N-am fost niciodată o împătimită a socializării. Cu cât trece vremea mă văd tot mai des pusă în postura fericirii de a rămâne eu cu mine. Perioada solitudinii și a distanțării virale pe mine nu m-a speriat. A fost liniște și curățenie și poate s-au mai limpezit cu clor și cei mai puțin igienici dintre suferinzii cu ,,lungul nasului”. Iar acum că se relansează economia și văd o adresabilitate mărită spre segmentul feminin, mă gândesc unde să-mi redirecționez banii: aștept prima carte cu bancuri. Cu și despre femei în timpul pandemiei. Nimic nu pare mai atrăgător decât acest umor absurd. O astfel de investiție va fi prima mea achiziție feministă de după relaxare.

A fost foarte interesant să urmăresc unele manifestări feminine din timpul izolării. Share gen (ca să parafrazez exprimări adolescentine) Rețete-ingeniozitate și imaginație (dacă nu, s-a reglat din editare). Pozele din tinerețe-gingașe ridiculizări pe care le îndrăgim. Amintirile-fiecare unică în unicitatea unică a unicității sale unice. Cărțile citite pe bandă rulantă-no comment. Kilometri alergați – oare cui îi pasăăăă?… Nasul sus, nasul jos, nasul la soare, nasul la umbră-analiza de portret poate? Cafeau mică, cafeaua mare – e versatilă. Mai puține poze cu soț (deja insuportabil), mai multe în intimitatea unui pahar de vin-rafinament absolut! Yoga străpunge cerul și mâncare sănătoasă că deh pentru noi ne îngrijim. O concluzie feministă? Femeile sunt niște influențeri! Cele frumoase postează despre ele și cele urâte despre mâncare și despre alții. Și tot așa…. (Concluzia nu-mi aparține).

Și mă uit și eu la mine și zic (același gen): prietena mea mă critică mereu (îi forțez pe oameni să nu-mi mai zică Alinuța) lăsănd să mi se vadă tâmplele argintii; avocat cunoscut, prieten cu ai mei mă mustră că nu port destulă culoare la haine (probabil ca nevastă-sa, o fi vrând să zică, etalon roz că alte modele de dame au dispărut), coleg singur către finalul emoțiilor observă și insistă că ar trebui să arăt ce se unduiește sub hainele largi de in șifonat; misogin declarat oferă cu gratuitate ori de câte ori poate aluzii răutăcioase (și) la figura mea nemachiată și părul nevopsit care îi aduce aminte probabil de feministele activiste (pe care le urăște, tot probabil) ale anilor polenizați de generația flower power.

Se găsesc destui să-și dea cu părerea despre cum ar trebui să apărem eu/ noi în lume pentru ei, că doar n-o să traumatizăm omu’ încercînd să spunem că putem sau vrem să fim altfel decât… Decât ce oare? Ce trebuie sau ce vrem? Sau mai bine, putem să vrem să fim oare?

Am înțeles că nu corespund tiparului feminin contemporan de când mă sfătuia mama ce și cum se poartă. De asta n-am știut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare ca atare cum să și arăt când voi fi mare și m-am lăsat așa doar să cresc și incomodez bărbați și pe unele femei că-mi las părul nevopsit, n-am parfumuri asortate și dressing cu păpuci stiletto, port plase de cârpă și plec uneori cu săptămânile de acasă pe la tot felul de întâlniri cu oameni șterși și îngândurați, ignorând, ba mai mult îngropând cu nerușinare simțul maternal și esența feminității!! Și nu mă mustră conștiința??!!

Noroc cu izolarea asta că odată reevaluată m-am luminat! Acum văd clar ce pot să fac și încep să plănuiesc ofertele gândite să mă salveze de stigmatizare. Așadar începem cu capul, pe dinafară, că pe dinăuntru e bine, gol, se poartă lejer. O femeie frumoasă e frumoasă și cu pălărie și fără, nu?

Tuns/ vopsit, timp utilizat 90 minute, preț, depinde de vopsea și de frizer/ stilist. Tratament facial 60 minute, cost, depinde de produs de la 20 lei din farmacie la sute de lei la expertă, cel puțin. Pensat/ vopsit gene sprâncene 30 minute poți să le și tatuezi, sa le împletești să le faci moațe și câte și mai câte, preț variabil. Manichiura 30 minute, aici e cu gel, praf sau simplu pentru modeste sau cu sarmale finuț conturate, pentru gurmande. Pedichiura 30 minute cost minimal dacă-ți faci pachet. Epilat 60 de minute (sau este din ăla definitoriu sau definit, indefinit sau nedefinit ? oare?) e de sute de lei oricum ai alege. Și lista poate continua cu fel de fel de servicii care ne ajută să ne selectăm/ rezervăm spațiul convivial. Un minim de investiție: câte cinci – șase ore pe lună cel puțin, chin uneori, povești despre altele mult și cam 6000 de lei pe an. Toate procedurile sunt recomandate cel putin o dată la trei săptămâni dacă vrei să fii și cu, și fără pălărie.
IOI….

Deznădăjduită, întoarsă la sensul vieții mele mici, abandonând dezarmată încă o dată pe bază de fonduri (de toate felurile) insuficiente, răsfoiesc printre cele șterse și necolorate ale mele și găsesc cum alți oameni pot să aibă și alte preocupări:
– Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

Și iar un ioi dar un altfel de ioi …

Mihaela Miroiu: Filosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională […] Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe.

Și cum? Nimic de gene smocuri???

Pentru alte răspunsuri consultați cu încredere:  Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală de Mihaela Miroiu.

Cred că m-am hotărât. Când voi fi mare vreau să mă fac Mihaela Miroiu.

Alina MARINCEAN

Un recital al binecunoscutului violonist Florin Ionescu–Galați, foarte apreciat de public, a fost oferit celor prezenți în sala de concerte a Școlii de Muzică din Sighet, în… 22 noiembrie 2016.

Florin Ionescu – Galați (câștigător și laureat a numeroase premii naționale și internaționale) a cântat în toate marile și celebrele săli ale lumii: Carnegie Hall NY, Beethoven Halle Bonn, Santori Hall Tokyo, Bilkent Ankara, etc., fiind acompaniat de orchestrele filarmonice din U.S.A., Germania, Japonia, Turcia, Grecia, Canada, Elveția, etc.

Prezența solistului Filarmonicii din Brașov la Sighet a fost facilitată de Rotary Club Sighet. Maestrul a fost acompaniat la pian de doamna Corina Ibănescu. Programul muzical al violonistului a cuprins lucrări de Giuseppe Tartini, Friedrich Kreisler, Pablo de Sarasate, Camille Saint – Saëns, Vittorio Monti.

Deoarece nu știm când se vor putea relua concertele și mai ales pentru că nu știm când îl vom revedea pe maestrul Florin Ionescu – Galați din nou la Sighet, vă oferim înregistrarea video – făcută în condiții tehnice nu foarte favorabile – de atunci, pentru readucere aminte. Azi, partea I.

Filmare & montaj: Peter Lengyel

Salut, Sighet!

sursă foto: emaramures.ro

Ne aflam în plină iarnă, aici în Minneapolis, cu zăpadă multă, albă și curată, în troiene și un ger aspru ne oprea să ieșim pe afară. Indicatorii și știrile anunțau -3o grade Celsius. Utilajele de deszăpezire umpleau șoselele centrale, pentru a le curăța. Cele mai mărginașe, de cartiere, reveneau conducerii acestor sectoare, care curățau zăpada până la prag, cu utilaje proprii. Căderile de zăpadă în acest Stat rece, sunt masive și acțiunile sunt foarte bine organizate. Se plătesc taxe locale pentru îngrijirea zonelor, întreținerea lor, iarna, vara și tot timpul, cu tot ce trebuie. S-au închis temporar și școli, prin decizii locale, pe unde era cazul și se făcea și serviciul de acasă, atât cât se putea; aceasta dura 2-5 zile. Și în cazul furtunilor sau a ploilor intense, violente, totul se oprea temporar; este grija pentru sănătatea oamenilor și deciziile se iau imediat, local, pe unde se impun.

A venit apoi cumplita veste și, destul de repede și peste tot, s-a pus bariera izolărilor, a restricțiilor. Oamenii au înțeles pericolul și s-au conformat; n-am auzit pe aici să fie confruntări cu organele de ordine, cel puțin în această zonă. Fiica noastră lucreză acasă, de destul de multă vreme, într-un domeniu financiar, cu calculatorul și altă aparatură electronică. Nepoțelul este zilnic în corespondență cu școala, pe tabletă și calculator și activitățile se desfășoară aproape normal. Începând din clasa a VI-a, toți elevii primesc de la școală o tabletă; lucrează și acolo cu aceasta și sunt obișnuiți. Noi suntem într-o zonă mai puțin aglomerată și este bine.

La medic sunt consultații online acuma, exceptând cazurile grave, iar pentru medicamente merge la Farmacie și le ia la un gemuleț, ele fiind pregătite și rețeta fiind transmisă acolo electronic. Chiar și alimentele se pot comanda și achita online și îți sunt aduse la ușă, unde faci dezinfectarea necesară și se pot lăsa unele afară, pentru dispariția virusului.

O ciudată apariție a acestui virus, neanunțată din timp. A fost o tăcere extrem de vinovată, fără discuție, fiind comunicată abia după 6 săptămâni (!!) de la apariția ei în Wuhan. Tocmai de aici vine ciudățenia, parcă ar fi zburat virusul așa, întâmplător și neobservat, de sub aripile unui liliac și nu i s-a auzit „bâzâitul”. Au brăzdat în acest timp cerul mulțime de avioane din China spre Europa și America, cu multe milioane de chinezi infectați, plini cu viruși, pe care l-au împrăștiat peste tot, în centrele mari, aglomerate, cu care China avea strânse relații. În Italia erau ceva aniversări și, la Veneția, au venit o mulțime, cu îmbrățișări, dovada lipsei de atitudine rasistă, cu care și virușii erau în deplin acord, infecțiile și decesele fiind masive. În America, pe unde sunt stabilizați numeroși chinezi cu afaceri, cu numeroase locații alimentare și de consum, au făcut ravagii, cu mulțime de infecții și decese în centrele mari, fiind pe primul loc. Tocmai această ascundere dezvoltă suspiciune, întârzierea care a produs atâtea decese și, pe lângă aceasta, un mod cu totul ciudat de a se răspândi, exponențial, de a acționa, diferit de virusurile altor epidemii. Se dezinfectează spații, soluri, obiecte, cu mulțime de materiale protectoare cu care se acoperă oamenii, încât nici nu știi pe unde se află și cum apare, de parcă ar fi peste tot. Nu se comportă ca un virus „natural”, oarecum, cu efecte și consecințe naturale, sub toate aspectele cunoscute și pare a fi înarmat cu toxine atât de complexe, nedescifrabile, întrebându-te cum de și le-a putut forma, încât nu ești sigur că ai scăpat de el, nici atunci când pari a fi „scăpat”. Nu se cunoaște nici remediul și nici dacă pandemia se va încheia total cândva și când va lua sfârșit, pentru a fi apoi stăpânită de vreun vaccin, periodic. Am privit la plămânul unui „vindecat” și te sperie brăzdarea plămânilor de o rețea de linii albe, care nu sunt altceva decat leziunile lăsate de toxinele lui, cu cine știe ce perspective și efecte ulteriore. Îi plac toate organele vitale ale organismului și „iubește” mult bătrânii și pe cei cu diverse afecțiuni. La noi, se spunea într-o comunicare, cam 86% dintre decedați sunt oameni în vârstă și, majoritatea din ceilalți, cu alte afecțiuni sprijinitoare. Nu se știe nici de cei mai tineri care scapă, cum „scapă”. Se putea intitula articolul la fel cu cel pe care l-am scris in 06.04.2020: „În Lupta cu Necunoscutul”, eventual cu două părți, pentru că tot la fel de necunoscut este și acuma. Cel scris atunci, s-a bucurat de mulțime de vizualizări și comentarii favorabile, cu unul singur critic, pe care îl consider exagerat și nedrept (scris în data de 08.04.2020). Pentru aceasta și fac această completare aici, legată de acesta.

Am trecut acolo o frază, citată cu ghilimelele de rigoare și autorul ei, găsită întâmplător pe internet. Am considerat-o adevărată, asttfel, cel ce a reprodus-o putând suporta rigorile legii și, în paragraful 9 al articolului, fiind de bună credință, am afirmat că este agresivă la adresa bătrânilor și am marcat acolo câteva întrebări retorice. Mai mult, în paragraful 14, am precizat că ea reprezintă o simplă predicție a ceea ce avea să aducă pandemia prezentă pentru bătrâni. În tot restul articolului reamintesc despre multele epidemii și catastrofe care ne-au traversat și pe care le-am biruit, așa cum vom face și acuma, cred, probabil. În rest, este prezentată evoluția acestei urgii, cu măsurile de apărare și protecție adoptate, cu afectarea gravă mai ales a bătrânilor ș.a. Consider că s-a dat prea mare amploare unui element marginal, reducând și substituind chiar generalitatea articolului prin această particularitate. În fapt, chiar dânsul recunoaște fraza menționată, prin afirmația făcută, că i-am dat acesteia o interpretare „eugenică”; altfel, cele afirmate n-aveau obiect. Mai apar și exprimările „distinse domn” și „frumosul articol”, care nu pot sta alături de un articol construit pe un „eșafodaj fals”. Pentru a-i acorda satisfacție, spun că era mai bine să nu amintesc acolo de FMI, cu totul în afara legăturii între conținutul și titlul aricolului, „În Lupta cu Necunoscutul”, integrabilitatea lor fiind realizată fără acest adaus, FMI fiind bine cunoscut în domeniul financiar, de cei în drept, în toate ale lui și fără nicio legătură cu o izbucnire pandemică planetară.

Determinarea intervenției și stăvilirea pandemiei au fost prioritare în acțiunile celor ce ne conduc, dar noutatea și necunoașterea totală a acestei pandemii a însoțit-o, ca peste tot de altfel și s-au făcut si multe greșeli, favorizate și de lipsa de unitate a factorilor politici. S-a trecut cu atâta ușurință peste mulțimea de victime, mereu în creștere și s-a dat prioritate nuanței electorale, atât de bizară și nelalocul ei, în acestă luptă dificilă cu viața. Au fost câteva state, care, în necunoașterea totală a acesteia, a pericolului pentru sănătatea cetățenilor, au lăsat-o în totală libertate, punând lumea la dispoziția ei, spunând că va trece și populația va rămânea imună, fără a se degrada starea economică. Au pus la sacrificiu bătrânii și pe cei cu afecțiuni medicale, știind că erau preferații pandemiei. Văzând dezastrul masiv au revenit, dar cu mulțime de vieți ucise de virus, pe conștiință. Așa a fost prin Anglia, la un moment dat fruntașa în decese, Canada, Italia și altele. Un astfel de dispreț pentru viață, pentru bătrâni și alți nevoiași nu s-a mai văzut de la nazism și comunism încoace. E bine că la noi s-a procedat cu prudență de la început și aveam o situație relativ bună la sfârșitul stării de urgență. Populația, în mare măsură, a fost disciplinată și acei care au fost tot timpul cu probleme și potrivnici legilor, se tot manifestă și încurajează nesupunerea, amplificându-o, precum milionarul de sub drapel, acesta doar fiind mare, pentru care bătrânii și bolnavii sunt fără importanță, nu e o problemă „dacă scapă sau nu scapă”. Personajul, în orice manifestație publică a prezentat soluții bizare, ca și acuma, demonstrative, cu acele îmbrățișări etnice manipulatoare, starea de izolare si atâta fereală fiind și altfel greu de suportat, de stăpânit. Cine știe, poate are o imunitate specială, ceva care dizolvă toxinele acestor viruși!

În traversarea prezentei pandemii, cu amenințarea vieții atât de agresivă, cred că amenzile nici nu sunt potrivite, așa cum nici nu au avut mare efect. Trebuie să fim conștienți că avem deja peste 1100 de români uciși, într-un timp ralativ scurt și destul de mulți în stare gravă la reanimare; este o realitate și e necesară prudența în continuare. Sunt mulți asimptomatici, purtători de viruși, pe care-i transmit și altora, din care vor rezulta și victime, fără să știi și fără să vrei. Dar sunt cei care „fug” din izolare, din carantină, sau alții, poate, chiar știind că sunt infectați și totuși se strecoară în mulțime, chiar printre ai săi și cine știe pe câți îi vor despărți de viață. Pentru aceștia, după câteva avertizări, ca și pentru cei cu vinovății grave în răspândirea deceselor, se recomandă „mititica”… precum sugera și d-nul Mitrea, pentru că eliberarea a peste 10000 de crminali, violatori și mari hoțomani, au lăsat „locuri libere” pe acolo.

Cred că trecerea de la „urgență” la „alertă” trebuie făcută gradat, pe ocupații, activități, pe serii, fără îngrămădiri, cu mijloacele de protecție prezente, cu respectarea dispozițiilor celor în drept să le dea, o comportare ce ne poate scoate din criză, fără multe „pierderi”. Dar reproșurile, regretele, dramele vor fi de durată, se vor stinge greu. Peste ani, ce va simți unul care, mergând de ziua morților cu o lumânare la ai săi, aflați sub pământul vremurilor, va auzi întrebarea, nerostită : „tu m-ai pus aici, sub glie, prea devreme!?”

(Minneapolis, 18.05.2020)

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet

sursă foto: http://www.justitiarul.ro/

Despre smerenie și credință sau rânduri întârziate despre un poet maramureșean uitat:
 Emil-Alexandru MICLE 

S-au împlinit de curând 20 de ani de la dispariția dintre noi a unui poet. Dar cuvântul „dispariție” este aici impropriu folosit. Poetul, omul Emil–Alexandru Micle a lăsat mai degrabă impresia că nici n-ar fi fost printre noi, după cum i s-a desfășurat firul vieții, totuși!, de aproape 90 de ani. E-adevărat că l-a „ajutat” și soarta, din toate puterile ei, i-a creat, mai mereu, condițiile pentru a nu-și evidenția și etala calitățile, mai cu seamă cele spirituale. Când, după terminarea facultății, începuse să-și construiască o carieră universitară, a intervenit Diktatul de la Viena și Universitatea de la Cluj a luat drumul Sibiului… După revenirea acesteia acasă, au intervenit motive politice… Ar fi vrut să se dedice slujirii altarului, dar biserica lui, greco-catolică, tocmai era interzisă, ucisă administrativ. Și s-a strecurat, temător și discret, într-un alt sanctuar spiritual drag sufletului său, o bibliotecă, cea a Institutului de Igienă din Cluj, unde a lucrat până la pensionare

Emil-Alexandru Micle s-a născut în 4 decembrie 1910, la Șieu (pe Valea Izei), în familia învățătorului Alexandru Micle și a soției sale Maria, născută Dunca, două dintre familiile vechi și nobile ale satului și ale Maramureșului.
Studiile, începute la școala din sat, unde tatăl său a fost ani mulți director, au fost continuate la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, iar interesul pentru literatură și dragostea pentru poezie l-au încercat foarte de timpuriu, din moment ce i-au rămas în casa părintească, și hălăduiesc până astăzi, vreo câteva colecții de reviste literare, la care era abonat încă din primele clase ale cursului inferior de liceu, pe care le-a citit, le-a adnotat și le-a legat cu grijă, ca să le poată păstra.
În cursul superior al liceului a fost tot timpul în colectivul de conducere al Societății de lectură a elevilor, numită „Dragoș Vodă”, iar în ultimul an a fost chiar președintele acesteia, bucurându-se de aprecierea și îndrumarea profesorului de excepție care a fost Mihail Iosivaș, el însuși om de condei și publicist remarcabil. În cadrul acesteia și-a prezentat tânărul Emil Micle primele sale poezii.
A urmat apoi cursurile Facultății de litere și filozofie din Cluj și, dovedind reale calități intelectuale și o serioasă cultură literară, după absolvire a rămas în cadrul facultății, urmând parcursul unei viitoare cariere didactice. În toți acești ani însă a păstrat mereu legătura cu Maramureșul; a fost membru activ în Asociația presei de aici, a cules și a publicat, mai cu seamă în “Graiul Maramureșului”, informații pentru proiectata monografie a Maramureșului, a colaborat la publicațiile vremii de la Blaj și de la Sibiu, a publicat versuri, cele mai multe în “Graiul Maramureșului” și în “Dumineca”, publicația Protopopiatului greco-catolic din Sighet, apărută între anii 1924–1940.
În 1940 s-a refugiat la Sibiu, odată cu Universitatea clujeană, a activat susținut în cadrul Astrei și în publicațiile acesteia, iar în 1946 a revenit la Cluj și a continuat activitatea didactică, dar a fost mereu aproape și de episcopul Iuliu Hossu și, fiind printre puținii cunoscători ai tehnicii stenografice, a notat multe dintre predicile din acea perioadă ale înaltului ierarh.
În 1948, odată cu profesorii Lucian Blaga, Nicolae Mărgineanu, Ion D. Sârbu și alți câțiva, a fost dat afară din învățământ, reușind, după un timp, pentru a supraviețui, să găsească un post de bibliotecar. În perioada aceasta a colaborat la realizarea unei lucrări deosebit de importante pentru cercetarea românească: „Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc”. Coordonată de doi mari folcloriști, Adrian Foki și Ion Mușlea, volumul I a apărut în 1968 și cuprinde perioada anilor 1800-1891, cu o prefață de Mihai Pop, și el fiu al Maramureșului, iar volumul II a apărut în 2002 și cuprinde perioada 1892-1904. Întregul material cuprins în lucrare a trecut și prin filtrul conștiincios și competent al lui Emil-Alexandru Micle – un bun cunoscător al etnografiei și folclorului românesc – el fiind menționat în ambele volume, cu fotografie și date biografice.
Rămas tot timpul fidel educației religioase în care a crescut, după pensionare s-a dedicat în totalitate slujirii acesteia. A făcut în clandestinitate studiile necesare și a fost hirotonit de către episcopul Dragomir, aflat și el în clandestinitate și a oficiat, ani la rând, în apartamentul său, cu ușile închise și cu teama în suflet… teamă nu atât pentru el, cât mai ales pentru cei care îndrăzneau să fie prezenți acolo. În anii aceia, Emil-Alexandru Micle a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai părintelui Nicolae Pura, pe umerii căruia a lăsat episcopul Iuliu Hossu în 1948, când a fost arestat, dieceza greco-catolică a Clujului cu toate problemele ei. Prietenia dintre Emil Micle și Nicolae Pura a fost una exemplară, cei doi asemănându-se în multe dintre trăsăturile lor sufletești și faptul că Emil-Alexandru Micle a versificat în mod excepțional „Viața în iubire”, una dintre cele mai importante cărți scrise de Nicolae Pura, confirmă acest lucru. Realitatea este că Emil Al. Micle versifica deosebit de ușor și cu un har special, ceea ce l-a determinat să realizeze și versificarea celebrei cărți „Viața lui Isus” de Giovanni Papini, rămasă în manuscris.
Ajuns văduv și neavând urmași, în 1993 s-a întors la obârșie, la Șieu, lângă familia lui Tiberiu, fratele mai mic, rămas în casa părintească și, camera sa a devenit – și la propriu și la figurat – biserica sa de suflet: „Era un om foarte credincios; nu trecea o zi din viață să n-o petreacă în rugăciune. Oficia zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toți, asemenea sfinților” (Arhimandrit Veniamin Micle). Aici s-a stins încet ca o candelă căreia i se termină uleiul, discret cum i-a fost întreaga viață și senin cum i-a fost mai mereu sufletul, dar nespus de fericit că a ajuns să vadă Biserica greco-catolică scăpată din catacombe și să-l vadă, cu câteva luni înainte de a muri, pe Papa Ioan Paul al II-lea, în România. Bolnav fiind, l-a văzut doar la televizor și i-a dedicat un catren: „Cele trei mari iubiri care există/ sunt: Eucharistia, Preacurata, Papa,/ unite-n crezul sfânt ce ni-l conferă,/ vitale sunt ca aerul, ca apa”. Cu aceste versuri, brodate pe un ștergar maramureșan, nepoata sa, Lucreția, s-a dus la București să-l salute pe Papa și din partea lui. Câteva luni mai târziu, în 2 februarie a anului 2000, Ziua Persoanelor Consacrate, s-a stins și a fost așezat în cavoul familiei Micle de lângă Biserica cea Veche. Pe clopotul mare al acesteia și pe tâmpla altarului figurează și acum – ca donator – numele tatălui său, învățătorul Alexandru Micle.
Emil-Alexandru Micle a scris un impresionant număr de poezii, dar n-a fost interesat mai deloc să publice. Versul a fost pentru el, se pare, cea mai importantă hrană sufletească. În tinerețe a scris poezie de dragoste și de iubire de neam și de țară dar, cele mai multe – de ordinul câtorva mii – dintre poeziile lui sunt pe teme religioase, în versuri scurte și cuvinte dintre cele mai simple, dar reușind să creeze o atmosferă de curată și profundă emoție.

Dar cele mai multe poezii de această factură, scrise după 1948, le-a grupat sub titlul „Din catacombe” și le-a păstrat doar pentru sine și în mare taină, iar după moartea sa au fost predate spre valorificare unor călugări franciscani de la Roman. Una dintre aceste poezii, despre care spunea că i-a „dictat-o” Maica Sfântă, i-a fost atât de dragă sufletului, încât și-o făcuse rugăciune și o rostea mereu (Rugă). Erau anii în care se instala brutal regimul comunist.Această credință profundă l-a ajutat să treacă prin toate încercările acelor ani și n-au fost nici puține, nici ușoare.

Cea mai fierbinte ultimă dorință a sa a fost să meargă într-un pelerinaj la Lourdes, dar neputându-i-se îndeplini, aflat pe patul unui spital din Cluj, și-a imaginat această călătorie într-un ciclu de 9 rugăciuni, o Novenă adresată Sfintei Fecioare Maria. Ciclul începe cu o rugăciune-introducere numită „În ajunul novenei”, care spune totul despre starea sa sufletească din acele momente, în care îndoiala încearca, fără succes, să-i slăbească încrederea, speranța, credința: „Încrezător în Tine, vin să-Ți cer,/ cu trupul meu de boală încleștat,/ întâi, iertare de orice păcat/ și-apoi o îndurare care-o sper./ (…) Urmează apoi cele nouă rugăciuni ale novenei, pentru a fi rostite în tot atâtea zile, rugăciuni fierbinți la început dar care, cu fiecare zi petrecută, se potolesc, se alină, se topesc într-o dulce împăcare sufletească: „Mi-e sufletul mai ușurat acum,/ al rugii mele glas n-a mai fost mut,/ minunile pe care le-am văzut/ răsfrâng în mine-ntregul lor parfum. (…) O, nu căta la vorbele ce-am spus/ cuprins de-ale poverii încleștări,/ ci-n inima ce-nfrânt-a depărtări/ și-n Lourdes pe aripă de gând m-a dus! (…) O, drumu-acesta pare c-a fost vis,/ iar zilele în preajma Ta un zbor/ și Lourdes-ul parcă-l văd îmbietor/ cu porți deschise largi spre paradis”.
În poezia care încheie ciclul, a 11-a, întitulată „Amintiri” era de așteptat ca autorul să revină, să coboare din călătoria sa imaginară dar nu se întâmplă așa, el rămâne acolo, parcă pentru a spori misterul: Oare chiar n-a fost preotul Emil Al. Micle la Lourdes? Și dacă n-a fost, atunci cum se explică această splendidă și năvalnică revărsare de sentimente, în 528 de versuri, de câte 10 silabe, grupate în 11 poezii, fiecare dintre ele cuprinzând 12 strofe catren, cu rime îmbrățișate (cum altfel decât așa putea fi mai bine „îmbrățișată” o rugăciune!?) cu o structură prozodică perfectă, relevând un meșteșug care nu lasă loc nici celei mai mici fisuri de ritm, de rimă… și toate acestea într-un limbaj de o mare simplitate, curat, accesibil și lesne de memorat pentru toate vârstele. Să creezi o astfel de operă, la aproape 90 de ani și aflându-te în suferință pe un pat de spital, este greu de explicat în afara unei profunde credințe în Divinitate, o credință căreia chiar i se răspunde. Aceasta ar putea fi explicația.
Novena „Pelerinaj spiritual la Lourdes” este pentru Emil-Alexandru Micle momentul poetic cel mai bine realizat al creației sale în domeniul atât de bogat al poeziei sale religioase.
Împăcat cu sine și cu lumea, în liniștea Șieului în care a văzut lumina zilei, Emil-Alexandru Micle s-a pregătit, senin și lucid, pentru marea trecere: „Nu peste mult, nu peste mult/ pleca-voi din acest tumult,/ pleca-voi dus de anii grei/ pe urma celor dragi ai mei,/ spre-un țărm necunoscut de noi/ din lumea-ceasta duce-m-oi/ al îngerilor cor s-ascult,/ nu peste mult, nu peste mult,/ când glas chema-mă-va de sus/ pe-un drum ce-mi pregătesc de dus…” (Glossă). Câtă simplitate, câtă curățenie sufletească și câtă împăcare în aceste versuri și-n cuibul-suflet din care și-au luat ele zborul!
Cum oare am putea încheia aceste modeste rânduri, decât cu regretul că a trăit printre noi, până mai ieri, un poet adevărat și un suflet ales precum Emil-Alexandru Micle și mult prea puțini au știut acest lucru.

(Fragmente din Postfața la cartea “Pelerinaj spiritual la Lourdes – Novenă”, de Emil Alexandru Micle, Editura Surorile Lauretane, Baia Mare, 2020, ediția a II-a)

Ioan Ardeleanu-Pruncu,
Sighetul Marmației, februarie 2020

1 aprilie 2020
Azi copiii pot cere luna de pe cer și o primesc, adulții caută peștișorul norocos, iar perii albi și-ar dori doar o pasăre de aur care să le aducă în zbor tinerețea. Azi fiecare cere ce vrea, dar oferă altceva, pentru că azi e 1 Aprilie – o zi care ne aduce aminte cum suntem în celelalte 364 zile ale anului. Nu o spun eu, ci chiar Mark Twain. Eu doar meditez asupra acestei afirmații…. Oare chiar așa să fie? Oare 2 mai, 5 iunie, 25 decembrie să fie tot un 1 Aprilie, dar cu alt chip? De ce alegem să păcălim încontinuare de parcă nu am ști că minciuna e un paravan de protecție pe termen scurt?

PROVOCARE: Astăzi, păcălește viața! Ademenește-o cu vorbe duioase, spune-i că vei fi mai bun, mai amabil, mai corect, mai iubitor, mai recunoscător, mai modest, mai,mai…. Spune-i! Sună melodios, nu? Atunci, haide să punem împreună în practică tot ce am vorbit cu viața! Păcălește viața: trăiește frumos!

2 aprilie 2020
Azi am descoperit că nu există doar o cheie a comunicării, ci un întreg mănunchi. Reflectă, perseverează, focusează-te mai mult pe ascultător, stabilește relații, dar continuă să îți scrii povestea! Fă-ți curaj! Totul începe de undeva. Ce vine ușor nu durează, iar ce durează nu vine ușor! Mulțumesc, Club Interact Sighetu-Marmației, că putem crește atât de frumos împreună!

3 aprilie 2020
Vreau o țară ca afară…
Așa spune un mare cântec românesc.
Eu nu vreau o țară ca afară; vreau doar țara mea. Țara mea frumoasă cu oameni luptători, ambițioși, perseverenți, talentați. Țara mea ce i-a oferit lumii pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana și lista poate continua la infinit. Vreau doar o țară în care oamenii ajută, ascultă, respectă, muncesc, iubesc. Nu vreau să fie ca afară, vreau să fie unică. Iar țara visurilor mele se va forma doar dacă eu, tu, el și ea punem umărul.

4 aprilie 2020
Adesea ne jucăm cu Dumnezeu ca și cu o tablă de șah. Când avem doar binecuvântări îl considerăm un simplu pion crezând că nouă ne aparține pământul. Când totul ia o altă traiectorie, e ca și un nebun. Neplâncându-ne monotonia, Dumnezeu e pentru noi ca o tură: doar înainte, fără abateri spre alte căi. Dar întotdeauna uităm că fără rege nu se poate da șah-mat. De aceea rege nu îl considerăm, nu ne place. Vrem să avem noi ultima lovitură….

5 aprilie 2020
Pentru lucrurile pe care le practic în privat, voi fi răsplătit în public. (Anthony Robbins)
Corect, dar, după părerea mea, incomplet. Pentru tot ce practic în privat, vor fi și alții răsplătiți în public. Spațiul și timpul nu pot fi oare finite? Atunci duplicitatea de ce nu are avea o limită? De reținut: tot ce practic eu va avea efecte asupra celorlalți. Azi… atât.

6 aprilie 2020
Odată cu războiul s-au schimbat și cuvintele, și sunetele. Spui „mama” și e cu totul altceva, spui „casă” și e, la fel, cu totul altfel. Li s-a adăugat ceva. Mai multă iubire, mai multă teamă. (Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici)

7 aprilie 2020
4 valori ale unei comunități puternice: credință, integritate, devotament, altruism.

8 aprilie 2020:
Am descoperit azi un proverb român care spune În vin e adevărul. Ei bine, pe eticheta sticlei nu apare adevăr. O fi greșit proverbul sau am greșit noi crezându-l? Când nu vrem să spunem adevărul, ne ascundem după ce ne convine. Nu, nici în vin , nici în copil, nici în soare nu e adevărul. În om e adevărul. Trebuie doar să îi deschidă lacătul cu cheile virtuții.

9 aprilie 2020
Dacă punem reflectoarele pe calitățile unei persoane, acestea se vor dezvolta și vor crește frumos sub ochii noștri. Dar dacă le punem pe defecte? Ce rezolvăm promovând falsa înțelepciune ?

10 aprilie 2020
V-ați gândit vreodată la culori, la cum se combină, la ce ne-ar spune? Pentru mine, albastru e culoarea care îmi inspiră dorința de a o lua de la capăt chiar și în cele mai grele momente. Dacă e să o vorbim despre verde, zic să ne uităm la frumusețea naturii și e de ajuns. Pentru a înțelege galbenul doar deschideți poarta soarelui. Roșul se ascunde în petalele trandafirului. Alb… albul se simte mirosind crinii. Iar pentru roz, portocaliu, violet… deschideți-vă inima! Lăsați-vă imaginația să zboare!

11 aprilie 2020
Ce are prioritate în viața ta?
Ce ar trebui să aibă prioritate în viața ta e ceea ce te învață să fii:
Puternic
Răbdător
Iubitor
Onest
Rațional
Invincibil
Tenace
Atent
Tăcut
Excelent

12 aprilie 2020
De la iubire la ură e doar un pas. De la admirație la dispreț e o linie atât de subțire. Ne-o demonstrează chiar ziua de azi.
De Florii nu se sărbătoresc nici copacii înfloriți, nici venirea primăverii, nici măcar florile din viața noastră. Azi se sărbătorește intrarea lui Isus în Ierusalim. Cât de schimbător e omul… Creat să fie adaptabil,dar alegând mereu și mereu schimbarea, viteza, mulțimea. Duminică a fost primit pe un drum de flori, de osanale… iar vineri drumul a dus spre dealul Golgotei. A fost nevoie de 4 zile… Doar 96 ore oferite tot de Împăratul universului pentru ca oamenii să se schimbe complet, de la flori la spini.

Te-aș întreba și m-aș întreba: noi ce facem în zilele fără flori? Ia exemplul lui Isus!

13 aprilie 2020
Soare, oameni, iarbă, flori…
Noi de normalitate doritori.

14 aprilie 2020
Azi am descoperit o frântură de înțelepciune: o muscă în farfurie poate fi un fapt banal sau o tragedie cosmică. Ești pe pământ, iar deasupra ta sunt o infinitate de stele. Ești între oameni și în jurul tău sunt mii de păreri. Nu le interpreta, ci încearcă să le înțelegi. Nu le eticheta drept neimportante, ci îmbunătățește-le.

15 aprilie 2020
E greu să înveți ce știi. E foarte greu să înveți ce știi, deoarece niciodată nu vei fi mulțumit. Vei dori mereu să evoluezi și nu e rău deloc. Vei dori să crești, vei face eforturi, vei plânge, vei sacrifica pentru ce îți dorești să fii sau să știi. Dar până ajugi la podium, e greu să înveți ce știi… dar e atât de frumos….

16 aprilie 2020
Îmi aduc aminte de primele zile din martie. Aveam teama de necunoscut, de boală. Eram speriată pentru mine și pentru toți.
Dar acum nu știu ce e cu mine…. Frica a fost înlocuită de calm. Unii ar numi acest sentiment indiferență, dar eu știu că e doar calm. Cu siguranță am învățat că situațiile de criză nu se gestionează cu teamă, ci cu încredere.

17 aprilie 2020
Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele. Păsările știu asta, oamenii nu. (Lucian Blaga)

18 aprilie 2020
Și ne iartă nouă greșelile noastre PRECUM și noi iertăm greșiților noștri…
De multe ori repetăm fraza aceasta ca pe o mantră. Însă este acolo un cuvânt uzual precum… un cuvânt ce introduce o altă propoziție pe care, adeseori, o rostim șoptind, în grabă, mai cam pentru noi decât pentru Domnul. Oare de ce? De ce ne e atât de greu să iertăm și pretindem atât de ușor să fim iertați? Încă nu am aflat răspunsul….

19 aprilie 2020
Ai muri pentru o minciună?

Eu… nu. Dar, pentru a mă salva chiar și pe mine- cel dintâi între păcătoși- cineva a murit pentru o minciună. Știe din ce suntem făcuți… de aceea ne-a iubit atât de mult, dând ca și garant un rege. Și noi ce trebuie să facem? Doar să fim lumini printre oameni! Luptă-te lupta cea bună și aleargă pe calea dreaptă. Caută evlavia, dragostea, răbdarea, bunătatea, cinstea, adevărul și credința. Bucură-te întotdeauna și, în aceste zile, descoperă puterea rugăciunii de acasă.

Mulțumesc că mi-ai dat șansa ca, ori de câte ori mă tem, sunt în fundul gropii sau pe vârful muntelui, eu să mă încred în Tine!

20 aprilie 2020
Iubesc să gătesc… Și tot gătind am asociat această artă cu viața. De ce? Pentru că pe calea mea, arta culinară a părut un munte pe care nu credeam că îl voi urca. Dar acest lucru s-a schimbat radical și de atunci în special patiseria și cofetăria sunt parte din mine. La fel ca în viață încerc, aduc inovații, improvizez când nu îmi văd lungul nasului și mă cred mai mare decât chefii, învăț, culeg rețete noi, iar finalul îmi demonstrează că nu am greșit investind în această pasiune. O viață echilibrată înseamnă câte o prăjitură în fiecare mână…

21 aprilie 2020
Azi scriu din perspectiva grădinarului, a micului producător…

Am crescut printre roșii, ardei, vinete, păstăi, castraveți. Am fost crescută de oameni modești, dar sinceri care m-au învățat întotdeauna ca vorba să îmi fie ca și fapta. Iar dacă vorba a fost produsele noastre sunt bio, așa ne e și fapta. De ce? Pentru că ne respectăm și îi respectăm pe clienții noștri. Am crescut printre legume și nu îmi pare rău deloc. Am învățat să respect munca fiecăruia, am învățat că eforturile dau roade, am văzut că o sămânță poate da naștere unei binecuvântări așa cum un zâmbet dă naștere altui zâmbet. Am fost crescută de oameni muncitori, corecți. Nici nu aveam nevoie de mai mult.

Acum m-au năpădit lacrimile – cuvintele sufletului. Sunt atât de mândră de ei!

22 aprilie 2020
Se spune că o poză e mai grăitoare decât mii de cuvinte. De aceea iubesc să fac fotografii. Cum ar fi viața noastră fără amintiri?
Iubesc să fac fotografii, să citesc, să scriu, să gătesc, să muncesc, să învăț, să cânt… Iubesc oamenii, muntele, florile, zâmbetele, marea….. Iubesc poate prea multe, dar niciodată îndeajuns.

23 aprilie 2020
Cartea îți e prietenul în ceasuri de neliniște, e doctorul la începutul bolilor, e sfătuitorul de bine în nevoi, e bătrânul care te netezește pe cap și-ți arată calea cea adevărată. (Ion Simionescu)

Pe mine cărțile m-au salvat de disperare, lașitate, plictiseală, lacrimi. De multe ori mi-am cuibărit sufletul printre paginile volumelor cu satisfacția că, prin lectură, scap de povara existenței cotidiene. Și tot de atâtea ori am mers spre raftul bibliotecii la fel ca la cei mai dragi prieteni pentru a le spune motivul zâmbetului meu. Uneori m-au înțeles, alteori am încercat eu să înțeleg cum procedează familia mea de hârtie. Am crescut împreună, am asimilat informații împreună și, chiar dacă uneori o părăseam, ea mă aștepta tăcută tot în același loc. Nu am realizat când literatura a devenit pasiunea mea. Știu doar că m-am prins de ea ca de o frânghie și nu m-am mai lăsat.

24 aprilie 2020
Săptămâna aceasta am scris despre o parte din pasiuni. Nu știu neapărat de ce, poate am vrut să vorbesc cu mine, am vrut să îmi confirm că fac bine, dar se poate și mai bine. Atunci când toți spun că ești perfect mustarea are rolul ei important.

25 aprilie 2020
Păzește, Doamne, pe robul Tău de mândrie. (Psalmii 19:13)
Descoperim multe…. cunoaștem galaxii, anticipăm unele catrastofe, gestionăm situații de criză, zburăm dintr-un loc în altul… dar nu știm tot. Totuși avem impresia că totul ne este în mână când, de fapt, am descoperit doar un pumn de nisip din marele Univers. Doar capitolul mândrie ia încet, dar sigur, locul întregii cărți.

Păzește, Doamne, pe robul Tău de mândrie. Păzește-L și de teamă, stres, uitare, amorțire, indiferență. Dar, mai important, învață-L să-și păzească credința. Tu și El… infinit.

26 aprilie 2020
Dacă iubești pe cineva doar când se conformează idealurilor tale, aceea nu e iubire.
Dacă iubești pe cineva și nu faci sacrificii, aceea nu e iubire.
Dacă iubești pe cineva și nu îi spui când greșește, aceea nu e iubire.
Dacă iubesți…. Îmi vei spune STOP! Ce știe un adolescent despre iubire? Poate nu știu multe, dar sunt sigură că la final rămâne iubirea!

27 aprilie 2020
Stimată Coronovacanță, văd că nu te grăbești să pleci!
Ne-ai obligat să purtăm măști și ne-am conformat! Ai impus izolarea la domiciliu și am ascultat (știi și tu că sunt excepții care întăresc regula) . Ne-ai tot repetat să avem grijă de igiena noastră și nu ai făcut rău. Însă observ că nu îți e dor să vezi elevi mergând la școală. Și poate, în tot răul, acest lucru e pentru a ne responsabiliza. Școala online nu va înlocui niciodată dascălul- călăuza noastră. Poate vrei să ne dai o lecție pentru a le oferi respectul care li se cuvine. Dar până când învățăm această lecție, propun să fim responsabili pentru noi și viitorul nostru.

28 aprilie 2020
Să nu termini de citit o carte doar pentru că ai început-o. Să nu stai lângă un om doar pentru interes. Să nu înveți ceva doar pentru a arăta că știi. Să nu ajuți doar pentru a aștepta laude. Să nu ierți doar pentru a reproșa mai târziu. Să nu faci niciodată ce ție nu ți-ar plăcea să ți se facă.

29 aprilie 2020
În acest moment lumea e împărțită în cel puțin două categorii: cei care susțin că ne vom schimba și cei care afirmă vehement că după această criză vom fi tot la fel. Eu nu știu ce să zic. Mi-ar plăcea să cred că ne vom schimba, dar ceva mă împiedică. Am trecut peste atâtea catastrofe și am rămas tot la fel. De ce? Pentru că avem impresia că ni se cuvine totul fără să facem nimic. Ne rugăm să se deschidă bisericile, dar câți vom merge în ele? Ne e dor de școală, dar când începe câți vor merge voioși spre ea?Vrem să-i vizităm pe bătrânii noștri, dar după… după cât de singuri vor fi iar? Vrem să revină totul la normal. Dar ce facem pentru acest lucru? Și, până la urmă ce mai e normal într-o lume superficială?

30 aprilie 2020
Oare chiar am scris tot ce nu ar trebui să fie uitat?
E spre asfințit și o serie de întrebări își caută răspunsul.

31 aprilie 2020
Lucruri învățate în coronovacanță:
• Ți-a spus cineva Ai grijă de tine!? Sau s-a interesat de cum te simți cu adevărat? Ți-a transmis vreun gând bun? Atunci păstrează acel om lângă tine!
• Dacă tu ai fost un om puternic și i-ai ridicat pe alții, rămâi așa în continuare! Dacă meritele nu îți sunt rescunoscute, adu-ți mereu aminte ca un copac fără rădăcini nu există, iar rădăcinile nu sunt vizibile.
• Timpul e prețios. Iar omul e și mai prețios ca să îl irosească.
• Ai văzut și azi raza soarelui? Mulțumește!
• Atunci când nu ai nimic, tot ai ceva. Uită-te în sus!
• Cu adevărat vreau să fiu dascăl… un dascăl ce va pune întrebări, va asculta păreri, va oferi provocări, va mustra la nevoie, va încuraja fără măgulire, va învăța mereu și va vorbi despre lacrimile sale pentru ca elevii să le plângă pe-ale lor.
• Cartea, florile, muzica, liniștea sunt unii dintre cei mai buni prieteni ai omului.
• Biserica poate fi chiar în casa ta.
• Nu e bine să îți faci priveghiul înainte de vreme.
• Am învățat că e greu să te înțelegi. Oferă-ți timp! Fă-ți curat în gânduri. Ai răbdare cu TINE și vei avea și cu alții.
• Fiecare zi oferă și soare, și ploaie! Alege ce vrei să faci cu ele!
• Nu te lăsa pradă amânării!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A, C. N. „Dragoș-Vodă”

Câteodată și obsesiile sunt bune la ceva. A mea e cea a Timpului eliadesc, a „camerei Sambo”, în care totul e suspendat, în care-ți afli starea paradisiacă. Cred că mereu am încercat să suprim timpul, să-l opresc într-o capsulă a mea, în care să mă regăsesc. Rareori am reușit să citesc semnele ce se arată doar celor inițiați. Ce m-a purtat înspre spațiul sigur și fericit a fost mișcarea de pendulare a leagănului. Priveam iarba din gradina lui Mama-Bună, care azi e a mea. Trifoiul m-a frustrat întotdeauna. Puteam să cercetez grădina fir cu fir în căutarea celui norocos, cu patru foi, că tot nu-l găseam. Însă, dacă Dia era lângă mine, îl repera în câteva minute. Eu n-am reușit niciodată să-l văd. Și vocea surorii mele răsuna tare: „N-o să ai noroc!” Căteodată mătușa mea, care ne însoțea în căutări, dibuia trifoiul mult dorit și mi-l strecura nevăzut, ca și cum eu l-aș fi aflat. Uneori acceptam tacit minciuna, mă prefăceam că l-aș fi găsit, dar știam, în sinea mea, că norocul nu-i al meu.
Cu ochii deschiși, mă las purtată în spațiul meu sacru, în casa bunicii. Acolo arareori era liniște. Mai tot timpul plină de copii, bunici, mătuși, verișori, vecini. Îndeosebi vara, când ușa era mereu deschisă și un du-te-vino anima acest axis mundi.
Agitația era și mai mare pe vremea recoltei. O remorcă își vărsa conținutul în curtea noastră și, ca prin minune, apărea un munte de știuleți de porumb pe care mă cățăram cu o adevărată frenezie. Alunecam, mă scufundam, mă zdreleam toată, mă apuca disperarea până ce, extenuată, ajungeam în vârf. Toți umblau forfota, veneau oameni la clacă și începea distracția. Știuleții erau deșfăcați și cu „mustățile” îmi făceam o mândrețe de perucă, perciuni, păr la păpuși și clăi înalte, nesfârșite. Bunicile și mătușile, băbuțele din vecini își luau locul pe scăunele și cu o dexteritate incredibilă curățau porumbul de pănuși și de „părul prețios”. În cap îmi suna o melodie ale cărei versuri nu le puteam desluși, nu aveau sens în mintea unui copil care încă nu era de școală: „Hai, hai, inimă, hai! /La (multe răle mă dai) muntele lu’ Mălai”. Așa era. Clar. Doar o auzisem de atâtea ori la radio: „La muntele lu’ Mălai”. Ăsta trebuia să fie muntele. Din curtea noastră. Și se numea așa. Fix așa. Nu contează că acuma știu versul „La multe răle mă dai”. Râd când aud melodia și o cânt cum am înțeles-o atunci.

Tot sărbătoare era și mersul la câmp, la săpat cartofi. Terenul era mai departe de casă, pentru mine putea fi în altă țară, așa îndepărtat îmi părea să mergem la Puskapor. Se pregătea merindea, căruțul cu sape, greble și tot felul de obiecte cărora nu le dădeam importanță. Femeile gospodăriei matriarhale se precipitau, vociferau, plănuiau. Eu una mergeam în excursie. Terenul se întindea cât vedeai cu ochii, niciodată nu i-am atins capătul. Se înainta organizat, fiecare preluând atâtea rânduri cât îi permiteau puterile și priceperea. Bunicile aveau câte trei, mătușile încercau să țină pasul, iar femeile tocmite cu ziua făceau ce puteau. Eu zburdam veselă prin iarba înaltă care-mi biciuia pielea fragedă. Culegeam flori și măcriș și făceam traseul câmp-pompa de apă de zeci de ori pentru lucrătoarele însetate. Știam că trebuie să am ceva răbdare până la momentul cel mai frumos, pentru care eu consideram că mersesem cu toții acolo: masa. Așa că, înțelegătoare, rezistam o oră-două. Mă ofeream să ajut și mi se trasau sarcini după puterile mele, căram gălețile cu buruieni într-un loc anume stabilit. Pășeam țanțoș, cu impresia că eu duc tot greul muncii. Făceam glume și ironii cu bunicile: „Ooo, numa’ atâta ați săpat! Că eu am cărat deja zece găleți”. Ele zâmbeau cu înțelegere în timp ce mâinile se mișcau amețitor, făcând să pară toată treaba o joacă de copil. Atât de înfumurată eram, încât mi se părea că pot și eu. Și ceream, poruncitor aproape, să mi se dea o sapă, să-mi dovedesc puterile. Primeam una mică, specială pentru mine, cu două coarne întoarse. O agitam cu putere, izbind în toți cartofii și făcând prăpăd între rânduri. Mama-Bună mă lăsa, motivând că „aceia or si la porci”. Nu mă opreau bunicile, în schimb mătușile îmi făceau vânt dintre șirurile pe care le dădusem peste cap. Îmbufnată, nu mai aveam răbdare și răcneam de la distanță întrebând din cinci în cinci minute când mâncăm. Toropiți de căldură și sătui de chemările mele disperate, se adunau cu toții la pompă unde-și spălau mâinile pline de pământ, își clăteau fețele și-și potoleau gâtlejurile arse. Se întindea o masă câmpenească cu fel de fel de bunătăți: slănină, ceapă, brânză, cârnați, roșii, castraveți, pâine proaspătă și câte cele. Se mânca cu poftă, se râdea, se mai închina câte un pahar de apă cu miros urât, de-mi strâmba nasul. Îi ziceau „horincă” la apa aia pe care eu n-aș fi pus gura. Aș fi vrut să stăm așa toată ziua, începea să-mi placă la câmp. Dar ele se ridicau și se întorceau la pământul răscolit, lovindu-l în același ritm. „Eu nu mai car găleți! Am obosit. Vreau acasăăă!!!”, protestam. Mama îmi șuiera ceva printre dinți, în timp ce Mama-Bună dădea verdictul: „Îi trudită cocoana. Mircea, du-o acasă!” Și vărul meu, as al bicicletei, mă punea pe șaua lui fermecată și într-o viteză nebunească mă aducea în „inima” casei, unde cădeam la datorie, ca o bună muncitoare ce fusesem în ziua aceea.

Mi-e la îndemână să văd cu ochii minții episoade din copilărie, momente-capsulă, dragi, liniștitoare, cu totul ale mele, parte din ființa mea. Cotloane numai de mine știute. Podul prăfuit în care zăceau toate comorile pământului: cărți, caiete, carnete de note de-ale mamei, de-ale mătușilor, leagănul de lemn în care fuseseră ocrotiți toți frații mamei, curse de șoareci care așteptau viclene să-și primească victimele, porumb pe care mă rostogoleam frenetic, cântar cu greutăți de diferite forme și mărimi, sticle, cuie, fiere, obiecte ciudate cărora nu le deslușeam întrebuințarea… Mă pierdeam cu totul în amalgamul acela peste care domnea praful. Podul copilăriei, încărcat de comori. Beciul era un alt cotlon, cu aer ciudat, închis, cu ușor iz de mucegai, unde se aflau butoaiele, damigenele, furtunuri, ulcele, sticle multe așezate pe rafturi, mireasmă de pământ bătătorit, de cărămidă, de vin, de țuică și de un nu-știu-ce venit de nu-știu-unde. Celălalt beci. Cel cu provizii. Cartofi cu mustăți crescute, cununi de ceapă și usturoi, lăzi de mere… Proaspăt amestecat cu mucegai, cu umed. Apoi cămara. Ticsită cu dulceață, cu sticle de sirop, de vișinată, afinată, borcane cu compoturi, săculeți de pânză plini… culoare, peste tot culoare și miros frumos. Din când în când se deschidea un alt spațiu, cu iz de afumătură. Mirosul cel mai bun. De cârnați și costițe afumate. De interzis. De simțit numai cu porția. Sâmbăta și duminica, când se mânca ceea ce mie îmi plăcea cel mai mult: carnea.

Zgomotul de joacă, de râsete și veselie venea din podul grajdului, unde ne aruncam frenetic în fânul care ne înțepa pielea. Ploua cu paie, înecăcios, făcându-te să strănuți, să râzi, să plonjezi în grămezi de sănătate. Podul acela era locul în care, stând pe spate, cu un pai între dinți, îți trăiai poveștile și prieteniile.
Tot cu ochii minții o văd deseori pe Buni țesând la război, pe Mama-Bună cosând la mașina ei Singer, pe Mama-Mia, mătușa mea, fierbând acele și seringile într-o cutie metalică, pe „șpor”. Mereu mergea la cineva acasă să dea injecții după ce-și pregătea cutia magică. O strigam: „Mama-Miiiaaaa… cu cutiiiaaaa!!!” Mi-a dat și mie injecție o dată, cu bătaie înainte de intrarea acului. Îmi amintesc perfect circul pe care l-am făcut. Dar a fost „musai”. „Ga-ma-glo-bu-li-nă”. „Ce-i aia?” „Ca să nu faci hepatită”. Sora mea făcuse și era internată la spital. Îmi amintesc că am vizitat-o și i-am dus castane fierte. Nu avea voie să le mănânce. M-am bucurat. Îmi rămâneau mie. Și oricum, din cauza ei luasem injecție. Avea Mama-Mia un dulăpior pe care-l analizam meticulos. Și foarte des. Erau aranjate frumos creme, săpunuri din cele bune, pernițe cu șampon, ciocolate, spray-uri, cutiuțe cu bijuterii nemaivăzute: un medalion de aur ce o înfățișa pe Nefertiti, lanțuri, inele cu turcoaze, pandantive. De câte ori deschideam cutiuța, scăpam câte un oftat. Nefertiti, bijuteria mea preferată, era promisă surorii mele, „atunci când o să împlineasca 18 ani”. Adică timp berechet ca Mama-Mia să se răzgândească și să mi-o dea mie. Toată copilăria am visat la asta. Dar regina Nilului a ajuns, spre jalea mea, la Dia, cea căreia îi fusese promisă. În schimb, eu am primit, ajunsă la maturitate, bijuterii de o neasemuită frumusețe de la mătușa mea.
Sora mea era cea la care-mi raportam existența. O urmăream ca o umbră. Cam smiorcăită și pârâcioasă, ce-i drept. Sufeream teribil că Dia o prefera pe Liuța, fata nașei mele, cu care era de nedespărțit. Așa că eu eram cumva umbra lor, a amândurora. Erau îmbrăcate la fel, iar eu aveam ceva similar, niciodată identic cu ce purtau ele. Se țineau de mână și-și șușoteau secrete la urechi, făcându-mă să cunosc invidia, gelozia. Mereu cu câtiva pași în fața mea, poate mici, cât timp eram sub privirile adulților, dar care se transformau în pași de uriași o dată ce ieșeam din raza lor vizuală. Dia și Liu o luau la goană, ținându-se de mână, lăsându-mă cu o ploaie de lacrimi pe față și cu noduri în gât. Ascultam toate trei o casetă cu basmul „Făt-Frumos din Lacrimă” și, invariabil, când se ajungea la partea în care vorbea Muma-Pădurii, se făcea cumva și ele aveau o treabă importantă în altă cameră, lăsându-mă pe mine singură și împresurată de vocea teribilă a personajului negativ care icnea, amenința din „piuă”, strigând: „Făt-Frumos, vinooo, să te sfărâm între mă-se-le!!! Hi-hi-hiii!!!” Doamne, înfiorător mai era! Stăteam paralizată de spaimă, neputând să fac nicio mișcare, convinsă că Muma-Pădurii va ieși de undeva să mă sfărâme între măsele. Aud și acum, aievea, frânturi spuse pe o voce întipărită pe veci într-un ungher al minții mele… „fata Genarului, oacheșă și visătoare…”
Mereu încercam să reproduc tot ce putea să facă Dia. Podul de sus. Statul în mâini cu capul în jos. Roata țiganului. Mișcări de gimnastică ritmică. Cu panglica, cu cercul. Nu-mi ieșea nimic în afară de fluturarea panglicii. Dar nu mă lasam. O copiam în mintea mea întru totul. Cu urcatul în cireș, până-n vârf, cum făcea ea, nu-mi ieșea deloc. Mi-era frică de înălțimi atunci cum mi-e frică și azi. Așa că, stăteam spășită lângă trunchiul cireșului, salivând de poftă, așteptând ca Dia să-mi arunce câteva cireșe. Îmi dădea din când în când. Necoapte.
Căutam împreună, an de an, cadourile de Iepuraș în grădină, printre flori, tufe, cu o bucurie și un entuziasm fără margini. Dintre tote cadourile găsite vreodată de Paște, unul îmi răsare înaintea ochilor, bucurându-mă și acum ca și atunci: două cărucioare albastre, cu coviltir, în care se odihneau păpuși. Iarba înaltă dezvelea acele două minunății albastre care mi s-au întipărit în suflet. Am eliberat amândouă niște țipete pline de încântare și am alergat să ne revendicăm prețioasele daruri.
De cele mai multe ori primeam cărți printre cadouri, pe care, de Crăciun, Moșul scria dedicații de felul acesta: „De la Moș Crăciun pentru Oana, cu condiția să nu se mai bată cu Diana.” Eh, Moșul ăsta, cum le vedea el pe toate… Ne băteam, e adevărat, câteodată în glumă, alteori pe viață și pe moarte, ca zmeul cu Făt-Frumos. La final de bătălie ne arătam rănile judecătorului suprem, mami, care concluziona că eu sunt foarte agresivă și las urme pe pielea surorii mele, drept pentru care mai încasam niște lovituri – supliment. Faptul acesta mă determina să-mi pregătesc răzbunarea, așa că bătăile între noi două au fost o constantă până am ajuns la liceu. De cele mai multe ori erau însoțite și de vorbe ce pentru noi erau arme (ca și-n Enciclopedia zmeilor lui Cărtărescu), sudalma simplă, dublă ori triplă fiind mereu la îndemână. Și cu toate acestea o iubeam și mi-am dorit s-o copiez până prin clasa a V-a, când îmi căpătasem individualitatea.

Azi, privind trifoiul din grădina sacră, mă iau în brațe, pe mine, copila care știa că nu va avea noroc, și-i zâmbesc. Nici acum nu-l pot găsi. Și-n această dulce realizare îmi văd fericirea de copil, rotundă, cu tot cu frustrările ce atunci mă chinuiau. Acum închid pleoapele și văd tot ce vreau cu ochii minții, fac legături și cred că încep să mă cunosc, să mă accept cu bune și cu rele, cu traume sau epifanii. Știu de ce nu găseam trifoiul cu patru foi. Pentru că îl căutam în iarbă, în vreme ce el era viu, lângă mine, îmi zâmbea, vorbea, alerga, mă tachina. Dia e trifoiul meu norocos. Și l-am avut întotdeauna.

Oana ȚÎNȚAȘ

Sâmbătă, 21 martie 2020
„Viața și romanele nu sunt făcute decât din întâlniri.” (Jean d’Ormesson)

Azi e ziua mondială a poeziei. Într-un joc cu mine însămi, îmi propun să recitesc ultimul volum de poezie pe care l-am așezat în bibliotecă. Deși înțeleg că e vorba de o desfătare lirică, mă îndrept spre rafturi cu nerăbdarea unui copil pus pe șotii. Descopăr că e vorba de „Templul de Adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, carte dăruită în 2019 de poeta pe atunci însărcinată, cu dedicația: „O stea din constelația sufletului meu pentru nemărginitul univers al sufletelor domniilor dumneavoastră”.

O redescopăr pe Antonia între oale care fierb și cuptoare care sună. Sunt câteva poezii pe care am nevoie să le citesc de două-trei ori, altele mi se cuibăresc în suflet de la primul vers. Îmi place atât de mult confesiunea Antoniei, felul în care dezvăluie cititorilor viața ei interioară încât devin curioasă de forma pe care ar îmbrăca-o în limba franceză poezia mea preferată din lirica ei:

Le Temple

J’erre la pensée fatiguée.
J’ai touché à la mort
et rien n’a tremblé
dans mon cœur. Pas un seul souffle.
Un ange demeure dans la lumière.
Il a vu mon âme effacée comme la cire
qui lui a coulé sur la manche pendant toute la vie.

Dehors, la lumière s’estompe et les oiseaux croulent sur
mon âme
comme une main chaude qui dévoile des étoiles.

După ce o recit de câteva ori, în timp ce condeiul a redevenit cuțit și taie mărunt zarzavaturile pentru salata de bœuf, constat că acest poem sună bine în orice limbă. Mă declar mulțumită și deloc preocupată de prânzul amânat. Bucătăria s-a umplut cu picături de divin și cu aburi de cădelniță.

Îngerul, scoica și altarul din creația ei mă însoțesc constant în realizarea sarcinilor menajere de sâmbătă așa încât, la un moment dat, în minte, apoi pe hârtie, îi răspund Antoniei cu o fărâmă de confesiune personală:

Poetul din mine compune
pe-acorduri de liră sfințită-ntr-o noapte de-un înger pribeag.
Scrie plângând, înmuindu-și penița-n
ulei de tămâie din Templul cel Sfânt.
Ia rănile-adânci, le-nchide-ntr-o scoică
și pios o așează pe-un țărm de altar.

Ai zice că între mine și Antonia e o lume întreagă de când s-a mutat în Statele Unite. Și totuși, mai aproape ca azi n-am fost niciodată.

Poate această întâlnire, poate un semnal scânteietor din univers sau o fulgerare de lumină interioară mă convinge că mai există creație:
labirint verde
câmpia-n înserare
ocean de greieri

prof. Luminița COLOPELNIC

*****

Absolventă a Facultății de Litere, secția română-franceză, a Universității de Nord din Baia Mare, orașul natal, Luminița Colopelnic și-a început cariera în învățământ în cadrul facultății care a format-o și la Colegiul Național „Mihai Eminescu”.

Căsătoria cu un viitor preot o va aduce în Sighetu Marmației unde de 21 de ani predă limba franceză la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”. An de an pregătește elevi pentru olimpiadă și pentru atestatele lingvistice. Timpul liber și l-a dedicat teatrului ca actor amator la Centrul Cultural, clubului de dezbateri pe care l-a înființat la CNDV și cursului opțional de limba chineză pentru copii și adulți. Activează de 6 ani în Serviciul de Ajutor Maltez, sucursala Sighet, unde în prezent este președinte, dar coordonează și activitatea celor 40 de elevi voluntari din Tineretul Maltez.

Deși la 18 ani obținuse mențiune pentru proză la Festivalul național „Vasile Lucaciu”, a fost, după cum ne-a mărturisit, prea ocupată să trăiască. Scrisul a rămas în urma creșterii a doi copii, a proiectelor școlare sau de voluntariat.

„Izolarea la domiciliu mi-a reînsuflețit pasiunea pentru scris și mi-a oferit răgazul necesar pentru așternerea pe hârtie a acelor semnale luminoase sau sonore care pot duce la corectarea direcției, semnale pe care le-am reunit într-un jurnal numit Balize. Am început să le descopăr în 11 martie și continui să descopăr balize aproape zilnic.” (prof. Luminița Colopelnic)

*****

N.r.: pagina de jurnal face parte din volumul în lucru „Balize”, care va fi publicat curând.

Vis cu pensionari. Un fragment – nedorit de actual – din „Scene din viața lui Anselmus”

„Noaptea, Anselmus nu dormi prea grozav. Avu un somn agitat, de care te bucuri că s-a încheiat fără să te bucuri, totuşi, că te-ai trezit. Dormise degeaba. Se şi culcase rău, cam fără chef, cam fără rost. „La culcare, ca şi la nuntă, trebuie să mergi cu o anumită dispoziţie, altfel ţi se pare că ai pierdut doar timpul, aşa cum la nuntă nu simţi decât că ai pierdut nişte bani!” Hainele de pat abia aduse de la spălătorie, apretate excesiv şi foşnind ca o pădure de fagi, toamna, câinii de afară, luna plină încremenită în dreptul ferestrei l-au chinuit aproape până în zori. Apoi, visă ceva straniu. Se făcea că locuia (în acelaşi bloc, sigur, cu aceiaşi locatari) într-un orăşel izolat, în care trăiau numai pensionari. Singura lor îndeletnicire era să scoată la fiecare zece decese o gazetă cuprinzând biografia răposaţilor, discursurile de la înmormântări şi, eventual, ceea ce se numeşte „ultimul gând” sau „ultimele cuvinte” ale celor plecaţi. Publicaţia apărea într-un singur exemplar şi se citea în centrul oraşului. Arhiva (uite că nu-şi amintea ce nume avea gazeta) reprezenta istoria oraşului. Singura lui istorie. O vreme, lucrurile au mers bine, au decurs, adică, normal. Dar nu se ştie prin ce miracol, de la un timp nu mai murea nimeni. Revista nu mai apărea, orăşelul, lipsit de istorie, se scufunda tot mai mult în mizerie, bolnav de un cancer social. Toată lumea a fost de acord să se editeze publicaţia la primul deces, fără să se mai aştepte până la împlinirea numărului stabilit iniţial, dar nici aşa nu muri nimeni. Primăria a început mari lucrări de reparaţii la sistemele de canalizări, de înlocuiri la reţelele de conducte şi de linii de electricitate, astfel că oraşul rămăsese fără apă, fără căldură şi fără curent electric, dar fără nici un rezultat. Medicamentele au început să lipsească, iar medicii au fost trimişi la fel de fel de simpozioane şi consfătuiri. Degeaba. Nici o epidemie, nici un cutremur, nici un incendiu, nici un accident… S-au organizat competiţii sportive, se alerga zilnic câte un maraton şi se desfăşurau gale de box ale veteranilor cu meciuri de câte cincisprezece reprize… Muzica de discotecă se revărsa pe străzile oraşului prin difuzoare speciale, montate în toate intersecţiile, ziua şi noaptea… În fiecare dimineaţă, însă, mulţimea era adunată în faţa primăriei, mai frenetică, mai nerăbdătoare, mai plină de forţe decât oricând. Deja se auzeau voci propunând un război ori o escaladare în masă a Everestului! Dar o asemenea decizie era deosebit de riscantă: dacă ar fi câştigat războiul fără nici o pierdere, sau ar fi reuşit să urce toţi pe Everest, ce le-ar mai fi rămas? Atunci primăria a hotărât ca, prin tragere la sorţi, din timp în timp să fie ucişi câte zece locuitori. A fost organizată în secret o grupă de zece „terorişti”. De îndată ce au apărut morţii, lucrurile au început să reintre în normal. S-a reluat alimentarea cu apă, cu electricitate şi căldură, au încetat competiţiile-genocid, s-au întors medicii, au început o serie de vaccinări, s-au luat măsuri pentru păstrarea liniştii publice… Orăşelul avea din nou istorie. Dar încet, încet în oraş n-a mai rămas decât grupul celor zece membri ai brigăzii de luptă împotriva uitării. Conform instrucţiunilor, urmau să scoată ultimul număr al gazetei, autodedicat, şi să se sinucidă. „Sinuciderea este un mod de a supravieţui!”. Nu-şi mai amintea cine spusese asta. Din fericire sau din întâmplare, se trezise înainte de a trebui să se sinucidă. Cel puţin norocul ăsta îl avusese, nu suporta să moară în vis.”

(Fragment din romanul Scene din viaţa lui Anselmus, Editura Limes, ediţia a II-a, cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, 2008, pag. 130-135. Fragmentul cu numărul 13 al cărții!)

Vasile GOGEA

 Vasile GOGEA s-a născut la Sighet, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie – filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).

Este autorul mai multor cărţi în care… “în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, interviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013), Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017), FRAGMENTE SALVATE (1975 – 1989) Un jurnal din sud – estul Europei, (Editura Charmides, 2019), CUVINTE ÎMPOTRIVITE – 30 de ani de iluzii și speranțe 1989 – 2019, (Editura DOTA, 2019).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.

Este POET, PROZATOR, ESEIST, JURNALIST și BLOGGER!

Un alt val de ciumă a bântuit Maramureșul începănd cu 1786 și a avut urmări majore asupra involuției populației din Maramureș. Foametea din anul următor, 1787, a pustiit 12 comitate din Ungaria, inclusiv Maramureșul, comitatul alocând o sumă mare de bani pentru cumpărarea de alimente. Conform evaluării daunelor efectuată în septembrie 1786 foametea a dus la 478 de decese în intervalul 1785-1786, și aproape 2.000 oameni au fugit în jurul județelui, în zone din Ungaria, Galicia, Bucovina, Transilvania. Oamenii au fugit, atunci cănd s-a putut, pe plute. Folosirea plutelor gata confecționate la emigrarea locuitorilor din satele maramureșene, care plăteau sume frumoase pentru acest mijloc de transport, a fost o constantă a timpului. Astfel la 1787, în timpul foametei, emigranții din Vișeu de Sus, 41 locuitori cu 52 fii și 53 fiice, ce au plecat pe plute din Maramureș spre Solnoc au plătit cu anticipație 120 florini. În anii 1785-1787 o mare parte din locuitorii români din Vișeu au ales calea emigrării în Bucovina, atât din cauza lipsei alimentelor, precum și a refuzului austriecilor de a cumpăra plute doar de la ei.

Motivația era legată de foamete și de pregătirea colonizării populației germane pentru exploatarea pădurilor, întrucât instabilitatea populației românești provoca pierderi Fiscului, aceasta emigrând de regulă fără a avea grija restituirii banilor primiți cu anticipație. Deși numărul acestora nu reiese în mod clar, existența lor poate fi fi sesizată indirect. În timpul foametei din anii 1786-1787, care a afectat Sighetul, Vișeul, s-au răspândit boli periculoase, dizenteria, pojarul, febra tifoidă, etc., lucru ce i-a determinat pe reprezentanții Camerei Montanistice să amâne colonizarea țipțerilor în Maramureș la Vișeu, datorită „circumstanțelor neplăcute de acolo”. Foametea deosebită, declanșată încă din 1785 a fost legată și de creșterea cerințelor de alimente, mai ales că avem de-a face cu colonizările de populație germană în întreg comitatul, dar mai ales în Mokra și Vișeu de Sus, când coloniștii au consumat ultimele provizii și au cerut de la Fisc alte cantități, alimentele lipsind în proporție de 77%. Penuria de alimente a fost declanșată de înghețarea devreme a mălaiului, coloniștii acuzându-i pe „românii plini de dușmănie, care nu au plătit sarcinile în natură, ci le-au răscumpărat în bani, cu 12 creițari/ câblă”. După debutul epidemiei, în 1786, în Sighet a avut loc o ședință a Comitatului, în care în 9 puncte, s-au înțeles asupra măsurilor ce trebuiau luate în timpul epidemiei și trimiterea de doctori în comitat. Imediat au sosit în comitat 2 medici și 2 practicanți. Se poate presupune cu siguranță că din aceleași motive de vreme rea populația supusă sarcinilor urbariale le răscumpăra cu bani, lucru ce provoca o și mai mare penurie a alimentelor.

Anul 1786 a consemnat momentul maxim al foametei în Maramureș, când au fost înregistrate datorii mari la sarcinile urbariale ale românilor, cifrate la 726 florini și 22 creițari, datorii ce nu puteau fi achitate datorită emigrării datornicilor sau sărăcirii lor. Datorită foametei muncitorii germani de la pădure au fost și ei afectați. În timpul foametei se practica coacerea pâinii din scoarță de copac sau tije de porumb, se gătea mâncare de urzici, precum și alte mâncăruri nesănătoase. În cazul soțiilor muncitorilor de la pădure germani, rămase văduve în urma acestei epidemii, acestea au primit, printr-o Instrucțiune, pentru a evita blocajul ce se putea ivi în cazul lipsei oricărui mijloc de trai, alimente, pentru ele și orfani. Situația excepțională a permis luarea unor măsuri excepționale, lucrătorii germani de la pădure primind în anul 1787, în august, 2-3 săptămâni libere, pentru producerea fânului necesar iernării propriilor vite, și pentru tăierea de lemne pentru folosul propriu, fără a fi plătiți pentru această perioadă. În același an o mare parte a localnicilor a emigrat din Maramureș.

Una din măsurile excepționale luate în timpul foametei din 1785- 1787 a constat în introducerea cultivării cartofului, care a jucat un rol deosebit în viața socială de acum înainte. Acesta a fost distribuit în 1788 spre cultivare locuitorilor, care au obținut în anul următor o recoltă de 12 ori mai mare, recoltă care a rezolvat probabil foametea, deoarece în anul următor acest fenomen nu mai apare în acte. Deși socotită eradicată foametea a fost o constantă a finalului de secol, în anul 1794 se constată prezența ei în Districtul Vișeu, unde veneau constant la lucrul la pădure oameni din Galiția, înarmați cu puști și praf de pușcă, și deoarece aceștia erau periculoși fiind înarmați, și probabil profitau de acest lucru, procurându-și cu forța alimente și pâine, care lipseau localnicilor, în ideea protejării acestora comitatul a decis neprimirea la muncă a oamenilor din Galiția, mai ales a celor înarmați, pentru că „alimentele fiind puține, datorită secetei, să rămână locuitorilor din Maramureș”.

O problemă grea a populației germane nou colonizate, ce se afla la o mare depărtare de casă, a fost legată de aprovizionarea cu alimente, populația nou venită suferind mai ales de lipsa alimentelor, în special în primii ani mulți coloniști au suferit din cauza foametei. Aceasta a afectat comitatul mai ales începând din 1786, când din cauza vremii proaste, a lipsei verii, a umezelii, a toamnei venite prea devreme și a gerului mare din iarnă Maramureșul a cunoscut o lipsă acută de iarbă, fân, fructe și legume.
Foametea ce a bântuit în anii 1786-1787 a costat comitatul o mulțime de bani, mai ales pentru îngrijirea coloniștilor. Mai întâi s-a constatat lipsa pâinii. După aceea coloniștii din Mokra au început să se plângă de faptul că în ultimele 3 luni nu au primit mâncare suficientă și că rusnacii indigeni au primit mai multe alimente decât ei. Foametea a izbucnit și în estul Galiției, pe domeniul Hust lipsind alimentele, semințele, iar ca urmare a acestei stări de lucruri comunitățile locale, funcționarii, văduvele, spitalele au primit dreptul de a strânge ei înșiși și împărți fructe. În anul 1786 supușii camerali au început să moară de foame. Funcționarii camerali au remarcat că din coloniștii germani înfometați, mulți cădeau de foame în timpul lucrului, astfel că de multe ori funcționarii erau obligați să facă pauze dese din cauza faptului că aceștia erau flămânzi și slăbiți.

Foametea s-a răspândit foarte repede și a fost foarte puternică, astfel că săptămâni întregi s-a mâncat foarte rău, mai ales pâine din coajă de copac, urzici și ierburi. Datorită răspândirii foametei în estul Galiției, interdicția din 1786 de a se exporta din comitat alimentele era perfect logică. Curtea a încercat să îmbunătățească situația, cerând ajutorul Inspectoratului minier din Baia Mare, dar ajutorul nu a venit niciodată, în schimb a trimis o adresă în 3 puncte că nu poate contribui cu alimente împotriva acestei foamete.

Din cauza acestui flagel comitatul a înregistrat și primele valuri de emigrare din populația autohtonă și din noii veniți. Primul val de emigranți a fost format din românii din Moisei și Borșa, care în toamna lui 1785 au emigrat în Bucovina. Un număr de 24 familii din Borșa și 18 din Moisei nu au suferit doar de foamete, ci au plecat și din motive economice, legate de introducerea de către Fisc a plutăritului privat, care a dus la pierderea de către nobilii români din cele 2 localități a surselor de existență. Aceste familii nu au fost singulare, în anul 1786 de pe domeniul Hust s-a înregistrat emigrarea altor supuși. Din Vișeu și Ruscova au emigrat în 1786 mai mulți locuitori ce au primit cu anticipație de la Fisc suma de 1653 florini pentru producerea și coborârea de plute la Sighet, iar plecarea acestora a produs mari pagube Fiscului. Numărul celor emigrați a fost unul considerabil, doar din Iasinia (Körösmezö) au suferit de foame 28 familii, formate din 110 persoane, care au și plecat. Foarte interesant este faptul că odată cu stingerea valului de foamete mai mulți maramureșeni s-au reîntors acasă; este cazul celor 41 români, împreună cu 52 fii și 53 fete, emigrați în anul 1787 în comitatul Solnoc, care au cerut Fiscului să le pună la dispoziție mijloacele de trai pentru a reveni acasă.

După valul de foamete au urmat valuri de epidemii, de la febra tifoidă la dizenterie și alte boli periculoase și situația a fost deosebit de rea, iar doctorii care erau deja suprasolicitați de accidentele de muncă de la pădure, la Coștiui, Rahău, Mokra erau insuficienți. Comitatul a impus vizita în comunități, cimitirele erau insuficiente, așa că era necesară deschiderea altor cimitire noi pentru populație. În anul 1786 numărul morților era foarte mare, doar pe domeniul Hust au murit 418 persoane, în anul următor numărul acestora scăzut și a ajuns la 48 persoane. În Sighet au murit, în intervalul 1 noiembrie 1786 – 24 februarie 1787, un număr de 152 locuitori și 118 străini, în total 270 persoane, care au trebuit să fie îngropate. Valul de epidemie a crescut în luna aprilie, când numărul morților era foarte mare, lucru ce a determinat comportamente umane atipice; se puneau câte 3-4 morți într-o căruță, aceștia erau conduși și aruncați într-o groapă comună, se presăra deasupra var, fără ca numărul morților să fie notat. Doctorii au apreciat totuși că doar a opta parte din numărul total al celor decedați au murit din cauza epidemiilor, alții au murit din alte cauze, deoarece imunitatea oamenilor era foarte scăzută ca urmare a foametei anterioare. Pe de altă parte micile colibe erau supralocuite, pe străzi erau bălți, fântânile, străzile, piețele erau foarte murdare, cadavrele erau păstrate mult timp în locuințe, iar în districte lipseau spitalele.

După decesul unui număr atât de mare de persoane, comitatul Maramureș și Inspectoratul montanistic au încercat să îmbunătățească starea sanitară a comitatului, prin trimiterea suplimentară a încă 2 medici și 2 practicanți în zonele afectate, oamenii urmând a fi aprovizionați nu doar cu pâine, ci și cu semințe, fructe. S-a observat că era necesară o atenție deosebită la inspectorii ce veneau din afară și care se îmbolnăveau relativ repede. De altfel profesorii de la Liceul piarist au primit mai mulți bani pentru alimente. În același timp au fost luate mai multe măsuri împotriva bolilor, ca schimbarea așternuturilor de pat, încălzirea moderată a camerelor, aerisirea și curățarea caselor. În lipsa medicamentelor erau folosite oțetul, laptele de capră, iedera; s-a stabilit ca cei aflați în convalescență să fie mai bine hrăniți, pentru a evita recidiva. S-a decis ca morții să nu mai fie însoțiți la groapă de către locuitorii vii, gropile trebuiau săpate mai adânc, ele trebuiau localizate în afara bisericii, noul cimitir trebuia îngrădit cu garduri solide. Piața din Sighet trebuia curățată, bălțile trebuiau uscate și a început să se vorbească despre introducerea unui izvor de apă curgătoare, adus din Teplița, scop în care a fost trimis inginerul Jakubitska, ce era subordonat inginerului comitatului Billek, iar Curtea de la Viena a fost și ea de acord cu introducerea apei potabile în Sighet. În intervalul 20 aprilie – 15 mai 1787 s-au îmbolnăvit în 47 localități din Maramureș un număr de 1943 oameni, din care au murit 157, au recidivat 776, iar un număr de 1040 oameni au rămas bolnavi. Doctorul Palatini a raportat că doar a 16-a parte a bolnavilor au murit. La sfârșitul lui mai în 44 localități, în afara Hustului și a districtului Coștiui au fost 1241 bolnavi, au recidivat 380, au murit 27, iar un număr de 835 au rămas bolnavi. În luna iulie în 54 localități erau 1627 bolnavi, au recidivat 680, au murit 38, un număr de 909 persoane era bolnave încă.

În mai multe localități au rămas nelocuite un număr mare de case, mai mulți părinți au lăsat în urma lor orfani, care au rămas în seama autorităților. O problemă deosebită a reprezentat-o și situația văduvelor coloniștilor germani, pentru care au fost date o serie de reguli, ele nu trebuie să fie oprite în cazul în care doreau să se reîntoarcă acasă, deoarece supraviețuirea fără soț în condiții vitrege era imposibilă; pentru plecarea acasă au primit câte 8 monede austriece pentru fiecare adult și câte 4 monede pentru fiecare copil.

În intervalul de timp în care a bântuit foametea, Curtea a dispus Fiscului să nu mai facă noi colonizări. Pe de altă parte marea emigrație a maramureșenilor pe plute, mai ales spre Solnoc, a determinat o reacție oficială a Fiscului, care a remarcat că populației i-au fost plătiți prea mulți bani cu anticipație pe anul 1787 (120 florini) pentru confecționarea plutelor și acesta a fost unul dintre motivele pentru care Fiscul a încercat să împiedice cu orice preț emigrarea din Maramureș.

Această epidemie a provocat moartea în 76 așezări din Plasa de Jos, de Sus, Cosău, Sighet, Vercovina, unde au decedat 1353 oameni, și anume 214 în Plasa de Jos, 546 în Plasa de Sus, 71 în Plasa Cosău, 341 în Plasa Sighet, 181 în Vercovina.

Deși numărul deceselor nu a fost atăt de ridicat ca în marea ciumă din 1740, iar un număr mare de oameni infestați au reușit să supraviețuiască, și acest val epidemic și-a pus amprenta asupra evoluției viitoare a comitatului Maramureș, oficialitățile fiind nevoite să ia măsuri de prevenție și vindecare mai mult sau mai puțin folositoare, constatănd necesitatea curățării localităților, a caselor și introducerea apei potabile în așezările mari.

 (Articol publicat în Revista Arhivei Maramureșene)

Dr. Livia ARDELEAN

Bibliografie:

Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu şi Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farago Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

***
Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Două „detalii” splendide – aparținând unor clădiri reprezentative pentru centrul vechi al Sighetului – cariatidele și balconul rotund (“Casa de pe colț”), sunt alte suficiente argumente să îndrăgim orașul nostru și, mai ales, să ne dorim să-l vedem în haine noi!

În câteva zile se va încheia starea de urgență, sighetenii vor putea ieși prin oraș (evident, atenți la… distanțarea socială), pentru rezolvarea problemelor curente. Dacă veți trece pe lângă cele două clădiri de patrimoniu, priviți-le cu atenție și bucurați-vă de frumusețea… detaliilor!

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Salut, Sighet!

Tot ce vedem, tot ce atingem, tot ce auzim, tot ce simțim, se află într-un echilibru fragil. Timpul.

Timpul este cel mai fragil, pentru că odată trecut, nu se va mai întoarce. De cele mai multe ori spunem că avem timp pentru toate, dar, oare chiar avem? Cât de siguri putem să fim că ziua de mâine ne va aparține? Da, trebuie să trăim cu speranța zilei de mâine, dar niciodată nu trebuie să trăim cu gândul eternității.

Trăim cu eternitatea, crezând că este timp pentru orice. Dar nu este așa. Unele lucruri trebuie făcute la timp. De ce? Pentru ca mai târziu să nu trezim regrete în sufletul nostru. Vrei să îmbrățișezi pe cineva? Fă-o! Vrei să îți mărturisești iubirea? Fă-o! Vrei să călătorești? Fă-o! Dar, asigură-te că faci totul la timp.Trăiește azi. Nu rămâne blocat în trecut și nu îți face planuri prea mari pentru viitor, pentru că totul este imprevizibil. Trebuie să prețuim timpul mai mult. Uneori timpul ne ia, iar alteori ne oferă. Dar mereu este cu un scop. Niciodată timpul nu a fost mai prețios ca acum. Ne-am gândit vreodată, când am îmbrățișat o persoană, că poate este ultima dată? Nu. Pentru că spunem: „avem timp”. Dar adevărul este că, timpul pe care noi îl asociem cu o eternitate, este de fapt foarte scurt, mai degrabă, o secundă. Oferă-le celor din jurul tău timp. Oferă-ți ție timpul de care ai nevoie. Dar să nu uiți că, timpul nu este o eternitate.

Timpul îți oferă dragoste, iar alteori suferință. Timpul este atât frumos, cât și crud. Spunem că, clipele de fericire durează doar o secundă, în timp ce, durerea parcă durează pentru totdeauna. Durerea este ca și un cămătar. Te lasă cu o datorie pe care nu o mai poți plăti. Dar în final, tot timpul te ajută. El este cel care te întărește. Timpul este ceva nemaipomenit atunci când îți deschizi inima și îl trăiești cu atâta pasiune.

Trăiește acum! Iubește acum! Zâmbește acum! Fii fericit acum! Iartă acum! Și ia-o de la capăt! Oferă timp, ca să primești timp. Orice lucru are nevoie de timp. De exemplu, iubirea.

Când iubești, ai impresia că nu zbori numai tu, ci și timpul. Când nu iubești, timpul parcă stă pe loc, dar nu e așa. Sufletele nu cunosc timpul, de aceea, ele se întorc mereu la ce au iubit cândva. Pentru că, suntem oameni și mereu prețuim un lucru sau o persoană după ce nu îl/o avem. Timpul ne arată, de fapt, cât de prețioase erau unele momente. Asta e nostalgia: să afli că evenimentele din trecut, pe care nu le-ai considerat fericite, de fapt, erau.

Cât despre iubire, când vine vorba de ea, e mereu contracronometru. Există o numărătoare inversă. Nu ajunge să iubești pe cineva, trebuie să o faci la timp. Iar dacă ar fi să îi dau un sinonim timpului, aș spune că este… iubirea.

Andreea MARINCA
Clasa a X-a F
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighet

Articolul publicat în ziarul online „Salut,Sighet!”, în data de 11.04.2020, „Fie vorbești, fie taci!”, autoarea fiind Mădălina Danci, studentă la Jurnalism, UBB Cluj-Napoca, mi-a plăcut mult și am postat pe Facebook un comentariu, apreciat și acesta. Mă gândesc acuma la un articol complementar celui menționat, dezvoltat sub titulatura scrisă mai sus. Cum primul vizează partea teoretică, oarecum, ARTA CONVERSAȚIEI, cu vorbirea, tăcerea și gestica acestora, bine făcute sau nu cum trebuie, ori nefăcute, acesta ar viza partea practică, trăirea vieții, sau netrăirea ei, așa cum trebuie sau ar trebui să fie, sau cum nu trebuie, deci „ARTA ACȚIUNII”, COMPORTAMENTUL, ȚINUTA, care pot fi de un fel sau de altul. Este evidentă o separație între acestea, dar ele pot și interfera uneori și nu se exclude una pe alta, nici în bine, nici în rău și, uneori, se pot privi și sub un raport de subordonare: când vorbești sau taci, „acționezi, faci” și atunci ceva, într-o interpretare sau alta. Se poate și invers, o anumită ținută, acțiune, ferm manifestată, de bine sau de rău, să determine, să implice luări de poziții vocale, pe măsura.

Uneori, trăirea vieții în anumite cerințe de „ținută” demnă, de acțiuni necesare într-un anumit moment, să implice și SACRIFICII, de diferite grade, „arta” acțiunii să fie mai grea decât partea teoretică, de „vorbire sau tăcere”, decât „arta” acestora. Precum se spune: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară!”

Această trăire a vieții în a acționa așa cum trebuie, când trebuie și cât trebuie și nu a face altfel, sau a face ce nu trebuie, a „acționa” altfel atunci, are o largă cuprindere, diversitate și nu se pot aduna într-un program făcut de cineva, o rețetă, în a fi urmată și este tot o problemă de educație de acasă, din școală, din societate, de formare individuală, de obișnuința și preocuparea în a le urma, a le perfecționa. Nu este vorba de truda zilnică pentru procurarea celor necesare vieții, care se impune obligatoriu, pentru a nu fi parazitar, ci acțiunile peste acestea, în anumite situații, uneori mai deosebite, în relație cu cei din jur, cu societatea, care pot fi „administrate” diferit, în eleganță și frumusețe comportamentală, sau în reproșul acestora; acestea ar viza trăirea sub aspect comportamental, demn efectiv, sau altfel. Deci dacă prima temă era ARTA DE A VORBI SAU A TĂCEA, cum și când trebuie, sau cum și când nu trebuie, aici este vorba de ARTA COMPORTAMENTULUI UMAN SAU, ALTFEL, ȚINUTA VERTICALĂ de a acționa trebuitor, sau a nu acționa, atunci când și cum trebuie.

Cred că ar fi binevenite exemple de manifestări comportamentale de excepție, alături de altele reprobabile, uneori ele având loc și în acelaș moment, în dualitate: demnitate, verticalitate sau opusul acestora.

Se prezenta la televizor o tragedie petrecută în România. Doi copii au ieșit din casă și au plecat spre apă; erau probabil dintre cei lăsați în grija bunicilor, părinții fiind plecați departe de ei, dar și pentru ei, prin străinătăți. S-a dezlănțuit o furtună puternică și nu se știe pe unde erau, că i-au prins apele involburate, fiind în mare pericol. Un tânăr, sau adult, prezent pe acolo, străin de ei, oricum, n-a ezitat și a sărit în apă să-i salveze. Puhoaiele au apele grele, cu mult pământ, nămol și altele, creează și vârtejuri. L-a prins pe un copil din valuri și l-a pus pe mal; a sărit și după al doilea, care se zărea din când în când,  printre ape și l-a luat, ducându-l și pe acesta spre mal și a reușit să-l salte sus. Epuizat de puteri, prin atât de mare și prelungit efort, el n-a mai avut puterea să se cațere imediat și un val vrăjmaș l-a tras în curenți, în vâltoarea apelor, apoi l-au preluat alte valuri și l-au tot dus, fără a se mai putea împotrivi, fiind găsit, după câtva timp, prins în ceva crengi mărginașe, dar fața probabil reflecta mulțumirea că a salvat viața a doi copii, lovirile apelor nereușind să-i întunece această bucurie. Pe margine de drum sau ape, a apărut o cruce simplă, care indică acolo moartea, jertfa unui om în apele înfuriate. Un erou ce a salvat viața a 2 copii, într-o reprezentare modestă, în timp ce mulți care au ucis oameni, mulți oameni, tronează pe monumente gigantice, prin zone selecte!

A  fost un îndemn spontan, intern, propriu: sări(!), scapă-i, ACȚIONEAZĂ CUMVA, FĂ CEVA! Și a făcut foarte bine, cu sacrificiul total. S-a și VORBIT despre această mare și frumoasă jertfă, după aceea, oral și scris, în omagiu profund. O interferență a celor două manifestări, A VORBI ȘI A ACȚIONA, cum trebuie, ținuta demnă și vorbire la obiect, în interferență!

Un eveniment asemănător, o altă tragedie. Într-o seară de 01 noiembrie, a nu mai știu cărui an, o familie, părinții și o fetiță de 8-10 ani, se deplasau la Rebrișoara, o comună în apropierea Năsăudului, pentru a aduce omagiu, pomenire si rugăciuni, la mormintele parinților și bunicilor de acolo. O ploaie densă și rece i-a însoțit tot drumul, de la plecarea din Baia- Borșa; fetița, mai temătoare de ape, a spus să o lase acasă, unde se juca cu alți copii, dar au plecat toți trei. Se aflau prin apropierea comunei  Romuli, pe  unde apa „Sălăuței”  era învolburată,  cu repezișuri, murdară, adâncă, grea și tulbure, de pământul smuls și strâns adânc între munte și malul șoselei, într-un spațiu îngust, gata să-l rupă și s-o invadeze. Într-o curbă mare, mașina a derapat și a aterizat în ape, în puhoi, mai aproape de mal.

Imediat conducătorul, profesor de matematică, amețit și rănit, a forțat ieșirea, și ținând cu o mâna mașina spre mal și, într-un efort disperat, a reușit să scoată soția din mașină, care s-a prins cu disperare de mal, ajungând pe șosea. Peste măsură de obosit și în durerea  rănilor, tatăl prinde fetița de un picior și o trage din mașină, dar un val puternic și criminal îi smulge fetița din mână și o ia, ducându-o în învolburarea apelor, el rămânând doar cu cizmuluița fetiței în mână. Rămas agățat de pietrele malului, privea împietrit și neputincios cum se depărtează copilul. Amețit de accident, de efortul deosebit, nu se mai putea mișca și rămâne îngrozit de durere. Desigur, impulsul sentimentului patern îl putea determina să se arunce mai departe în valuri, într-o altă încercare de a o salva, dar rămânea tot mai în urma și ar fi rămas doar dorința de a muri răpuși împreună, de aceleași ape ucigătoare. Alfel, un sacrificiu fără sorți de izbândă. S-a târât cu greutate în șosea și s-au despărțit… Definitiv! O zguduitore tragedie. Intuiția temătoare a fetiței a fost „împlinită!”. Poate, tatăl îndoliat, a rămas definitiv cu reproșul  de ce au luat și fetița, de ce au plecat pe așa vreme, sau că trebuia să oprescă pe ploaia orbitoare, ori să fi mers și mai încet, ori să fi „înotat” mai departe după ea; poate l-au chinuit toate, sigur și în prezent. A avut însă o ținută, în situația dată, de sacrificiu familial total, peste orice alte putințe omenești, peste reproșuri; nu putea acționa, a face mai mult. A trăit tragedia în plinătatea ei, rămânând eventual de acționat doar prin sacrificiul total al lui, fără a mai putea aduce mai multă întregire familiei.

Altceva s-a mai petrecut însă în acel loc: chiar în acel moment a oprit acolo un autobuz și lumea a coborât și a privit la „spectacol”, la tragedie! Majoritatea dintre acei călători erau inapți pentru o astfel de intervenție, era un sacrificiu inutil. Se spune însă că, printre ei, era una sau două persoane robuste, înotători buni, în forță, care puteau inerveni cu șanse de succes, mai multe decât de pericol, pentru că fetița se mai vedea, amestecată printre valuri. Au rămas la țărm, uscați, fără risc, într-o temere și manifestare de trăire lașă, totală. În acea tragedie, o persoană a făcut tot ce putea să facă și alte 1-2 persoana n-au acționat deloc, așa cum puteau s-o facă, având această obligație morală. O trăire în demnite umană plină și o lașitate totală s-au regăsit în aceea tragedie.

O Cruce frumoasă, la margine de drum, marchează această tragedie…

În cele două exemple am evidențiat cum se manifestă, așa cum trebuie, onorabil, „arta” de a se comporta, a trăi, a acționa, sau a nu face aceasta, așa cum trebuia, în mod normal, în oprobriul celorlalți.

În aceste momente nu trebuie să uităm de alte exemple, în felul de a se comporta și de a face ce trebuie și cum trebuie, de prezența în prima linie de luptă a personalului medical, prin vorbire, programe de salvare și prin acțiuni directe, de sacrificiu, la fața locului, uneori în forma supremă. Au plecat la datorie din mijlocul familiei, iar în timpul de răgaz fiind cazați în locuri amenajate în siguranță.

Tot aici se află prezenți și janadarmii, poliția, armata, pe afară, cu aceleași avertismente și acțiuni în sacrificii, dar și cu sancțiuni pentru cei pentru care binele trebuie instaurat cu forța, binele și siguranța publică fiind pentru ei un moft și nu un comportament de onoare, de demnitate și chiar de sacrificiu.

Dorul de casa, de întregirea familiei, în cazul tradițiilor marilor sărbători, au fost mult mai îngrădite ca altă dată, în condițiile prezentei pandemii…

S-au produs multe alte tragedii și vor fi încă multe alte dureri, răni, care se vor simți peste timpuri, dar speranța rămâne și lumea o va păstra mereu…

Gheorghe BĂRCAN
 fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 05.05.2020

sursă foto: pixabay.com

Dragii mei prieteni, azi, vreau să vă povestesc despre un frumos eveniment care îmi va rămâne mereu în suflet. Mereu am spus că o carte este cel mai bun prieten al omului, un obiect prețios în care găsești răspunsuri la orice întrebări la care te gândești, în viață. Nu pot decât să mă mândresc că am participat la acest eveniment și anume la „Lecturiada online”, organizată de catedra de Limba și literatura română de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației, care s-a desfășurat pe platforma „Go to meeting”.

Cred că oamenii, în general, au nevoie de astfel de evenimente în viața lor, atât pentru sufletul lor, cât și pentru mintea și gândirea lor. Am învățat că lectura este conexiunea dintre oameni frumoși, oameni cu suflet bogat, cu inima curată, oameni de la care mereu vei avea ceva de învățat. Și ceea ce nu am învățat, dar știu, este că lectura și cărțile mereu vor lega prietenii. Acesta a fost și farmecul întâlnirii noastre. Alături de noi, elevii sigheteni și de profesoarele noastre minunate de limba română, am avut plăcerea să ne împărtășim ideile, gândurile și impresiile cu prietenii noștri de la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea, alături de profesoara lor de limba română, prof. Geanina Oprea, care ne-au arătat cât de multe cărți frumoase și interesante citesc. A fost o întâlnire de suflet, din care am învățat că lectura unește, bucură și împlinește suflete pentru mult timp. Aceste momente sunt amintiri pe care nu le uiți niciodată pentru că au presărat asupra ta sentimente de care mereu vei dori să îți aduci aminte. Pentru mine, a fost o lecturiadă foarte specială, deoarece am observat că nu contează vârsta sau statutul pentru a recomanda cărți, dovadă că, întâmplarea de la această lecturiadă m-a uimit profund. Acum ceva vreme, am scris o recenzie la cartea „Malakai” de A. Stephanie. A fost o recenzie scurtă, publicată pe pagina oficială de facebook „Lecturiada 2020. Istoria unui posibil viitor”. Am fost foarte surprinsă când domnișoara Anca Tibil, care este profesoară de limba și literatura română la noi la colegiu, a spus că și-a comandat cartea „Malakai” la recomandarea mea, în urma citirii recenziei pe care am publicat-o. Cred că, acesta este cel mai important lucru atunci când scrii o recenzie sau îți spui părerea despre o carte, să știi cum să o scrii astfel încât să reușești să faci acea carte prietena măcar unui singur om. M-am bucurat foarte tare că domnișoara profesoară a crezut în cele spuse de mine și, chiar dacă volumul era unul pentru adolescenți, nu a ezitat să-l comande și să-l citească. Este important pentru noi, ca profesorii să știe și ce citim și mai mult de atât să și citească cărțile pe care le citim noi. Așa dau dovadă că ne înțeleg și apreciază cărțile pentru adolescenți, care de multe ori ajută sau își pun amprenta și peste cei mari. Așadar, sub monitorizarea doamnei prof. Odarca Bout, diriginta mea, care m-a introdus în tainele cărților și m-a învățat că citind o carte nu voi pierde nimic, ci voi acumula atât informații noi, cât și senimente, impresii, lecții de viață și multe altele, s-a desfășurat lecturiada noastră minunată. Am auzit atât de multe tiltluri, am simțit atâtea senimente care au venit spre mine la auzul recenziilor și părerilor despre cărți. Cred că sentimentul predominand al acestei lecturiade a fost bucuria, bucuria de a fi împreună și a ne împărtăși cărți bune, cărți folositoare pentru existența noastră.

Consider că fiecare trebuie să audă titlurile prezentate în cadrul lecturiadei și, sper ca măcar una, să vă trezească interesul. Așadar, la lecturiada noastră s-a discutat despre următoarele cărți minunate: „Ochi-de-pisică” de Margeret Atwood, „Marțianul” de Andy Weir, „Leac pentru o lume banală” de Christian McKay Heidicker, „Povestea Faridei” de Farida Khalaf & Andrea C. Hoffmann, „Ceva în apă” de Catherine Steadman, „Drako” de Kiera Aslog, „ Eu sunt femeie” de Maria Cristiana Tudose, „Aleea cu licurici” de Kristian Hannah, „Malakai” de A. Stephanie, „Maus” de Art Spiegelman, „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon, „Bufnița vânează toată noaptea” de Samuel Bjork, „Când ți se pune pata” de Wendelin Van Daanen, „Genul ăla de fată” de Tanaz Bhathena, „Banda celor șase ciori” de Leigh Bardugo, „Întoarce-te la mine” de Simona Lungu, „Nu există copii răi” de Janet Lansbury, „Cartea nunții” de George Călinescu, „Dăruind vei dobândi” de Nicolae Steinhardt, „Cum să ne purtăm cu personalități dificile” de Francois Lelord & Christophe Andre, „Invitație la vals” de Mihail Drumes, „Maitrey” de Mircea Eliade.

În final, lăsând aceste titluri aici, la vederea tuturor, cred că am făcut o faptă bună, am lăsat un bagaj de cunoaștere și sper ca aceste cărți să atragă spre ele cât mai mulți cititori. Pentru mine, acestă lecturiadă a fost necesară și vă spun sincer că m-a umplut de energie pozitivă. De fapt, văzând atâția cititori cum aș putea să mă simt, altfel decât fericită.
Mulțumesc tuturor celor care mi-au făcut ziua mai bună, în special cadrelor didactie de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” și de la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” care ne stimulează spre citit și spre cunoaștere, cât și tuturor elevilor fără de care această lecturiadă nu era posibilă.

Anca Maria CORNEȘTEAN
clasa a XI-a
C. N. Pedagogic „Regele Ferdinand”  Sighet