţii teritoriale (CT) cu acelaşi nume. Alegerile locale din Ucraina (25 octombrie) se vor face pe noua structură administrativă . Din cele 13 raioane ale regiunii vecine Transcarpatia au rămas 6 macro raioane: Ujgorod, Muncaci,Vinogradov, Hust, Teceu şi Rahău. Peste 35 de mii de români maramureşeni trăiesc majoritar în 13 aşezări mici sau mari din zonele Teceu şi Rahău.
C. T. Slatina (Solotvino) are în componenţă 12 din cele 13 comunităţi româneşti din dreapta Tisei, din macroraionul Teceu: localităţile Slatina (25 la sută dintre locuitori sunt etnici maghiari, iar pe frontispiciul Primăriei sunt arborate drapelele naţionale ale Ucrainei, României şi Ungariei), Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Topcina, Strîmtura. Toate aceste localităţi au primari români. Cea mai îndepărtată aşezare se află la 30 de km de Slatina. Tot la atâţia km se situează şi cei aproape o mie de români din pitorescul sat Plăiuţ, ce a aparţinut de Apşa de Mijloc, dar din 1973 a trecut în administrarea comunei Vodiţa (Apşiţa), populată de ucraineni. Satul Plăiuț este situat în macroraionul Rahău, care intră în componenţa CT Bocicoiul Mare.
Ca o paranteză: la 10 km în amonte de Slatina şi Sighetu Marmaţiei, Bocicoiul Mare (comună locuită odinioară de ucraineni, maghiari, români şi evrei) se întindea pe ambele maluri ale Tisei. După Al Doilea Război Mondial, Tisa a devenit râu de frontieră, iar mai bine de jumătate din localitate a rămas pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice (azi, Ucraina). Născut în 1928 la Sighet, laureatul Premiului Nobel pentru Pace, scriitorul Elie Wiesel a dorit să aprindă o candelă la mormântul bunicilor săi în cimitirul evreiesc din Bocicoiul Mare, din stânga Tisei. Era în 1996. Nu a găsit mormântul, iar însoţitorii au presupus că acesta ar fi rămas în ţintirimul de pe celălalt mal!

Revenind la reforma din Ucraina, l-am sunat pe Dr. Ion Botoş, preşedintele Uniunii Regionale DACIA a Românilor din Transcarpatia: „Fiecare fostă comună va avea un coordonator numit staroste, care va fi desemnat de primarul C.T Slatina şi Consiliul (Rada) comunităţii teritoriale. Slatina va avea 32 de deputaţi (consilieri teritoriali) care vor fi aleşi din rândul pretendenţilor din zonă înscrişi în partidele politice din Ucraina, 4 fiind cele mai importante. Această reformă este binevenită pentru comunitatea noastră, românească, dar nu ştiu cum va funcţiona noua administraţie pe un teritoriu atât de mare, peste 160 kmp. Deja sunt două – trei tandemuri puternice primar-viceprimar care şi-au manifestat intenţia de a candida la Slatina. Populaţia nu prea este intersată de politică sau de reforme ci de ziua de mâine. Această pandemie ne-a izolat şi mai mult. Nici măcar la Sighet nu prea putem merge. Graniţa poate fi trecută doar de anumite categorii de persoane, cu restricţii. Nici revista APŞA, pe care o editez împreună cu partenerii din România, nu am mai continuat-o, în primul trimestru am reuşit să scot un număr finanţat de Biblioteca Judeţeană din Baia Mare şi două numere finanţate de instituţii din Bihor. Prin această reformă se încearcă şi creşterea rolului partidelor, candidaţii în alegeri fiind nevoiţi să opteze pentru un partid sau altul.”

Florentin Năsui

Carte vs. Film…. Ce aș putea alege?
Film vs. Carte….. Cum aș putea alege?
Carte+Film = BOOVIE

CE ESTE BOOVIE?

Boovie este un festival-concurs de book-trailere (organizat de Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani – profesor Carmen Ion – și Asociația Grow Up Project Focșani) care oferă participanților o formă de instruire bazată pe dezvoltare personală și mijloace nonformale: citire, actorie, scriere creativă, montare-editare video, cinematografie.

DE CE?

Scopul concursului constă în motivarea elevilor să citească în mod conștient prin realizarea unui book-trailer care să surprindă esența unor romane reprezentative pentru viața adolescentului din toate timpurile și din toate zonele lumii. Cultivarea interesului pentru lectură, dezvoltarea empatiei și a capacității de lucru în echipă, crearea unei viziuni multiculturale sunt câteva dintre obiectivele acestui festival.

PENTRU CINE?

Pentru toți elevii din ciclul gimnazial/ liceal ce iubesc filmul, cartea…. arta.
Pentru toți elevii creativi, pasionați, dornici de a cunoaște și  de a face.
Pentru mine, pentru tine, pentru noi – echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR (CNDV).

Totul  a început cu o extraordinară profesoară  vizionară, iubitoare de lectură, film și viață. Cum 1 e un număr prea mic pentru a atinge măreția, s-a format o echipă de 11 tineri.

Cele 11 lebede (așa cum ar spune Augustina – personajul principal al romanului Pelinul Negru) sunt:

1. Mich Gabriela-Maria, clasa a XII-a A, CNDV (lider, regizor, scenarist, narator);
2. Semeniuc Raisa-Mirela, clasa a XII-a A, CNDV (actor, scenarist);
3. Grad Andrada- Lacrima, clasa a XII-a F, CNDV (actor, scenarist);
4. Rednic Mădălina, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
5. Beșicuță Mihaela, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
6. Pop Andreea, clasa a X-a F, CNDV (actor);
7. Pop Alina, clasa a X-a F, CNDV (actor);
8. Chindriș Antonia, clasa a XI-a E, CNDV (actor, machiaj);
9. Boroica Denisa, clasa a XI-a B, CNDV (actor, operator cameră video);
10. Vișovan Aurel, clasa a XII-a B, CNDV (actor);
11. Babotă Sebastian, clasa a XI-a B, CNDV (operator cameră video, montaj audio-video).

Alături de profesoarele coordonatoare, Brîndușa Oanță și Otilia Chindriș, experiența nu putea fi altfel decât minunată.

Emotivi, cu rețineri, oarecum sceptici, curioși, creativi, inteligenți, începând cu 31 ianuarie am format o echipă.  Alegerea cărții, discuții, dezbateri aprinse, idei, creativitate, mai multe idei, crearea scenariului, repartizarea rolurilor, învățarea replicilor, filmare, stres, oboseală,  cadre peste cadre, zâmbete, scurtă pauză și din nou la treabă. Mai cu stângăcie, neîncredere, cu sau fără comunicare, dar cu dorința arzătoare de a fi parte din Boovie ediția a V-a,  a apărut  și rezultatul final: book-trailer-ul romanului Pelinul Negru.

Pandemia COVID-19 părea să încurce planurile celor 69 de echipe, dar ce nu știa virusul e că nu avea cum să oprească  echipa de organizatori. Când vrei ceva, poți! Am trecut prin: Aplicația Boovie; Mentori și întâlniri online; Book-trailere trimise; Organizatori dedicați ce strălucesc în momentele de Tutuană, deoarece au  știut să depășească momentele de Drugă!

Astfel, finala Boovie 2020 a început. În perioada 28-30 august, deși zilele au avut gust a dor de Focșani, ne-am putut bucura de festivalul Boovie doar la noi acasă.

CARE A FOST REZULTATUL?

Mii de informații aflate, deschiderea unor noi orizonturi spre cinematografie, romane, cultură  și  MENȚIUNE pentru echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR. Pentru noi, experiența Boovie nu s-a terminat! Purtăm în suflet fiecare moment trăit până anul  viitor când o vom lua de  la capăt mult mai pregătiți, mai adaptabili, mai disponibili și comunicativi.

CE PUTEȚI FACE VOI?

Să credeți în noi, să ne sfătuiți, să ne ajutați să putem zbura!!! Iar dacă credeți suficient în noi, vă invit să votați echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR pe canalul de youtube BOOVIE (nu uitați să dați mai întâi subscribe/abonează-te canalului Boovie)!

CE ÎNSEAMNĂ BOOVIE PENTRU NOI?

Pentru mine, Boovie înseamnă acceptare, disponibilitate, dorință, dăruire, implicare, creativitate și, bineînțeles, carte. Boovie e asemenea unei păpuși Matrioska: cu cât descoperi despre ce e vorba, cu atât te pasionează mai mult; cu cât te pasionează mai mult, cu atât te implici mai mult, iar la final vezi cât de mult ai evoluat ca  scenograf, regizor, scenarist, dar mai ales ca persoană. Sunt mai mult decât recunoscătoare cadrelor didactice și organizatorilor Boovie pentru că au crezut și cred în continuare în elevi care, deși greșesc, nu sunt o greșeală.  Zilele pe care le-am petrecut lucrând la book-trailer sunt zile de neuitat, pentru că Boovie e MINUNAT! (n.r. Gabriela Mich)

***
Cum a început totul?! Îmi aduc aminte de ziua în care una dintre prietenele mele a venit visătoare cu propunerea de-a participa la un concurs, despre care, atunci, nu știam nimic. Nici măcar cum avea la final să mă transforme, să-mi ofere șansa să mă descopăr pe mine, să învăț că unele prietenii indiferent de obstacolele pe care le întâlnești rămân pe viață. Mi-a arătat că, uneori, ai nevoie doar de câteva persoane care să creadă orbește în tine, și că un grup restrâns de necunoscuți care devin prieteni, dornici de aventură și care cred cu tărie în potențialul lor, pot face lucruri minunate. Boovie nu a fost pentru mine o competiție. Boovie a fost mai mult de atât. A fost despre modul cum încerci și improvizezi pentru a te descurca chiar și atunci când treburile o iau razna. A fost despre dorința de a face lucrurile cum poți mai bine chiar dacă ai certitudinea că nu o să iasă totul ca la carte. Boovie a fost despre vise care devin realitate. Despre necunoscuți care devin cei mai buni prieteni. Despre cadre didactice care îți oferă aripi pentru a reuși. Pentru aceasta și pentru încă o mie de motive vreau să le mulțumesc!❤ Alături de echipa Clubul Nordic Destinat Vizionarilor (CNDV)  am înțeles că de cele mai multe ori obstacolele pălesc si devin mici în fața dorinței și că împreună puterea noastră crește pentru a face lucruri minunate. (Grad Andrada)

***
Sincer, Boovie a fost un proiect pe care l-am privit inițial cu scepticism, nefiind un cititor înrăit… Dar odată cu citirea cărții și alegerea temei trailer-ului, am ajuns să realizez cât de major poate fi acest proiect pentru percepția tineretului românesc în ceea ce privește producția de filme/trailere, al conținutului de calitate pe Youtube etc. Scopul educației copiilor este de a le explora inteligențele, de la cele matematice, la cele muzicale și practice, iar Boovie este un explorator al inteligenței artistice și de creație. Sunt sigur că Boovie va descoperi (asta bineînțeles, explorând perseverent) următorii regizori, producători, actori, scenariști și cameramani! (Vișovan Aurel)

***
Boovie este un vis împlinit. Personal, cred că proiectele de genul acesta ar trebuie promovate mai mult. Eliberează creativitatea elevilor de liceu cărora li se spune, din păcate, din ce în ce mai rar să fie creativi. (Semeniuc Raisa)

***
Până  la începutul acestui an, probabil ar fi însemnat un alt festival de care nu știu prea multe, o știre la televizor sau poate n-ar fi însemnat nimic. Acum înseamnă mândrie pentru ce am reușit toți să facem împreună și înseamnă oameni faini fără de care Boovie n-ar fi însemnat nimic acum pentru mine. (Beșicuță Mihaela)

***

3 cuvinte care să descrie Boovie

Din persepectiva de lider al echipei voi spune doar un cuvânt: ECHIPĂ! Când spui Boovie, spui Echipă! Oare o echipă fără oameni maturi, perseverenți, creativi, adaptabili, comunicativi, responsabili, disciplinați, entuziasmați, dedicați, altruiști, s-ar mai putea numi echipă? (n.r. Gabriela Mich)

Lectură, Creativitate, Echipă. (Semeniuc  Raisa)

Cel mai probabil, dacă aș căuta aș găsi mult, dar mult mai multe cuvinte. Totuși, având în vedere că mi se cer doar trei  o să încep cu MATURITATE, o să continui cu PERSEVERENȚA și,  cel mai potrivit cuvânt pentru a încheia, cred că  este AJUTOR. Avem nevoie de maturitate pentru a pune la punct toate „mărunțișurile”, avem nevoie de perseverență pentru a le pune în aplicare și a crea ceva tangibil și  mulțumitor și avem, de asemenea, nevoie de ajutor unul din partea celuilalt pentru a putea modela un întreg. (Beșicuță  Mihaela)

***

CE AM ÎNVĂȚAT DIN ACEASTĂ EXPERIENȚĂ?

1. Oricine poate alege să fie un om bun de echipă!
2. A coopera nu înseamnă neapărat a colabora.
3. Una e să crezi în ceea ce faci și alta e să îți iei angajamentul.
4. E important să te oprești când ai terminat, nu când ai obosit.
5. Gestionează-ți timpul!
6. Să nu spun niciodată NU  vreunei șanse ce m-ar ajuta să mă dezvolt ca persoană. (n.r. Gabriela Mich)

***

Un proiect de calitate cere implicare, timp și răbdare. Și dacă  ai oameni deschiși și creativi alături de tine, rezultatul te poate uimi. (Semeniuc Raisa)

***
Pentru început, Boovie m-a ajutat destul de mult să-mi îmbunătățesc talentul actoricesc. Am avut ocazia de a cunoaște mai bine echipa, am învățat o mulțime de lucruri benefice de la ea. Fiecare moment de pe „platourile de filmare” ne-a apropiat și m-a făcut să înțeleg că dacă suntem uniți, totul e posibil. Găsind idei împreună, dezvoltăm o altă formă de creativitate. Să fii actor, nu este ușor. Ca să profesezi, e nevoie de multă muncă și susținere. Mi-am dat seama că elementele cheie sunt încrederea, echilibrul, pasiunea și agerimea pentru a intra în pielea personajului. Da, naturalețea e importantă în jocul actoricesc, dar dacă vom combina toate elementele, va ieși cu siguranță ceva frumos.  Așadar, aștept cu nerăbdare noile experiențe pe care mi le va pregăti Boovie! (Pop Alina)

***
Cum ar trebui să fie munca în echipă. M-a surprins atât de plăcut cum fiecare din noi aveam câte ceva de făcut și toți eram indispensabili unii pentru alții. (Beșicuță Mihaela)

Depășiți-vă limitele! Citiți mereu, tot ce vă pică în mână și distingeți binele de rău! Imaginați-vă cum ar fi să regizați un film, creați-vă o echipă și începeți munca. Fixați-vă drept scop scrierea unei cărți, alergarea la un maraton, scrierea unei melodii, combinați diferite pasiuni  și lista poate continua la nesfârșit! Ieșiți din zona de confort, deoarece puteți! Creați-vă un plan, pregătiți-vă pentru acțiune, fiți altruiști, tenace, dedicați, încrezători, dornici de a învăța și de a face totul mai bine! Nu uitați, pentru a termina primul  o competiție, trebuie să o termini! Iar competiția poate fi chiar cu tine!

        Așa că….. LET’S BOOVIE! Hai să punem țara la cale indiferent de domeniu!

Gabriela MICH
(lider, regizor, scenarist, narator… elevă)
Clubul Nordic Destinat Vizionarilor

P.A. (post articol) în loc de P.S.: Deși articolul spune totul și este „lămuritor” pentru toată lumea, nu m-am putut abține să nu intervin și eu în a aprecia această echipă (în care, de data asta, ei au fost profesorii) cu nota…. 10!!! În competiția națională am obținut mențiune, dar experiența și comunicarea au fost de locul I! Felicitări, Vizionarilor! Felicitări, BOOVIE! (prof. Brîndușa Oanță)

― Hai, măi, caporale, dă-te odată! Topoganul e pentru toți copiii! Tu numai stai acolo și vorbești.
― Vezi că nu știi? Nu se zice topogan, ci tobogan.
Când erau mai mici, Marian era cunoscut între copii ca șeful de șantier pentru că îi punea pe ceilalți să sape în groapa cu nisip, să grebleze, să aducă apă cu găletuța și să i se adreseze politicos. Porecla de caporal i s-a atribuit recent, după istorisirile interminabile din vârful toboganului despre războaiele de cucerire ale lui Napoleon. Nici setea de explorare, nici cutezanța, nici geniul, nici măcar amestecul perfect de lumini și umbre, nimic nu-i e străin și se vede că e mândru de asta. Acum, simt că lui Marian îi pare rău că iar l-a corectat pe Adi, dar nu se poate abține. La el în cartier, atâta timp cât va fi cel mai mare dintre copiii care vin în parc, nu va permite cuvinte stâlcite. Ca să îi poată corecta în cunoștință de cauză, a început să citească Mic dicționar enciclopedic. Când obosește, recitește câteva pagini din Omul cu masca de fier, romanul lui Dumas. Cu dicționarul, s-a poticnit la litera o, mai exact la cuvântul olog care îi amintește de ziua în care copiii l-au tachinat, iar el s-a enervat așa de tare încât a sărit de pe tobogan și a nimerit cu piciorul într-un cui ruginit. Zile la rând a umblat șchiopătând, chiar și după ce durerea trecuse. Poticnirea durează de ceva vreme și începe să ne îngrijoreze pe amândoi. Trebuie să găsească o motivație să continue lectura deoarece și-a făcut din asta un fel de misiune, de datorie față de mama lui și față de limba română. Amintindu-și de această datorie, Marian continuă: „Adi, mai pune mâna pe carte!”
― Astea nu-s vorbele tale! Așa-ți spune ție mama? Ups, scuze, iar am uitat că n-ai… zise alintat și își acoperi gura cu mîinile murdare, ignorând cu totul prezența mea la o distanță moderată.
― Am, dar nu-i aici! Și tu n-ai… altceva, zise Marian și se așeză în vârf cu brațele încrucișate pe piept.
― Altceva, ce? întrebă Adi, apropiindu-se de tobogan cu mâinile în șold și țintuindu-l cu privirea, până când se văzu nevoit să o coboare din pricina soarelui care îl orbea.
―Tu n-ai… și își încleștă gura de ciudă că nu-i venea un cuvânt salvator, dureros, sfredelitor. Tu n-ai suflet! zise deodată, sperând să aibă efectul pe care l-a avut asupra mea.
De când Irina a plecat la muncă în Italia, Marian doarme într-o cameră cu mine, într-un pat supraetajat. Mobila anticipează venirea pe lume a unei surioare, de aceea e jumătate oranj, jumătate albastră. Cel mai mult îi plac lui Marian sertarele și dulapurile care se deschid cu fluturi ornamentali. Și mai ține la dulapul mare lipit de pat care i-a adus scăparea atunci când, în nopțile bântuite de stafii, de oameni negri și păianjeni otrăvitori, făcea pe el de spaimă. Iar mama nu era acolo să-l ierte. Eu, neștiind cum să reacționez, îl ironizam, îl tratam ca pe un papă-lapte și îl obligam să se comporte bărbătește. Până la urmă, cu ajutorul unui psiholog, a scăpat de stafii și alte arătări nocturne.
De câteva săptămâni, Marian și-a făcut un prost obicei: aproape în fiecare seară, după ce vorbește cu mama la telefon, după ce eu îl învelesc, urc în patul de deasupra și ajung sub pătura îmbietoare, îmi cere un pahar cu apă. Să coboare pe întuneric îi e teamă. Nu mai știe nici el de ce sau de cine. Să se culce însetat nu dorește. Seară de seară, el cere, eu îl servesc rugându-l, de fiecare dată, să bea apă înainte de a se așterne liniștea. Într-una din seri, obosit, pe jumătate adormit, l-am refuzat.
―Ți-am spus de atâtea ori: bea apă la cină, bea înainte de culcare cât ai nevoie, dar nu mai striga după ce aproape am adormit!
―Te rog frumos, pentru ultima dată, să îmi aduci un pahar cu apă, îmi zise el cu glas mieros.
―Așa spui mereu. Ei, uite, în seara asta nu îți aduc, i-am răspuns cu fermitate.
―Te rog, tati! Nu îmi aduci? insista Marian.
―Nu!
―Tu n-ai suflet! Vezi, dacă eu aș fi fost tatăl tău, eu ți-aș fi adus. Și s-a întors cu fața la perete.
Am stat câteva secunde, m-am răsucit, am bombănit, dar m-am ridicat din pat și i-am dus paharul cu apă.
Nu, de data asta, nu avu același efect. Adi continua cu aceeași înverșunare:
―Și Adela a zis că ești orfan și schilod. Așa-i, Adela?
―Ți-a zis ție Adela asta? și se ridică în picioare cu pumnii strânși. Mincinosule! Pistruiatule!
― Schilodule!
― Nu mai înjurați ca birjarii! interveni Adela, o fată cochetă, cu un cangur de pluș în brațe. Vreau și eu să mă dau!
― Fetițele nu se dau pe tobogan! Vrei să-ți murdărești rochița roz cu volănașe? De data asta, Marian era cel care se alinta. Fetițele se plimbă cu căruciorul, uite, acolo pe aleea cu trandafiri și se fac că-s îndrăgostite de tatăl copilului.
― Sunt singura fată din bloc, nu-mi place să mă plimb singură. Și când mă voi îndrăgosti, ca să știi, va fi de-adevăratelea!
―Atunci îți dau o veste bună, zise Marian: nu mai ești singura fată din bloc. Am auzit că s-a mutat la etajul unu o fată de șase ani, dar va repeta clasa zero, deci nu poate fi mare brânză de capul ei.
După șapte ani de muncă în Franța, părinții Alessiei, noii vecini de la etajul doi, încă visau să își întemeieze un cămin printre străini, iar fata, isteață, începuse școala, cot la cot cu micuții francezi. La câteva luni de la înscriere, după ce Alessia se acomodase cu severitatea dascălilor, cu rigiditatea sportului de performanță, cu luările peste picior ale colegilor de fiecare dată când un sunet ușor diferit dădea naștere unor noi înțelesuri, căzuse din cer pandemia. Bătrânii lor rămași în țară au fost primele pietre care s-au rostogolit din fundația șubredă de pe meleaguri străine. Alessia încercase să țină pasul cu lecțiile care veneau zilnic pe email, dar grădina bunicii, chiar dacă se afla în centrul orașului, o ducea cu gândul departe de adunări și dialoguri plicticoase. Se trezea gândindu-se la colegii ei: René, Guillaume, Marguerite, Yvonne, Albert… și încerca să nu-i uite. Aveau nume atât de frumoase! În van încercară părinții să o pună cu burta pe carte. Înainte, de câte ori venea la bunica, era vacanță, erau cireșe, corcodușe sau cadouri, spiriduși și Moș Crăciun. Casa și grădina bunicii erau raiul pe pământ, iar școala era undeva la polul opus și aștepta, vorba bunicului ei, să fie unsă cu slănină s-o mănânce câinii. Părinții Alessiei deveniră conștienți că, în izolare, fata acumulase multe goluri pe care ei nu știau cum să le umple. Că va fi în țară sau în străinătate, clasa zero trebuia reluată. Și mai deveniră conștienți de un lucru: nimic nu le garanta un septembrie altfel decât acel martie pe care-l lăsară în școală, într-o sală luminoasă și pustie. Cum oamenii de la oraș se mutau la țară, convinși deodată de puritatea aerului de acolo, prețurile apartamentelor scăzură. Așa s-au gândit să facă o investiție din banii câștigați în șase ani de călcat hainele unora și de întreținut piscinele altora și să cumpere acest apartament într-un bloc la poalele Solovanului, înconjurat de verdeață și cabinete medicale private la tot pasul. Cel puțin așa am înțeles eu din spovada vecinului în timp ce doi băieți și nevastă-sa urcau accesorii în apartamentul cumpărat mobilat.
― O anabetă! concluzionă Adi.
― A-nal-fa-be-tă! Măi, Adi, nu mai folosi cuvinte pe care nu le știi! Vrei să nu mai fim prieteni?
― Serios?! interveni Adela. Voi doi prieteni? Mă sparg de râs. Iar tu, ca de obicei, stai acolo și, de sus, te dai cu părerea despre toți. Ești un înfurumat, un în-fumurat! Ar trebui să știi măcar atât: că fetele au întotdeauna prioritate, așa că lasă-mă să mă dau!
― De când au bâlbâitele prioritate? Și, apropo, părerea mea e că ar trebui să-i facem o primire, s-o intimidăm cumva, să treacă un test.
― Știi măcar cum o cheamă?
― Ce contează? Are șase ani și asta spune tot. E cu un an mai mică decât voi, iar eu sunt cu doi ani mai mare decât ea. Eu zic să-i lăsăm un șoricel mort pe prag.
― Asta e urât-urât, făcu Adela, scuturându-și capul a dezgust. E scârbos! E grețos! E…
― Bine, bine, am înțeles ideea. Voi, fetele…
― Eu am vrut să mai fie o fată în bloc și să devenim prietene. Adi, spune și tu ceva!
― Mie mi-ar plăcea să-i pun gumă în păr. Mai ales dacă are părul lung și …
― A, de asta ești tuns periuță? Și tu ai pățit-o! Ha, ha, ha!
― Adela, nu mai râde! Știi ce dureros e?
― Știu. De ce crezi că port mereu două codițe împletite? Caporale, ce faci, te dai sau nu? Cangurul meu vrea și el să se dea.
― Încă nu. Îmi place să reflectez de aici de sus. Aerul e mai curat și mă concentrez mai bine.
― De atâta stat pe tobogan, în fiecare zi, ți s-au găurit pantalonii, spuse Adela enervată la culme că nici cu cangurașul nu a reușit să îl înduplece.
― Nu e asta, zise Adi, așa umblă el. Ai uitat că mama lui nu e …
― Ia, mai lasă-mă! strigă Marian acoperindu-l. Știu ce am să fac: am să-i pun pe prag pantalonii mei scurți găuriți. Uite, acum îi dau jos.
Și, învârtindu-i pe degetul arătător ca pe-un trofeu, alunecă tot chiuind la atingerea pielii de toboganul încins și o luă la fugă în chiloți spre bloc. Devenind, în sfârșit, conștient de prezența mea, se roși până în vârful urechilor. Niciunul dintre copii nu îndrăzni să râdă până nu-l văzu dispărând în spatele ușii cu interfon.

                                                                                                     *
―Pe fata care se dă în leagăn, n-am mai văzut-o pe-aici, zise Marian ca pentru sine. O fetiță slăbuță, în tricou și pantaloni scurți albi, cu teniși albi, imaculați, cu pălărie albă, de sub care ieșeau câteva șuvițe de păr blond și creț, se dădea în leagăn ca o lebădă pe ape. Eleganța și echilibrul fetiței îl scoteau din sărite. Așa cum fredona Sur le pont d’Avignon, prea părea în largul ei. Și, întorcându-se spre Adi, zise: Hai să-i dăm de înțeles cine-i șeful!
― Chiar așa! răspunse Adi, bucuros că poate fi de ajutor.
― Hei, îi zise de îndată ce se apropie suficient de mult din lateral, n-ai văzut ce scrie la intrarea în parc?
― Nu. Ce scrie? întrebă fetița calm, dar încetinind legănarea și băieții fură surprinși de scânteierea de argint a dinților săi înveliți de aparat dentar.
― Scrie că leagănul e proaspăt vopsit, zise Marian uitându-se fix în ochii ei albaștri ca marea pe-nserat.
― Fir’ar! zise scurt fata și sări din leagănul în balans ca și picurată cu ceară. Băieții, zâmbind malefic, îi luară locul înghesuindu-se, împingând din fund și din picioare până când Adi, pe punctul de a cădea, renunță. Își amintiră că făcură farsa pentru a vedea reacția fetei și, potolindu-se, o cercetau cu privirea. Se așteptau ca fata să se enerveze, să se smiorcăie, să-i facă în toate felurile, dar ea nici poveste. Se întoarse și, observând două bare metalice care legau toboganul de leagăn, își puse pălăria pe o băncuță, reveni, fixă bara de jos cu privirea, se dădu puțin în spate și apoi, înaintă în fugă, sări în sus și se prinse cu brațele de ea. Își luă avânt, săltă pe cealaltă, mai înaltă, și se dădu peste cap de două ori, ținându-se strâns de bară și inversând la un moment dat, poziția mâinilor. A treia oară rămase cu picioarele în sus perfect paralele, apoi trecu pe bara joasă, se învârti și acolo o dată cât să facă o sfoară în mijlocul cerului, apoi ateriză la câțiva metri în față în groapa cu nisip. Se întoarse la timp ca să vadă patru ochi căscați de admirație:
― Uau! reuși să îngaime Marian, apropiindu-se de ea cu Adi deodată. Cum ai spus că te cheamă?!
― Alessia, zise fata gâfâind.
― Eu sunt Marian, zise caporalul, și el e Adi.
Adi vru să-i întindă mâna, dar Marian îi dădu cu palma peste ceafă și îi spuse:
― Acum nu se mai dă mâna! E mai mișto să ne atingem coatele. Și își atinseră toți trei coatele și zâmbiră.
― Alexia, mai știi și altceva să faci? întrebă Marian încă sub efectul a ceea ce văzuse.
― Alessia, te rog, nu Alexia. Să vă arăt stând în mâini cădere-n pod? Sau, și mai tare, dacă am găsi o bârnă, v-aș arăta roata țiganului. De exemplu, pe conducta de acolo… și se porni spre blocul vecin.
― Stai, asta trebuie s-o vadă și Adela! zise Marian zbughind-o spre ușa cu interfon. Tot aici ești, tată? Ai văzut și tu?

                                                                                                         *
― Și ce ți-a plăcut în Franța? întrebă Adela în timp ce stăteau toți patru pe iarba de lângă bloc și mâncau din corcodușele aduse de Alessia. Din când în când, câte o mămică îngrijorată striga la ei, de la geam sau de la balcon, să nu se apropie prea mult, să păstreze distanța. Fără să-și dea seama, după câteva minute, începeau să formeze un cerc tot mai mic.
― Mi-a plăcut că mama mă lua cu ea la servici. Când călca lenjeriile de pat, mă ascundeam sub masa de călcat ca într-un cort și, cum valurile de bumbac alb înflorat se mișcau, îmi imaginam că stau sub zăpada de acasă din care ies ghiocei. Apoi am început școala și n-am mai mers…
― Bine, insista Adela, dar nu ți-a plăcut ceva de-al lor, o brânză, că am auzit că au o grămadă sau, nu știu, altceva, așa, mai franțuzesc…
― Acum nu îmi amintesc decât că mi-era dor de corcodușele astea din grădina bunicii și nu găseam. Îmi dădeau caise.
― Caisele sunt mai dulci decât corcodușele, se băgă Marian în seamă. Astea sunt dulci-amărui și, în timp ce se strâmba de noutatea gustului, observă că Alessia avea ochii mamei lui. Oare ei îi plac corcodușele?
― Da, încuviință Alessia, dar astea scad colesterolul.
― Ce-i ăla colestelor? N-am mai auzit, recunoscu Adi.
― E o chestie pe care o măsoară bunica și, când o ia razna, o vreme mănâncă numai corcodușe, înțelegi?
― A, înțeleg, zise Adi, deși nu cred că înțelegea. Și când te-ai întors în România, continuă el, ce ți-ai adus din Franța, așa, de amintire?
Caporalului nu-i venea să creadă că Adi pusese întrebarea care și lui îi stătea pe limbă. Uitându-se când la mica gașcă de până acum, când la fata asta nouă, aterizată de pe altă planetă și totuși de aici, de aproape, îi simțea mai puțin răi, mai puțin dușmani. Și se gândi că ceea ce simțea pentru Alessia se cheamă recunoștință, dar nu era sigur. Trebuia neapărat să ajungă la litera r.
― Mi-am adus-o pe Jolie, zise Alessia ca și cum era evident pentru toată lumea.
― Cine e Jolie? întrebă Adela curioasă.
― Jolie e o pisică siameză, foarte inteligentă, curioasă și aventuroasă.
― Doar atât? insistă Adi. Ai stat în Franța atâția ani și ți-ai adus o pisică și atât?
― Cum doar atât? Jolie e mai scumpă decât tot aurul din Paris. Mititica, prin câte a trecut: paisprezece ore la vamă, apoi două săptămâni în carantină și fetiței îi dădură lacrimile.
― Bine, bine, zise Marian, deci tu te-ai dus în Franța să o vezi pe maică-ta cum calcă, să te înscrii în clasa zero, să te gândești la corcodușele bunicii și să îți cumperi o pisică. Păi, toate astea puteai să le faci și aici.
― Exact, zise Alessia, ștergându-și ochii cu o batistă călcată și brodată pe care și-o scoase din buzunarul de la pantaloni. Mă duc s-o aduc pe Jolie să ne jucăm leapșa cu ea! Și fugi să sune la interfon.

                                                                                                            *
Când se întoarse cu fuiorul de blană argintie într-o mână, Adi și Adela săriră să-l mângâie. Alessia îl dădu lor în grijă și se apropie, puțin emoționată, de Marian. Scoase cealaltă mână de la spate și i-o întinse. În punga de cadouri, Marian își recunoscu pantalonii scurți, erau cusuți și călcați. Îi mulțumi cu un zâmbet stângaci și, curios, scoase cartea pe coperta căreia scria Mic dicționar de nume proprii străine. Se uită la cuprins: 263 de pagini. Uau! și ochii lui verzi căpătară brusc străluciri de smarald.
― Ți-o dau de tot. Eu am terminat-o. Alessia: protector al oamenilor. Ce zici, caporale, am trecut testul?

Luminița Colopelnic

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan. Alături de cei 2 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban și Nistor Man, au mai participat membri ai familiilor și persoane apropiate. Ulterior s-au rugat în celulă și un grup de preoți și tineri de la Oradea și Zalău.

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (90 ani) și Petru Codrea (89 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (88 ani) – Vișeu de Sus, și Nistor Man (91 ani) – Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 7 deținuți politici din Maramureșul istoric.

preot prof. Marius Vișovan

În imagine, detaliu din piața centrală a Sighetului, la început de secol XX. În plan îndepărtat se poate vedea statuia Fecioarei Maria și clădirea Reduta, actualul cinematograf „Mara”.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Drumuri, trăiri și experiență didactică

Decolarea. În baza unui Protocol între state, s-a hotărât acordarea de către România a unei asistențe didactice în 3 țări africane: Marocul, Algeria și Zairul. Durata era pe 4 ani, cu posibilități de prelungire. Susținerea financiară a acestei cooperări didactice a fost susținută și încurajată de UNESCO, pentru ca aceste state să-și formeze cadrele necesare economiei, dezvoltării. Prevederile erau pentru 10 ani, timp considerat suficient pentru realizarea obiectivului.

În baza acestui Protocol, s-au semnat contracte individuale între profesorii detașați și angajatorul marocan, cu drepturi și obligații, cu efectuarea obligatorie a 2 ani din contract, următorii 2 ani putând fi prelungiți, an de an, cu acordul celor două părți semnatare. Erau pevăzute salariile, cu impozitarea și taxele CAS și pensii, precum la marocani, la fel ca și sporurile de mărire anuală a lor. Reținerile pentru CAS și pensii se livrau diect Ambasadei României în Maroc, care le transfera în țară. În particular, între detașat și statul român, s-a convenit ca după 4 ani de cooperare, era obligatorie revenirea în țara pentru 4 ani și, apoi, dacă mai dorea, putea relua datașarea, pentru 2 sau 4 ani, în aceleași condiții, cu acordul ambelor părți.

Acestea fiind stabilite, cei recrutați pentru plecare în Maroc, au fost chemați la Cluj pentru o pregătire a limbii franceze, timp de o lună, cu câteva teme de politică externă și, bineînțeles, cu ceva „infuzii ideologice”. Mai amintesc faptul că, înainte de recrutare, am fost convocați la Baia Mare și am fost examinați la limba franceză, pentru Maroc impunându-se vorbirea curentă a acestei limbi, care apoi se consolida și în pregătirea de la Cluj. Fără a mă lăuda, cred ca am fost printre cei mai buni la această verificare.

După pregătire am fost chemați la o Comisie, tot la Cluj, pentru interviul în limba franceză. Erau de față 3-4 reprezentanți ai Marocului, asistați și de persoane din România, de la Ministerul Învățământului. Ne-au chemat pe rând și au organizat cu noi o discuție în limba franceză, pe o temă sau alta, dar și cu secvențe din domeniul matematic. Am fost declarați printre cei reușiți, amândoi, iar cei care n-au corespuns la interviu, se înscriau pentru Algeria sau Zair, dacă doreau. După aceasta am semnat contractele și ni s-a comunicat data prezentării la București, la aeroport, când ni s-au înmânat și pașapoartele (Pașapoarte Diplomatice). Pe un pașaport erau trecuți ambii noștri copii, dar am făcut pregătirea și vaccinurile necesare doar pentru Rodica, de 4 ani, Victor, de 2 ani, fiind mai slăbuț, n-am vrut să-l luăm în acest an, pentru că nu știam cum este pe unde mergem, nu cunoșteam condițiile și ne era teamă că nu va rezista. L-am lăsat cu mama, la fratele meu Daniel, medic la Spitalul din Borșa.

În jurul datei de 10 septembrie 1974, ne îndreptam spre avion, cu bagajele lăsate pentru cală, având cu noi doar ceva bagaje de mână, cu actele și toate cele necesare și admise; atunci nu erau restricțiile de acuma, pentru terorism. Am urcat scările și ne-am ocupat locurile, ușile s-au închis și în față a apărut o stewardesă, care ne adresează un salut călduros și apoi ne prezintă instrucțiunile de zbor, în franceză; o înțelegeam. Avionul a început manevrele de decolare și, încet, apoi mai repede, foarte repede s-a înălțat tot mai sus și și-a luat direcția spre Maroc.

În timpul zborului am fost serviți cu bunătăți fel de fel, de care noi le duceam dorul, sau pe altele nici nu le cunoșteam.

Am plecat din București la orele 18:00 și am ajuns în capitala Marocului, la Rabat, tot la orele 18:00; plecare și sosire instantanee, o teleportare. Distanța de parcurs era de 4.000 km, avionul zbura cu 1.000km/oră și distanța de fus orar între România și Maroc este de 4 ore, de unde explicația teleportării.

Coborâm din avion la Rabat, pe coasta Atlanticului, într-o atmosferă umedă și un amurg plăcut, într-un mediu exotic și miros de plajă. Lume multă, cu ținută la costum, sau în specificile jilabale albe, cu un turban tot alb, într-un amestec de exprimări arabo-franceze și de altele. Erau prezenți și delegați ai Ambasadei Române, pentru a ne ura bun venit și cam atât; în rest, s-au văzut mai puțin. Au plecat în Maroc două avioane, cu cca 400 de profesori; altele în Algeria și Zair.

Peripeții. Ni s-a înmânat un avans de 2.000 de dirhami (Dh), cca 400 de dolari, urmând ca regularizările să fie făcute după 2-3 luni, cu restanțele cuvenite. Prima noapte am fost cazați în capitală, cu o cină de excepție, apoi ne-am informat și, din a doua zi, am pornit spre locurile noastre de muncă. Ne-am documentat și am plecat spre diferitele destinații, cu mijloace de transport adecvate, după localitățile și amplasamentul lor. Erau variate zone de confort, de la unele deosebit de plăcute, ca dezvoltare, climă și mediu, altele aride, deșertice, greu de suportat, cu călduri toride în cea mai mare parte a anului. Probabil, repartițiile au fost și după interviul susținut și nu la întâmplare, cu grade de pretenții locale diferite, cu un nivel de dezvoltere diferit. Cu toate aranjate, mai departe, cu gasirea locuinței și altele, eram independenți, trebuia să ne decurcăm singuri. Și românii erau descurcăreți, de altfel.

Trei familii, Vaida Ana (din Năsăud, cu 2 copii și soțul, însoțitor), Mincic Aurel (din Beiuș, cu soția, însoțitoare) și Bărcan Gheorghe (cu soția, încadrată și un copil însoțitor), am luat drumul spre Meknes, cu trenul, în două compartimente vecine, noi împărțindu-l cu familia Mincic. Situat la cca 120 de km de capitală, era unul din cele 4 orașe imperiale, de mărimea Clujului, de o mare preferință și frumusețe magnifică. Era situat central, mai spre nordul țării, ferit de influențele climatice sahariene, sau de umiditatea oceanică și maritimă, excesive. Dacă eram puși să alegem repartiția și-l cunoșteam, pe acesta îl alegeam, dintre toate celelalte. Un alt mare avantaj îl reprezenta locația aici a Misiunii Franceze, cu școli deosebit de valoroase, câteva în tot Marocul, unde copiii puteau învăța limba franceză, engleză și celelate, în mod calitativ superior. Elevii erau în majoritate francezi, urmați de marocani și, mai puțini, de la ceilalți cooperanți, pentru care taxele erau de 3 ori mai mari (pentru că francezii administrau școala, excepțional de bine organizată, marocanii dețineau spațiul și acesta oferindu-ți o plăcere deosebită).

Au fost mai multe staționări și, la un moment dat, privind pe geam și vedem familia Vaida coborâtă, în discuție cu un marocan. Trenul se puese deja în mișcare și noi nu mai puteam coborî. Atenție, comunicare și solidaritate românească! Am zărit pe geam gara La Fayette, din centrul orașului, unde trebuia să coborâm și noi, dar am mers mai departe, până la cea comercială, mare, de la periferia orașului. Am văzut în gara mare un marocan, lângă un Renault 4 și l-am rugat să ne ducă în centru, la un hotel. Drăguț, a acceptat și pe drum i-am povesti drumurile noastre, pentru a primi unele informații. I-am spus că eu sunt repartizat la Liceul „Sidi Baba” și el a exclamat brusc: dar acolo este elevă și soția mea; școala ne este în drum și trecem să o vedem. O noutate desprinsă: erau printre elevi și căsătoriți. Am trecut pe la liceu și conducătorul nostru s-a întors repede și ne-a spus că aceasta este în construcție extinsă și că se va încheia doar la anul. Ne-a invitat pe la el pe acasă, fiind tot în drum și, nu prea bucuroși, am acceptat; erau toate prea dintr-odată.

Acasă ne-a prezentat soția, o frumoasă doamnă și câțiva copii. După o ieșire scurtă în oraș a soțului, între timp noi întreținându-ne cu „eleva”, ni se întinde o masă deosebit de apetisantă, cu carne prăjită, frigărui, pui la rotisor și altele, cu prăjituri și mulțime de sucuri, care ne-au determinat să eliminăm, încetul cu încetul, precauția, reținerea, un fel de teamă și ne-am adunat la „muncă”, evitând totuși atitudinea de lăcomie și păstrând decența. Cel ce ne-a adus știa că eu nu voi funcționa la acel liceu și că nu-i voi putea ajuta soția, dar a făcut acest gest ca o prezentare a ospitalității marocane, fapt ce ni s-a și confirmat mai apoi.

Părăsind gazdele atât de ospitaliere, am ieșit cu multe mulțumiri și am rugat cărăușul să ne ducă la un hotel bun, pentru cazare. Ne-a dus la hotelul Majestic din centrul orașului, la mai puțin de 70 m de unde trebuia să coborâm din tren, gara La Fayette! Am luat două camere, pentru cele două familii, deocamdată pentru o săptămână, timp în care să ne căutăm o locuință.

Eu am coborât apoi, rugând șoferul să mă ducă până la spitalul Mahomed V, unde funcționa un medic român, dr. Pertrescu, pentru care aveam o recomandare. M-a întâmpinat domnul dr. Relle, francez, de 25 de ani în Maroc și ne-a spus: Mr. Petrescu e plecat în concediu și vă rog să-mi spuneți mie de tot ce aveți nevoie, pentru că am să-l înlocuiesc, în tot ce voi putea. Domnul dr. Relle avea o frumoasă familie și ne-au ajutat mai mult decât ori pe cine am fi găsit în Maroc. Au fost îngerii noștri păzitori.

Am rugat conducătorul nostru să-mi spună costul purtării cu mașina, aproape toată ziua și, surpriză, îmi spune: mi-a făcut plăcere, nu vă costă nimic!; cu toată insistența, așa a rămas. Ne-am mai întâlnit după aceea, întâmplător, și m-am revanșat eu altfel.

În aceeași zi, spre seară, ne-a vizitat domnul dr. Relle și ne-a dat câteva sfaturi utile, pe care le-am respectat toată perioada, unele fiind specifice acelor locuri.

A doua zi, de dimineață, ne-am prezentat la „Delegație” (un fel de inspectorat școlar zonal, dar cu drepturi de decizie mult sporite) și am prezentat contractele.

Mie mi s-a schimbat repartizarea la Liceul Moulay Ismail, aproape de centrul orașului, un liceu masiv, sub formă ovală, o adevărată citadelă, cu o imensă curte. Birourile administrației se aflau imediat la stânga intrării. Am fost bine primit de către cei doi directori, Mr. le Proviseur și Mr. le Cenceur, cu urări de bun venit în Maroc și mult succes în activitate. Mi-au spus să trec zilnic pe acolo și că îmi vor comunica clasele, programa și orarul școlii. La acest liceu a fos repartizată și doamna Vaida. Nici vorbă de planificări, anuale, trimestriale, dirigenție și multe altele; era eliminat mult balast. Nu am fost programați pentru bacalaureat, pentru a ne putea instala. Măriuca avea în trei zile la liceul Lalla Amina, în centrul orașului, foarte aproape de liceul unde voi preda eu. Un plasament de toată frumusețea, cu o alee în față, pe care erau înșirați mulțimi de palmieri, aliniați, iar în față un vast spațiu liber. Aceleași comunicări i s-au făcut și ei, de către o doamnă, directoarea liceului, o figură ce exprima noblețe, cum a și dovedit. Trei zile trebuia să predea la Liceul El Fchtali, ceva mai la marginea orașului, unde mergea cu autobusul.

Ne-am instalat deci în orașul de reședință Meknes, un oraș frumos, exotic, cu toate împrejurimile lui, aflat sub aureola celor 1001 de nopți arabe, părasindu-l, mai târziu, cu frumoase amintiri despre muncă, ospitalitate și respect uman. Ceva cu totul specific, altfel decât la noi, așa după cum se va mai vedea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 21.08.2020

După arestarea și anchetarea tinerilor elevi sigheteni în august 1948, a urmat o perioadă de așteptare, până la finalizarea documentelor pentru procesul ce va avea loc la Cluj în mai 1949. În această perioadă, relativ mai calmă, când la Sighet mai rămăsese încă o parte din vechiul personal al închisorii, încă ne-ideologizat, deținuții mai puteau primi pachete de acasă, obicei „burghez” care va fi în curând desființat. Pe lângă îmbunătățirea alimentației dezastruoase, această minimă legătură cu familia aducea o mică mângâiere în sufletele celor întemnițați și uneori aveau loc gesturi impresionante…

Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan”, după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12:00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața, Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată. Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat (se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru această minunată soră, trecută la cele veșnice acum câțiva ani și căreia îi port mereu dragoste și recunoștintă. (întâmplare istorisită de Ioan Ilban)

preot prof. Marius VIȘOVAN

„O fotografie nu este un accident, este un concept” (Ansel Adams)

După cum știți și v-am familiarizat deja, Rotaract-ul este „segmentul” tânăr al unui Club Rotary. Clubul Rotaract Sighet este constituit dintr-un grup de tineri care își doresc să se dezvolte alături de comunitatea din care fac parte.
Prin proiectele comunitare pe care le organizăm, educaționale, vocaționale, sociale sau ecologice, promovăm spiritul rotaractian, contribuim la evoluţia comunităţii locale şi sprijinim formarea de lideri în diverse domenii.

Analizând situația actuală, observăm că este tot mai dificil să organizăm activități cu public, totuși, ne-am luat inima în dinți și dorim să vă lansăm o invitație, dragi sigheteni.

În ziua de 27 august 2020, începând cu orele 18:00 va avea loc o Expoziție de fotografie în scop caritabil, gazda noastră fiind Hotelul Grădina Morii. La acest eveniment vor lua parte fotografi locali, dar si câțiva fotografi veniți de la Baia Mare, tocmai pentru a ne sprijini, pentru a susține această cauză. Îi menționăm pe câțiva dintre expozanți: Alina Aldea (Flu flu foto), Alexandru Culac, Grigor Dorel, Ioan Sorin Santa, Wilhelm Laber, Rafaella Mekker, Melinda Mandici, Toni Cristian Poloca, Daniel Radu Pop, Attila Vollner, Cătălin Adrian Lazar, Gruia Photomanipulation. Și pe această cale, dorim să le mulțumim pentru implicare și timpul dăruit. Mulțumiri aducem și partenerilor noștri: Glamelia Event Planner și de asemenea Carpatic Studio. Atmosfera va fi întreținută de trupa Live Band Sighet.

Împreună dorim să sprijinim domeniul educațional, oferind copiilor proveniți din medii defavorizate, rechizite și materiale didactice.

Evenimentul se va desfășura în condiții adaptate situației actuale a pandemiei: masca și distanțarea socială sunt obligatorii.

Monica BUD
Secretar (2020 – 2021) – Rotaract Club Sighet