Problema principală e că nu știm când să vorbim și când să ne ținem gura închisă. Dacă n-ai o opinie pentru care ți-ai risca demnitatea, alege tăcerea. Dacă ai o opinie care nu-ți aparține, nu o împărtăși pentru că nu ai putea să o duci departe. Dacă ai de gând să spui ceva elevat când nu-i cazul, mai bine taci. Dacă simplitatea e apreciată vizual, de ce alegem să ne complicăm verbal? Dacă nesimțirea nu ne complimentează imaginea, de ce ne rostim opinia care e posibil să jignească un om? De ce țipăm când suntem furioși? De ce nu tăcem când vorbește cineva? Dacă totul stă în firea noastră, e greșit să zicem ce avem pe suflet?

Am citit în copilărie o carte legată de limbajul verbal. Dacă ne imaginăm că vorbele pe care le rostim vin dintr-o baghetă magică și pot influența atât starea, cât și destinul unui om, am vorbi sau am tăcea mai mult? Am critica sau am lăuda? Dacă i-am privi pe alții cum vrem noi să fim priviți, am prefera să fim orbi. Conversația este o excelentă școală de retorică. Printre persoanele cultivate dezvoltăm ,,arta vorbirii”. Să asculți cu atenție ce se spune, să folosești un limbaj ales, analizându-te cu simț critic, este cel mai bun mijloc de a-ți îmbogăți vocabularul și a-ți lărgi posibilitățile de exprimare. Am observat că din cauza unui vocabular sărac, semn al lipsei de cultură, majoritatea oamenilor adoptă ticuri verbale și lasă baltă o discuție abia începută sau se refugiază în expresii precum: ,,Înțeleg, e foarte adevărat!”, ,,Așa e viața!”, ,,Așa e lumea!”. Total banal! De cele mai multe ori n-au niciun sens aceste expresii, sunt doar vorbe goale. Dar într-o societate, gesturile sunt, de multe ori, mai importante decât cuvintele. În tot ceea ce facem în societate, important este să avem simțul măsurii.

Exemplul clasic prin care psihologii demonstrează dificultatea de a te exprima fără a recurge la semne este cel al scării în spirală pe care trebuie să o definești în puține cuvinte. Din o sută de persoane cărora le-am pune întrebarea, abia zece ar reuși să răspundă fără să schițeze în aer un tribușon ascendent. Limbajul nonverbal e considerat mai important pentru că gesturile pornesc din subconștient. De cele mai multe ori ne arătăm personalitatea fără să ne dăm seama, ne construim zilnic caracterul și îl distrugem când îndepărtăm oamenii din jur. Pe măsură ce îndepărtăm oameni și ne schimbăm, atragem alți oameni și alte situații. Când o să ia sfârșit tot jocul social, sper să fim toți niște elevați care poartă un zâmbet modest.

Mădălina Danci
Studentă jurnalism
UBB Cluj Napoca

Întâia flacără

întâia flacără
se naște
dintr-un cărbune de trecut
cu ale cărui urme
mi-am înnegrit și degete și suflet

întâia flacără
dansează
iar scânteile sale
reverberează-n adâncul meu
și-l încălzesc și-l risipesc

întâia flacără
arde
iar cenușa sa se împrăștie
spre toate extremitățile infinite
ale minții mele

întâia flacără
moare
dar în urma sa se aprinde
începutul unei ființe
care cunoaște focul

Linii

o dâră
armonia degetelor
pe dosul palmei tale
pe care oricând o strâng
o simt ostentativ de rece
și-o voi strânge până trece
și ultima ninsoare
și ultimul vânt
pe cuvânt

Mâna ta

cu degetele reci și lungi
mâna ta o strâng într-a mea
și mă trezesc prizonieră –
implor tăcerea universului
să nu ne despartă
să nu ne împartă

nu mai distingem binele de rău
doar stăm la margine de hău
uităm de tot ce ne-nconjoară:
fie-ne țărâna ușoară

Adăpost

se crapă norii
și se scurge dimineață
se crapă buzele
și se scurge sânge

și se prelinge câte-un strop
pătându-ți rădăcina
copacul meu
iar iertarea mi-o voi cere
într-o altă viață

zgâriat mi-e cerul
s-a împrăștiat în juru-mi
parfumul ploii
umbrelă nu-mi trebuie
și nici cuvinte

mă voi adăposti
sub ramul tău
copacul meu veșnic
pot doar să sper
că mă vei recunoaște

Cântec nocturn

e Martie și e târziu
timidă luna se acoperă cu nor
și temătoare licăresc fărâme de aur
tremurând pe pânza neagră

printre ramurile tale
copacul meu
dansează un scâncet de bufniță
și câte o fluturare de aripă
îndulcește șoapta vântului

un greier insomniac
chibzuind în tulburare
din când în când mai scânteiază
câte o notă muzicală încărcată
de neliniște își continuă vibrația

iar tu îi asculți înfricoșat
cântecul întrerupt și parc-ai vrea
să-i descâlcești gândurile
să-i ridici povara nopții

și-atunci
de ce-ai mai fredona
târziu în nopți de Martie?

Anastasia HERBIL
clasa a VIII – a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighet

Izolarea din aceste zile dă idei multora dintre noi, ceea ce (încă) e un semn bun, punînd mintea la lucru și nedîndu-i timp să „zburde” pe coclauri, în afara normalului.
Chiar m-a amuzat recent o glumă, cînd un pacient își sună psihologul și îi spune că a început să vorbească cu animăluțele de casă. „Periculos e atunci cînd acestea chiar vă răspund! De abia atunci să mă sunați!”
Nu degeaba se spune că omul este un animal social și ar face orice să scape de singurătate, inventînd fel și fel de tertipuri, riscînd chiar să spargă anumite „embargouri” instituite în societate, mai ales în situații de criză.

Aici, izolarea s-a înțeles încă de la început. Nu e nevoie de poliție, de filtre, de declarații, de armată, care să-ți amintească de acest fapt. „Izolarea voluntară” e fără poliție la poartă. O ai în cap!
În schimb, autostrăzile au același trafic normal, poți s-o iei de-a nebunul unde vrei, benzina a ajuns la pragul cel mai de jos. Așa că, o fugă pînă în centrul Dallasului, a fost ca o provocare. Am vrut să simt pulsul unui oraș emblematic, practic centrul reprezentativ al Texasului, inima care pompează pînă la urmă toate rețelele economice și de afaceri ale acestui vast teritoriu.
Am vrut să-l văd și dintr-o altă perspectivă, fără spectatori, în această „acalmie – pandemie”.
E drept că, în următoarele nopți am cam avut ceva de furcă cînd, în fața ochilor, mi se derulau imaginile „înregistrate” în urma vizitei.
Primul meu contact cu Dallasul a fost în timpurile bune, cu vitrine luminate, mașini somptuoase ce umpleau bulevardele, terase înțesate de lume, zănganit de pahare, muzică, ce acoperea rumoarea din jur. Peste tot, detașare, alergare, opulență, lux.
Acum, același oraș! Zgîrie-nori, ce-și înfig semeți vîrfurile într-un cer plumburiu, străzi pustii, oameni rari la vedere, mașini ici-colo, la intersecții. Oraș fantomă, grandios, dar umilit, capitulat, în fața unui dușman nevăzut. Localuri goale, lumini de camuflaj, reclame depășite, birouri cu geamuri întunecate. Dar peste toate, muzică! O muzică sinistră ce venea parcă din tenebrele pămîntului, de sub coloșii de oțel și beton! Muzică ce se revărsa de la localurile închise, care-ți băga frica în oase.
Suna ciudat, ca o scenă fără spectatori, în disperare parcă, de a mai anima părăseala din jur…
Brusc mi-a venit o imagine în minte, rămasă cu mulți ani în urmă, după vizionarea filmului Titanic. Mi-a rămas așa ca o sechelă, imaginea oceanului negru și rece în care s-a scufundat elita tehnicii maritime din aceea vreme, ducînd cu ea, o parte a elitei societății engleze și nu numai, din aceea perioadă. Cabine luxoase, scări somptuoase, candelabre de cristal din care țîșneau jerbe de lumini multicolore, protipendada acelor timpuri în ținute de gală, mese încărcate cu cele mai alese bucate și cele mai fine băuturi și pentru a întreține atmosfera, orchestra cu cei mai renumiti instrumentiști ai vremii.
Am asemănat Titanicul cu Dallasul. Unul eșuat în ocean, iar celălalt pe uscat. Unul eșuat din cauza unui aisberg, celălalt din cauza unui virus. Imaginile suprapuse dădeau cam la fel. Doi coloși, mîndria tehnologiei, învinși de două forțe ale naturii, apa și aerul! Stăteau mamuții în lumina înserării, întunecați, prăfuiți, dezolanți, fără însuflețirea gălăgioasă a Omului…

Mă gîndeam: Doamne, pentru cine atîtea birouri, atîtea geamuri, atîtea artere de circulație, dacă acum totul este părăsit? Unde sunt oamenii? Cum pot să dispară la o clipire de ochi?
Exact cum Titanicul era eșuat și predat oceanului, așa și Dallasul intra peste noapte în stăpînirea singurilor muritori pe care-i mai zăreai pe străzile pustii, oamenii străzii, homless. Pentru mine era ceva inedit. Ziua, în vacarm, nu-i vezi, stau ascunși prin ,,grotele” urbane știute numai de ei, dar acum, sunt singurele “vietăți” care bîntuie pe străzi, prin parcuri, prin scuare, pe sub poduri.
Apariții sinistre, pășind în transă, fără vreun țel, cu priviri pierdute, avînd asupra lor clasicul rucsac în care-și poartă tot capitalul. Trec ca niște zombi, majoritatea sunt negri, eșuați și ei într-o lume meschină… Daca atunci ar fi trebuit să cobor din mașină în stradă, în plin centru, n-aș fi făcut-o cu nici un preț! Am simțit o insecuritate și o nevoie acută de a pleca de acolo, mai ales că pe tot parcursul, n-am văzut vreo mașină de poliție. Orașul era abandonat, în seama acestor nefericiți ai soartei, care în sfîrșit nu mai trebuiau să-și împartă teritoriul cu nimeni. Visul american, a început să pălească, concluzia e că oriunde în lume, în timpuri de criză, cam fiecare e pe cont propriu…
Și peste tot Muzica ! Muzica, care se încăpățîna să răsune din megafoane, a fost de S.F.
Cîteodată Viața bate filmul!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ca provincială incurabilă ce sunt, am avut un moment, cînd am comparat senzația mea de securitate, atunci cînd seara, închideam poarta de la stradă. Cheia aceea brută, țărănească, pentru mine reprezenta o mai mare siguranță decît toate blocurile militare de apărare, deoarece, niciodată nu poți fi sigur pe reacția oamenilor în situații extreme, într-o țară străină.
Sunt convinsă că muzica continuă, exact ca și orchestra de pe Titanic, care era îndemnată să cînte neîntrerupt, pînă ce instrumentele le-au fost luate de apă.
Agonia în ambele cazuri nu se poate măsura. Frica și panica, fac în aceeași măsură victime, indiferent că sunt ancorate pe Titanic sau Zgîrie-nori!
Omul, totuși, are și el limiteie lui!
      (Martie, 2020)

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)

Măriuca Verdeș, cunoscuta interpretă de muzică populară maramureșeană, păstrătoare și promotoare a tradițiilor autentice, nealterate, ale zonei noastre, ne oferă o priceasnă, acum în Săptămâna Patimilor, înaintea Paștelui sărbătorit de catolici și protestanți și în apropierea Duminicii Floriilor pentru credincioșii ortodocși și greco – catolici.

Măriuca Verdeș a absolvit Liceul de Artă Baia Mare, gimnaziu și liceu (2001 – 2008), Universitatea Națională de Muzică „Ciprian Porumbescu” București (2008 – 2011), are un master în etnologie și antropolgie la UT Cluj – Napoca – Facultatea de Litere Baia Mare (2013 – 2015), fiind doctorand în istorie la Universitatea Valahia Târgoviște (conducător doctorat prof. univ. dr. Ioan Opriș). Este producătoare și realizatoare a emisiunii Zestrea Maramureșului – TV Sighet și co-autor la volumele „Cămeșa de sărbători” (2016) și „Cămeșa de gheme” (2018) apărute la Editura Valea Verde Sighetu Marmației.
Măriuca Verdeș este un model pentru sătenii din Călinești dar și pentru locuitorii din zonele rurale din Depresiunea Maramureșului, unde se ocupă cu dăruire de cultura tradițională, a înființat și conduce Asociația Rădăcinilor Străbune (implicată în cursuri, ateliere, șezători etc).
Să fim solidari, în aceste vremuri de cumpănă, creștini de pretutindeni!

Salut, Sighet!

Ne dorim să credem astfel! Există o putere superioară, interpretată de fiecare în mod diferit, care ne leagă cu universul. Consider că „supremația” în care credem se ocupă de destinele fiecăruia și de felul în care propriile acțiuni ne afectează. Cred că această forță supremă este controlată de noi înșine, iar divinitatea care ne conectează, se află în fiecare dintre noi.
Îmi imaginez că mulți dintre voi ați auzit de „Legea atracției universale”, această expresie care pentru unii nu-și are sensul, iar pentru alții schimbă viziuni. Felul în care funcționează este identic pentru toți cei care o „simt”, însă, percepția acesteia este diferită pentru fiecare dintre noi. Astfel, „Legea atracției”, din punctul meu de vedere, este una din metodele „cheie” prin care ne conectăm cu universul.
Existența pe Pământ este percepută diferit de către fiecare dintre noi, aceasta fiind „modelată” în funcție de propriile gânduri și percepții. În mod sigur, în noi se află un mini univers, unde iau viață dorințe, idealuri, unde frumosul este interpretat diferit, iar la fiecare în parte, motivele care stârnesc diferite stări nu coincid mereu. Legea atracției constă în felul în care gândurile noastre generează acțiunile care se petrec în viața de zi cu zi. Tindem să ne pierdem în trecut, rămânând puternic afectați de momentele prin care am trecut. De aceea, de multe ori, ne focusăm asupra părților negative, asupra concepțiilor care nu ne plasează într-o postură favorabilă, gândindu-le și regândindu-le, până când ele ajung să ne stăpânească pe noi, nu vice-versa. Ne aștepăm să o dăm în bară, să nu lăsăm o impresie bună, să nu reușim într-un anumit domeniu. Astfel, anticipând un eventual moment negativ, ne lăsăm cuprinși de genul acesta de gânduri și ne comportam ghidați de ele, ajungând marioneta propriilor noastre stări. Devenim emoționați sau nervoși la un interviu, având impresia că o să meargă prost și lăsăm aceste sentimente să vorbească în numele nostru. Nu avem curajul să ne spunem părerea de frică să nu fie greșită, iar toată această energie pe care o purtăm, ajungem să o împrăștiem în jurul nostru și să trăim în ea. Atragem același gen de energie și nu suntem capabili să înțelegem care este motivul pentru care nu suntem cu adevărat fericiți.
Categoric, legea atracției schimbă percepția, punctul asupra căruia ne focusăm. Nu lăsăm ca trecutul să devină viitorul, ci, înțelegem că avem toată puterea necesară ca să ne schimbăm viața așa cum ne dorim și simțim că ne-ar aduce beneficii și fericire. Fiindcă suntem ghidați de propriile emoții, acțiunile noastre denotă ceea ce simțim și energia care ni se întoarce, este energia pe care am răspândit-o în univers. De aceea, dacă ne impunem că lucrurile o să meargă în mod pozitiv, fără să ne risipim în așteptări, ci pur și simplu să vedem prin „ochi frumoși” ceea ce ne dorim să ni se întâmplă, toate vor decurge astfel. Dacă ne vizualizăm în situațiile respective și vedem partea plină a paharului, implicit, introducem în viața noastră energia pozitivă de care avem nevoie, căci, datorită dorințelor pe care le avem, suntem capabili să îndeplinim ceea ce ne aduce fericire. În subconștientul nostru, lucrurile deja s-au întâmplat așa cum ne dorim, iar acțiunile noastre pur și simplu pun în practică ceea ce am vizualizat. De aceea se spune că universul este conectat cu noi, deoarece gândurile noastre produc energie, pe care o răspândim în jurul nostru și care atrage același tip de energie.
Astfel, da! Cred că suntem conectați cu universul, iar „Legea atracției” își are sensul și menirea de a ajuta oamenii să vadă lucrurile divers față de momentul în care au înțeles că gândurile noastre generează evenimentele prin care trecem.

Giulia Șofron
Clasa a IX – a
CNDV Sighetu Marmației

Negativitatea a început pe Pămînt odată cu păcatul lui Adam și Eva. Cînd aceștia au gustat din Eitz Hadat (fructul oprit) s-a produs o separare între bine și rău, separare care se apropie de sfîrșit odată cu ieșirea din Egipt de Pesach.

Înainte de Pesach, israeliții se aflau într-o stare atît de negativă numită a 49-a poartă a negativității încît, dacă mai coborau o treaptă (a 50-a), situația ar fi devenit fără scăpare. Însă cum vom vedea mai tarziu, Pesach a produs un miracol și a declanșat revenirea spirituală din această stare extrem de negativă, revenire care devine completă de Shavuot, după cele 49 zile de Omer.

Patriarhul Abraham, care a trăit cu 400 ani înaintea Exodului a primit în vis la vîrsta de 100 ani de la Creator mesajul (total ilogic pentru vremurile noastre) că în curînd va avea un fiu, iar acesta va fi sămînța unui întreg popor. Poporul israelit ce va rezulta din Abraham va fi înrobit pentru 400 ani într-o țară străină. Deși acest vis este atît de neverosimil, Abraham, care avea un nivel de spiritualitate foarte înalt a înțeles mesajul visului și s-a bucurat. Cum să se bucure cineva că urmașii săi vor fi robi? Secretul pe care el îl cunoștea era că pentru a atinge credința deplină, nivelul cel mai înalt de spiritualitate un om (și respectiv un întreg popor) trebuie mai întîi să fie la nivelul cel mai jos spiritual, nivel reprezentat în vis de cei 400 ani de robie egipteană.

Cuvîntul faraon are aceeași valoare numerică în ebraică ca și gât, gâtul este o porțiune îngustă care separă capul de trup, și de asemenea Mitzraim (Egipt) semnifică îngustime. Îngustimea faraonului și a Egiptului a făcut ca deși el avea la picioarele sale un întreg imperiu să își dorească să țină în scavie pe urmașii lui Abraham, poporul israelit, semnificația fiind aceea de a ține în sclavie poporul preocupat în cel mai înalt grad de spiritualitate. Eliberarea din această sclavie semnifică faptul că obținerea credinței depline este imposibilă fără a fi precedată de o perioadă de negativitate, incertitudini, îndoieli.

După 6 zile de peregrinări prin Egipt în urma celor 10 plăgi, Creatorul le spune urmașilor lui Abraham: „Stați în fața mării și veți vedea marea minune pe care Eu o voi face pentru voi”. Imediat după aceasta, o armată imensă a faraonului apare în urma lor iar ei sunt prinși în capcană între armata imensă și Marea imensă. Apoi a urmat minunea, precedată de intrarea în Marea imensă a unui israelit (ce avea deja credință deplină) pînă la gât. Moise care conducea convoiul israelit îl întreabă pe Creator care e cheia acestui miracol de despicare a mării, iar acesta îi răspunde că e o ecuație spirituală foarte simplă: Avem pe de o parte-natura, în care oceanul nu se despică, există boli incurabile, unele probleme nu se rezolvă, iar pe de altă parte a balanței există miracole care răstoarnă toate aceste legi ale naturii.

Omul de asemenea are natura sa constituită din egoism, dorința de a acumula pentru sinse însuși, de a beneficia din fiecare acțiune a sa. Dacă vrei să schimbi natura universului, să despici marea, trebuie să renunți complet la această latură ego-centristă.

Legat de urmărirea israeliților de armata faraonului Torah ne spune că armata egipteană se apropia din ce în ce mai mult de ei, însă Zoharul decodează acest mesaj cum că israeliții se apropiau din ce în ce mai mult de Creator, de credința deplină. Despre aceasta este Pesach – despre eliminarea haosului din viețile noastre prin credință deplină. Lectura Hagadei începe cu propoziția „Noi am fost sclavi în Egipt”. NOI, nu străbunii noștri! – deci e clar că e vorba despre eliminarea negativităților proprii cărora NOI le suntem scalvi, Eliberarea NOASTRĂ din propriul Egipt, din propria îngustime. Conștientizăm cît de jos suntem și ne eliberăm total din cea de-a 49-a poartă a negativității. De aceea Creatorul i-a spus lui Abraham că urmașii lui (NOI) vom fi sclavi și că se vor elibera din propria sclavie întru credință deplină, certitudine.

Pesach înseamnă în ebraică Pe = gură și Sach = rostește, vorbește. De aceea, tehnologia serii de Seder implică multă vorbire, explicarea fiecărei etape pe care noi o urmăm. Cuvîntul seder înseamnă ordine, deosebirea fundamentală între alte seri și cea de Seder(inclusă în celebrele întrebări Ma nishtana) este că în alte seri noi cinăm cum vrem dar în seara de Seder, pentru a accesa această energie a eliberării din propriul Egipt noi respectăm o anumită ordine, parcurgînd cele 15 trepte rituale.

Închei prin urarea tradițională Chag Pesach Sameach însoțită în acest an mai mult ca niciodată de gânduri de bine, sănătate și de urarea din suflet ca această perioadă negativă din viețile noastre să se încheie cât de curând și să ieșim din ea întăriți, mai buni și mai spirituali.

dr. Sorin MARKUS

foto: dr. Sorin Markus

Se apropie de finalizare construcția celei mai noi sinagogi din Europa, cea din Sighetu Marmației, situată între străzile Ștefan cel Mare și Gheorghe Doja, pe locul vechii Marii Sinagogi Ortodoxe.
Marea Sinagogă a fost construită din lemn în 1778 (ori, după alte date, în 1807), refăcută din zid în 1836 și incendiată în 1944 de către naziștii în retragere, după ce o folosiseră ca loc de detenție pentru 140 de personalități evreiești, iar apoi, după deportarea lor la Auschwitz, ca depozit de alimente.
Pe lângă „shul” (sinagogă) a funcționat cel mai important centru religios hasidic din Maramureș, condus de către curtea rabinică Teitelbaum, ai cărei „gadoli” (cei mai venerați rabini, unii fiind considerați a fi „tsadik” – adică sfinți care realizează miracole) au oficiat acolo vreme de cinci generații. Curtea includea și o școală teologică superioară („beis midrash”), o curte de judecată („beth din”), baie ritualică („mikvah”), biroul comunității, o tipografie și casa rabinului.
Principalele trei instituții: sinagoga, școala și baia (împreună cu un hotel „kosher”) sunt acum în curs de reînființare sub patronatul dinastiei iudaice ultra-ortodoxe Satmar din Brooklyn – New York (mai concret, a ramurii Marelui Rabin Aaron Teitelbaum), cea mai mare grupare hasidică din lume, cu cca 120 mii membri și averi de 1 miliard dolari, ale cărei origini sunt la Sighet.
Piatra de temelie a complexului religios a fost pusă pe 21 mai 2017, în prezența a 280 de rabini veniți din toată lumea.
Este adevărat, noua sinagogă nu este o reconstrucție perfectă a celei vechi, care a fost situată pe locul Monumentului Holocaustului de azi, având un alt fronton, dar aproximativ aceeași volumetrie. Se presupune că baia ritualică va utiliza rămășițele zidurilor băii originale, precum și bazinul rotund care a supraviețuit miraculos până azi.
Deși unii cred că aceasta este „singura sinagogă construită în Europa după cel de-al doilea război mondial”, trebuie spus că, numai între anii 2013-2019 au fost deschise noi sinagogi la: Lorca – Spania, Varșovia – Polonia, Jurmala – Lituania, Kaliningrad – Rusia, Regensburg și Konstanz – Germania ș.a.
Totuși, având în vedere faptul că, din anii 1930, în România nu s-a mai construit nici o sinagogă, precum și faptul că, în acest moment, în întreaga țară nu mai sunt decât vreo 20 de sinagogi în uz regulat, deschiderea celei de la Sighet reprezintă o adevărată gură de oxigen pentru iudaismul din acest colț de continent.
Sinagoga ar fi urmat să fie inaugurată în luna mai, însă, datorită pandemiei de COVID-19, acest eveniment s-a amânat pentru o dată ce urmează a fi stabilită ulterior.
Reactivarea coloratei și pitoreștii vieți hasidice din Sighet nu poate să fie decât un fapt benefic pentru urbea în care, cândva, aproape jumătate din populație era alcătuită din evrei.

P.S. Pe Netflix a fost lansată în urmă cu câteva zile, miniseria „Unorthodox”, a cărei poveste – reală, este centrată exact în jurul hasizilor din dinastia Satmar din New York.

Teofil IVANCIUC

foto: Teofil Ivanciuc

Ieşind din ideea eminesciană despre firea umbrei („…tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi ea-ţi dă firea ei cea vecinică… când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor…”, scrie Eminescu, iar poetul de azi plasează textul în chip de motto la unul din volumele sale), cele mai recente cărţi de poezie ale lui Echim Vancea, Umbra vine de mult mai departe şi Ultima pagină, tipărite, într-un interval relativ scurt de timp, la Editura Junimea, în 2017 şi 2019, circumscriu o lume a umbrei, situată în spaţiul-timp de mijloc, acolo unde nu sunt suficientă lumină, dar nici destul fum şi nici negură care să acopere definitiv viul, să-l îngroape sub o lespede din „cimitirul echim”, în „valea pomilor”; e o lume în surpare, intrată în stăpânirea umbrei şi ierbii care „Înţeleneşte” cărările, unde lumina moare, iar fiinţa se roteşte în nesfârşite ronduri de noapte: „umbrele-s târâte prin pieţele publice ca trimişi/ ai zilei şi-ai nopţii veniţi să cântărească cerul/ se întreţin cu zidurile despre superficialitate/ despre lumină despre oraş despre multe alte lucruri/ o umbră încărcată morminte-s/ de multă vreme-n cimitir ne ajuns/ săptămâna aceasta s-a înserat mai devreme/ cenuşa mă-ndeamnă să nu plâng/ şi nu plâng/ plouă/ şi cu ce a mai rămas din clopotele trase/ de o mână nevăzută/ mă voi uita cu uitare la lună la nea la cer/ cu nedorul exterminator/ voi suge la stelele mele la ugerul lor/ juma’ trup gând juma’ avântându-le/ făr’ de trup şi de gând te vei scoate flămândule/ tu vânăt vânătorule de vânt/ cu gura-ţi mormântată-n proprii-ţi ochi/ și cu ochii-n cuvânt pentru mai târziu fireşte/ de-acum dacă mor cu obrazul de pază stând/ pentru noapte şi pentru zi sub apăsarea/ ochiului care aici nu-i ca să vadă/ cineva suflă în beznă / și face din mine un trup de neajuns/ numai ea lumina moare așa în rondul de noapte” (rond).

În domeniul umbrei, fixat în câteva acroşante tuşe expresioniste, cu un oraş în care nu mai e nimeni pentru că a intrat în stăpânirea morţilor şi unde aleile au „maxilarele pietrificate”, iar în gara de acolo, nu se întâmplă niciodată nimic şi ploaia se prelinge „de pe o cruce pe alta” peste „dragostea infirmă” a unui „plop fără soţ”, se instalează ecranul cenuşii, al fumului şi negurii; aici sunt poetul care aude ceea ce alţii doar văd, cum se spune în păgână şi umbra, fiinţa „cu degete reci”, venită din aproape-departele pe unde va fi rătăcind fantasma unei păsări albe, călătoare, care îşi face cuib printre „viermii fără ruşine” în „cimitirul echim”, în huma din „valea pomilor”. Negura umbrei pătrunde peste tot, ia în posesie realul şi fiinţa interioară, închide ochiul şi adoarme „firea zilei”; nervoasă, vie, „prea scoasă din fire”, cum scrie Echim Vancea în revenire sau, dimpotrivă, bătrână şi neputincioasă, umbra crucii „căzute peste noi” se întinde în tinda bisericii, ascunzând ceea ce, apoi, ar putea fi epifania „fecioarei” din cerul „copleşit de mândrie”, anunţând dispariţia celui pe care l-a însoţit aici pentru a-l părăsi în lumea de dincolo: umbra e Styx-ul poeziei lui Echim Vancea, care vorbeşte, înainte de toate, despre trecere, despre marea trecere, cum îi spune Blaga, fixând, însă, iată, conexiuni cu orizontul mito-poetic românesc unde, despre cineva care a murit, se zice că a dispărut („cu paşi mici/ pe drumul ce duce la apă/ dispari/ se face întuneric/ întruna/ păşind pe nisip/ mormintele/ lasă/ să se vadă/ lutul/ din tine”), a plecat, s-a pierdut: nimic nu e definitiv, oricând cel plecat se poate întoarce: „îndeajuns fiind cel ce priveşte/ zi de zi/ te întorci/ cu noduri în gât/ în capătul acesta de lume/ dimineaţa cobori şovăitor/ în stradă/ minunându-te/ de câte umbre/ trec pe lângă tine/ după aceea”: în acest fel, locuind lângă o clepsidră şi dobândind, pentru aceasta, dreptul de a trece trupul „dintr-o parte într-alta”, poetul scrie „ultima pagină” cu teama că, revenind de acolo, în „zbaterea tunetului”, i se va da viața altcuiva şi recuperează amintiri din vremea când se va pierdut: „paşii se ţin greu de lumină/ pe străzi ies umbre şi frunze/ se încruntă sfioase la mine cuvintele/ bruma e de când am murit/ mai putredă toamna/ un păianjen rătăceşte pe urme de sănii/ de la un timp morţii lipsesc din morminte/ de la un timp morţii lipsesc dintre noi/ pădurea nu mai suportă lumina/ şi întunericul surd cade victimă/ lacrimii fugărită de ziuă” (strada cu un singur nume).

În „aventura” din domeniul umbrei, Echim Vancea integrează texte (cuvinte, sintagme, propoziţii, versuri) aparţinând unor oameni şi poeţi maramureşeni, de la „necunoscuţii” Mihai Olos, Simion Șuştic, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Chivu, Marin Slujeru, până la cei originari ori „adoptaţi” (Ioan Es .Pop, Gheorghe Pârja, Vasile Gogea, Ion Mureşan, Ana Blandiana, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon); fragmentele grefate pe corpul poemelor (operaţia e reuşită, trupul poeziei lui Echim Vancea primeşte, nu dă semne de intoleranţă) funcţionează, adesea, ca nişte relansatori ai temei dominante. Astfel, cel plecat se întoarce într-o îndoielnică supravieţuire, cum îi spune Constanţa Buzea sau, ca la J. L. Borges, într-o „elegantă speranţă”, poeţii, integraţi printr-un abil şi pasionant joc al intertextualităţii, creditând, odată cu Eminescu, lumea poeziei lui Echim Vancea. Într-o altă ordine, pare că toată lirica sa vorbeşte despre teluric, despre „lutul din tine” pe care îl arată mormintele din „cimitirul echim”; negura umbrei nu e, însă, compactă pentru că, iată, lasă să se deschidă o fantă pe unde pleacă şi se întorc, asemeni fiinţei înseşi, fantasma păsării albe de aproape-departe sau pasărea „cu ochii cuminţi”, aceea „de ceară” ori „dezamăgită” şi încă, pasărea „deghizată în zbor” din creştetul dealului, mereu altfel ziua şi noaptea, într-o metamorfoză care o configurează, de la simbolul ascensional al dimineţii la figura năruită ce se arată seara: „I. într-o zi spre dimineaţă/ păsării din creştetul dealului/ i s-a dat carne şi pâine/ i s-a dat o zi/ în care să îşi deschidă ochii/ dar nu a vrut să vadă/ se credea un păianjen hoinărind/ pe dealul sângerând/ şi toată ziua striga/ «nevermore»/ la vremea apu¬sului/ se credea om/ pregătit de cu ziuă să moară/ şi nu o dată drumeţ/ citind afişele irecuperabile/ de pe stâlpii de electricitate/ drumeţ de la un miez de noapte la altul/ în căutarea zilei sorocite/ păsării din creştetul dealului/ II. într-o seară îndreptându-mă spre oficiul poştal/ am văzut răzbunătorii întreţinându-se/ şi înjurându-se cu umbrele lor/ de care dispun fără urmă sau teamă/ dimineaţa întunericul/ se răsfrângea/ în floarea-soarelui atârnând/ pleoştită în creştetul dealului” (poem în două părţi): realitate şi vis, foaie-n două feţe, poem în două părţi – aceasta e poezia din Ultima pagină și Umbra vine de mult mai departe, un monolog adresat, parcă, umbrelor de pe pereţii de tuf ai grotelor monahilor din Cappadocia.

Ascuns, cu o prezenţă editorială mereu discretă, poetul din Maramureşul atâtor poeţi de azi (îşi) creează o lume în deplină singurătate, o grotă pe ai cărei pereţi sihastrul îşi proiectează umbrele, firea lor, auzind ceea ce altora li se pare că văd.

■ IOAN HOLBAN
(în Revista Neuma ,
Nr. 3-4 (29-30), martie-aprilie, 2020)

_______________________________
Ioan Holban (Iași) este critic și istoric literar; membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Flori de cireș într-o zi de primăvară
Iar tu pierzându-te
În camera ta cu pereții pictați în roz,
Un roz atât de banal, o culoare a copilăriei,
Suflete pierdute printre geamuri de sticlă colorată
Visând acum la lucruri simple…

Suflete pline de speranță, care până azi nu s-au descoperit
Iar acum, speriate de reflexia fricii,
Se ascund printre cuferele cu amintiri ale bunicilor

Flori de cireș fredonând bucuria primăverii,
Fără plimbări în parcuri și-n gălăgioase companii,
Cu zile călduroase luminate de propria fereastră
Și acadele de zahăr care și-au pierdut gustul.

Flori de cireș care nu pot fi așezate în palmă
Doar cu ajutorul gândului care deja a obosit.
Amintiri care azi te chinuie să le descoperi adevăratul sens
Cuvinte aruncate aiurea pe hârtie…
Care-nțelese, spun povești.
Apusuri care până ieri,
Nu rezonau cu mine
Azi îți oferă speranța
Unui nou început.

În jurul tău, totul e liniște
Iar haosul e în propria ta cameră
Sau poate doar la tine în suflet .
Lucruri care până ieri ți se păreau banale
Azi îți lipsesc …
Și în toată această tăcere
Tu speri, visezi și mergi înainte…
Privind apusuri și rememorând răsărituri.

Andrada-Lacrima GRAD
Clasa a XI-a F, CNDV

*****
pandemie-n burg
cârceii de iederă
bat în fereastră

*****
clopote-n amiaz –
se destramă din sălcii
mâțișoarele

*****
primăvară iar –
în firida zidului
o păpădie

*****
coronavirus –
se scurg țurțuri de gheață
în umbra școlii

****
onomastică –
dispare fulg după fulg
pe celălalt mal

*****
#amgrijă –
vise nedespicate
doar primăvara

*****
zona galbenă –
inima fără cusur
atârnând de-un fir

*****
zori de Martie –
bătăile inimii
ținute în frâu

*****
epidemie –
plăcintele trecute
numai peste gard

Marius VOINAGHI

N. r.: prof. Marius Voinaghi a obținut Premiul II pentru primul haiku din acest grupaj, la concursul săptămânal „Romanian Haiku” (646), organizat de Autorii de haiku din România

foto: Marius Voinaghi

Ai putea spune că viața a intrat în comă. Șoselele sunt pustii, în urmă cu doar două săptămâni zburdau mașinile pe ele. Pe cer nu mai vezi nici urmă de avioane, iar în preajmă e o liniște mormântală, nu se mai aude zumzetul vieții, al zarvei activității omenești. Parcă totul a înghețat precum timpul în orașul Prâpeat după avaria de la Cernobâl. Iar acum, eu și Aris călcăm cu frica-n dinți de-a lungul acestei lumi încremenite, o lume care odată ne era atât de familiară.
– Nu mi-am închipuit niciodată că lumea ar putea deveni așa ciudată, zic eu într-un târziu în timp ce trecem peste asfaltul unui drum național.
Aris tace. Privirea îi e ațintită spre orizont, dincolo de câmpul peste care trecem alene, amândoi cu măștile de gaz, iar eu cu ranga strânsă zdravăn în mână – zici că mergem la un război post-apocaliptic.
– Totul se întâmplă cu un scop, începe Aris deodată pe același ton solemn pe care l-a folosit când am vorbit despre speranță.
– Suferința? întreb eu oarecum confuz, suferința are și ea un scop? Asta crezi tu? Știi cât de dor îmi e de viața din timpul liceului… de dl. Walter… de tot…
– Știu Thomas, mi-o taie dintr-o dată. Dar trebuie să înveți cum să înțelegi viața. Trebuie să înțelegi că suferința e necesară.
Îmi aruncă o privire, apoi buzele ei se arcuiesc într-un zâmbet timid, apoi mă întreabă:
– Mai știi când la șapte ani ți-ai dat întâlnire cu asfaltul, julindu-ți rău genunchiul?
Un râset reușește să mi se strecoare afară din gât și simt un strop de fericire înviind înăuntrul meu.
– Da, îi răspund eu. A curs mult sânge… dar acum văd situația amuzantă…
– Ei, mai știi că după ce ți s-a vindecat ai început să te mândrești că acum ai o cicatrice și că ești mai puternic! Erai fascinat de pielea dură care s-a format după vindecare…
– „Uite, mi s-a făcut piele de rinocer!” ziceam eu.
Râdem. Pentru prima dată de ceva vreme văd o scânteie de veselie în ochii lui Aris. Cred că și ea vede același lucru la mine.
– Ce voiam să spun prin amintirea asta, continuă ea, este că suferința ne șlefuiește, ne face mai puternici. Crezi că eu nu tânjesc după doamna Birmingham, și după ai noștri? După casa noastră? Și eu sufăr. Nu ești singur. Dacă îmi permiți, am să-ți explic cum să percepi lucrurile dintr-un alt unghi, unul mai luminos.
– De acord, zic eu, zâmbetul fiindu-mi încă pe buze. Dar hai să facem un popas.
Fac un gest cu bărbia spre un copac la vreo 40 de metri. Timpul e favorabil. Soarele e sus pe un cer senin, însă vântul a început să bată destul de strașnic.
– O idee bună, zice Aris luănd-o către copac.
Decidem să ne dăm jos măștile pentru a inspira un pic din aerul curat al naturii netulburate de activitatea umană. În plus, fiind departe de zonele urbane și nefiind niciun Viciat prin zonă nu sunt expuși riscului infestării.
– Ziua asta îmi amintește de multe clipe frumoase din liceu, spun eu odată așezat în iarba înaltă de la baza trunchiului copacului. Știu că par obsedat de liceu, dar cum poți să nu fii obsedat de gustul unei fărâme de rai? De locul care te-a făurit mental, dar mai ales spiritual? În liceu mă simțeam pe culmile lumii… cu atâția oameni valoroși în preajmă… mă simțeam ca un rege al unui regat nepământesc…
Aris îmi aruncă o privire, după care se uită în zare, către o colină îndepărtată, dintre munți.
– Liceul, zice ea ca pentru sine. Regatul pierdut al unui prinț și a unei prințese… Vezi stația de comunicare de pe vârful muntelui acela?
– Da, zic eu, cu privirea gânditoare fixată asupra grupului de antene care răsare pe unul dintre vârfurile colinei, depărtarea la care sunt situate și culoarea albă a stâlpilor dând iluzia că ar fi turnurile unui castel misterios.
– Arată ca și un regat din vise, continuă Aris. E minunat să ai propriul tău regat, simți că ai o familie de valoare și puternică lângă tine. Dar, Thomas, te-ai gândit vreodată cum e să clădești un asemenea regat? Un regat care să dureze pentru totdeauna și să domnească doar binele în el?… doar fericirea?
Mă uit la ea, ea își întoarce privirea spre mine și mă fixează cu o seriozitate profundă, apoi continuă cu multă demnitate și solemnitate:
– Crezi că, construirea unui asemenea regat, poate fi înfăptuită fără suferință? Fără un adevărat caracter? Crezi că unul care nu e puternic din punct de vedere al caracterului, al minții, ar merita un astfel de regat? Thomas, viața noastră de pe pământ este precum o luptă, un război unde fiecare trebuie să primim „botezul focului” pentru a fi pregătiți pentru a merita un regat de genul ăsta. Dar niciodată nu trebuie să lasăm suferința să eclipseze speranța. Asta să o ții minte! Suntem niște soldați, cu toții, soldați care fără speranță și credință se prefac în praf și pulbere și dispar în abisul nimicniciunii în loc să reușească să-și ducă pregătirea la capăt, pregătire pentru a se alătura unui regat pe care noi de atâtea ori l-am comparat cu liceul. Nu vreau ca tu să te pierzi pe parcursul probelor vieții…
Rămânem în tăcere câteva clipe, uitându-ne unul la altul, privirea lui Aris parcă arzându-mă în interior.
– Ai dreptate, cad de acord eu într-un târziu.
– Situația curentă, continuă ea, Virusul care-i transformă pe oameni în niște… boli umblătoate țăcănite, lipsa acelor vremuri de vis… toate sunt parte din testul vieții. Probe pe care trebuie să le trecem…
– În cazul ăsta, zic eu ridicându-mă, ar fi cazul să o pornim către Vissenbjerg, sperând că îi vom găsi pe ai noștri teferi.
Sora mea se ridică și ea la rândul ei și ne punem amândoi măștile, pregătindu-ne de odisea noastră prin lumea presărată de DMR30 și bântuită de zombalăii Viciați care amenință să ne iasă în cale oricând dacă nu suntem prudenți.
– Trebuie să-mi fac rost și eu de o armă, zice Aris luând-o din loc, apoi se întoarce către mine, în ochi îi scapără o flacără de entuziasm, și adaugă:
– Hai să ne întoarcem la liceu!

Evelin BATIZI

studentă, engleză – română

Salut, tuturor!
Iată că au trecut 3 săptămâni de când în țara noastră s-a declarat stare de urgență, 3 săptămâni în care oamenii au încercat să fie mai responsabili, să se protejeze, să stea în case, să se gândească la alții și să aducă prin puținul lor efort, un bine mare pentru omenire. Nu m-am gândit niciodată că vom ajunge aici sau că se va întâmpla ceva de genul acesta în secolul XXI, când totul este atât de dezvoltat. Într-o zi am avut marea bucurie de a ieși din casă pentru a cumpăra o pâine. Cu această ocazie am observat cât de gol era Sighetul nostru, cât de trist și fără farmec era orășelul acesta frumos, care acum o lună era atât de viu prin prezența oamenilor care se plimbau de colo-colo. Singurul care popula orașul era vântul și părea cumva sinistră această atmosferă de tăcere totală. Totuși, m-am bucurat să văd că nu era nimeni pe stradă, deoarece așa mi-am dat seama că Sighetul are oameni responsabili și conștienți care se gândesc la ei, la familia lor și la cei din jurul lor. În trecut plimbările mi se păreau un lucru obișnuit, având în vedere că toată ziua aveam de umblat, dar acum plimbarea până la colțul străzii mi s-a părut cel mai frumos lucru. Se pare că această perioadă de stat în casă ne învață să apreciem mai mult lucrurile care ni se păreau normale înainte. M-am gândit să scriu acest articol acum, pentru că tuturor le este mai greu să reziste după 3 săptămâni, decât în primele zile de stat în casă. Este acea perioadă în care intervine plictiseala mare, când începem să devenim mai nervoși și să ne dorim să ieșim afară cu orice preț. Este greu să ne obișnuim cu această perioadă dificilă, pentru că trăim cu gândul zilnic că nu știm ce va urma, când se va termina și cum va fi după ce va trece. Pe toți ne stăpânește un sentiment de tristețe adâncă, de melancolie, un sentiment de dor față de viața noastră de acum o lună. Nu este ușor, dar sunt sigură că atunci când va trece, vom aprecia mai mult lucrurile simple, vom deveni mai buni și mai raționali, făcând mai mult bine decât rău celor din jur.
Ce pot eu să vă spun? Pe mine statul în casă mă face fericită pentru că îmi petrec timpul cu familia mea. Mereu am fost ocupată cu preocupările zilnice și nu am fost atentă la cei din jurul meu, iar acum am tot timpul din lume să fac asta, deci pentru mine este un avantaj. Nu îmi place situația, bineînțeles, dar cu acest gând reușesc să trec de la o zi la alta. Clipele petrecute cu familia sunt cele mai importante, amintirile comune vor rămâne pentru totdeauna întipărite în minte. Pandemia aceasta ne-a afectat mult. Atât din punct de vedere mintal, cât și afectiv, ne-a afectat școala, locurile de muncă unora, rutinele, practic ne-a ucis tot ce ne era necesar. Chiar dacă situația de acum e rea, chiar dacă nu putem fi cu prietenii noștri, în parcuri sau la muncă, chiar dacă nu mai este ce a fost, uitați-vă la părinții voștri, la copiii voștri, la frați și surori și zâmbiți pentru că sunteți cei mai norocoși dacă îi puteți privi și avea alături. Așadar primul meu sfat pentru voi, în izolare este să petreceți timp cu familia voastră. Nu veți regreta. Am câteva idei pentru voi pentru a vă face statul în casă mai ușor.

Citiți! Oricât de supărați vă simțiți, cu siguranță o carte o să vă ridice starea de spirit și nu veți avea nimic de pierdut. Citind o carte devii mai cultivat, mai moral și bineînțeles, mai fericit.
Faceți sport! Sportul vă pune în mișcare toți mușchii, vă scoate din starea de amorțeală acumulată de la statul în pat, pe fotoliu, canapea etc. Cu siguranță pe internet veți găsi o mulțime de antrenori care vă oferă în mod gratuit video-uri cu exerciții specifice pentru fiecare parte a corpului. Astfel, veți ieși din casă cu un corp sănătos și arătos.
Gătiți! Gătitul vă lasă imaginația să zboare și uneori pot ieși niște capodopere culinare minunate și delicioase, important este să gătiți ceea ce vă place pentru că acest lucu vă va face să vă simțiti grozav.
Pictați, desenați, colorați! Aceste activități lasă creierul liber să creeze ceea ce își dorește și astfel veți uita de ce se întâmplă în exterior, fiind preocupați să vă iasă cât mai bine creația. Ascultați muzică și dansați! Muzica aduce liniște, există melodii pentru orice stare a omului. Așa că dacă ascultați melodia voastră preferată automat ziua voastră va deveni mult mai bună. Dansul este o descărcare a energiei negative din corp, o eliberare a părții negre din creier, o relaxare mintală. După ce dansați o să vă simțiți liberi, calmi, liniștiți și plini de energie pozitivă.
Meditați! Gândiți-vă la faptele voastre, la ce ați dori să schimbați la comportamentul dumneavoastră, cercetați-vă gândurile rele, analizați-le și îndepărtați-le, iar atunci când veți ieși afară veți vedea rezultatele bune pe care le aduce meditația în viața unui om. Totul va deveni mult mai frumos, vă garantez.
În ultimul rând, vreau să vă recomand, să nu folosiți în exces telefonul, calculatorul, laptopul, tableta și nici să vă petreceți toată ziua pe rețelele de socializare, pentru că așa vom uita de ce se întâmplă în jurul nostru și vom deveni mult mai stresați decât suntem deja. Cu siguranță veți găsi ceva de lucrat în loc să vă refugiați cu ochii în telefon. Folosiți telefonul doar pentru a vă suna prietenii, rudele, ca să vedeți ce mai fac, cum se simt și cum își ocupă timpul în această perioadă. Mereu o conversație cu cineva drag ne va face fericiți. Știindu-l pe cel de lângă tine în aceeași situație, parcă e mai ușor de suportat această nebunie.
Așadar, dragii mei, chiar dacă trăim vremuri mai puțin plăcute, încercați să rămâneți veseli, plini de speranță, cu inima plină de iubire, încercați să vă rugați pentru cei care se luptă cu această boală, dar și pentru cei care salvează vieți și se duc la muncă pentru a ne aduce din nou în starea în care eram acum ceva timp. Rămâneți pozitivi și trimiteți gânduri bune Universului. Într-o zi, când totul se va termina, ne vom bucura că am procedat așa. Până data viitoare, vă doresc sănătate, liniște și multă, dar foarte multă bucurie.
Eu am atât de multă bucurie pusă deoparte că vă pot împrumuta și vouă, dacă doriți!

Anca Maria Corneștean
Clasa a XI – a
Colegiul Național  Pedagogic “Regele Ferdinand”
Sighetu Marmației

Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A. I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea”, cronicarul ASTREI iubește aromele tari; are un tipar stilistic.” (Adrian Dinu Rachieru, aprilie 1988)

Născut – iată – în urmă cu niște ani, adică prin 1943, a doua zi de april, la Strâmtura, ca întâiul fecior al învățătorului Ion Brumaru (directorul școlii de acolo), Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”, absolvit în 1961.

Au urmat studii de psihologie și filosofie începute la Cluj și terminate la București, frecventând cu osârdie, în aula universitaria cursurile lui George Călinescu, iar la Cafeneaua „Capșa” pe cele – ex cathedra – ale lui Petre Țuțea, „proaspăt” ieșit din pușcăriile regimului românesc de sorginte bolșevică.

A scris și a publicat recenzii și critică literară în Gazeta Literară și Contemporanul, cronici dramatice în Teatrul, iar în 1969 stabilindu-se la Brașov, la revista Astra, al cărei colaborator deja era și, a fost, după 1989, redactor-șef al acesteia.
În 1975 a publicat la Editura Eminescu, împreună cu Mihai Nadin, volumul Literatură și cunoaștere, studiu și antologie iar în 1977, la Editura Dacia din Cluj, i-a apărut cartea care avea să-l impună atenției criticilor, eseul „Masca Principelui”.
Editura Kriterion, București, i-a publicat în 1980 traducerea – făcută împreună cu Adrian Hamzea – cărții, romanului „Blazonarzii” (Czimeresek) de Tamasi Aron, cu o prefață semnată de Mircea Zaciu.

Cu volumul (eseuri) „Ființă și loc”, apărut la Editura „Dacia” Cluj-Napoca, 1990, A. I. Brumaru a deschis seria cărților care l-au impus ca eseist și filosof, au urmat „Despre ființa românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea, maramureșan și el), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Lecția labirintului”, prelegeri filosofice, Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017.

Între timp însă i-au apărut și alte câteva volume importante: „Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995, o carte fascinantă despre nu mai puțin fascinantul Petre Țuțea, de prețuirea căruia tânărul Aurel Brumaru s-a bucurat în perioada sa bucureșteană; „Destin deturnat. Schiță monografică Mihai Arsene”, Editura Kron Art, Brașov, 2007; „Pustia și călătorul. Versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019, un volum de 650 de pagini, în care a adunat o mică parte din scrierile sale de critică literară.

Cifra 7, se zice, este una dintre cele norocoase. Aurel I. Brumaru a adunat-o frumos în 77 de ani împliniți, cu cărți de valoare, apreciate de nume precum: Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Alexandru Surdu și mulți alții, cu o soție iubitoare și mereu alături, cu doi fii așezați la rosturile lor și cu un nepot (deocamdată), care-i va duce numele mai departe. Frumoasă viață!

Din partea noastră, a celor care îl cunosc și îl prețuiesc: Mulți ani, încă, cu sănătate și cu folos!

Ioan Ardeleanu – Pruncu