Concert Marius Bațu la Gala Folk „Floare de colț”, ediția a VIII-a:

Foto & Video, Sorin MARKUS

Duminică, 16 august 2020, a avut loc evenimentul-concert Adrian Naidin, organizat la Casa din Vale Breb, eveniment care a avut şi o componentă de caritate. Donaţiile se vor îndrepta către Centrul Micul Prinţ din Sighetu-Marmaţiei, proiect al Asociaţiei SOS Bambini România. Pe scenă au urcat şi Ceteraşii din Breb împreună cu Coconii din Breb. 

Foto & Video, Sorin MARKUS

Pentru un pic de răcoare, în acest august călduros, vă propunem o imagine de… colecție.
În fotografie, un grup de sigheteni per pedes și o familie înstărită într-un „taxi” – sanie pentru plimbări extrem de liniștite (pe o stradă pe care vă rugăm s-o identificați!), imediat după sfârșitul Primului Război Mondial.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.

Proteste, întemnițări și ucideri. Îndată după câștigarea alegrilor din 1946, democrații-comuniști au și demarat acțiunile, în forță, pentru transformările socialiste din economie, având drept sfătuitori „pricepuți” consilierii sovietici (cine nu-și aduce aminte de renumitul Vasanski, de o viclenie și obrăznicie rare?!) și, ca pavăză, Armata Roșie, de „eliberare” (de „ocupație”). Au urmat deîndată arestarea elitelor țării, din toate domeniile, victime fiind și episcopii greco-catolici, mulțime de preoți și chiar credincioși potrivnici. Locația a fost închisoarea din Sighet și altele.

Trei fugari ai comunei Săliștea de Sus s-au desprins mai repede în luptă, cu arma în mână. Ei au rezistat mai mult, fiind declarați cu acest statut de partizani și umblau mai mult pe dealuri și prin păduri. Primul a fost luat în vizor Vlad Gheorghe a Împăratului, de la început, el fiind acela care a fugit după hoțul care a furat urna la alegeri, hoț care după aceea a devenit primar, pușcăriaș de drept comun, informator, apoi securist și a decedat timpuriu. Următorul a fost Pașca Gheorghe, un renumit și neînfricat vânător, prin care se realiza mereu verdictul: punct ochit, punct lovit. A fost și el luat repede în evidență, mai ales pentru arma sa cu luneta, primită cadou de la nemți, la o vânătoare de urși. Nu concepeau notabilitățile, securitatea, pe un civil având armă cu lunetă și cu așa mare precizie. A fost somat să predea arma și a refuzat: „e o donație, premiul meu de vânător, pentru precizie și curaj”. Odată, i s-a întins o capcană și n-a lipsit mult pentru a fi întemnițat. Al treilea, Iuga Dumitru a Anuței, cu care eram puțin și neamuri, a avut ceva scandal cu secretarul PCR comunal, brigadier silvic și i-a bombardat geamurile casei cu pietre, într-o noapte; era o figură mai iute, explozivă; i-a ramas numai calea codrului și lui. S-au reunit cei trei și se supravegheau și păzeau reciproc. Au pus informatori pe urmele lor, dar ieșeau mereu din încercuire, din ambuscade, fără a răni sau ucide vreun urmăritor. Pașca era mai ales salvatorul, el cunoscând toate plaiurile, ascunzișurile, camuflajele. Oamenii îi ajutau cu alimente și, uneori, mai ferit, coborau și ei prin zonele comunelor. Căutau mai ales pe cei mai aprigi în construcția socialismului, exagerați și făceau cu ei multe exerciții fizice, dure. La despărțire le spunea: „să fiți de omenie, mai blânzi, pentru că altfel, când mai venim, o să vă „aruncați” singuri pe jos, fără a vă mai spune noi. Dar, cum se spune, cu ulciorul nu megi de multe ori la apă.

Primul care a căzut, a fost un frate a lui Pașca Gheorghe, Pașca Dumitru, luptător cu arma în mână, fiind împușcat timpuriu într-o casă la Dragomirești, pe Izvor, pe Baicu. După mai mult timp, a fost împușcat Iuga Dumitru, pe la Bruteni, unde locuiau câteva familii pe un deal, la marginea comunei. În ambele cazuri a fost turnătorie. Pe Vlad Gheorghe a Împăratului l-au executat fără somație, pe lângă Romului, unde se spune că era cioban la oi. Cum se obișnuia, cadavrele nu le-au fost date familiilor, unele nici nu se știe pe unde le-au dus. Se manifestă cunoscutul „respect” al torționarilor față de morți, față de om, față de viață însăși. Pașca a rămas singur, dar era greu să-l găsească, cu tot sistemul amplu de informatori, miliție, securitate. Până la urmă l-au localizat într-un bungalov, pe dealul Cotogeri și l-au încercuit mulțime de milițieni și securiști, locali și de prin alte raioane; se credea un succes de răsunet prinderea lui. L-au somat să se predea, că nu are scăpare. Dar el era pregătit de mult pentru o întâlnire. Grota era lungă, cu două intrări-ieșiri. Pentru prima dată s-a decis să-i pedepsească, până atunci, de ani de zile, a tot fugit din fața lor. Avea vedere spre afară și prin deschideri mici în stâncă, invizibile din exterior; a tras de 4 ori, selectiv: s-au rostogolit spre grota șeful securității Tg. Lăpuș, adjunctul miliției rationale Vișeu și 2 subofițeri, unul după altul, repede. Era cu el o fată, a Porumbului, care se spune că a fost trimisă să-l umărească, dar au rămas împreună. Avea un copil, altul pe drum și suficiente provizii înăuntru: carne conservată, brânză ș.a. În timp ce fata mai trăgea fără țintă, Pașca a ieșit de acolo pe cealaltă deschidere, a aruncat ceva grenade fumigene, a tras câteva rafale și s-a dus. Urmăritorii au mai tras și ei în acel vacarm, poate s-au și împușcat unii pe altii, apoi, cu câteva căruțe și-au adunat morții și răniții și au coborât de pe unde nu trebuia să le fie locul și umbletul. L-au depistat după câtva timp într-o altă grotă, cu un dezertor-informator, pe care l-a executat chiar el, apoi canonada de armament greu l-a răpus și desfigurat, în februarie 1956, tot pe la Romuli. Am auzit de uciderea lui pe tren, prin Salva, eu fiind în drum spre Cluj, la Facultate, din vacanța de după prima sesiune din an. A fost recunoscut de fosta lui soție, după urmele lăsate de ghiarele unui urs pe corp, la o vânătoare. L-au expus în Năsăud pentru „disprețul” lumii, dar toți care l-au văzut își făceau semnul crucii, discret, aducându-i un omagiu. Era iubit și admirat de „toată lumea”. A avut cea mai lungă perioadă de partizanat din zona, de peste 10 ani. Deci, din această comună au fost ucise prin împușcare patru persoane.

Au murit în detenție: Iuga Grigore Gajanul, în cumplita închisoare de la Gherla, unde s-a aplicat și reeducarea inițiată la Pitești, Coman Găvrilă, elev din „lotul Vișovan”, copil de trupă, care a trecut și pe la Penitenciarul TBC Tg. Ocna și Chiș Dumitru (Mitrucă) a lui Vasalie, în ucigătorul lagăr de la Capul Midia. Mi-am luat la revedere de la el, atunci când am fost chemat pe platou pentru transfer în altă locație; era la infirmerie și atât de bolnav, încât abia putea să vorbească. Când i-am spus că eu plec de acolo, dar nu știu unde, el mi-a răspuns: „Mă duc și eu, Gheorghiță…„Lasă, nu vorbi așa, fii curajos și rezistă, să ne întâlnim acasă și să spunem oamenilor ce ne-au facut, ticăloșii”. L-am sărutat, o strângere de mână și, privindu-i fața, o lacrimă s-a văzut lucind parcă sinistru, pe obrazul lui uscat. Am plecat și eu cu obrajii umezi; eram vecini și neamuri. Nu cred că a rezistat mai mult de o zi, două… Deci au plătit cu sacrificiul total lupta pentru credință, libertate și pentru sentimentul național, șapte persoane; patru prin împușcare și trei au fost exterminate prin detenție.

Alte întemnițări. Au fost urmăriți mai mulți și arestați destul de repede; au făcut detenție în diferite locații de temniță și lagăre de muncă de exterminare mai multe persoane, pe anumite perioade de timp, printre care amintesc: Vlad Darie, verișor cu mine, Chiș Ioan, diacul, Chiș Ion a lui Vasalie, un alt frate a lui Pașca, Țurlaș Grigore din Măgura, Trif Vasile, preot comunal, toți fiind într-o organizație PNȚ (realizată de Popșa Ioan) și Bărcan Gheorghe, elev. Bărcan Dumitru, tatăl meu și cu mine am fost urmăriți peste 2 ani, din 01.04.1949 și până în 17.10.1951, când ne-am prezentat la Securitate, după ce inginerul protejat de noi a fost dus de mama și preluat pe Dealul Bocicoelului, de către același Nan Vasile, care l-a și adus la Săliștea. După peste 3 ani de tăinuire și protejare în casă la noi, unde nu mai putea rămâne, l-a dus să se ascundă la el acasă, precum la noi. Au mai fost condamnați Chiș Mihai Burla, Vlad Ioan Horea (câte trei luni), Chiș Florica a Medicului (6 luni). Bărcan Marișca, mama mea, a vândut un loc în Podul Stârcului, pentru a plăti cota restantă în bani și pentru a nu fi arestată. Au fost și mulți urmăriți și unii au plecat prin alte locuri de muncă, o mulțime, cu sutele, pentru a evita persecuțiile și detenția, pe luni sau ani de zile, dacă nu voiau să participe la transformările socialiste din comună. Cum se poate constata, au fost în jur de zece persoane care au suferit detenție directă și, împreună cu cei uciși, numărul lor devine 17, sau mai mulți.

Închisorile din „libertate”. Ar fi greșit să considerăm doar pe cei amintiți, persecutați, în suferință. Pentru Gospodăria Colectivă se comasa tot pământul fertil, mai bun, de-a lungul Văii Izei și de pe alte văi, mai mici, iar pentru cei ce refuzau să intre în asociere (și erau mulți sau cei mai mulți), li se repartiza terennul cel sărac, rămas, din zonele mărginașe, de „pe coaste”, imposibil de a reuși să se întrețină familia cu astfel de terenuri. Se întâmpla atunci ceea ce era firesc să se întâmple: oameni apți de muncă erau dislocați de la locurile lor de domiciliu și-și schimbau „rezidența”, umplând subsolurile minelor, spațiile fabricilor și zonelor forestiere sau, sezonier, în locurile fertile ale Banatului. Erau mulțimi, cu sutele, pentru că Săliștea de Sus era a doua din raion, după Ieud, care a suferit traumele colectivizării forțate, cu atâția oameni alungați de pe ogoarele lor, de la casele lor.

Cu toate acestea, la un loc, comuna Săliștea de Sus poate fi considerată ca fruntașă în aceste brutale confruntări sociale și, de multe ori, sau aproape mereu, nici nu mai era și nu este amintită, tot timpul fiind expozate Ieudul și Dragomireștiul, meritorii, bineînțeles, dar nu atât de repetitiv și singurele, pentru că se depășește o măsură.

După Dragomirești, spre Săliștea, s-a format parcă un mic defileu, dealurile, urcușurile laterale, strângând parcă între ele traseul șoselei și râul Iza și, probabil, această gâtuire a șoselei făcea comunicarea, găsirea localității, mai dificilă, sub mai multe aspecte.

Au fost destui uciși direct sau prin temnițe, întemnițați, cum am arătat mai sus și o mulțime care nu au făcut detenție, dar au avut tot felul de restricții domiciliare, au fost alungați de pe ogoarele lor; totul a rămas în afara relatărilor; nu s-a spus nimic despre ei, de parcă la Săliște a foat doar „liniște și pace”, așa cum nu a fost, după cum se știe și exprim și acuma.

Cei patru fugari, partizani locali, au fost toți patru uciși; printre ei, Pașca Gheorghe, renumitul vânător, doborând câțiva din elita torționarilor, pentru a scăpa din încercuire, când era obligat s-o facă, pentru a se salva. Tot la Săliște, la o descindere a securității, în miez de noapte, la casa preotului greco-catolic Trif Vasile, suspendat, cu casa supravegheată, au fost găsiți acolo trei studenți partizani, doi reușind să fugă, pe geam, sub tirul milițienilor de afară, scăpând cu șansă, doar cu arma în mână. L-au prins doar pe unul din frații Șofrone, cu o grenadă în mână, care a fost supus unor chinuri groaznice și mutilat cumplit, ajungând și pe la Pitești. Pașca Gheorghe era și armurier și repara armele și înzestra cu ele și grupul de partizani. Cele relatate sunt luate din Dosarele lecturate de la CNSAS, ori au fost spuse de cei implicați.

O cale asemănătoare a urmat și revenirea la cultul greco-catolic în comună, timp de peste 25 de ani săvârșindu-se activitățile spiritual religioase într-o cameră a unei case, cu totul improprie pentru aceste servicii sacre. Nimic nu s-a primit, nimic nu s-a cedat acesteia, de către biserica „soră”ortodoxă și, în acest timp, bisericuța greco catolicilor, proprietatea lor, stătea închisă, zăvorâtă cu bare și lacăte, preoții ortodocși făcând serviciile religioase în noile biserici construite. S-a construit o frumoasă biserică în Dragomirești, una în Bogdan Vodă, unde s-a obținut și retrocedarea bisericii proprii. Toate felicitările! Numai la Săliștea nu mișca nimic, lipsea mobilizarea oamenilor pentru aceasta acțiune. Abia în 2015, s-a deschis un cont la BRD Dragomirești, pentru parohia greco-catolică din Săliștea, pentru donații, de către Părintele Protopop Codrea Vasile, la rugămintea noastră. Cu mulți ani în urmă am rugat deschiderea acestui cont bancar, dar nu s-a dat curs solicitării. Am adunat în jur de 25.000 de euro, în cca un an și s-a cumpărat un teren central (în suparafață de aproximativ 11 ari), s-au pregătit cele necesare, inculsiv proiectul pentru o bisericuță și, cu un sprijin financiar și din partea Episcopiei, s-a reușit construcția unei frumoase capele, o bisericuță modestă, sfințită în 28 noiembrie 2018, peste care sperăm să se ridice și frumoasa bisericuță pentru salișteni, binecuvenită, după multă așteptare, cu lipsurile ei. Poziția este bună, la loc deschis, bine ales, de o parte a șoselei și mulțimea oamenilor, ce trec prin fața ei, își face Semnul Crucii, o închinare, rostesc o scurtă rugăciune, rugi ce sunt astfel amplificate. Menționez că majoritatea sumei a fost donată de către ortodocși, iar pentru cele două biserici ortodoxe, mari, construite, cu două case parohiale, au contribuit, la fel și cu spor și greco-catolocii. Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis 03.08.2020

Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei
dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă,
mușcând din odihna apelor.
Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui
Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.
Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață.
Brusc, frigul se tămăduise de el însuși, nemaiavând
nicio putere.
Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii
iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot
de lumină.
Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta
semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o
ploaie mult așteptată peste pământul însetat
buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar
undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic
nu mai ocolește întunericul.
Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă
zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în
nesomn.

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea
s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre
ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis
dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se
risipească toate umbrele.

În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare.
O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag.
Totul ar fi curat și alb,iar peste tulburările
noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în care
Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia
și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.

Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul
aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se
poate privi are numele chipului Tău.

Antonia Luiza DUBOVICI

Zilele trecute, mi-a trecut așa, un gînd răzleț prin cap: Ce-ar fi, dacă aș renunța și la emisiunile TV? Cum am reușit să-mi scot din „grilă” facebook-ul, după care nu regret nici o clipă, cred că o să pot, încet, încet sa mă debranșez și de acest „mic terorist”.

Am ajuns s-o fac pe DJ-ul în ultima perioadă, butonînd în disperare, căutînd acel post, de unde să-mi parvină acele răspunsuri, care să mă lămurească în întortocheatele probleme și provocări ale realităților cotidiene. La început, am selectat canalele, care mi se păreau mie că difuzau (credeam eu), cît de cît, cu moderația necesară, subiecte pe care se bate monedă, cele legate de Covid.

Recunosc, că, fiind la mare depărtare de țară, orice amănunt pentru mine este important, soarta plecării mele, depinzînd de evoluția acestei infecții globale, sau mai bine zis a paraliziei globale. Nu ascund faptul că, pentru o mai bună informare, nu e deajuns doar o sursă și n-o să fiu ipocrită, asemeni celor care nu recunosc că ascultă manele (dar o fac pe ascuns), ci recunosc că am început să trag cu ochiul și la alte posturi ca, în final, să pot eu discerne cît adevăr și cîtă mistificare este, în tot ce ni se oferă, ca fiind „realitatea” cea adevărată. E totuși de neînțeles, cum în această era tehnologică performantă de informații, să fie atîta dezinformare și-ți trebuie multă dexteritate, să le dai de capăt sau să poți să urmărești un fir, cap-coadă, care să te ducă undeva! Totul, musai să aibă o coloratură politică. Dacă a ieșit ceva rău, e de vină adversarul, dacă a ieșit bine, succesul e motiv de împăunare doar pentru ei.

Sărmani bărbați „de stat”! Cît de departe sunteți de figurile proeminente ale marilor bărbați de stat din trecut, cu toate scălămbăielie voastre de „noi emanați”. Mulți nu au prestanța nici măcar de a purta corect o mască pe figură, d-apoi dacă ar trebui să mînuiască o sabie, o lance, o spadă…? Fie și ca Don Quijote de la Mancha care măcar se lupta cu un personaj imaginar, cu morile de vînt. Ai noștri au ales să bată apa-n piuă, își pasează vini unii altora, ca niște copii răzgîiați, în timp ce noi, stăm cuminți pe tușă, răbdînd cu stoicism ploaia de ,,mingi,, care ni se abat direct în cap! Nu se găsește un limbaj comun, nici după mai bine de 2000 de ani, de la căderea Babilonului, cînd, din cauza îngîmfării și a aroganței celor ce voiau să se înalțe mai sus de Dumnezeu, Acesta, le-a încurcat limbile, iar Opera acestora s-a dus pe apa sîmbetei.

Eu văd în toate mijloacele de comunicare în masă un Turn Babel, din care nimeni nu înțelege nimic. Exact ca și în cazul prăbușirii Babilonului, asistăm neputincioși la prăbușirea economiilor lumii. Dacă această pandemie este adevarată, de ce se lasă căderea liberă în cap a omenirii, dacă e fake news, de ce nu se dezminte această catastrofă numită Coronavirus?
Trăiesc (sper că momentan, nu definitiv) într-o țară (SUA), de la care am mari speranțe. Practic, o văd ca pe un etalon în democrație, dar, ceva, undeva, nu merge nici aici. Nu prea se vede diferența în abordarea acestui flagel. Parcă asistăm la un scenariu planetar, menit să ne bage în gard pe toți. Big-Brotherul a îmbătrînit și el, îl lasă genunchii, i se înmoaie picioarele…
Aici, se vorbește despre o armată spațială de ultimă generatie (sper că nu și ultima!), care o să ce? Păi dacă un amărît de virus decimează zilnic mii de oameni…

De la ruși vin zvonuri de înarmări, cu cele mai performante și sofisticate echipamente, care s-ar putea război cu sateliții.
Trăgînd concluzii, eu, cu mintea mea de provincială, mai neaoșă (și cîrcotașă), zic așa: nu va trece mult timp și locul acestor performante arme, va fi luat de banala praștie, cu care își vor ataca sateliții în spațiu, iar pe pămînt se vor bate cu ghioagele. Măcar va fi o luptă cît de cît dreaptă: care pe care! Noi o să asistăm tot de pe margine, admirîndu-i pe cei care vor avea mai multe pietre pentru praștie, iar celorlalti, cu ghioagele, să le urăm să aibă cît mai puține noduri la ele. De abia atunci se va liniști lumea și o vom lua iar de la început, de la Adam și Eva și de la mărul mușcat (a nu se confunda cu firma Apple!).

Ileana PISUC

05 Aug. 2020/ Richardson – Texas

PS: Și așa, tot parodiind pe diferite subiecte, fac aproape anul aici și nu pot pleca acasă. Tot am sperat în mai bine, acum e mai rău. Aș avea ceva speranțe să trec Tăul, dar n-am conexiunile necesare. Toți vecinii se feresc de noi ca de niște ciumați… Păcat!

În primăvara anului 1949, cei 18 deținuți politici maramureșeni (grup ce a fost numit mai târziu „lotul Vișovan”) erau închiși la Sighet în așteptarea procesului. În ciuda condițiilor foarte proaste, faptul că erau împreună în celula 74 – se puteau ruga împreună, puteau povesti și glumi – făcea ca atmosfera să fie destul de destinsă, tinerească (majoritatea aveau sub 20 de ani, iar profesorul Vișovan – 22). Pâna când a apărut o veste neașteptată, care putea îngheța orice bucurie…

Gheorghe Andreica își amintește: „Într-una din zile, Aurel Vișovan este scos din cameră după servirea terciului. S-a instalat între noi o tăcere de mormânt. Fiecare în felul său își punea întrebarea: oare de ce l-au scos ? Întârzia să se întoarcă. Veni și masa de prânz, veni și cea de seară și tot nu s-a întors. Abia înainte ca clopoțelul de la parter să sune numărătoarea de seară ușa se deschise și Vișovan intră în cameră. Pe fața lui se citea îngrijorarea dar nu l-am lăsat ci, înconjurându-l, l-am întrebat: „Ce noutăți ne aduci ?” După ce a suspinat una din toată ființa lui ne anunță că a fost legiferată pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile politice în care ne încadram și noi. Un moment de uimire cu tăcere profundă.

Am rupt eu tăcerea luând cuvântul retoric: „La noi în sat când se întâmpla să moară tineri de vârsta căsătoriei dar necăsătoriți, după înmormântare, atunci când se face pomana, se face nunta care nu avusese loc. În acel moment nimeni nu are voie să fie trist, toată lumea se veselește ca și cum acea nuntă post – mortem ar fi adevărată. De când e lumea nimănui nu i-a fost dat să joace la propria sa înmormântare. Noi suntem primii…Deci Nelule, Gicule, Costică, începeți „dirlaiul”!

Nelu Dunca dădu semnalul cu un „hei” și unde n-am început să jucăm o „feciorească” de s-a cutremurat pușcăria. Și am jucat și tropotit până ce am obosit și ne-am întins cu toții pe paturi…Tocmai atunci se deschise ușa pentru numărătoare. Gardianul de pe secție ne zice: „Mă, voi dărâmați pușcăria și unde veți sta?”. Eu, făcând pe bățosul i-am replicat: „Nu acum, dar mai târziu tot vom dărâma-o!” (relatare de Gheorghe Andreica)

preot prof. Marius VIȘOVAN

sursă foto: www.memorialsighet.ro

Gala Folk „Floare de colț” 2020, de la Sighet, s-a încheiat cu un concert de excepție al trupei Iris:

Foto & Video, Sorin MARKUS

În a doua zi a Galei Folk „Floare de colț” de la Sighet (ediția a VIII-a, august 2020), a urcat pe scenă cantautorul Vasile Șeicaru, prezent la aproape toate edițiile festivalului.

Foto & Video, Sorin MARKUS

Tot din prima zi a Festivalului „Floare de colț” de la Sighet (ediția a VIII-a), vă oferim o voce îndrăgită în România: Emeric Imre.

Foto & Video, Sorin MARKUS

Inițiatorul deja „tradiționalei” Gale Folk „Floare de colț” de la Sighet, cantautorul sighetean Ducu Bertzi a încheiat prima seară a festivalului. Vă invităm să-l urmăriți:

Foto & Video, Sorin MARKUS

În perioada 8-9 august 2020, la Sighet se desfășoară cea de-a VIII-a ediție a Galei muzicii folk „Floare de colţ” (organizată de Consiliul Local, Primăria Sighet și Centrul Cultural; director artistic, Ducu Bertzi; prezentator, actorul Adrian Păduraru).

În prima seară, pe scena din Parcul Grădina Morii au evoluat artiștii:  Gheorghe Ștețca și folkiștii formați la Școala de Artă „Gheorghe Chivu”, Adrian Strâmtu, Daniel Iancu, Zoia Alecu, Emeric Imre, Victor Socaciu, Ducu Bertzi & Friends.

Vă invităm să (re)ascultați recitalul cantautorului Victor Socaciu:

Foto & Video, Sorin MARKUS

Duminică, 9 august, începând cu orele 18:00, vor cânta artiștii: Cristi Dumitrașcu, Florin Săsărman, Călin Pop, Marius Bațu, Vasile Șeicaru, Iris – Cristi Minculescu.

Dragi prieteni,

Vă scriu – cu mare emoție – pentru a vă împărtăși o mare dorință de-a mea care a prins viață. După ce o prietenă (din Sighet) mi-a spus că are dorința de a trăi viața în esența ei, adică mergând în misiunea „Puncte Inimă’’, am început să mă gândesc ce înseamnă cu adevărat „a trăi viața în esența ei”. Viața mea fiind una foarte agitată, mi-am zis STOP și, în acel moment, am înțeles că tebuie să aleg o altă direcție, o direcție nouă. Atunci am simțit în suflet o scânteie care voia să prindă viață, scânteia care a declanșat dorința de „a trăi viața în esența ei”, dorința de a cunoaște aproapele și sufletul acestuia.

Așa că, am decis să plec într-o misiune umanitară cu Asociația ,,Puncte Inimă’’, a cărei carismă răspunde dorințelor profunde ale sufletului meu, pe care le trăiesc în acest moment. Voi fi trimis în Guayaquil – Ecuador și voi pleca la începutul lunii octombrie, anul curent, pentru o perioadă de 14 luni.

Pentru cei care nu cunoașteți încă, „Puncte Inimă’’ este o mișcare a Bisericii Catolice, care a luat naștere la începutul anului 1990. Este o operă de compasiune și de măngâiere față de orice persoană aflată în suferință.

Răspândite în lumea întreagă, „Punctele Inimă‘’ sunt mici cămine, refugii simple în care fiecare copil, fiecare persoană este primită, ascultată, respectată – pe scurt, privită într-un fel care transmite ardoarea iubirii.

Cu „Puncte Inimă’’ suntem chemați să dăruim o prezență, o prietenie gratuită care nu depinde de calitățile și capacitățiile noastre excepționale. Suntem chemați să găsim acea iubire a lui Dumnezeu, în oamenii pe care îi întâlnim pe calea misiunii noastre. Mai suntem chemați să trăim împreună cu comunitatea, să ne încărcăm cu iubirea gratuită pe care o primim, ca mai apoi să putem transmite acea iubire sinceră, acelora care au nevoie de o mângâiere/ iubire gratuită, fără a primi ceva în schimb.
Când spun iubire gratuită, mă refer la acele aspecte simple pe care voluntarii „Puncte Inimă’’ sunt dispuși să le ofere, și anume: o îmbrățișare, o vizită la prietenii comunității, o ascultare sinceră, iar lista poate continua. Tocmai aceasta este ce îmi doresc să trăiesc și să experimentez, a fi înainte de a face, a dărui ceea ce sunt eu, a pune pe primul loc inima omului, a învăța să iubesc dincolo de „granițe”.

Drumul e greu pentru toți, dar este și mai greu pentru cei care au o inimă bolnavă, pentru cei singuri, dar și pentru cei flămânzi sau pentru cei cu „picioarele micuțe’’ [copiii]. „Puncte Inimă’’ nu este un remediu, ci un semn: un mic semn de speranță, de dragoste, semnul pe care l-am primit și eu. „Puncte Inimă’’ nu are alt țel decât să ofere acel zâmbet, acea picătură de apă, acea mână care se oferă pentru o clipă pe drumul vieții. O prezență care te poate ajuta să ajungi până la capăt.

Voi trăi într-un cartier din Guayaquil, într-o casă ,,Puncte Inimă’’ plină de viață, care a luat naștere în anul 2000. Voi locui cu alți voluntari de diferite naționalități cu care voi împărtăși o viață fraternă, de rugăciune și de compasiune. Este un loc de comuniune în care fiecare dorește să participle la viața comunității. Voluntarii duc o viața simplă, dorind să împărtășească pe cât posibil viață cartierului.

Casa se află într-un cartier defavorizabil, unde voluntarii vizitează persoanele singure și iși petrec timpul cu copiii. Pe langă apostalotul care se face în acest cartier, se merge și într-o comunitate de călugărițe a Macii Tereza de Calcutta care au în îngrijire persoane cu dizabilități, se mai merge și la un spital psihatric ,,Lorezo Ponce”.
Casa este mereu deschisă pentru a primi locuitorii cartierului, copiii și tineriii acestuia.

Cu acestă scrisoare vă adresez și o invitație, pentru că, în acestă misiune nu doresc să merg singur. De aceea vă invit să faceți parte din ceea ce voi trăi, și să deveniți „nașii’’ mei. Pentru acesta, în deplină libertate, mă puteți susține în felul următor:

Spiritual, prin rugăciune: întrucât rozariul este Rugaciunea Săracilor, o propunere ar fi să spuneți o decadă de rozariu în fiecare zi (un Tatăl Nostru și 10 Bucură-te Marie), pentru misiunea mea și pentru toate personale pe care le voi întâlni. Împreună cu comunitatea și prietenii cartierului ne vom ruga la fel, iar acest lucru ne va uni, oricât de departe voi fi.
Financiar, printr-o donație: „Puncte Inimă” trăiște din donații și astfel fiecare voluntar este invitat să adune suma de 700 lei pentru fiecare lună, pentru durata întregii misiuni (în cazul meu 14 luni). Această sumă acoperă cheltuielile vieții de zi cu zi (mâncare, cazare, asigurare medicală, și alte diverse cheltuieli). Donația poate să f ie periodică sau se poate dona o sumă unică.

Indiferent de felul în care doriți să mă susțineți, deveniți parte din misiunea mea, trăim această misiune împreună. Eu vă voi purta mereun în rugăciunea mea, iar la fiecare doua luni vă voi trimite o scrisoare, pentru a împărtăși experința misiunii mele cu voi. Astfel voi încerca să vă fac părtași la viața de compasiune și consolare a misiunii „Puncte Inimă’’. Așadar, vă îndemn să completați datele voastre în formularul atașat, pentru a putea rămâne în legătură.

Vă mulțumesc din suflet pentru răbdarea și pentru încrederea voastră! Privește cerul pentru a fi mai aproape de mine, același lucru îl voi face și eu.

Pentru orice întrebare sau nelămurire, vă rog să mă contactați oricând. Aș fi super bucuros să împărtășesc această dorință și mare bucurie cu voi!

„Hay una cosa muy bonita: compartir la alegria de amar’’ – Este un lucru foarte frumos: împărtășind bucuria de a iubi. (Sf. Maica Tereza de Calcutta)

Cu mult drag, recunoștință și prietenie,
Sergiu – Daniel Koncz
(e-mail: [email protected], mobil: +40742025549)

sursă foto: arhiva personală