Chiar online, am marcat Ziua Internațională a Cărții (n.r. 23 aprilie) printr-o provocare la începutul orei de limba și literatura română, pe go to meeting.

Exercițiul propus: O întrebare pe care ți-ai pus-o și ai găsit răspuns într-o carte. Iată răspunsurile elevilor mei:

1. Sorina Stan: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea „Secretele întregii vieți” este: „Cine sunt eu”?.
2. Alina Coman: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-a lungul timpului este: „Cum aș putea evolua pe toate planurile?”; am găsit răspunsul în cartea: „Sfârșitul înseamna un nou început” .
3. Crina Iusco: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea: „Casa strâmbă”- Agatha Christie este: „Omul se naște rău, sau devine rău pe parcursul vieții?”.
4. Anca Corneștean: O întrebare pe care mi-am pus-o: „Câte lucruri poți sacrifica pentru avere/lucruri materiale?” și am găsit răspunsul în romanul „Ion” – Liviu Rebreanu.
5. Alexandra Bot: Mi-am pus întrebări legate pe personalitate: Cum aș putea să am mai multă încredere în mine? Cum aș putea deveni un adult responsabil? Sau, cum aș putea sa dobândesc mai multe calități, să-mi șlefuiesc personalitatea?….Și am găsit răspunsul în vol. I-II din „Tinerii se întreabă răspunsuri practice”.
6. Diana Prodaniuc: Mereu m-am întrebat cum trebuie să ne comportăm sau să reacționam cu oamenii din jur, fiind diferiți prin caracterele și personalitățile lor, ca să avem o relație strânsă și de încredere, aceste răspunsuri le-am găsit în „Secretele succesului”- Dale Carnegie.
7. Adina Rahovan: Întrebarea pe care eu mi-am pus-o des este „De ce viața noastră este limitată la câțiva ani?”. Întotdeauna auzeam legenda despre Adam și Eva și cum aceștia și-au pierdut șansa la viață veșnică dar eu voiam un răspuns concret. Acesta l-am găsit în cartea „Cel care are un motiv pentru care să trăiască…” scrisă de Viktor E. Frankl, unde acesta îi explică pacientului său că: „dacă existența ar fi nesfârșită atunci am putea amâna oricât de mult fiecare acțiune… deoarece am putea-o întreprinde foarte bine și mâine sau poimâine sau peste 100 de ani”. Astfel moartea este cea care valorifică existența.
8. Georgiana Mărginean: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea „Tu ai iubi un om ca tine” de Cristi Grosaru este : „Câte persoane te vor aprecia cu adevărat exact asa cum ești?”.
9. Raluca Botîrlă: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Cum e lumea fantastică de exemplu magia?“ și am regăsit-o in cartea „Când ești vrăjitoare “ de Carolyn MacCullough.
10. Brigitta Madzur: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost „Cât de mult se poate schimba o persoană din cauza altei persoane?” și răspunsul l-am găsit în cartea „Cum eram cândva”- Amber Smith.
11. Melissa Popovici: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „De ce tot mai multe cupluri renunță să lupte pentru relația lor?” și am găsit răspunsul în cartea: „Cele 5 limbaje ale iubirii” – Gary Chapman.
12. Gesica Rutner: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Poți iubi un om indiferent de circumstanțe și obstacolele vieții?”, iar răspunsul l-am descoperit în cartea: „Înainte să te cunosc” – Jojo Moyes.
13. Andreea Ciocotiș: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-alungul timpului este: „Cum ne găsim scopul?” și am găsit răspunsul în „Tu ai iubi un om ca tine?” – Cristi Grosaru.
14. Alexandra Tiran: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost „Merită efortul pentru a fi populară?”, răspunsul l-am găsit în cartea : „Cum am devenit populară” – Maya Van Wagenen.
15. David Docineți: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „Calea războiului poate crea sau distruge relațiile dintre doi oameni apropiați?”, iar răspunsul l-am găsit în cartea: „Război și pace”- Lev Tolstoi
16. Maria Mihali: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Cum pot descoperi iubirea de sine?”, în cartea „Tu ai iubi un om ca tine” de Cristi Grosaru.
17. Denisa Moldovan: Întrebarea pe care mi-am pus-o de mai multe ori este „De câte feluri poate să fie iubirea?” Și răspunsul l-am găsit în cartea „Dragostea nu moare” scrisă de Amrita Devi.
18. Andreea Danea: Întrebarea pe care mi am pus-o este „De ce contează asa mult înfățișarea ?” Și răspunsul l-am găsit în cartea „Străinul de lângă mine” scrisă de Irina Binder.
19. Șofineți Marius: Întrebarea pe care mi-am pus-o este: „Ce este posibil și ce este imposibil?”, iar răspunsul l-am găsit în cartea: „Puterea extraordinară a subconștientului tău” – Joseph Muprhy
20. Romina Koszovan: Întrebarea pe care mi-am pus-o: „Cum o să ies eu din acest labirint?” Răspunsul vine din cartea „Căutând-o pe Alaska” de John Green.
21. Cristian Țudic: Întrebarea pe care mi-am pus-o este: „A ajuns tehnologia să facă omul mai prost?”, răspuns găsit în cartea „Demența digitală” scrisă de Manfred Spitzer.
22. Claudia Pop: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-a lungul timpului: „Este mai importantă averea decât fericirea?” Răspunsul l-am găsit în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu.
23. Adrian Csinar: Întrebarea pe care mi-am adresat-o a fost: „Cine sunt și ce trebuie să fac?”. Am găsit răspunsul în cartea: „Libertatea. Curajul de a fi tu însuți.” – Osho
24. Alexandra Boiciuc: Întrebarea pe care mi-am pus-o de mai multe ori este: „Cum este posibil ca vieți întregi să fie schimbate, să fie distruse, iar străzile și clădirile să fie la fel?” Răspunsul l-am găsit în cartea: „Se numea Sarah”- Tatiana de Rosnay.
25. Tămaș Darius: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „De ce oamenii își doresc faimă și putere?”, răspunsul l-am găsit în cartea: „Marele Gatsby” – F. Scott Fitzgerald
26. Frankel Orly: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în volumele „Mai presus de el” – Damă de treflă este: „Cum să renunți la răul care credem că ne face bine?”.

A fost interesant să constat ce-i preocupă pe adolescenți, a fost o satisfacție să constat că citesc cărți bune, a fost o revelație că decodifică mesajul, că-și găsesc răspunsuri, că se regăsesc. Diferiți, însă la fel de frumoși! Mereu le spun că cei care citesc sunt mai frumoși și că asta se citește pe chipurile lor ! Bravo, XI A! Mândră de voi!

Prof. Odarca BOUT și elevii clasei XI A, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”

Deși un oraș relativ mic, Sighetul „ascunde” încă destule comori. Vom încerca să le (re)descoperim împreună, pentru ca fiecare locuitor – în cunoștință de cauză – să poată evalua resursele arhitecturale din orașul nostru.

Azi vom „intra” în singura Sinagogă rămasă – dintre cele opt existente în perioada interbelică în orașul nostru, Sinagoga Sefardă, construită la începutul secolului XX (finalizată în anul 1902). Sinagoga Sefardă (Wisnitzer Kloiz, Vijnitz Kloiz) a fost construită cu sprijinul familiei Kahan, una dintre familiile foarte bogate din Sighet.

În ultimele săptămâni a fost finalizată o nouă sinagogă (ortodoxă), construită în zona fostei Băi Comunale (de fapt fosta baie rituală), în apropierea locației fostei Sinagogi Mari din Sighet.

Scurt metrajul a fost realizat de Green Valley Films (Peter Lengyel & Ion Mariș).

Salut, Sighet!

În a doua zi a Paștelui (20 aprilie 2020) sărbătorit de ortodocși și greco – catolici, peste Sighet – la fel ca și în întreaga lume – liniștea, tăcerea este stăpână deplină. La ora când sute, mii de oameni participau la obișnuitele liturghii din a doua zi de Paști, din unele biserici răzbat prin stațiile de amplificare doar vocile preoților care, în cea mai completă izolare, săvârșesc serviciul religios.

Cele două „catedrale” ale Sighetului, ortodoxă și greco – catolică, își transmit mesajul creștin doar prin dangătul clopotelor, sunetele vibrante străbat tăcerea generalizată anunțând – din când în când –  și trecerea timpului.

Salut, Sighet!

După poză, n-ai zice. Un grup, preponderent de bărbați, stând de vorbă în ziua de Paști – 1976, lângă Dispensarul satului, azi Primăria comunei (a devenit comună după 1990). Se distinge portul de atunci, din sezonul rece, specific șieuanilor. Fiecare sat, comună, avea piese vestimentare specifice: nuanțele lecricelor, forma și culoarea clopurilor, dungile colorate din zadiile femeilor, modul de înfășurare a nojițelor (sforile de prindere ) opincilor etc. Târgurile săptămânale erau stabilite și știute de către toți cei interesați din satele și comunele Văii Izei. Se recunoșteau de la distanță care de unde vine, după piesele vestimentare care îi diferențiau.

Chiar era ziua de Paști. Momentul surprins era după slujba de Înviere când toți se grăbeau să ajungă acasă cu bucatele sfințite. Se mânca pe săturate, chiar pe exagerate, după o lungă perioadă de post deloc ușor. Pentru cei care stăteau lângă biserică era mai simplu. Mâncau repede și se grăbeau să tragă clopotele sau, alții, să bată toaca fără nicio restricție, anunțând primul cel mai „harnic” la mâncare, sau pur și simplu, se adunau în grupuri mai mari sau mai mici depănându-și amintiri sau puneau la cale sâmbrii pentru campania agricolă ce tocmai începuse. Cei din poză nu erau antrenați în jocurile „De-a mingea pe fugă” sau „Babișca” din cimitirul de alături, peste drum de biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1760.  Atunci era singura biserică în sat, inițial greco-catolică, până în 1948, când acest cult a fost suprimat în România, scos în afara legii după modelul dictat de la Moscova. Până în 1990 a funcționat ca biserică ortodoxă, ulterior revenind la cultul inițial, greco-catolic. Eram niște prichindei când, părintele Isaiu, în timpul slujbei ne chema în Altar și nu ne făcea observații când mai fugeam pe acolo, uitând că nu suntem la grădiniță sau în curtea școlii.

Cimitirul, care avea atunci morminte cam pe o treime din suprafață, se întindea până sub geamurile casei în care locuiam. Suprafața încă liberă, permitea desfășurarea de către săteni, în ziua de Paști, a jocurilor amintite. Cu ceva ani în urmă, am intrat pe ulița casei în care m-am născut, casa neexistând, fiind mistuită de incendiul suspect din noaptea de 10 februarie 1990 și, cu tristețe am văzut ultimul șir de morminte care, parcă, străjuia gardul ce delimita fosta noastră proprietate. Cimitirul s-a umplut, semn că ziua de Paști la Șieu nu-i completă, nu se mai joacă „De-a mingea pe fugă” și nici „Babișca”. Aceste jocuri au fost „luate” de cei ce acum își dorm somnul de veci acolo, sau le… continuă!

A FOST ODATĂ… ÎN ȘIEU! HRISTOS A ÎNVIAT!

                                                                                                                                                       Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

Diana Nadir Ștefănescu este o foarte tânără și talentată pianistă, dar și o bună stăpânitoare a scrisului (a fost publicată cu proză pe site-ului nostru).

Din izolarea locuinței din Sighet, Diana ne transmite un mesaj muzical plăcut sufletului. Ascultând-o, ne vom bucura și vom „înțelege” – poate – mai ușor importanța luminii prin muzică, prin cultură.

Diana Nadir Ștefănescu s-a născut la 25 august 2004. După finalizarea gimnaziului la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet, a fost admisă la Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj – Napoca, fiind actualmente în primul an de studiu la prestigioasa instituție.

A fost deținătoarea premiului I, pian, pe parcursul a opt ani, la Concursul de Interpretare Instrumentală din Sighetu Marmației. A fost distinsă cu premiul I în anii 2015 și 2019 la Concursul Internațional de la Backa Topola (Serbia), premiul I la Festivalul Johann Sebastian Bach (Cluj Napoca) în anul 2019 și premiul III la Concursul Național „Prietenii Muzicii” Pro – Piano, Cluj – Napoca, 2020. Pe lângă muzică, Diana este pasionată de scris și de fotografie.

În mesajul video muzical oferit cititorilor „Salut, Sighet””, Diana interpretează două fragmente din „Papillons” de Robert Schumann.

Salut, Sighet!

Cristos a Înviat!

„Nu vă temeți!”… toate necazurile, bolile, obstacolele au fost și sunt depășite de o credință puternică. Deși izolați, lumina speranței, lumina învierii a pătruns în casele tuturor.

„Salut, Sighet!” dorește cititorilor săi sărbători binecuvântate!

Salut, Sighet!

În Vinerea Mare, 17 aprilie 2020, Sighetul a fost mai agitat, oamenii au făcut cumpărăturile – mult mai reduse ca altădată – pregătindu-se pentru Sărbătorirea Paștelui într-o discreție impusă de nepoftitul virus. Cei mai mulți echipați, alții fără camuflajul complet corespunzător, poftiți în stradă și de vremea bună, dar și de completările pentru partea culinară, orașul oscilează de la o liniște nefirească la agitația binecunoscută.

Scurta noastră plimbare (pe câteva din străzile mai puțin „vizibile”), în vremuri de restriște, completează Jurnalul video al unui film care – sperăm – se va finaliza totuși cu bine. Happy end?!…

Salut, Sighet!

Dacă până ieri nu puteam să ne oprim din fuga continuă pentru a observa ce se află cu adevărat în jurul nostru (oameni, animale, natură etc.) și continuam să ne plângem de programul zilnic mult prea încărcat fără a încerca măcar să schimbăm ceva, azi totul e diferit.

Oare chiar ne trebuia un asemenea șoc pentru a ne trezi la realitate? Pentru a vedea ce viață „perfectă” duceam înainte și pentru a învăța să apreciem lucrurile mărunte. Totuși, chiar dacă azi avem timpul necesar pentru a medita la tot ce se întâmplă, ne sperie gândul zilei de mâine.

Mâine, ziua în care acest calvar se va sfârși, ziua în care totul se va schimba. Oare vom începe să trăim în alt mod?… vom zâmbi mai mult și ne vom bucura de ceea ce contează cu adevărat? Sau ne vom continua viața din punctul în care am lăsat-o, considerând momentele prezentului un coșmar demn de lăsat în ceea ce urmează a fi trecutul? Înainte aveam tendința să punem toate lucrurile care nu decurgeau conform așteptărilor noastre pe seama timpului limitat sau a activităților zilnice stresante dar, situația actuală ne dovedește în fiecare clipă că timpul era folosit drept scuză, adevăratul dușman fiind faptul că voința noastră nu este destul de puternică.

Ne sperie diferitul, un termen care poate însemna în egală măsură binele sau răul. Nu ne dăm seama că mare parte din ce trăim acum este consecința supremă a tuturor acțiunilor noastre și am da orice să dăm timpul înapoi, să ne bucurăm de tot ceea ce ni se părea normal odată. Din cauza faptului că tehnologia a evoluat atât de repede, am avut impresia că nu mai poate interveni nimic care să nu poată fi controlat de către om dar, surpriza a fost foarte mare, căci dușmanul cel mai mare al omului este chiar el însuși. Să ne imaginăm faptul că noi trăim acum o lecție de istorie din viitor, perioada de care o să le povestim nepoților și strănepoților așa cum bunicii ne-au povestit despre încercările la care i-a supus viața dar, fie ele războaie, boli, cutremure, incendii sau orice alte catastrofe, au reușit să treacă peste și să înfrunte „diferitul” care a devenit mai apoi „normalul” nostru.

Sperăm la un viitor luminos, în ciuda tuturor problemelor care se vor ivi pe parcurs, fiecare obstacol transformându-l într-o lecție care odată pierdută în negurile trecutului ne face mai puternici.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a IX-a, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca

Apreciata interpretă de muzică populară maramureșeană, Ileana Matus, oferă  cu drag tuturor cititorilor „Salut, Sighet!” o priceasnă, acum în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, înaintea Paștelui sărbătorit de credincioșii ortodocși și greco – catolici.

Ileana Matus s-a născut în Rona de Jos, pe Valea Ronișoarei, dar a crescut în Nănești pe Valea Izei. Din copilărie i-a plăcut cântecul popular. Atât bunicii din partea mamei cât și cei din partea tatălui iubeau cântecele și dansurile populare; a învățat să cânte și să joace din familie. Și-a dorit foarte mult să devină artistă dar, în acei ani, această aspirație nu era privită ca o meserie, n-a avut acceptul părinților să se înscrie la un liceu de muzică și să meargă spre acest domeniu.

A terminat studiile în domeniul sanitar, iar cele universitare și postuniversitare în domeniul juridic dar, în paralel, a reușit să-și aprofundeze cunoștințele și în domeniul muzical. În anul 1989 a participat, pentru prima dată, la filmări pentru sărbătorile de iarnă la Televiziunea Română, unde, ne-a mărturisit „m-am simțit cu adevărat artist fiind împreună cu foarte mulți artiști din întreaga țară”. De atunci au urmat și alte apariții la diferite televiziuni locale și naționale, a avut prilejul să lucreze ca redactor și realizator de folclor la câteva televiziuni naționale.

Iubind foarte mult cântecul a participat la mai multe festivaluri și concursuri naționale și internaționale unde a luat diferite premii. A realizat până în prezent patru albume de folclor, un album cu pricesne, un album cu cântece din Banatul Sârbesc, patru albume de folclor în colaborare cu alți interpreți, trei albume de colinde în colaborare cu alți artiști, două albume cu grupuri de copii (unul de folclor și unul cu colinde). În total, au fost produse 15 albume. Astăzi lucrează cu copiii, este referent cultural și profesor de canto la Centrul Cultural Sighet.

„Îmi place ceea ce fac, nu am visat acest lucru dar mi-a plăcut întotdeauna să mă dedic cântecului și să împart din ceea ce am tuturor. Cred că de aici și dragostea pentru copii și pentru educarea lor prin intermediul cântecului, dansului și tradițiilor strămoșești. Mă bucur nespus pentru realizările mele, mulțumesc din suflet tuturor celor care-mi apreciază munca și cântecele mele, culese atât de pe Valea Ronișoarei cât și de pe Valea Izei. O parte dintre acestea le-am moștenit de la bunica mea, iar unele dintre texte sunt inspirate din viața mea personală. Realizez diferite proiecte atât pentru instituția la care lucrez cât și pentru Fundația „Moroșanca” dar și pentru comuna căreia îi aparțin”. (Ileana Matus)

Salut, Sighet!

Vi s-a întîmplat vreodată, ca înainte de a pleca într-o călătorie, să vă întoarceți din drum, după ceva, un amănunt, dar fără de care bagajul nu e complet și poate acel amănunt să vi se pară mai important decît întreaga încărcătură? Și acel ceva să fie o Carte?…
Anul trecut, cînd am venit în State, acel amănunt, atunci părea banal. M-am întors din drum, la raftul cu cărți, și dintre toate, am ales una ,,Quo, Vadis” de Sienkiewicz. Cei de o seamă cu mine cred că o știu. Am citit-o încă în liceu, cu mintea de atunci și m-a marcat pînă în ziua de azi. O carte (recunosc) grea, cu o abordare spirituală pe măsură și istorică deopotrivă. Despre istoria Romei sub domnia nefastă a unui nebun, menținut la domnie atît prin teroare cît și datorită camarilei cu care s-a înconjurat, care-i ovaționa fiecare derapaj, pentru a-și păstra privilegiile, dar și capetele. A fost în stare să dea foc Romei pentru a-și ,,forța” Muza și a compune versuri stimulat de priveliștea ce se desfășura la picioarele lui. Roma arzînd! Și ca să-și ducă ticăloșia pînă la capăt, a aruncat vina pe creștini, care pe atunci erau considerați niște ciudați. Cum altfel să-i numești, atunci cînd în fața morții, aceștia se uitau doar în cer, cîntînd imnuri de slavă lui Dumnezeu și pășeau rîzînd în arenă unde erau sfîșiați de sălbăticiuni înfometate. Nu le putea înțelege acea credință dusă pînă la sacrificiu, cu zîmbetul pe buze.

De atunci au trecut ceva ani și nu puțini, dar dorința de a o reciti mi-a rămas vie. Am tot amînat, deoarece nu-i o lectură pe care s-o parcurgi superficial, presupune răbdare și tenacitate. Îmi tot ziceam că-i va veni timpul…
Parcă acum, la deplina maturitate, simțeam că aș putea-o ,,diseca” mai pe îndelete.
În momentul ,,exploziei mondiale” (pandemia), prima întrebare care mi-a venit în gînd a fost:
– Încotro Doamne? Ce va fi cu noi?
În mintea mea s-au produs niște conexiuni între niște evenimente petrecute acum 2000 de ani și zilele acestea, pe care nu știu cît de mulți le vor accepta ca fiind paradoxale, unde eu mi-am permis să intervin pentru a scoate esențialul.
Titlul cărții e luat din legenda despre Sf. Petru în timpul fugii sale din Roma, încercînd să scape de persecuțiile împăratului Nero, lăsîndu-și turma de creștini în derivă, la mîna acestui călău. Pe o colină, într-o lumină orbitoare, care l-a facut să cadă în genunchi, i-a apărut Isus, înconjurat de o aură strălucitoare.
Tot ce a putut rosti a fost: ,,Quo Vadis, Domine?… unde te duci, Doamne?”
,,Fiindcă mi-ai părăsit turma, mă duc la Roma, să mă mai răstignească o dată!”
În acest timp, turma era decimată în arenele din Roma, sfîșiată de fiare sălbatice înfometate, spre satisfacția comenduirii de atunci…
Rușinat, Sf. Petru s-a întors iar la Roma, unde a îndurat supliciul răstignirii, numai că, spre deosebire de Isus, el a fost răstignit cu capul în jos. I s-a făcut o ultimă concesie, el motivînd că nu este vrednic de o moarte asemeni mentorului său.

O să vă puneți întrebarea poate, la ce folos această ,,dizertație” pe această temă cunoscută deja?
Pentru că, Om fiind, raționalizezi, îți pui întrebări, faci legături, între ce s-a întîmplat acum 2000 de ani și realitatea sumbră, fără ieșire, în care ne zbatem acum.
Atunci, Sf. Petru, întîiul apostol al lui Isus, păstorul turmei lui Isus, a avut momentele lui de slăbiciune, de lașitate, fugind din fața pogromului instituit de regimul despotic al lui Nero, lăsîndu-și turma fără stăpîn.
Acum, de sărbătoarea cea mai importantă a creștinătății, care este Învierea, turma l-a părăsit pe păstor, urmașul lui Petru, care este Papa. Atunci era un pericol pe față, văzut, acum pericolul este invizibil, dar care, a făcut turma să se ascundă, fiecare în adăpostul lui.
O imagine emblematică, care va rămîne în istorie este aceea a Papei, lăsat singur, într-o piață pustie, dureros de pustie, pe caldarîmul pe care pașii lui sunau aproape sinistru. Am văzut un Papă trist, doborît de greutatea singurătății, într-o lume ascunsă, speriată, căreia i-au dispărut dintr-o dată reperele, înlemnită de frica de necunoscut.
Întrebarea care rămîne este:
– Cine-i mai trist oare? Păstorul care este nevoit să-și abandoneze turma sau turma care este nevoită a se risipi și a se ascunde?
Sunt voci care spun că n-ar trebui să ne cramponăm atît de mult pentru faptul că s-au închis bisericile, că ne putem ruga și acasă. O să le răspund așa: Atunci cînd te duci să-ți vizitezi părinții, nu înseamnă că o faci mecanic. Iubirea față de ei te mînă în spațiul lor, care a fost cîndva și spațiul tău, cu care te identifici și te regăsești. Dorul de ei, sentimentul că aparții cuiva, că noțiunea de ,,acasă” e un cuvînt cu rezonanță – și încă ce rezonanță! – cu vibrații adînci direct în suflet, pentru că omul nu este doar o bucată de carne și atît!
Așa și la Biserică! Nu mergi pentru o locație, formată doar din ziduri, nici pentru întîlniri amicale între prieteni. Mergi, că acolo este Casa Domnului! Omul are nevoie de repere, de concret, de sacru.
Biserica reprezintă un spațiu încărcat de spiritualitate unde lepezi toată grija cea lumească și intri în comuniune cu Dumnezeu. Suprema întîlnire este în Casa Lui.

Anul acesta am fost vitregiți și de comuniunea cu cei dragi si de împărtășirea bucuriei Învierii în Biserică. Dintr-o dată ne-am trezit orfani de două ori… Speranța care rămîne, e că poate, asemeni Sf. Petru , care se întoarce la turmă, tot așa și turma nevoită acum să-și caute adăpost, va reveni și va inunda iar Piața și Biserica, într-un iureș de bucurie, bucuria Reînnoirii și a Renașterii, cîntînd la unison:
CRISTUS VINCIT, CRISTUS REGNAT, CRISTUS IMPERAT!

Ileana PISUC

(Dallas – Richardson, USA)

Ziua bună, sperăm să vă găsim sănătoși!

De aici, de la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, am vrea să vă facem cunoscut un proiect pe care l-am început de când cu pandemia și cu starea de urgență.

Am gândit o rubrică numită „Tradiții maramureșene… în aste vremuri cu baiuri”, prin intermediul căreia dorim să le transmitem (prin texte, fotografii, înregistrări audio și video) celor care ne urmăresc, ce fac maramureșenii de prin sate acum, în perioada aceasta de izolare.

Ținând cont că nu mai putem face cercetare etnologică așa cum făceam odinioară, cutreierând satele și intrând în casele oamenilor, am transformat munca noastră obișnuită în „tele-cercetare”, comunicând cu maramureșenii așa cum ne-au permis timpurile: prin telefon, prin rețele de socializare, prin email.

N-am vrut să ne ținem departe de lumea satului nici acum, când aceasta a renunțat la obiceiuri fără de care greu s-ar fi putut imagina vreodată.

Cum continuă viața în satele din Maramureș?

Găzdoaiele ne-au vorbit despre cum cos, cum samănă și ară, cum dorovăiesc prin case, pregătindu-se pentru Paște, cum își pun flori în grădinuță, cum gătesc. Am creat, astfel, și o colecție de „mâncăruri de post în vreme de pandemie”.

Dincolo de obiectivul de cercetare, proiectul nostru a mai urmărit ceva. Să oferim niște vorbe de încurajare și de leac de aici, din Maramureșul tradițional, într-o perioadă în care primim zilnic știri triste sau alarmante.

Rezultatele tele-cercetării pot fi văzute atât pe facebook,
https://www.facebook.com/culturatraditionala/

cât și pe website-ul nostru: https://www.cultura-traditionala.ro/tele-cercetare/

Mai jos, vă trimitem linkuri cu câteva dintre „episoadele” cele mai populare de până acum:

Din Călinești, Măriuca Verdeș

Din Breb, rețeta de plăcintă cu urzici de la Elena Opriș

Din Săpânța, Maria Zapca (VIDEO)

https://www.facebook.com/watch/?v=2607986986157225

Sperăm să vă placă și, dacă se poate, să distribuiți și dvs. mai departe informații despre acest proiect. Rău nu face nimănui :).

Vă mulțumim pentru atenție. Să fiți sănătoși și să aveți Paști frumoase.

Rada PAVEL

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Biroul conservare-promovare

Email: [email protected]
www.cultura-traditionala.ro
https://www.facebook.com/culturatraditionala/

Azi, chiar dacă se aude tăcerea universală, să încercăm să lăsăm gândurile optimiste să ne copleșească, să ne readucă speranța în inimi! Minunatele Sărbători de azi sunt pentru creștinii din întreaga lume clipe de răgaz spiritual. Să ne bucurăm!… Deși despărțiți, suntem împreună, mai solidari decât altădată!

Sărbători Pascale… regenerante! Cristos a înviat!
Duminică de Florii… revigorantă!
Și tuturor celor cu nume/ prenume de flori… LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

Îmi potrivesc masca pe față, mi-am ajustat mănușile, am completat declarația adecvată și… mă îndrept spre centrul Sighetului. Trecătorii sunt răzleți: unii sunt atenți – vigilenți, alții par nepăsători, câțiva se strecoară derutați (n-au măști, nu suportă să poarte măști?!) iar o altă parte sunt… apatici. Cu precauție firească… înaintez!
Suntem de nerecunoscut! Mă salută „mascații”, nu-i identific chiar pe toți, ne ocolim între noi delicat, cu repeziciune trebuie să bifăm traseul trecut în declarație și să evaluăm constant distanța socială. Evident, unii mai frumoși și îndrăzneți n-au nicio legătură cu distanțarea socială, mai stau la taclale, e drept sunt puțini și-și feresc privirile vulnerabile.

Dom’le!… vorba unora mai cerebrali, încercarea asta ne epuizează resursele psihice, va trebui să ieșim – inopinat – la aer curat, să mai ducem câte o pâine la cei nevoiași, poate chiar să ne găsim substratul filantropic neglijat.
I-am căutat, am încercat să-i găsesc pe omniprezenții cerșetori din zilele bune… nicăieri! Sunt izolați și ei în disperare, în lipsuri și-n frici?! În ce cotloane se ascund? Frica zilei de mâine, da, e valabilă pentru aproape toți, toți! Nu doar românii, toate națiunile sunt într-o așteptare bolnavă, liniștea dinaintea necunoscutului.
Nu văd poliție și e foarte bine, pot fi și discreți. Este miezul zilei și nu foarte mulții trecători sunt cu pungile și plasele aproape pline. A dispărut „furia” cumpărăturilor din anii trecuți. Mă îndrept spre piața de alimente și, culmea, nu-i văd pe „tradiționalii” prea-blamați vânzători stradali de țigări. Oare dorm la ora prânzului? Ce vacanță de sărbători are planeta!
În piață oamenii se mișcă rezonabil de firesc, producătorii (unii sunt doar comercianți) au mască, da, iar de mănuși nu se pune problema. Produsele nu lipsesc, doar crisparea apare la vederea unor polițiști locali, în rest totul funcționează! Am văzut, am cumpărat, am plecat!

Pe vremea asta, în condiții normale, dacă n-ar fi fost co-vidul nepoftit, am fi avut debutul campaniei electorale, orașul ar fi fost plin de afișe și bannere, plin de promisiuni, plin de strategii colorate distinct, plin de candidați super-motivați și devotați cauzei cetății. Și totuși – Doamne iartă-mă! – ce frumoasă-i liniștea necompetițională politic. Evident că sunt mulți cei care își doresc și cred în povești, în lovituri de imagine, în devotament pe hârtie și-n aroganțe bine camuflate. Pentru ei, lumea e nebună!
Dar, Sighetul azi e liniștit, au înflorit o parte din copaci, suntem în plină primăvară și pandemie, am făcut lejer câteva poze și spre… casă. Atmosfera de acum este aproape identică cu cea de prin anii ’75 – ’80, calmă, liniștită, patriarhală sau poate matriarhală, cu stingerea simbolică la ora 22:00 și… orașul în totalitate la somn. Ei, azi avem alternative, programe TV, Internet, facebook (cei care vor… vizibilitate) și libertate. Libertatea de-a striga, de-a înjura, de-a alege, de-a pleca, puțin sau de tot. Și-acum, în sfârșit, libertatea de-a… medita îndelung! E nevoie și de introspecție!

Sărbătorile Pascale vor fi întâmpinate de unii dintre noi în câteva ore, iar de către alții în câteva zile. Au dispărut zgomotele, agitația inutilă, fiecare dintre noi își înfruntă propriul (co)vid și s-a retras în biserica originară, în biserica din suflet. În intimitatea propriei ființe, poate, poate, vom schimba ceva în noi înșine dar și în… lume.

La început au fost cuvintele și apoi… neliniștea! Așteptăm lumina din oameni, lumina în lume!

Ion Mariș