18 martie 2020
Una dintre cheile majore ale succesului este să continui călătoria, să profiți din plin de abaterile de la drum și de întreruperi și să transformi adversitatea în avantaj. ( John C. Maxwell)

De azi… SCRIU. De ce? Nu pentru că m-ar lua cineva la întebări cu subsemnatul, ci pentru că am acceptat o provocare de la un adevărat OM. Scriu ca să aflu ce fel de lider am fost în această perioadă. Se va numi simplu JURNAL DE CORONOVACANȚĂ…

În aceste vremuri am primit zile cadou. Nu, nu sunt gratis, dar mulțumesc și le prețuiesc pe fiecare în parte. Întreaga lume s-a oprit din mers. Ne-a pus viața piedică. Eram prea grăbiți… Dar dacă acest antagonist al poveștii noastre ne oferă un bine? Știi tu ce va urma? Niciunul din noi nu a văzut imaginea de ansamblu, ci doar bucățele. Curiozitatea ne împinge la documentare, informare și chiar neascultare… Curiozitatea umană… o chestiune mult prea interesantă. Rostului nu ne putem împotrivi. Poate nu îmi va fi atât de rău în liniștea asta. Îmi voi auzi gândurile. Depinde doar de tine dacă te zbați sau prosperi în această perioadă.

Bine ați venit în colțul meu de lume!

19 martie 2020
    Dup-atâta frig și ceață
    Iar se-arată soarele (….)
    Primăvara asta totuși nu-i decât o copie.
Ghioceii răsar și apoi dispar. Păsările își continuă mersul firesc și poate nici nu se gândesc la ziua de mâine. Toate parcă sunt la fel, copie după copie, an după an. Dar noi? Noi cum suntem? Am impresia că am dezvoltat un impresionant sentiment al banalului, am fost atrași de starea de amorțeală și am devenit, rând pe rând, o copie. Nu mai luptăm pentru ceea ce am fost înzestrați să fim. De ce? Pentru că privim și nu analizăm; vorbim, dar nu spunem; auzim, dar nu ascultăm. Poate cineva încearcă să-și găsească glasul prin intermediul tău.
Cum îți este inima azi? Începe cu ea… Vorbește cu ea!

20 martie 2020
  Ce sunt oamenii? Ce e lumea?
  Pentru regi oamenii sunt supuși.
  Pentru vanitoși… doar admiratori.
  Pentru afaceriști oamenii sunt mașini de făcut bani, iar pentru perii albi sunt total nepregătiți.
Savanții sunt siguri că oamenii sunt un mister, iar artiștii îi privesc ca surse de inspirație.
Te uiți în jur și parcă de la toată această analizare nu te mai recunoști. Nu uita că ești CINEVA, nu ORICINE.
Toți oamenii sunt opere de artă. Judecă-i după purtări, nu după vorbe. Sau mai bine nu judeca… Doar apreciază-i pentru ceea ce sunt și ajută-i să crească. Separat suntem minunați, dar împreună devenim imbatabili.
Dreptate. Curaj. Compasiune. Credință. Dragoste. Respect. Ambiție. Perseverență. Cinste. Pace. Speranță. Altruism. Empatie. Bucurie. Are oare nevoie omul de altceva?
PROVOCARE! Lasă un mesaj surpiză unui om drag. Spune-i cât de mult îl apreciezi. Fă-i ziua mai frumoasă.

21 martie 2020
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.
(Din viață de Virgil Carianopol)

Azi, de Ziua Internațională a Poeziei, nu doar să apreciați poezia, ci să deveniți POEM. Poate nu e momentul potrivit pentru a discuta despre artă, dar știu cu adevărat că e clipa perfectă pentru a îmbrățisa ploaia dacă dorim să zărim curcubeul.

22 martie 2020
Azi m-am trezit cu DOR. Ce cuvânt melodios… DOR. Ascunde în el bocetele femeilor, poftele copiilor, iubire, devotament, loialitate. Azi mi s-a făcut dor de ce era înainte! Nu de aglomerație, răutate, goana după câștig, ci de oameni, de proiecte! Așa că am scris, am scris și am învățat până când și soarele a obosit și a mers spre culcare. Dar dorul tot a rămas. Nimic nu poate înlocui sentimentul de a știi că aparții unui loc!
Poate și tu te simți incomod acum, te cerți, te plângi sau chiar plângi. Accesezi mii de webinarii, cauți să înveți ceva nou,asculți sfaturile tuturor de a-ți reorganiza viața, dar tot nu ești împlinit. Dacă așa arată și ziua ta de carantină, oprește-te și ia-o de la capăt. Începe cu ce îți place!

23 martie 2020
„Dragă” Coronovacanță, azi am cunoscut-o pe Oprah Winfrey. A fost cu mine până seara. Nu mă crezi? Uită-te la cartea pe care tocmai am devorat-o: Ce știu cu adevărat.
Ce știu eu cu adevărat e că există miracole la fiecare pas! Fă-ți curaj, privește-le atent și bucură-te de ele. Între momentele de leneveală cu o ceașcă de ciocolată caldă în mână și cele educative, găsește loc clipelor de mulțumire.
24 martie
Binecuvântare e când răsare soarele! Azi… atât. Poate sunt prea nostalgică.

25 martie 2020
Rareori mi se pare că vântul vorbește. Când adie le cântă florilor ca și cum ar vrea să le fure. Strigă atunci când vuiește, iar atunci când e doar prezent cred că ar vrea să avertizeze. A văzut și a auzit de toate, a purtat cu el urlete, jigniri, bătălii și probabil deja a obosit.
Oh, dacă ar vorbi cu adevărat ce bine ar fi! Sunt sigură că ar spune: respiră mai mult, plânge-te mai puțin, iubește mai mult, ceartă-te mai puțin, ascultă mai mult, grăbește-te mai puțin… fii cinstit și drept mai mult.

26 martie 2020
Scriu și e deja târziu. Am în minte o întrebare: Libertatea are sau n-are stăpân? Totuși cred că libertatea ține numai și numai de alegeri. Prezența unui stăpân nu îi fură valoare, ci o învață adaptarea. Lipsa unui stăpân o învață responsabilitatea. Oare cum ai putea fi liber fără acestea două?

27 martie 2020
Câte fețe are un om?
Omul poate avea zece voci și o singură gură, zeci de priviri și doar doi ochi. Fiecare situație o vede altfel și îi răspunde altfel. Uneori fețele sale nu depind de falsitate, ci sunt doar un scut pentru a nu fi doborât din nou.
Uneori omul preferă să ia fața copilului. E naiv, dulce, visător. Se desprinde de pământ și zboară spre cer. Se depărtează de probleme și își aduce aminte de ce odată îl făcea cu adevărat fericit.
Alteori e puternic, cucerește teritorii. Această față este elementul surpriză și înflorește atât de frumos.
Poate este victimă, iubitor, prinț, cerșetor, ascultător, agitat, înțelept, cumpătat. Dar tot OM rămâne.
PROVOCARE: Urmărește cu sufletul razele soarelui și cerul. Fă-ți o poză! Acela ești tu cu adevărat: senin, liber, recunoscător! Dacă vreodată te vei pierde în mulțime, uită-te la acea fotografie și amintește-ți momentul de pace.

28 martie 2020
Nihil Sine Deo… Nimic fără Dumnezeu.
Ne place această expresie. Dar oare o și credem? Când a fost ultima oare când nu ai nimic fără Dumnezeu?
Ori de câte ori te temi, încrede-te în El. Ori de câte ori ești binecuvântat, mulțumește-i. Ori de câte ori nu știi ce să faci, întreabă-L.
Nihil Sine Deo… Repetă și tu cu mine!

29 martie 2020
Am impresia că trăiesc într-o lume care se tot golește. Nu, nu e din cauza virusului, ci din cauza noastră. Din cauza unui virus am îndepărtat tot ce era frumos. Ne uităm țintă doar la știri și am uitat să ne mai bucurăm. Noi singuri ne-am golit lumea. Oare de ce nu căutăm binele la fel de mult cum fugim către ceea ce nu ne face bine?

30 martie 2020
Sunt zile bune de când stau acasă, iar dacă număr și minutele regret că nu am făcut mai multe. Dacă scriu din perspectiva elevului știu că mai am multe de învățat. Dacă aleg să fiu grădinar, sunt mândră de tot ce am făcut până acum cu părinții mei. Dacă aleg ipostaza bibliobibului realizez că în aceste zile am călătorit atât de mult încât am descoperit și trecutul, și viitorul alături de ființele mele de hârtie.
Dacă aleg să fiu EU- cea uneori tăcută, alteori prea vorbăreață, cea puternică, dar și firavă, cea cu 1000 de pasiuni – sunt sigură că mai am multe de schimbat, analizat, reorganizat. Drumul vieții abia acum începe.

31 martie 2020
Azi este o zi a restrospecției și introspecției.
PROVOCARE! Fă-ți inventarul greșelilor și nu uita: poate ai făcut una, două, o sută… dar nu ești o greșeală. Privește spre luna nouă ca la o nouă viață. Învață din eșecuri, dar ridică-te și mergi înainte! Tărâmul lacrimilor e o țară atât de periculoasă dacă eziți!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A
Colegiul Național „Dragoș Vodă”

Natura își urmează cursul. E primăvară devreme și țarina încă mustește. Se mai zăresc pete de omăt, undeva mai sus, către creastă și zilnic urmăresc vremea să prind momentul potrivit pentru a ieși cu plugul deja pregătit. Poate o să fiu primul. Poate o să mă vadă Ion, vecinul de peste drum, ori Palaga lu’ Grigore, Pătru Știopului, ori poate o să audă Măricuța din capătul satului, Gheorghe a lu’ Văsălia Cucului… Oare o să fiu declarat cel mai harnic om din sat anul ăsta? Poate… Mă văd deja pe teleguță, știți, structura aceea din lemn pe două roți, tot din lemn, care se termină cu jugul sau… începe cu el. Se mai adaugă încă zece, douăsprezece sau chiar mai multe, formând un ansamblu îmbrăcat cu ramuri de mesteacăn, împodobite cu panglici viu colorate și ștergare specifice locului. Tot acest ansamblu de tânjele este pus în mișcare de cei mai destoinici feciori din sat, cu sărbătoritul pe teleguță, spre cel mai apropiat fir de apă curgătoare. Acolo este udat, prevestind belșugul anului agricol ce tocmai a început.

Este o sărbătoare agrară de primăvară, a prețuirii hărniciei omului de la țară, un obicei al Văii Cosăului, pornit din Sat – Șugătag, transferat în Hoteni, unde, în anii ‘60, s-a transpus în scenă. Obicei păstrat din timpuri vechi, în zona MARA – COSĂU, mărturie stând și poza din 1929 făcută de Tache Papahagi în localitatea Sat-Șugătag, surprinzându-i pe cei mai destoinici feciori, purtând pe umeri tânjelele chiar pe țarina de curând arată de cel mai harnic om al satului.

Suntem în 1979, imediat după sărbătorile de iarnă și primim vestea cea mare de la maestrul coregraf Gavril Ghiur: „V-am ales pe voi, cei de la Ansamblul MARA să pun în scenă minunatul obicei – Tânjaua de pe Mara sau Tânjaua Hotenarilor”.

La repetiții, după ce trecem fugitiv peste dansuri, începem punerea în scenă a noului spectacol – Tânjaua de pe Mara. Într-un mod cu totul arbitrar, am fost ales să stau pe teleguță, deci, harnicul satului. La început totul se face la „rece”, adică, totul se parcurge fără fond orchestral, până ne intră în cap toate mișcările, traseele. Ca primă impresie, pare un spectacol atractiv, antrenant, cu multă mișcare și culoare. Suntem încântați. Până la începutul lunii mai trebuie să fie pus în scenă, să curgă șnur. La următoarele repetiții se pune accent deosebit pe acest obicei spectaculos. S-a procurat și recuzita, s-a pus la punct și fondul orchestral, ca la carte. Mi-am perfecționat și poziția pe teleguță, problema echilibrului. Aparent, este un detaliu banal, dar vă spun că nu o dată am căzut de pe ea. Ca să ne mai și amuzăm, cei care trăgeau la jug făceau asta și intenționat, asta așa, ca să mai facem și câte o pauză de țigară.

E prima duminică a lunii mai, anul 1979. A sosit ziua cea mare, sărbătoarea hărniciei, a celui care a ieșit primul la arat. Sătenii din împrejurimi sunt deja pe poziții. Au sosit și oficialii de la Primărie, de la Consiliul Culturii pe județ, alți oameni de cultură, turiști curioși, oameni de ordine. Lume multă. S-au pus în funcțiune grătarele, s-au deschis chioșcurile cu de toate, flancând perimetrul zonei. Condițiile sunt îndeplinite, mirosurile amestecate, fumurile de la grătare nu prea se diferențiau. Primele rânduri de bănci sunt acoperite cu cergi, semn că sunt rezevate oficialilor și înalților oaspeți. Garderoba noastră este în lateral-dreapta, un grup de tufișuri mai… des. Măcar suntem în aer liber. Am avut parte de garderobe de mărimea a 2-3 cabine telefonice. Intram și ieșeam în serii mici și rapide. Am învățat să ne adaptăm tuturor rigorilor, spațiilor, mirosurilor, mizeriilor etc. Cu noi nu a fost așa o problemă, am ajuns să ne cunoaștem aproape toată garderoba intimă, chiar și pe culori și … dimensiuni. Problema a fost cu Floarea Calotă. Era cap de afiș în spectacolul nostru. S-a jenat puțin la început, numai că, și ea a avut parte de astfel momente dar, nu cu noi. Au mascat-o cât au putut două colege și i-a trecut jena. La megafoanele scenei se anunța intrarea… Ansamblului MARA.

Suntem aproape de scenă și în câteva minute suntem pe poziții. La semnalul coregrafului începem noul nostru spectacol, în scena pentru prima oară. Se dă hiriul (vestea) peste sate : „Măi hotenarilor și voi șugătanilor, haidaț să-l sărbătorim pa Ionu lu’ Grigorea Lupului, că-i cel mai harnic om din sat”.

Mândru soare călător/ Așază-te pa ogor/ Și-ncălze semințele/ Să răsară holdele/ Mândru grâul să răsară/ Și p-aici și peste țară.
Mâneci largi oi sufulca/ Și cu apă te-oi spăla/ Să sie roade bogate/ Și la noi și-n alte sate.

Sunt versurile din spectacolul „Tânjaua de pe MARA”, pe care l-am prezentat pe multe scene ale țării și festivaluri internaționale de folclor și, vă asigur, că a fost un succes de fiecare dată, nu numai prin tema spectacolului, dar și prin recuzita specifică – teleguța, proțap, jug – costumele viu colorate, ritmul dansurilor sau strigăturile tematice. Sigur, aveam și o „recuzită” consumabilă de 52 de focuri, de prună. Apelam la ea doar după spectacol. Întotdeauna exista restricția asta – după!

A mers mai bine decât la repetiții. Sigur, aici eram și motivați. M-am concentrat și nu am căzut de pe teleguță și nici colegii de scenă mai șugubăți, care trăgeau la jug, nu și-au permis să facă glume. Au contat aplauzele îndelungi ale spectatorilor dar, cel mai mult pentru noi, au contat aplauzele maestrului Ghiur, felicitându-ne pe fiecare în parte la coborârea de pe scenă. Sigur, aplauzele de validare erau ale publicului dar cele ale lui Ghiur ne întăreau și ne împlineau. Încă gâfâiam coborând transpirați și ne îmbiau mirosurile de grătare și mici. Ne grăbim la „garderobă” și nici nu mai contau dedesubturile fiecăruia, culorile lenjeriei intime și faptul că dușul de după spectacol urma să-l facem fiecare acasă. N-ar fi fost prima oară. Ne poziționam care pe unde, pe la cozi, la grătare și mici, fără alte oferte serioase pentru a alege, tragem câteva lăzi de bere printre tufișuri, nici nu mai conta de care era, de Satu Mare sau de Bistrița. Horinca, fiecare și-a adus-o de acasă. Ne-am grupat într-un cerc la umbra „garderobei”, am pus la mijloc tot ce s-a cumpărat și adus de acasă, am ales un loc de „onoare” pentru Floarea Calotă, adică unde a fost umbra mai deasă și am bătut gongul pentru „punctul trei”. Au fost câteva minute bune când nu s-au prea auzit vorbe, nu „scârțiau” nici ceterile, fiecare își vedea de farfurie și de pahar. Ei, am avut și musafiri, pe care-i țin minte: ofițerul de miliție Linda, o tipă faină, cu un zâmbet aparte și un turist japonez. Și japonezul a fost aparte pentru că multe nu ne-a prea zis printre pahare. N-avea timp. Era de prună, cu efect imediat. Iarba, de un verde crud, înaintea primei cosaștini, era destul de mare. Ce bine că n-au cosit-o că, iată, a fost o saltea numai bună pentru 2-3 reprize de somn, după tot atâtea de golit pahare. Și japonezul, după fiecare trezire, zâmbea și paharul îi dădea ocupație. Cred că el a sărbătorit cel mai intens și mai aproape de pământul care l-a făcut pe sărbătorit cel mai harnic om din sat. După ce ne-am pus la punct burțile, țâmburașii au pus mâna pe instrumente și au început cu ceva mai ușor, mai lent, să ni se așeze bunătățurile. Fiecare cu câte o bere în mână, am început cu „Așa beu oamenii buni”. Le-am cântat și pe celelalte dar nu ne-a fost destul ce a fost pe scenă și ne-am apucat și de jucat. Imaginați-vă un joc bărbătesc și învârtite printre tufișuri, deculți prin iarbă. După câteva pahare, nici nu mai conta suprafața de joc, calitatea ei sau faptul că era dreaptă sau în pantă.

Dar cum toate aveau o limită și noi am ajuns la ea, mai ales că Luna se ivea peste creasta din apropiere. Da, ar fi fost frumos să dansăm și pe Lună, dar n-a mai fost cine. Când ne-am uitat în jur, toate sticlele goale, confirmau neputința noastră de a mai continua. De fapt, nici nu mai avea rost. Toate erau băute și mâncate și noi aveam doar puterea de a zâmbi prelung, fiecare murmura în doaga lui câte ceva. Acolo, printre tufișuri, s-au amestecat cântecele, jocurile, strigăturile, se umbla meteoric dintr-o parte în alta. Încet, încet s-a golit zona spectacolului, a ritualului de cinstire al celui mai harnic om din sat, doar Luna domina liniștea noptii.

Autobuzul era undeva mai jos. A băut cu noi și șoferul. Ce mai conta. Chestia era că măcar el nu zâmbea ca noi și ne-a dus în siguranță relativă până la Casa de Cultură din Sighet. Bine, nici circulație nu era ca acum și filtrele miliției rutiere erau în altă parte. N-aveam bagaje multe pentru că am folosit un singur costum, cel de Maramureș. Ne-am salutat mai domol și ne-am târât fiecare gentuța cu costumul către casă.

(din volumul „MARA – dincolo de scenă”)
Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

Pianista Aurelia Vișovan s-a născut la Sighet și va împlini anul acesta 30 de ani. A fost eleva profesorului Monica Chifor, clasele I – VI (în perioada 1995 – 2002), apoi a urmat Liceul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj – Napoca.

Este absolventă a Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj și doctorand, din anul 2016, la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria). Aurelia Vișovan este actualmente asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena și Nurenberg. A câștigat aproape 30 de premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Azi, 03 mai 2020 Aurelia Vișovan, deși la Viena, va interpreta un Vals de Frédéric Chopin atât pentru cititorii site-ului nostru cât și pentru a „marca” muzical aniversarea tatălui ei, preot prof. Marius Vișovan.

Salut, Sighet!

PS: La mulți ani, cu sănătate și fericire colegului nostru de redacție, preot prof. Marius Vișovan, din partea echipei “Salut, Sighet”!

Foarte tânărul sighetean Tudor Boboșan, actualmente în clasa a V-a la Școala Generală „George Coșbuc” este și elev al Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet. Este elev al profesorului Alexandru Gavaller, la clasa de vioară. Tudor a participat la diverse concursuri naționale și internaționale de vioară și este deținătorul unor premii care-i confirmă valoarea și potențiala asccensiune.

Azi îl vom asculta interpretând un fragment din Concertul nr. 2 în Re major pentru vioară și pian de W. A. Mozart.

Tudor este acompaniat la pian de prof. Uliana Yurkuts.

Salut, Sighet!

Trăim vremuri pe care nici cei mai avangardiști regizori nu cred că s-ar fi gîndit vreodată că le-ar putea pune în scenă. Sau dacă le-ar fi imortalizat, într-un final, tot s-ar fi ajuns la un happy-end, altfel n-ar fi fost la fel de sigur, că în cazul unui final în coadă de pește, succesul ar fi fost la fel.
De obicei se lucrează cu ,,materialul clientului” i se oferă cam ce ar vrea el să primească, toate scenariile vrînd-nevrînd, urmează același tipic, cu un punct culminant dar, la final, atunci cînd „clientul” stinge televizorul sau părăsește sala de cinema, trebuie să rămînă cu satisfacția că, în cele din urmă, binele a învins și filmul și-a meritat banii.
Filmul de groază pe care-l trăim pe viu în aceste zile, e departe de a-i prevedea happy-end-ul, sau cum s-a exprimat recent un comentator TV mai hîtru, „luminița de la capătul izoletei” e cam înecată în ceață.
Totul în aceste zile e sumbru, în ciuda freneziei de afară. Primăvara își vede liniștită de treabă, Pămîntul se învîrte în continuare, numai că fără noi! În case e o saturație de frică, de neputință, de lehamite, pînă la urmă.
Mulți dintre noi, de o anumită vîrstă, am auzit, am citit sau chiar am cunoscut pe viu regimuri oprimante: despotice, criminale, mafiote, totalitare, comuniste.
Întotdeauna tendința unui popor (cu frică de Dumnezeu), a fost de a aspira spre societăți libere, democratice, unde Omul și drepturile lui să fie primordiale.
S-a murit pentru asta, s-a stat în închisori, s-a ales de multe ori calea martiriului, doar pentru a nu se abdica de la acele norme universale, în care fiecare individ în parte, să fie tratat cu demnitate, în onoare și libertate. S-a pledat pentru legi ferme conform modelelor legislative ale unor state avansate în democrație, legi care să apere drepturile inalienabile ale fiecăruia dintre noi, fără discriminare!

Deunăzi, urmăream pe un post TV un documentar despre Maria Tereza, împărăteasa Austro-Ungariei.
Un personaj istoric emblematic, care a condus un imperiu timp de 40 de ani. Se mai zicea că sub mănușa de fier cu care conducea, se ascundea o mînă delicată de femeie. M-a fascinat istoria ei, care, în decursul celor 40 de ani de domnie, a aplicat două reguli de fier pentru poporul ei: Lege și Clemență.
Și iar mă întorc la aceste zile nefaste, în care curg ordonanțe militare, stări de urgențe, în funcție de necesitățile momentului.
Nimeni nu poate contesta oportunitatea acestor măsuri, dacă într-un final duc la același rezultat: apărarea și protejarea cetățeanului! Asta, însă, pînă cînd din apărat, cade în cel de victimă!
Mă doare sufletul cînd văd cîte un amărît de pensionar, care, poate, niciodată în viața lui, nu a scos o foaie pt. o lucrare de control, să fie „prins” fără „foaia de circulație” completată, sau completată greșit.
Amenzile aplicate pentru această categorie de „infractori” au atîtea zerouri la coadă, cîte poate, n-au toate pensiile lor adunate pe un an. Nimeni nu-și pune problema dacă din rea credință sau din neștiință au greșit!
Știu că necunoaștere legii nu te absolvă de pedeapsă. Spuneți-le și lor de Monitorul Oficial…
Ei, aici ar trebui să intervină Clemența!
Maria Tereza a rezistat 40 de ani în fruntea imperiului. La noi, mai mult de cîteva luni (la guvern) sau 4-5 ani la președinție, n-au rezistat, mai ales ultimele guverne. Oare e așa de greu să fii empatic cu proprii cetățeni? Faceți armată cu o categorie de oameni debusolați, bătrîni, unii flămînzi chiar, bolnavi și îngrijorați, despărțiți și izolați de copii, fiecare pus în colțul lui.
Voi repeta la nesfîrșit acest cuvînt CLEMENȚĂ!
Mai lucrați și cu inima, domnilor, numiți vremelnic în funcții, care, (credeți voi) vă dă dreptul să uzați de niște instrumente pe care acum le aveți la îndemînă și de care, din păcate, unii cam fac exces de zel în aceste zile.
Vor trece și astea într-un final, se vor despărți apele, dar contează cum vom ieși cu toții din aceasta.
Societatea, asemeni acestui parșiv de virus, va suferi mutații greu de prevăzut. Să ne ajutăm unii pe alții, asemeni ca pe front, cînd îți luai camaradul căzut și, cu prețul vieții, îl cărai în spate, să-l scoți înafară și să-l salvezi. Nimeni nu-ți stătea să-ți sufle în ceafă pe cine să-l cari și pe cine nu. Viața, pentru toți e la fel de prețioasă.

Așa e și acum! Un imens front, în care trebuie să empatizăm unii cu ceilalți. Haina militară, stelele de pe umăr, nu te fac invincibil! Poți să fii jandarm, polițist local sau național. Legea are mai multe fațete, creierul fiecăruia trebuie să discearnă măsura cu care trebuie aplicată. Nu vă transformați în simpli executanți robotizați!
Viața nu e numai despre legi. Este mai mult de atît și nimeni nu vă dă dreptul s-o aplicați după bunul plac.
Înțelegeți că fiecăruia dintre voi i se poate întîmpla să ajungă vîrsta de 65 de ani. Eu zic că e o binecuvîntare, mulți n-au avut șansa aceasta. Nu faceți din vulnerabilitățile unui om, motiv de a vă arăta mușchii. Efemeră demonstrație…
Să nu dam verdict în cazul celor mai puțin curajoși, care, din slăbiciune (omenească) au clacat și au abdicat în fața unui dușman perfid, incorect, care joacă la cacealma (coronavirusul).
Să nu-i „răstignim” în necunoștință de cauză, pe acei medici, care au învățat de toate (și nu puține) în facultate, mai puțin un lucru; că trebuie să moară ei întîi, înainte de a apuca să salveze vieți și care au intrat în prima linie fără a fi înarmați!
Trebuie păstrată dreapta măsură în a-i judeca și blama. Aceste slăbiciuni trebuie tratate cu CLEMENȚĂ, iar excesele de zel, care înjosesc ființa umană, tăiate din fașă.
Să stăm și să medităm în aceste zile, să ne facem fiecare mea culpa, la partea de vină cu care am contribuit personal cu voie sau fără voie la această „supărare” a Pămîntului.
Poate că Pămîntul, în cele din urmă o să-și revină și n-o să ne mai urecheze, că prea ne-am luat nasul la purtare și am ajuns prea răzgîiați!

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)

Cu mai mult sau mai puțin simț estetic ne exprimăm stilul de viață în mediul online, fie prin haine, machiaj, melodii sau citate. Ne formăm o imagine care ne reprezintă, sau nu, și așteptăm să fie aprobată de cei din jur. Zilnic avem parte de experiențe și, din păcate, ne-am obișnuit să le încărcăm pe o platformă de socializare, să le arătăm oamenilor de pe internet ce facem și cum suntem. Vrem să fim credibili în mediul online, să avem o influență și să fim admirați.

Momentul în care ne deconectăm din online nu există deoarece mereu purtăm în minte o grijă a aparențelor; ne putem șterge orice platformă pe care a existat numele nostru, dar e inutil dacă libertatea e recâștigată prin detașarea noastră de păreri, atât pozitive, cât și negative. Încercăm să ne păstrăm imaginea formată în mediul virtual și, de cele mai multe ori, încercăm să o amplificăm în mediul real. Suntem responsabili de ceea ce oferim, fără îndoială, dar există și o dorință de a fi responsabili inutil de o imagine care nu e de fapt a noastră. De ce vrem să fim credibili în online? Pentru că avem nevoie de aprobare. De ce căutăm validare în online? Pentru că în online poți să fii cine vrei, când vrei și cum vrei. Chiar și așa, imaginea reală și imaginea virtuală nu au și nu o să aibă o legătură profundă, tot ce-i material stă la suprafață.

Oamenii caută zilnic pozitivitate și aprobare, doar un om lipsit de încredere o să-și amplifice negativitatea acumulată prin mai multă ură către sine și către alții. Totuși, mediul online este pentru toți oamenii, fiecare se exprimă când vrea și cum vrea. A trecut o perioadă lungă de timp în care stăm în case, și evident, pe internet. Ne-a copleșit statul în casă, dar nu și internetul. De ce? Fie că suntem credibili sau incredibili, suntem greu de dezobișnuit de obișnuit.

Din păcate, sau nu, internetul a devenit ceva obișnuit.

Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

Un alt val de ciumă cunoscut și mult mai bine documentat a bântuit Maramureșul, Ardealul, Țările Române, începând cu anul 1739, și a fost de fapt ultima mare epidemie de ciumă înregistrată în spațiul nostru. Epidemia nu a debutat în Maramureș, ci în Banat, de unde s-a propagat spre Ardeal unde, în anul 1738, deja 23 districte erau contaminate, decedând 41000 oameni. Epidemia a debutat cu un val de foamete pentru ca, începând din 1741, să se răspândească în Maramureș ciuma adusă de transportatorii sării de pe domeniul Károlyi din Satu Mare. Ciuma a fectat Maramureșul foarte puternic, fiind suprapusă peste foametea determinată de prețul mare al alimentelor de bază. În Maramureș prețul alimentelor era mult mai mare (de ex. o câblă de cereale costa 8 fl, față de 6 fl. și 40 cr. cât costa în Satu Mare și Ugocea, grâul costa 5 florini și 54 creițari aici față de 4 florini câbla, cât costa în alte comitate, porumbul era și el mai scump, costând în Maramureș 5 florini și 34 creițari, în timp ce în comitatele învecinate, Sătmar și Ugocea costa doar 4 florini câbla. Orzul costa 4 florini câbla, față de 3 florini și 24 creițari în Satu Mare și Ugocea, iar ovăzul costa 2 florini și jumătate câbla, dublu față de cele două comitate învecinate).

Ciuma a ajuns în Maramureș în 1741, adusă de o persoană din Apșa de Jos, care a slujit în Satu Mare, de unde a fugit acasă, infectîndu-i pe locuitorii din Apșa de Jos, unde au murit mai mulți oameni. Când a ajuns aici, mai mulți locuitori înfricoșați au părăsit în 26 octombrie satul, împreună cu femeile, copii, bunurile proprii. Motivația era completată și de foametea care bântuia și din cauza căreia nu se întrevedeau soluții pentru eradicarea ciumei, deși în 23 octombrie oficialii comitatului, recunoscând gravitatea momentului s-au întrunit la Sighet pentru rezolvarea situației. Aici s-a decis ca toate satele să-și pună străjeri pentru a împiedica comunicarea cu cei din afară și cu ordinul ca aceștia să raporteze în fiecare zi de poștă situația și să facă publice ordinele cu privire la curațenie și eradicarea epidemiei. Primele cordoane au fost ridicate în ianuarie în Petrova, ajungând în aprilie în Strâmtura. La începutul anului 1742 un nou val de ciumă a fost adus de coloniștii lui Alexandru Károlyi în comitatele Satu Mare și Ugocea, de unde s-a răspândit în Maramureș adusă de plutașii sării, care au dus-o apoi și spre Tokai, pe Tisa. Întrucât ciuma era urmată implacabil de foamete, cauzată de lipsa alimentelor, comisarul regesc Károlyi a decis continuarea exportului sării și importarea de alimente în Maramureș, pentru evitarea propagării ciumei printre locuitorii săraci. Din cauza neglijenței, ciuma nu a fost oprită în zona Sighetului, ci s-a răspândit până în Bocicoi, A fost deosebit de virulentă atât în Ungaria, cât și în Transilvania și Maramureș, în total s-au înregistrat între 21735- 25000 morți. Întrucât ciuma a fost însoțită de foamete, în 27-28 iulie 1743 împărăteasa Maria Theresia a dispus acordarea unei sume de bani din fondul Erariului în vederea cumpărării a 2300 câble de cereale și 4000 câble de orz, pentru pâine pentru locuitorii din Maramureș și Ugocea.

Tot acum habsburgii au trimis medici pentru potolirea ciumei, în Maramureș ajungând doi doctori. Doctorul Classen, trimis în Ugocea și Maramureș, a primit un salariu de 700 guldeni, la care se adăuga un supliment de 300 guldeni pentru expunere, 100 florini pentru contumanță, 9 florini diurnă pentru vizite, 97 florini adaos pentru medicamente, 300 florini bani de drum pentru venire și plecare, în total efortul s-a ridicat la 1612 florini. Chirurgul Klotz, trimis și el în Maramureș, a primit un salariu de 375 de florini, alți 62 florini și 70 creițari pentru contumanță, 198 florini diurnă pentru vizite, 40 florini pentru arderea hainelor, 230 florini bani de drum pentru venire și plecare, în total i s-au dat 905 florini și 30 creițari. Alți 50 florini s-au dat fiecărui comitat pentru arderea hainelor. Cu toate eforturile celor doi doctori numărul morților a fost foarte mare, după unele surse era vorba de câteva mii, și anume 2594 oameni; după alte surse numărul morților a fost mult mai mare. Principala măsură de eradicare a epidemiei aleasă în acel moment era arderea hainelor prin foc. Cele mai afectate localități au fost Bocicoi și Coștiui, partea de sus a domeniului Bocicoi a fost depopulată, decedând 104 tăietori și mânuitori de sare. După valul de ciumă comitatul a încercat să ia măsuri de înlocuire a celor morți sau emigrați. În plus, la Scaunul de judecată al comitatului, ținut în Hust în acel an, s-a hotărât crearea unui fond al invalizilor de ciumă, cu un capital de 40000 florini. Ciuma a avut o mortalitate ridicată vara și la începutul toamnei. Nu este sigur care a fost motivul răspândirii cu violență a ciumei, ceea ce este sigur este faptul că primele semne ale acesteia s-au manifestat pe drumul sării „sóúttól . În noiembrie 1741 ciuma a fost înregistrată în Apșa de Jos, apoi în Petrova, fiecare localitate ridicându-și propriul cordon de apărare împotriva ciumei. Cordoanele nu au reușit să oprească flagelul, așa că în ianuarie 1742 ciuma a ajuns în Plasa Cosău, situată la mare depărtare de focarul inițial. Nu este foarte clar când anume a fost punctul de oprire a ciumei, ultimele cordoane au fost ridicate în 15-24 aprilie 1743 în Vișeu de Jos și Botiza, dar cazuri izolate au continuat să existe și după acea dată, deși, în perioada dintre octombrie 1742 – ianuarie 1743 rata infestării a scăzut la 8 localități nou infestate, așa cum se întîmpla de obicei în lunile ploioase și reci. Această rată a fost mai mică în Plășile Sighet și Cosău, principalele localități afectate erau situate spre Galiția și în valea Tisei. Ciuma a afectat 66 localități din Maramureș, față de 120 din Satu Mare și 31 din Bihor. Analizând durata epidemiei, Farago Tamás apreciază că în Plasa de Sus, în 16 localități, ciuma a durat între 6 – 12 luni, în timp ce în plasa Cosău, în 16 localități, ciuma a durat mai puțin, între 3 – 6 luni, la fel ca în Plasa Sighet, unde în 17 localități ciuma a durat între 3 – 6 luni. În Plasa de Jos ciuma a durat în 3 localități mai puțin de 3 luni, în 12 localități între 3 – 6 luni și în alte 8 localități între 6 – 12 luni. În august s-au îmbolnavit 2040 de oameni, din care au murit 1534, cam 75 %, iar în decembrie – mai 1743 din cei 300 îmbolnăviți au decedat 145 oameni, adică 48 %, scăzând încet rata celor decedați, restul se vindecau. În plășile comitatului au fost infestate mai multe localități, în care numărul deceselor era foarte mare, și anume din Plasa de Jos – 6309 morți în 31 localități infestate, Plasa de Sus – 3876 morți în 18 localități infestate, în Plasa Cosău – 3060 morți în 19 localități, în plasa Sighet – 6610 decedați în 27 așezări, pe domeniul Bocicoi – 1880 morți din 7 localități infectate. Încercând să aflăm numărul deceselor din cauza epidemiei, cifrele nu sunt certe, acestea sunt apreciate de Farago a fi situate la cifra de 21735, ceea ce reprezenta cam 40 % din întreaga populație a comitatului, iar un procent de 10 % din populația comitatului emigrând din cauza epidemiei, pierderea fiind considerată cea mai mare din istoria Ungariei. Ciuma a afectat 102 localități din Maramureș, din care 28 din Plasa de Jos, 18 în Plasa de Sus, 19 în Plasa Cosău, 25 în Plasa Sighet, 7 pe domeniul Bocicoi, în total 97 sate și cele 5 târguri regale maghiare de coroană, din care 45 sate românești și 52 ucrainene. De fapt doar 33 sate din comitat nu au fost afectate de epidemie. Cele mai afectate au fost Plasa Cosău (100%) și Plasa Sighet (96,2%), iar domeniul Bocicoi și Plasa de Jos au fost afectate în proporție de sub 60%. Analizând vârsta celor decedați, Farago apreciază că în proporție de 39, 6 % au fost afectați tinerii cu vârsta cuprinsă sub 20 de ani.

În ceea ce privește modul de luptă cu flagelul, principala măsură era legată de dezinfectare, practicată în punctele de carantină. Găleata cu oţet a fost principala măsură de dezinfectare în Imperiul Austriac, care a înfiinţat regimente de graniţă, pentru ca „să se păzească cordonul sănătăţii nestrămutat”. În carantinele austriece curăţenia se făcea „după rânduiala de ciumă de la anul 1737”. În tot Imperiul au fost înființate mai multe carantine şi rastele. Acestea din urmă erau folosite pentru comerţ şi constau în două bariere acoperite, dar foarte apropiate, care despărţeau comercianţii. La mijloc, între bariere, se găsea o găleată cu oţet în care se aruncau monedele iar vânzătorul le scotea din găleata de dezinfectare.

Peste alți ani, în perioada 1753 – 1756, a bântuit o nouă epidemie de ciumă, care a intrat în Maramureș prin Borșa, dinspre Moldova, unde ciuma era foarte puternică și care a ucis foarte mulți oameni, mai ales în Plasa de Sus, spre Moldova, deși au fost închise toate trecătorile spre Moldova și Polonia, epidemie ce ar fi lăsat sate întregi (conform celor afirmate de inginerul topograf Caraciolli, cel care a întocmit măsurătoarea cadastrală iosefină) goale, care ar fi atras oameni simpli, care au pus mâna pe acele proprietăți și au rămas acolo. Nu se poate aprecia numărul exact al deceselor însă generalul Caraciolli vorbește de noii veniți scutiți de la taxe un număr de ani, ca fiind imigranți intrați în Maramureș mai ales din Moldova în număr foarte mare.
Începând cu anul 1754 au fost luate o serie de măsuri ce vizau împiedicarea pătrunderii ciumei dinspre Moldova spre teritoriile învecinate Moldova și Maramureș. La început s-a permis trecerea cu oile doar după o carantină de 7 zile, apoi s-a interzis tăierea pădurilor spre graniță, întroducerea punctelor de carantină, mai ales în Borșa, trimiterea de comisari sanitari, au fost date dispoziții pentru plăieși etc. După epidemia de ciumă a urmat foametea, ce a debutat virulent în 1758, când s-a permis importul alimentelor în Maramureș, fără plata taxelor vamale.

În urma acestei epidemii deosebit de virulente s-a decis înființarea punctului de carantină din Borșa, construit din lemn. Generalul Caraciolli descria în 1762 contumanța deja construită ca fiind situată spre Moldova, ridicată la 700 – 800 pași distanță de ulița principală a satului, construită în urmă cu 8 ani, din banii comitatului și clădirile din lemn din banii Erariului, aflată în stare proastă, unde pe baza Ordinului Comisiei Sanitare de la Viena se controlau oamenii și lucrurile în timpul epidemiilor. Prevenția era făcută cu spalarea în oțet, iar cei care acceptau această metodă stăteau în carantină doar 14 zile, ceilalți erau obligați la 3 săptămâni de carantină în timpul epidemiilor, iar mărfurile periculoase puteau rămâne până la 4-6 săptămâni. Pentru carantină acționau și plăieșii, în număr de 4, care păzeau trecătorile de pe Wasser și de pe izvorul Cislei, și care-i urmăreau pe noii veniți pe care-i duceau la carantină. Deși exista, nu rareori se întâmpla ca aceasta carantină să fie evitată de către locuitorii ce fugeau dinspre Moldova în Maramureș, care treceau de-a lungul graniței cu Polonia până în primul oraș unde era garnizoană sau funcționari imperiali, de la care obțineau un pașaport ca și cum ar veni din Polonia.

Ciuma a atacat din nou înspre anul 1770, motiv pentru care la 1 iunie 1770, din Muncaci, generalul Eszterházi poruncea lui Michail Ballya de Ieud să ia măsuri de întărire a pazei granițelor comitatului, prin dublarea acesteia cu paza nobililor, formată din pandurii comitatului și cu paza asigurată de țărani. Totodată, pentru întărirea pazei au fost trimise în comitat 2 detașamente de infanterie. Punctele de carantină au fost întărite în 1772, prin construcția unei clădiri noi la contumanța din Borșa și angajarea unui personal constant la cele 3 puncte de contumanță din Ungaria Superioară, dintre care 2 erau în Maramureș. La ambele puncte de carantină au fost angajate câte 3 persoane, și anume în Iasinia (Körösmezö) directorul Francisc Smolinszki, cu un salariu de 200 florini, chirurgul Ioannes George Müller, plătit cu 300 florini și un slujbaș însărcinat cu curățenia, plătit cu 100 florini, iar în Borșa directorul contumanței era nobilul român Ioan Papp, plătit cu 200 florini, chirurgul era Ferdinand Stehle, plătit cu un salariu dublu, 400 florini, lucru ce denota clar pericolul la care era expus medicul și un slujbaș însărcinat cu curățenia, care era plătit și el cu 100 florini.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia ARDELEAN

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe https://library.hungaricana.hu/en/view/ KlasszikusOrvosiKonyvek_314/? query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

***

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Doi tineri profesori ai Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet, plini de entuziasm și impulsionați de dorința de-a consolida renumele școlii sighetene, ne propun un mic „

exercițiu” muzical informal în aceste zile pandemice.

Cei doi muzicieni fac parte, începând cu anul 2019, din echipa întinerită a Școlii de Muzică din municipiul nostru, școală ce a avut o pleiadă de profesori dedicați profesiei, care au menținut un nivel înalt de pregătire, cu rezultate deosebite, pentru cei mai talentați dintre elevi. Raluca Michnea a fost un elev de excepție al profesorului Alexandru Gavaller. Prin căsătorie, Raluca a revenit acasă, la Sighet, alături de soțul ei, tot absolvent de Conservator și violonist.

Vom asculta – deocamdată online! – un aranjament pentru vioară și violă, Partea I din lucrarea „Primăvara” din „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi, interpretat de soții Raluca și Arnold László.

Raluca Michnea László s-a născut la Sighet. A fost elevă a Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din localitate din clasa a I – a până în clasa a VIII – a, vioară, urmând apoi Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj – Napoca (clasele IX – XII). Din anul 2015 a continuat studiile la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj – Napoca iar după licență a revenit acasă, la Sighet, în anul 2019, alături de soțul ei Arnold László.

Raluca a obținut numeroase premii pe parcursul studiilor, dintre care amintim: Premiul I – Concursul de interpretare instrumentală de la Sighet (2006, 2007), Premiul I la Olimpiada națională de interpretare instrumentală (2009), Premiul III – Olimpiada națională de interpretare instrumentală (2013), Premiul I – Concursul „Tinere talente” Oradea (2013). A participat la Masterclass-uri de orchestră cât și de muzică de cameră în Germania și Italia și la turnee în Dusseldorf, alături de Filarmonicile din Satu Mare și Târgu Mureș. A susținut concerte alături de cele mai reprezentative filarmonici din țară (Sibiu, Brașov, Ploiești, Satu Mare, etc). Este și în prezent colaborator al Filarmonicilor de Stat din Sibiu și „Dinu Lipatti” din Satu Mare. Este fondatoare – în anul 2019 – a cvartetului Noblesse, alături de alte tinere prietene, absolvente de conservator.

Arnold László s-a născut la Târgu Mureș. A fost elev la Liceul de Artă din Târgu Mureș, din clasa a I-a până în clasa a XII-a iar din clasa a X-a a fost colaborator permanent al Filarmonicii de Stat din Târgu Mureș. Și-a continuat studiile la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj Napoca. Și în timpul facultății a colaborat cu Filarmonica de Stat Târgu Mureș, Filarmonica de Stat Transilvania, Filarmonica de Stat Satu Mare, Filarmonica de Stat Sibiu.

După terminarea studiilor de licență a fost angajat timp de doi ani la Filarmonica de Stat Oradea.
În anul 2019 se căsătorește cu sigheteanca Raluca Michnea și se stabilesc amândoi în Sighetu Marmatiei unde sunt, în prezent, profesori la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din localitate.

Salut, Sighet

Despre epidemiile care au atacat societățile omenești lucrările științifice nu lipsesc. Ele ne arată cum au supravițuit oamenii și care au fost măsurile pe care le-au luat pentru a trece peste ele.

Maramureșul istoric nu a fost un caz izolat, a trăit cam aceleași experiențe pe care le-au trăit și ceilalți contemporani ai epidemiilor. Despre ciuma neagră nu s-a reușit identificarea de documente care să ne arate dacă și în ce măsură a fost afectat Maramureșul în timpul marii epidemii, cea din 1341-1351, care a ucis între 30-50% din populația Europei, dar unii istorici ai problemei afirmă că din cauza izolării sale Maramureșul nu a fost afectat de marea epidemie.

Primele valuri de ciumă care au fost descrise de documente au avut loc pe parcursul secolului al XVI-lea, începând cu anul 1510, culminând cu epidemia din 1553. În acest secol ciuma era considerată de oameni, “o babă urâtă de-ți vine să-ți iei lumea în cap”. Ciuma s-a extins atât în Ungaria, cât și în Transilvania, iar din toamnă și în Moldova și a durat cel puțin un an. Oamenii încercau să scape de ciumă prin fugă. Primii fugeau bogații, care părăseau orașele și se refugiau la reședințele de pe moșii, în mănăstiri întărite sau pe câmpuri. Săracii nu ajungeau prea departe, din lipsă de mijloace.

Unul dintre puținele documente păstrate în arhivele maghiare despre o epidemie de ciumă în Maramureș ne sunt oferite de Registrul de dări din 1552-1555 al comitatului Maramureș. În anul 1554, Registrul scoate în evidență dezastrul produs de molimă aici. Ciuma bubonică era deja foarte virulentă în Europa apuseană. Astfel, un număr de 36 de localități din Maramureș au fost lovite de ciumă. Din totalul de 348 de porți existente, 123 au fost pustiite (nelocuite din cauza ciumei), adică 35,3%, față de aproximativ 50% cât au fost afectate orașele săsești Sibiu și Brașov, cele mai afectate fiind satele Remeți, Ocna Sugătag, Oncești, Hărnicești, Sârbi sau Kökénes (actualmente Ternovo) peste Tisa, aproape în totalitate părăsite. Este posibil ca familiile caselor pustiite să fi pribegit sau să fi murit din cauza ciumei. Târgurile regale de coroană au fost afectate într-o măsură mai mică. Astfel în Hust din cele 77 porți doar 9 au fost golite din cauza ciumei, în Visk din cele 92 porți 12 erau goale din cauza ciumei. Se pare că epidemia a fost virulentă în Plasa de Jos, Plasa Sighet și Cosău, fără a se propaga în Plasa de Sus, unde nu au fost înregistrate sate afectate de ciumă.

Deși frecvente și în secolul al XVII-lea valurile de ciumă nu au avut un impact atât de puternic ca cele din secolul precedent. Un val de ciumă cunoscut dintr-un singur document identificat până în prezent a izbucnit foarte virulent pe Valea Marei, mai ales în Giulești, în 9 Ianuarie 1676. Nu avem date certe despre numărul morților, însă testamentul nobilului Rednic Vasile din neamul Rednicilor din Giulești, ne precizează următoarele „a izbucnit foarte virulent, mai ales în satul nostru ciuma”, motiv pentru care nobilul și-a întocmit testamentul.

În secolul al XVIII-lea valurile de ciumă, holeră, foamete au urmat cu repeziciune, suprapunându-se adesea. Bolile molipsitoare erau cauzate de anumiți bacili și viruși, însă aceștia puteau lovi puternic populația dintr-o regiune în perioadele în care aceasta trecea prin alte necazuri și neajunsuri care duceau la slăbirea organismelor. O mare problemă până în secolul al XIX-lea au fost deviațiile climatice, mai exact anii cu ploi abundente, grindină, inundații sau veri toride, secetă, ierni friguroase și lungi. În anii în care producția agricolă era slabă sau deloc, populația ajungea la penurie alimentară și de aici se ajungea ușor la boli transmisibile sau boli legate de alimentație. O reală problemă o reprezentau și conflictele armate, războaie, incursiunile de jaf, răscoalele și altele; în aceste perioade oamenii nu-și puteau desfășura propriile activități și se ajungea din nou la criză. O altă problemă majoră era și lipsa de igienă, atât corporală cât și a locuințelor și a localităților. Alt neajuns era aprovizionarea cu apă potabilă a orașelor și satelor. Peste toate s-a suprapus lipsa unui aparat sanitar relevant ca număr și ca cunoștințe deținute precum și ignoranța populației și înrădăcinarea ei în superstiții.

În ianuarie 1710 ciuma era înregistrată în Maramureș și exista frica că va afecta întreg comitatul, Urbariul din 1711 consemna fuga a 40 mineri din Coștiui speriați de epidemia de ciumă. Numărul exact al deceselor cauzate de acest flagel nu este cunoscut, cercetătorul Farago Tamás constată doar numărul localităților pustiite și pierderea a aproximativ 20 % a populației Maramureșului. Același autor constată că ciuma a afectat într-o proporție mai mare localitățile situate la granița cu Galiția și în Plasa de Sus, unde au fost înregistrate pierderi în 40% din sate. În domeniul Bocicoi pierderile s-au cifrat la 30%, iar Plasa Sighet și Cosău au fost afectate într-o proporție mai mică. Numărul celor decedați sau emigrați din comitat a fost diferit în timpul diferitelor valuri și clase sociale. În general autorul menționat constată că numărul nobililor emigrați din comitat a fost mult mai mic (28%) decât cel al iobagilor (58%), primii fiind mai legați de proprietate, pe care riscau s-o piardă în cazul emigrării. Ca urmare directă a ciumei a fost dispariția unor sate, cum ar fi Borkut și Nagyfalu, ce aparțineau de domeniul Bocicoi.

În 1719 un alt val de ciumă a trecut din Galiția în Maramureș, lucru ce pare posibil datorită legăturilor economice dintre cele 2 teritorii învecinate și datorită imigrației masive ce a avut loc la începutul secolului dinspre Galiția. Se pare că valul a ținut până toamna, primăvara nu s-au înregistrat reveniri. Nu se știe exact care a fost numărul deceselor cauzate de ciumă, autoritățile comitatului nu au conscris acest lucru, limitându-se la scutiri de impozit, numărul trebuie să fi fost foarte mare, în întreaga Transilvanie au murit până în 1712 circa 200.000 de oameni. Cu toate acestea, nu suntem siguri că ar fi fost luate multe măsuri pentru a împiedica răspândirea epidemiei. Credem că măsuri de genul celor luate în Bistrița, de înterzicere a târgului anual, arderea caselor infestate s-au luat și în Maramureș. Ordinul imperial venit de la Viena în 1712 preciza care erau măsurile ce trebuiau luate pentru combaterea ciumei: măsuri de carantină, izolare, aprovizionare a localităților infestate, măsuri economico-administrative pentru strângerea recoltei în satele infestate, obligativitatea folosirii pașapoartelor, mai ales pentru măcelarii și persoanele care aprovizionau armata, arderea caselor infestate ale celor ce nu respectau carantina etc.
Conform Ordinului imperial din 10 decembrie 1717 măsurile ce trebuiau luate în legătură cu ciuma din cauza „stării triste în care a ajuns Transilvania și pentru apărarea teritoriilor și țărilor învecinate” vizau izolarea localităților infestate și interzicerea oricărui contact cu acestea. Se cerea oficialilor publicarea acestor ordine și respectarea lor cu toată rigoarea, iar pedeapsa pentru cei ce eludau aceste dispoziții era spânzurarea. În noiembrie 1719 un ordin imperial interzicea orice aglomerare umană (adunări, înmormântări), arderea hainelor infestate, văruirea și afumarea caselor infestate, chiar cu forța, precum și valabilitatea pașapoartelor de călătorie doar în zona pentru care au fost eliberate, măsuri ce trebuiau aplicate pentru toate clasele sociale (nobili, țărani, preoți), iar ridicarea carantinei putea fi făcută doar după trecerea unui interval de 3 luni dela încetarea ciumei. Ciuma a fost însoțită de o foamete puternică, care obliga în special sărăcimea să încalce măsurile de carantină și să se deplaseze în căutarea hranei și la târgurile săptămânale, lucru ce ajuta la propagarea ciumei. Măsurile amintite erau completate de introducerea oficială a rugăciunilor, care trebuiau făcute, după exemplul altor țări creștine și sub pedeapsă strașnică, în fiecare dimineață la ora 8 și după amiază la ora 16, odată cu tragerea clopotelor, precum și ajunarea în fiecare zi de miercuri. Nerespectarea acestor dispoziții de către autorități și populație a fost socotită vinovăție de continuarea răspândirii ciumei în aproape tot Imperiul, un ordin imperial nou din august 1717 insistând din nou asupra măsurilor din ordinele anterioare, la care se adăugau măsuri legate de strângerea recoltei celor decedați (recoltă care în acel an era una bună), iar cei ce nu respectau noul ordin legat de devoțiuni, adică obligativitatea ținerii de slujbe odată pe săptămână pentru izbăvirea de ciumă erau amendați. Credința era foarte importantă, Rákóczi afirma succint următoarele: „Nu există nici un leac împotriva morții. nici sfatul împotriva hotărârii lui Dumnezeu. Oricine moare, ei (ceilalți) trebuie doar să te îngroape!”. Se pare că pe domeniul sării s-au pustiit cam 30 % din localități, iar pe domeniul Bocicoi cam 18 %. Se pare că ciuma a ucis doar un procent de 10-20%, iar între 3-60 % au fost fugari permanenți sau temporari din cauza ei.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia Ardelean

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației are în patrimoniu și un Muzeu al Satului – plin de viață! – amplasat pe Dealul Dobăieș, ce cuprinde gospodării românești tradiționale bine conservate de pe Văile Izei, Marei, Cosăului, Vișeului etc. În muzeu și-au găsit locul firesc și case specifice arhitecturii țărănești maghiare, ucrainene, evreiești.

Deși în aceste zile în muzeu nu se permite accesul vizitatorilor, primăvara a „invadat” totuși nestingherită Dealul Dobăieș, iar noi primim în dar un tur virtual filmat de Alina Marincean (muzeograf), un preambul la minunatele zile pe care le putem petrece într-un mediu tradițional și natural splendid, imediat după ce vom ieși din… pandemie!

Salut, Sighet!

foto: Alina Marincean

Semne noi de primăvară (III) – Maria Tirenescu

***
Camera mamei –
un mănunchi de ghiocei
într-o ceaşcă bleu

***
O narcisă galbenă
în vaza de cristal –
mama zâmbeşte

***
Lângă candelă –
un buchet de toporaşi
şi poza mamei

***
Grădiniţa primăvara –
scrisori de dragoste
în noroi

***
Noapte fără lună –
doar o floare
în corcoduș

***
Noapte-nstelată –
un ram de cireş înflorit
pentru nimeni

***
Alerg în zori
să prind fluturi –
norii pe cer

***
Flori de liliac –
un bătrân îşi şterge fruntea
cu dosul palmei

***
Sfârşit de mai –
în cireşul vecinului
un stol de ciori

***
Cerul fără nori –
un fir de nu-mă-uita
în vaza galbenă

***
Linie moartă –
doar urzicile mai cresc
printre traverse

***
Cer plin de stele –
sting lumina
să te visez

***
Oglinda apei –
lumina aurie
a amurgului

***
Vechiul castel –
un ram de cireş înflorit
într-o fereastră

***
Peretele cetăţii –
un cireş înflorit
în curtea goală

***
Cer senin –
doar un fir de mac
înflorit

***
Uşă blocată –
în casă înfloreşte
o muşcată roz

***
În zorii zilei
un mugur se deschide –
scriu un haiku

***
Tril de cinteză
în mărul vecinului –
ploaie de seară

***
Leagăn de copil
atârnat de-un ram de tei –
mireasma florilor

***
Urme de polen
pe o petală de crin –
luceafărul

Maria Tirenescu s-a născut la 5 octombrie 1949 în comuna Săcel din judeţul Maramureş. Este fiica regretatului învățător Dumitru Grad. A absolvit Liceul teoretic “Bogdan-Vodă” din Vişeu de Sus. Este absolventă a Facultăţii de Matematică-Mecanică a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A predat matematică şi fizică în oraşul Cugir, din judeţul Alba. Este deţinătoarea gradului didactic I. Este membră a Societăţii Române de Haiku, a Societăţii de Haiku din Constanţa şi a Societăţii Scriitorilor Români.

A publicat în reviste româneşti (Steaua, Oglinda literară, Poezia, Universul şcolii – Alba, Plumb, Albatros, Examene, Opinia, Dor de Dor, Haiku, Vatra veche, Boem@, Zeit, Revista Română de poezie și proză şi revista online RO KU) şi din străinătate (Ploc!, Sketchbook, Modern English Tanka, Gong, Haiku Canada Review, Poets inter-national, 5-7-5, Revue du tanka francophone, Cirrus: tankas de nos jours, Atlas Poetica şi Magnapoets, Wild plum – a haiku journal, Brass bell: a haiku journal, ASAHI HAIKUIST NETWORK, Diogen, Autumn moon).

A debutat editorial în MARGINI DE VIS, volum colectiv de versuri aparţinând unor cadre didactice din Cugir, Tipo Rex, Alba Iulia, 2002. A debutat cu placheta de haiku-uri RISIPĂ DE PARFUM, în colecţia ORFEU , Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005. Volume de poezie: CULORILE VISELOR, volum de poezie cu un capitol de haiku, Editura Emma, Orăştie, 2007; CROCHIURI, volum de haiku la Editura online Semănătorul, în 2010; AMPRENTE, volum de haiku, la Editura PIM, Iaşi, 2013; PRINTRE FLORI, haiku, la Editura PIM, Iaşi, 2015; VALURI DE AMINTIRI, volum de poezie, Editura PIM, Iaşi, 2016; HOINĂRIND PRINTRE AMINTIRI-HAIBUN, Editura PIM, Iaşi, 2019. Este prezentă în nenumărate cărţi comune şi antologii de poezie de sorginte niponă din ţară şi din străinătate,în limbile franceză şi engleză.

Haiku-urile ei, dar şi alte genuri literare de sorginte niponă pe care le-a abordat, sunt apreciate cu zeci de premii şi menţiuni în ţară şi în Canada, Croaţia, Franţa şi Japonia. Din 2010 până în prezent, numele Mariei Tirenescu se află de 5 ori printre primii 100 de poeți activi care scriu în limba engleză. A publicat, de asemenea, mai multe cărţi de proză, precum şi scrieri pentru copii, fiind prezentă în cărţi comune şi antologii de profil, pentru care a primit numeroase premii.

Bine v-am regăsit, dragii mei prieteni! Mi-a fost tare dor să vă scriu ceva și să împărtășesc cu voi câteva idei din căpușorul meu. Așa că astăzi voi vorbi despre o temă bazată pe o întrebare pe care mi-am adresat-o de multe ori în viață și anume: „De ce face omul atâtea sacrificii pentru lucrurile materiale?”. De-a lungul timpului am avut contact cu foarte multă lume și de multe ori mi-am făcut anumite păreri despre unii oameni, care mai apoi s-au dovedit a fi false. Am învățat că oamenii sunt foarte diferiți și că nu vei putea ști niciodată ce ascunde fiecare în adâncul sufletului și gândului său. Această întrebare pe care mi-am adresat-o este o întrebare la care cu siguranță fiecare om s-a gândit măcar o dată.

Este foarte greu de crezut, dar oamenii sunt în stare de foarte multe fapte nepotrivite pentru a obține ceea ce își doresc. Trebuie să recunoaștem că trăim într-o lume unde e mult mai important să ai o casă gigantică decât un suflet curat, o mașină luxoasă decât o familie unită și o grămadă de bani în locul unei „grămezi” de iubire și fericire. Foarte multă lume este pe principiul că fericirea constă în lucruri materiale, tocmai de aceea sunt în stare să lase totul pentru a-și atinge obiectivul. Lucrurile materiale au ajuns mai presus decât orice. Dacă la școală, copilul nu are telefon de lux, e considerat de ceilalți, sărac. Nu, nu este așa! Dacă nu are telefon este pentru că încă nu are nevoie de unul și ar fi mai bine să se focuseze asupra învățăturii și a lucrurilor importante pentru dezvoltarea lui personală. Dacă ai telefon de lux, iar nu e bine, căci ești prea răsfățat, prea alintat. De aici, dovada, că niciodată lucrurile materiale nu au legat mai nimic între oameni. Așa că după părerea mea, decât să ne chinuim să strângem averi și case, mașini, telefoane, terenuri, să lucrăm în mai multe locuri pentru a avea cât mai mare venitul, mai bine ne-am focusa asupra lucrurilor interioare, mai bine am „cumpăra” ceva pentru suflet, pentru minte. Mai bine ne-am achiziționa o carte care credeți-mă valorează cât 10 case luxoase, cât 100 de mașini, de fapt, o carte nu are termen de comparație, pentru că valorează… infinit. Revenind la tema de azi, nu vreau să spun că trebuie să trăim în mocirlă. Nu! Ceea ce vreau să subliniez este că ar trebui să muncim cât să avem un trai decent și mai apoi, să ne ocupăm timpul pentru sufletul nostru, să investim pe plan spiritual și nu material. În locul unui smart watch oferit drept cadou unei soții, sau fiice, mai bine vei oferi un buchet de flori prin care vei investi de 100 de ori mai mult decât cu acest lucru material. Momentul în care i-ai dăruit flori îl va ține minte toată viața. Va ține minte mereu bucuria pe care i-ai făcut-o atunci. În schimb, cu ceasul se va expune un anumit timp, după care va fi nevoie de altul pentru că deja e altceva la modă.

Făcând referire la pandemia de acum, uitați-vă pe geam! Mașinile stau, nu putem să conducem, nu putem merge nicăieri, decât în cazuri speciale și acelea rare, poate maxim de două ori pe săptămână. Apoi, uitați-vă în casă! Familia e acolo, asteptând o îmbrățișare, iubire și respect. Asta e tot ce ne-a rămas acum. S-a cam dus materialismul. Ne îmbrăcăm cu haine de casă, mâncăm ce face mama, gata cu restaurantele, gata cu ieșirile, gata cu hainele de firmă, s-au dus, s-au spulberat într-o singură zi. Vedeți, deci, cum toate lucrurile materiale pot să dispară într-un minut?! Și atunci cu ce rămâi? Dacă nu ai construit bunătate în tine, nu ai încercat să te formezi, să te cultivi, această perioadă ți se va părea groaznică, iar peste tine nu se va așterne nimic altceva decât ură și răutate. Eu una mă bucur. În sfârșit Pământul respiră, e liber, are timp să refacă tot ce noi am distrus pentru a ne satisface plăcerile. Lunile acestea au fost unicul cadoul al nostru pentru această planetă. Cred că atunci când ne vom întoarce, ne va răsplăti cum se cuvine pentru această faptă bună pe care am făcut-o.

Nu vreau să mă lungesc, așa că vă spun doar atât: oricât ai sacrifica pentru a strânge cât mai multe lucruri materiale, atâta timp cât ai uitat de sufletul tău, de tine, de familia ta și de Dumnezeu, ai pierdut totul.

Sper ca iubirea să pună stăpânire pe voi în această perioadă și atunci când vom ieși din case, să devenim cu toții mai buni, să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm unul de celălalt!

Anca Maria Corneștean
clasa a XI – a

Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, Sighetul Marmației

Azi, Vineri, 24 aprilie 2020 este sărbătorea pe care creștinii ortodocși o numesc Izvorul Tămăduirii. Participanții la slujba de sfințire ar fi primit Agheasma Mică. Este o tradiție întreruptă de teroristul numărul 1 al acestor zile: Coronavirusul.

În centrul Sighetului, azi, la orele amiezii, a fost destul de mare agitația, oamenii săteau la distanța regulamentară (nu toți!) la băncile importante, la magazine, la piață etc.

Un loc frumos, minunat, altădată un punct de atracție special, a rămas în aceste zile pustiu: parcul Grădina Morii.

Haideți într-o plimbare „tăcută” prin parcul ce stârnește tuturor categoriilor de sigheteni amintiri plăcute și, să sperăm că luna viitoare, lumea se va putea plimba, real, prin acest colțișor verde al orașului nostru.

Salut, Sighet!