Ceva despre care n-ar trebui să vorbesc, eu fiind atât de departe de tehnica acestui gen literar. Îmi exprim totuși câteva gânduri doar ca cititor, ca beneficiar al acesteia, care îmi place foarte mult, mai nou și, sper, prin aceasta, să nu produc niciun disconfort creatorilor ei.
Poet manifest e doar acela ce are înclinație, are acest „talent”, pe care-l trăiește și îl dezvoltă cotinuu. Poezia se produce într-o mare restricție în cursivitatea exprimării gândurilor, cu o tehnică de ritm, rimă și altele, pe care trebuie să le respecți și să le „așterni” peste diferitele ei variante. Aceste „versuri”, cu cadența lor, trebuie să vină din conținut, să fie un ambalaj al acestuia, lipite și crescute odată cu el, așa după cum și conținutul trebuie să fie înnobilat și exprimat prin ele, iluminat și, împreună, trebuie să formeze o unitate, un tot. O poezie în care se simte greutatea versificației, introducerea unor cuvinte inexpresive, doar prentru a o realiza, este o fractură, ceva greu de suportat și abandobezi lecturarea ei. Se poate ca și frumusețea, muzicalitatea versificației să te fure, să te despartă de conținut, în gândirea lui, să fii neparticipativ, o neglijență și pagubă mare. Trebuie să admitem, totuși, cu admirație și fără recurs, poezia versificată a marilor noștri poeți: Radu Gir, poetul închisorilor, Andrei Ciurunga, poetul Canalului, Eminescu, luceafărul poeziei românești, Păunescu, care poate fi contestat, probabil, în mai multe, dar nu în poezie, cu o legatură între conținut, viața de atunci și versificația trainică, adâncă, specifică, Coșbuc, Goga, Alecsandri și alții atâția, la care versul rezultă firesc din conținut și conținutul este, oarecum, o reflectarea a versificației. Toți aceștia sunt o mândrie națională și creația, poezia lor, nu poate fi nicicând trecută în „rezervă”. O notă aparte face poeta și scriitoarea, D-na Ana Blandiana, o ilustră creatoare a acestui gen de poezie, a „versului alb, liber”, dar care excelează și într-o profundă și diversificată creație în proză, în paginile căreia parcă se aud sensibilități poetice. Această poezia „modernă”, sau „post modernă”, în „vers alb, liber” cu iluștrii ei reprezentanți, domină genul poetic actual. Avantajul ei este, în concepția mea, eliminarea “strânsorii” clasice, lăsând imaginația liberă, descătușată de aceste „tare”, care pot să creeze și crează o poezie de o rară frumusețe, „o poezie a poeziilor”, cu atât de profunde și multiple semnificații, cu simbolismul ei în care nici un vers nu rimează în aceasta. În plus, beneficiarii ei, nu o pot folosi într-o parcurgere accelerată, modestă și sărăcăcioasă, fiind obligați să gândească, să fie participativi, să deslușească, în lecturarea ei, ecourile secvenței ce urmează din cele precedente, iar acestea, la rândul lor, să inducă și justifice cele următoare, în întregul lor logic, să unească componentele, părțile, într-un întreg, care să reprezinte fidel, în profunzime, gândurile poetului. Cu alte cuvinte, lecturarea acestor creații literare „îl face și pe cititor, puțin, poet”, se duce cu acesta pe firul creației acestui gen de poezie.
Exemplific aceasta prin poemul publicat de tânăra, frumoasa și admirata poetă, Sebastiana Joicaliuc, creatoare a acestui gen de poezie, în ziarul electronic „Salut, Sighet!” (PoetikS – Homesick/03.11.2019), „Dorul de acasă”, din care am să și citez și să analizez un fragment. Acest poem m-a impresionat în mod deosebit, prin sinceritatea lui cuceritoare, care dă noblețe sufletului și inimii, caracterului, gândului și cuvântului, vieții însăși, în trăirile ei. În acesta se exprimă o concepție amplă asupra acestei entități denumită „acasă”. Ea nu prezintă viața între cele 4 ziduri, de sub un acoperiș, ci cu totul altceva, care este peste tot, oriunde și oricând, „unind” peste vremi cele trei dimensiuni convenționale ale timpului, în mod admirabil, prin profunde imagini, pe care le exemplific în următoarele rânduri. Astfel: „Mi-e dor de acasă/De acasă de atunci când eram mică și bunica și toți/Și mulți…/Și o curte cu un nuc bătrân/…/ Acasă-i casa plină/ Și niciodată nu-s singură/…/Acasă e liniște și un canische/Și mama/Care mă ajuta la teme /… / Acasă e la 200 km de casă/Acasă au fost vreo trei case/…/Acasă e sfaturi bune și nopți albe/…/Acasă e eu+1/De ceva timp/…/Acasă e o mână caldă lângă mine noaptea/Și dimineața/Și oricând/…/Cu timpul mi-am făcut mai multe case/…/Parcă niciunde nu mai e ca acasă/Și, sincer/Nu mai știu încotro să mă îndrept/Decât înăuntru.”
E un singur tot, o singura „strofă”, un singur gând, larg, despre „acasă”, cu un singur punct, cu care se încheie. Un final parțial în tranzitul vieții, mereu în evoluții și transformări, în drumuri spre alte multe „acasă”, cu alte cerințe și obiective, din așteptările și speranțele, împlinite sau în împlinire, din tumultosul parcurs al vieții. Desigur, acel „înăuntru” din final, nu se referă doar la cei patru pereți de casă, de sub un acoperiș, ci și de pe „afară”, este și înăuntrul ei și, mai ales, în interiorul personal, aceea întindere mare a „eului” propriu, laboratorul unde se „trăiește” în amintiri trecutul, se înfruntă prezentul și se ancorează viitorul, în liniște, cu tine însuți.
Dar din șuvoiul acestor îngrămădiri, de amintiri, de faceri și perspective, din mersul acesta în toată zburdălnicia lui, trebuie să faci vreo două opriri, să ridici capul sus și să separi ce necesită separat, pentru că nu este totul un amalgam. Este primul parcurs, acela al vieții de micuț, perioada de „acasă” a „copilăriei”, în nobila nevinovăție și cumințenie, când faci primul pas, rostești primul cuvânt, spui prima dată mama, perioada ce se încheie într-o cerească și nevinovată vrednicie. Urmează apoi „acasă” al „adolescenței și tinereții”, cu visările și idealurile lor, realizate sau știrbite, într-o continuă și energică zbatere a gândurilor spre împliniri, într-un fel de concurs cu tine însuți, drum la care-ți vezi împlinirile sau puținătatea lor, cu bucuriile ori lipsa lor. O altă deosebit de importantă și lungă perioadă este aceea „acasă” când treci în maturitate, cu obligațiile ei profesionale și altele, printre care se impune, prioritar, acel „acasă familial”, când copii mici, de altă dată, devin ei înșiși mama, tata, bunicii,… , așteptând de-acuma să vină la ei, „acasă”, copiii, nepoții,…, cu noi bucurii, poate și noi case, portițe, un alt nuc, cu alte „acasă”. Toate aceste drumuri însă, cu toate casele și “acasele” lor, trebuie să fie așternute pe un fond de trăire “acasă” în „credință și spiritualitate”, pe toată lungimea lor, o îmbinare plăcută, în firescul uman al ducerilor spre veșnicia cerească. Acestea se întamplă însă, acuma, în pragul unei viețuiri „acasă” în casă, în „izolare”, în prezența pandemiei planetare.
Deosebit de sugestivă și mobilizatoare este aceea imagine cu căsuța, cu aceea „acasă” umblătoare, prezentă mereu, cu ineriorul ei, al tău, pe toate drumurile, popasurile și staționărilor de viață, nu contează pe unde și în care loc; tu ești acolo mereu cu tine însași, un concept fundamental de reușită, toate celelalte, case, castele și alte detalii fiind “pavoazări” pe drumul vieții, atâta cât este el, elaborate de omul însăși.
Mi-au făcut mult bine aceste reflexii de viață, în interpretare indusă, având și eu mulțime de drumuri și locații „dinspre acasă” ori „spre acasă”, cu atâtea locații cu multe “acasă”, atât de grele, pe unde nu mi-am dorit deloc să le petrec, dar le-am îndurat în progamul diabolic de distrugeri umane al acelor timpuri, orânduiri sociale. Mi-au răscolit, de pe acolo, dorul multor ani de „acasă”, cu cele dimprejur, mai pe aproape sau pe mai departe, unde mă așteptau părinții, sora și frații, nucii din grădină, poarta de unde cațelușa „Volga” mi-a săltat în brațe de bucurie, de îndată ce m-a privit, după 5 ani de absențe, făcând naveta de la mine, la ușa casei, cu „vestea”. Diferența, “acasă” din acele diferite „locații” și „acasă” de acasă, era „Iadul” și „Raiul”. Au urmat apoi libertăți ciungite, formale, fiind și eu cu o mână ruptă de două ori, tot în acelaș loc și, mai târziu, plutirea în spații largi, de libertate neașteptată, peste zări, peste mări și oceane, peste continente, întâmpinați acuma însă de aceeași periculoasă pandemie, planetară. Nu scapi de un rău și dai peste altul, tot cu o criminală inversunare împotriva oamenilor. Prin „lume” trebuie tot să te „strecori”, oricum sau de oricare ai fi sau ești, într-un fel de ametec, până se lasă cortina peste tot amalgamul acesta nedorit.
O deosebit de plăcută prezentare, de mai multe ori citită și care, cu permisiune, o voi mai parcurge, cu satisfacție, spre aduceri aminte și cu multe mulțumiri. Felicitând autoarea pentru acesta deosebită realizare, cu mult respect și prețuire, mă retrag la „acasele” mele, atât de departe și totuși mereu atât de aproape de mine și cu mine, pe ori pe unde sunt ele, spre „acasă” al copilăriei, cu alte atât de multe „acasa“ ale „Adolescenței și Tinereții Frânte”, cu o maturitate atât de dușmănos tot „amânată”, în care, până la urmă, s-a regăsit „acasele familial”, așteptat, liniștitor și întremător, sub binecuvântarea, peste toate, al „acasei în credință și spiritualitate”, a toate împlinitor, „unificator și separator” a celor doua lumi.
Minneapolis (SUA)/ 27 mai 2020
Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș – Vodă” Sighet, pe unde mă simt oricând „acasă”, în nostalgiile mele.
