Ultima zi a lunii martie, a anului de grație 2020, a fost un pic mai friguroasă decât zilele precedente, cu un vânt aspru dar cu un soare plăcut și un albastru al cerului dătător de speranțe.

Cetățenii Sighetului, puțini la număr, se conformează condițiilor de carantină, orașul „expunându-și” trecutul, într-o liniște… imperială.

Parcul din zona Centrului, pustiu, temporar abandonat, atrage prin curățenie și croncănitul ciorilor de semănătură.

Vă invităm la o plimbare virtuală prin orașul nostru care, azi, pare un burg chiar cochet.

Foto & video: Ion Mariș
editare: Brîndușa Oanță

Wallflower

Toată viața mea
Tot ce am făcut a fost să scriu
Despre bune și rele
– Dar mai mult despre rele
Despre iubire și despre… iubire
– Dar mai mult despre consecințele ei
Despre tine și despre noi
– Dar mai mult despre mine

Când toată viața ta ești condamnat
Să înțelegi mai mult decât trebuie
Să vezi mai mult decât poți
Și să simți mai mult decât vrei
Ești blestemat să rămâi singur
Și nu mă refer la distanța geografică
Pentru că te țin de mână acum
Și între noi e cerul și pământul
Și în distanța asta dintre degete
Se prăbușesc vise și ard corăbii
Și tu chiar crezi că avem timp

Când ești condamnat să rămâi tu cu tine
Cuvintele îți devin super putere
E ca și cum ai vorbi cu cineva care înțelege
Sau măcar te aude
Aș vrea să poți să-mi auzi cuvintele
Ca să te vezi puțin prin ochii mei
Și cred că ți-ar plăcea mult
Că nu-s cuvinte complicate
Dar tu mereu le-ai citit pe dos
Și n-ai știut să-mi cauți în dicționar
Sensurile
Cică aveam prea multe pagini rupte
Și prea puține momente culminante
Aș încerca să îți explic
Să îți recit din mine
Dar m-am săturat să vorbesc cu inimi dislexice
Și să fiu singura responsabilă
Pentru transmiterea corectă a mesajului
Ești prea multe semne de exclamare
Și sufletul meu a obosit să își mai pună întrebări
Toată viața mea am crezut că „a fi bun la cuvinte”
E un dar
Dar de fapt
E doar un blestem
Când tu ești singurul care le înțelege.

Sebastiana JOICALIUC
studentă, Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

Haideți să vorbim puțin despre noi, în această perioadă de izolare. Haideți să stăm jos la o cafea într-o cameră goală, tolăniţi într-o relaxare profundă și pentru o secundă să stăm cu persoana noastră. Atât.

Probabil primul lucru pe care poţi să il gândești într-o interacțiune atât de abstractă este cât de puternică poate fii prezentă singurătății sufletului în mintea noastră. Cât de singuri putem să fim în realitate, atunci când înțelegem că, indiferent de cât de iubiți suntem de cei din jur, nimeni, dar nimeni, nu te poate înțelege pe tine așa cum o faci tu.

După valuri de gânduri încâlcite, ajungem la concluzia că poate, e bine să fim singuri uneori și că acest fapt nu ar trebui să ne sperie. Dar ce ar trebui să ne sperie? Simplu. Timpul pe care îl petrecem cu oamenii care ne fac sa ne simțim mai puțin singuri. Ne gândim să investim mai mult timp cu familia, cu prietenii, cu cei pe care ii iubim, cei care ne vindecă rănile, cei ce vor să ne vadă fericiți. Să profităm de fiecare moment cu ei, pentru că niciodată nu știm când nu vor mai fi, când nu vom mai fi… să ținem de fiecare secundă petrecută cu ei ca de ultima picătură de apă. Realizăm că și atunci cand momentele sunt grele, poate e mai bine să ne mușcăm limba și să înțelegem că timpul petrecut în distanță și supărare, e doar timp petrecut greșit.

După ce ne aducem aminte de valorile sociale, ne aducem aminte că mai sunt lucuri in viața care, deși nu ne fac să ne simțim mai puțin singuri, cu siguranță ne fac fericiți… lucruri precum cafeaua sau razele soarelui de după-masă care intră în casă, sunetul liniștii, al naturii, ciocolata, cărțile, florile, multe, multe, detalii mărunte și mai mărunte, aproape invizibile cu ochiul omului preocupat de viața cotideană.

Apoi, ne întoarcem în tabloul cel mare, înapoi la noi și la discuția noastră. Ne vedem într-un punct în care înțelegem că, indiferent de situație, există mereu ceva, undeva, care ne poate face fericiți. Observăm că, timpul dispare și vine prea repede și că ne ramâne o singură variantă spre a fi confortabili în poziția de victimă a timpului. Să fim cea mai bună variantă a noastră în fiecare zi, cu cei ce merită.

Tu când ai stat ultima dată cu tine la o cafea?

Ștefania MICULESCU
studentă, Facultatea de Drept, UBB, Cluj-Napoca

Cluburile Rotaract Sighetu Marmației și Rotaract Oradea și-au unit forțele pentru a oferi copiilor oportunitatea de a participa la o serie de patru seminare online de educație civică.

Grupul țintă este format din 16 copii cu vârste cuprinse între 12 și 16 ani, dornici să afle mai multe despre tainele educației civice, subiect școlar atât de necesar în dezvoltarea personală a elevilor. Educația civică încearcă să modeleze personalitatea elevului în funcție de valorile și principiile democratice ale societății. Vom aborda subiecte precum drepturile și obligațiile noastre, cetățenia, atribuțiile președintelui, ale guvernului, ale parlamentului, formele de guvernământ, regimuri, ideologii și doctrine politice. De asemenea, prin intermediul acestor seminare, copii au oportunitatea de a lega prietenii noi. Am alocat 8 locuri pentru copiii din Sighet și 8 locuri pentru cei din Oradea.

Primul seminar va avea loc sâmbătă, 4 aprilie 2020 și vom povesti deschis despre formele de guvernământ, folosind mijloace interactive online. De toate aceste seminare se vor ocupa cei trei speakeri: Oana Mariș – membru al Clubului Rotaract Sighet, învățătoare și studentă la Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj – Napoca; Septimiu  Chisbora– membru al Clubului Rotaract Oradea, absolvent al Facultății de Drept și consultant financiar; Mihai Pop – invitat special, Responsabil Districtual Rotaract (DRR).

Înscrierile sunt deschise în intervalul 26 martie – 2 aprilie 2020, doritorii pot completa  următorul formular: https://forms.gle/V8tadikxTE6dUxp48 . Selecția are loc pe principiul „primul venit, primul servit”.  Pentru mai multe informații vă invităm pe evenimentul nostru de pe Facebook: https://www.facebook.com/events/210461936728240/.

Dragi copii, Joseph Addison spunea „Fără educație, ce este omul? Un splendid sclav, un sălbatic al rațiunii”. Informația este cea mai mare putere a lumii. Cine nu ar vrea să fie puternic?

Cluburile Rotaract Sighetu Marmației & Rotaract Oradea

În fiecare dimineață, cînd mă trezesc, vreau să-mi închipui că tot ce se întîmplă, nu e decît un vis urît, că va trece cu noaptea… Rutina zilnică, de care atîta ne plîngeam, acum o văd ca pe o dulce promisiune îndepărtată…
Cît eram de blazați, de siguri pe ceea ce urmează, toate își aveau cursurile lor, rostul lor, pînă ce, într-o zi…Stop! Și de la capăt! Pămîntul s-a dat peste cap, aruncîndu-ne pe toți într-o altă dimensiune, pentru care nu am fost pregătiți s-o înfruntăm.
Se scriu multe în aceste zile, unele menite să ne îngrijoreze, altele să ne liniștească.
Eu vreau să abordez acest subiect prin altă prismă, mai meditativă, asupra unor constatări proprii formate de-a lungul timpului…
Mă urmărește o constatare, făcută nu de mine, cum că, ochii sunt lumina sufletului. Eu aș mai completa, că mîinile sunt simbolul forței trupului.
De mică mă fascinau mîinile oamenilor; mîini frumoase, expresive, fremătînde, pline de neastîmpăr, delicate, cu degete alungite de pianist sau vînjoase, care completau tabloul persoanei pe care o studiam.
Rareori mă înșelam în studiul meu. Chipul celui studiat se plia perfect pe caracteristicile mîinilor…
Mîinile reprezintă simbolul puterii, atît ca dominație fizică, cît si ca o metaforă în plan sentimental.
Cu ele făurești lucruri, mîngîi, ștergi o lacrimă, îmbrățișezi, feliciți, aduci compasiune, aplauzi, saluți de bun venit, de rămas bun. Cu un cuvînt, sunt niște „instrumente” non-verbale, dar cu care te poți face înțeles. Făra aceste ,,instrumente” omul nu mai este Om.
De aceea, poate că atunci cînd omul moare, mîinile i se așează pe piept, încrucișate, semn că s-a ,,predat”, că și-a terminat misiunea pe pămînt.
La condamnați, încătușarea mîinilor reprezintă cel mai umilitor act cu putință. Cine l-a inventat, a știut bine unde să țintească.
Cine s-ar fi gîndit că vor veni aceste zile nefaste, de panică, de incertitudine, de război total atipic, în care agresorul e invizibil, dar pîndește la răspîntie.
Primele victime care sunt puse la pămînt sunt, culmea, Mîinile!
– N-ai voie să atingi!
– N-ai voie să îmbrățișezi!
– N-ai voie, n-ai voie, n-ai voie etc. Pentru că devin mai periculoase decît o armă cu piedica trasă…
În condițiile în care am fost învățați să ne iubim, să fim solidari unii cu alții, să ne manifestăm sentimentele prin îmbrățișări, strîngeri de mînă, sărut, să fim împreuna în rugăciuni…
Acum ni se cere:
– Păstrați distanța!
– Nu vă atingeti!
– Nu vă îmbratișati!
– Nu vă rugați! (în biserici)!
Se produc niște mutații greu de înțeles în mentalul fiecăruia, declanșînd adevărate drame la nivel afectiv! Unii dintre noi, mai căliți, poate le luăm mai ușor, dar tinerii rămîn total descoperiți și debusolați.
Nu știu cum vor evolua lucrurile, dar Panica si Izolarea își cam dau mîna peste tot globul, peste mări și oceane. Natura umană e aceeași, indiferent de civilizația unui stat.
Acasă, orice criză, indiferent de natura ei, declanșează un mecanism de apărare prin umplerea coșurilor și devastarea rafturilor. Și aici e asemănător, dar ce mă înspăimîntă e că se stă la cozi la arme! Asta ce fel de reacție o fi?
Eu am căzut într-o capcană frumoasă ar zice mulți. Să mergi în America nu-i la îndemîna oricui!
În aceste zile mă simt încercuită de un zid, în care nu identific nici o breșă, prin care aș putea evada . Totul e blocat, n-ai cu ce să zbori, n-ai unde ateriza, toți și-au închis țările! Mă simt ca o pasăre sălbatică închisă într-o colivie, fie ea și aurită, tot colivie se numește.
Nu vreau să rămîn aici, nu vreau să mor aici, dar acum, cine să te mai asculte despre ce ai vrea tu!
Ordinul e scurt: – Stai în casă! Măcar că nu ești acasă!
Și ce e mai grav e, nu că stai, dar nu știi cît stai!
Am și eu o meteahnă cronicizată deja, oricît de mult mi-ar plăcea un loc, în momentul cînd mi s-ar spune că trebuie să stau pentru totdeauna acolo, acel loc mi s-ar părea iadul pe pămînt.
Dacă n-am rădăcini acolo, dacă nu-mi identific afinități față de acel loc, viața se transformă într-un calvar.
Nu pot trăi făra primăvara mea, unde fiecare copac are un rost al lui, fiecare pom înflorește la un anumit timp, face roade, unde toate au rînduiala lor bine înrădăcinată.
Începînd de la pufoșii mîțișori din lunci, corcodușii ce dau în floare, caișii, piersicii, cireșii, prunii, merii, perii, toți au programul lor! Înfloresc pentru ca mai tîrziu să ne bucure cu rodul lor.
Brîndușile, anglicii, cizma cucului, toporașii, ghioceii, lușcuțile, zambilele, toate la un semn, ies și se deschid, să-ți taie respirația cu atîta frumos…
Totul e peren…Ce computer fantastic le programează de nu uită an de an să răsară!
Aici văd copaci cu flori albe, roz, mov.
Se scutură florile, rămîne copacul sterp, fără roade. Sunt și aici păsări. Multe chiar cîntătoare, numai că și ele cîntă în limba lor. Cine să le înțeleagă?…
Izolarea e cam aceeași cu libera circulație. Oricum oamenii stau mai mult dosiți după jaluzele.
Străzile sunt pustii tot timpul. Dacă au închis Mollurile, a crescut traficul pe autostrăzi. Se plimbă cîte unul în mașină scăpînd de izolarea de acasă.
Se întîmplă și aici niște mutații în viața cotidiană și dorința cea mai mare este ca sfînta noastră Rutină, cea de toate zilele, să revină iar în viețile noastre! Să credem în Miracole!

Ileana PISUC
Richardson – Texas, USA

Cititorilor „Salut, Sighet!” le oferim o poezie a Anei Blandiana în interpretarea Gabrielei Mich, clasa a XI-a A, elevă la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighetu Marmației.

Ana Blandiana (numele literar al Otiliei – Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la 25 martie 1942, la Timișoara. Este fiică de deținut politic, tatăl, preotul ortodox Gheorghe Coman a fost arestat ca „dușaman al poporului”. Pentru a ocoli „vigilența” regimului comunist, Otilia – Valeria Coman a adoptat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei (Blandiana, jud. Alba).

A urmat studii de filologie romanică, licențiată a Facultății de Filologie a Universității din Cluj (1963 – 1967). A primit burse de studii la Iowa University (SUA) și Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

A debutat literar în revista „Tribuna” din Cluj – Napoca, semnând pentru prima dată cu pseudonimul Ana Blandiana.

În anul 1960 s-a căsătorit cu scriitorul Romulus Rusan (născut în 1935 – decedat în 2016).

În perioada 1964 – 1990 a publicat 40 de volume de poezie și publicistică, în țară și străinătate, din care 14 volume de poezie în limba română.

A fost interzisă pentru publicare în perioadele 1959 – 1964, 1985, 1988 – 1989, iar înainte de Revoluția din 1989 cărțile poetei au fost scoase din toate bibliotecile din țară.

Incluzând ultima apariție editorială, “Variațiuni pe o temă dată” (2018), Ana Blandiana a publicat de-a lungul timpului 30 de volume de poezie în limba română.

Volumele de poezie și proză au apărut în traducere, începând cu anul 1982, în numeroase țări din întreaga lume (Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franța, Olanda, Coreea de Sud, etc.).

A fost distinsă cu numeroase și importante premii: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București (1982), Premiul Internațional „Gottfried von Herder”, Viena (1982), Premiul Național de Poezie (1997), Premiul „Opera Omnia” (2001), Premiul Internațional „Vilenica” (2002), Premiul Internațional „Camaiore” (2005), Premiul special „Acerbi” (2005), Premiul „Poetul European al Libertății” (2016), Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin” (2018).

În luna mai 1990 a reînființat PEN Clubul Român, pe care l-a condus până în anul 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2001) iar în ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței), iar în aprilie 1995, a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.

Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016), membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Este cetăţean de onoare al municipiilor Sighet, Botoşani, Timişoara, Oradea; deţine decoraţia regală “Nihil Sine Deo”, Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Cavaler (2009), distincţia “Femei curajoase din întreaga lume” (Departamentul de Stat al SUA, 2014). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, Timişoara (2015), Doctor Honoris Causa al Universităţii UBB (Cluj, 2016), Doctor Honoris Causa al Universităţii “Dunărea de Jos” (Galaţi, 2016).

Salut, Sighet!

Sunt studentă. Locuiesc în Cluj-Napoca, orașul în care în fiecare minut al zilei ai ceva de făcut. De la parcuri la baruri, de la teatru la operă, evenimente în aer liber sau seri cu bere și jocuri de societate prin căminele studențești. E, am revenit acasă, la Sighet, unde lucrurile nu stau chiar așa. Pe lângă că nu se întâmplă mare lucru prin municipiul nostru, am mai primit și vestea că trebuie să #stămacasă.

Supărată, evident, îmi încep prima zi de auto-izolare la domiciliu. Netflix este un bun prieten de-al nostru, nu ne lasă la greu, iar tocmai de aceea i-am acordat multă atenție în prima zi. L-am răsfoit și am urmărit câteva filme interesante, apoi am început să mă plictsesc de ecranul laptopului și am decis să o stresez puțin pe sora mea mai mică. Surpriză! Avem multe în comun! La 16 ani ai ei este interesată de subiecte grele, precum religia și spiritualitatea, sistemul de învățământ, are o cultură generală bine pusă la punct pentru un copil de liceu și am fost șocată de logica argumentelor în discuțiile puțin mai aprinse. Copilul ăsta chiar are ceva de spus. Câștigul mi-a fost clar în prima zi de stat acasă.

Serile le petrecem în familie, vorbim mult despre noi și despre ce simțim, ce știm. Ne mai și certăm, dar virusul ăsta nu ne lasă să plecăm, să renunțăm la ideea finalității. Discuția trebuie să se termine undeva. Suntem nevoiți să ne rezolvăm problemele! Ce dezastru, nu? Mama are niște super-povești din copilărie, iar tata chiar e foarte amuzant. Ce de realizări! Virusul ăsta ne obligă să fim adevărați, să comunicăm real, să ne chinuim puțin ca să acceptăm că omul de lângă noi e diferit și are propriile opinii, idei, reguli de viață și valori. De asemenea, am avut timp să povestesc cu prietenii mei plecați în alte orașe sau țări, prieteni cu care nu m-am întâlnit de multă vreme, iar din cauza agitației de pană acum, nu am prea povestit. M-am uitat la multe documentare pe care am vrut să le urmăresc, am început o carte despre pictorul meu preferat, Vincent van Gogh, am ascultat muzică și am făcut yoga intens, nu o dată pe săptămână.

Când aveam ocazia să fac toate acestea dacă nu stăteam acasă? Până să fie nevoie să ne izolăm puțin, mergeam la facultate, munceam, activam într-un ONG și se presupune că mai aveam și viață socială. Eram mereu prinsă între cursuri, deconturi și postări pe Facebook. Odată cu asumarea responsabilității de a avea grijă de mine și de semeneii mei, a venit și doza de timp petrecut cu mine. M-am bucurat de fiecare minut de liniște. Mi-am băut cafeaua cu mama.. M-am reapucat de pictat. Am privit apusul de pe balcon și am dansat prin casă.

Sigur că îmi pare rău pentru ce se întâmplă la nivel mondial. Sunt o fire empatică, care suferă și pentru oamenii pe care nu îi cunoaște. Am tot respectul și toată admirația pentru cadrele medicale, armată, poliție, pentru oricine este la datorie și care are mare grijă de noi și de securitatea noastră. Îmi imaginez câte ore de nesomn s-au acumulat până acum, cât stres, câtă responsabilitate. Ei își fac treaba cât de bine le stă în putință și cred că cel mai bine îi putem ajuta stând acasă, cu familia. Dacă ei nu pot face asta, măcar să se bucure prin intermediul nostru. Faceți-o de dragul lor!

V-am spus multe despre mine și despre cum îmi petrec timpul. Știu că nu asta vă interesează, dar doresc să transmit pe această cale că în tot acest haos este și ceva pozitiv. Într-o lume fără timp, dintr-o dată am reușit să căpătăm prea mult. Îl putem valorifica, prin diferite metode care depind de interesele și nevoile fiecăruia.
Îndemn pe toată lumea să profite de această perioadă făcând tot ce nu a avut timp să facă până la hashtag-ul #stauacasă. Să ne bucurăm că ne numărăm printre cei sănătoși, care nu sunt în spitale, cu psihicul la pământ. Să citim, să ne uităm la filme și seriale, să gătim, să facem tot ce ne pică bine. Avem o mulțime de variante.

Planeta ia o pauză. Hai să luăm și noi!

Oana M. MARIȘ

Avem timp, oameni buni din Sighet!

Suntem acasă?
Suntem încă pe drumuri?
Suntem printre străini?
Nu pregetaţi să vă gândiţi cu dragoste unii la alţii,
Să vă faceţi planuri frumoase pentru planeta aceasta,
Pentru spaţiul şi timpul în care se vor ridica urmaşii noştri !
Eu sunt religioasă, cred în Sfânta Treime, cred în Sfânta Maică a lui Isus Hristos.
Aşa m-a crescut mama
Cu puterea faptelor de acum 2000 de ani.
Dar asta nu contează. Puteţi să credeţi în ce vreţi atâta timp cât vă priviţi semenii în ochi cu iubire, înţelegere, cu compasiune şi mai ales, şi dacă mai faceţi ceva important pentru ei.

Azi, pentru cei care învaţă să fie răbdători şi deschişi , vă propun un poem de Octavian Paler!

Doina Rândunica ANTON

Salutare, dragi cititori!
Azi, vreau să vă vorbesc despre ceva foarte important, ceva despre care doar am menționat vag în articolul precedent și anume, despre școala online. Nu credeam vreodată că voi spune asta, mai ales pentru că mie îmi place enorm de mult să merg la școală, dar consider că școala online e ceva nemaipomenit. Când am fost anunțați că vom face cursuri online, nu mă așteptam la mari rezultate, având în vedere că fiecare era acasă la el, în confortul său și nu aveam siguranța că vom realiza ceva. În seara când am aflat că vom desfășura ore online la limba și literatura română cu diriginta mea, doamna Odarca Bout, am încercat să căutăm diverse platforme care să ne ajute să ne desfășurăm lecțiile organizat, fără întreruperi de rețea. Fiind 29 de elevi în clasă și cu diriginta noastră 30, a fost destul de greu să găsim o platformă care să corespundă cerințelor noastre. După lungi căutări, în care fiecare a depus efort pentru a găsi o soluție cât mai bună, am găsit o platformă excelentă și anume „Go to meeting” unde „încăpeam” toți cei 30, așa încât să ne și vedem, dar să ne și auzim. Să creezi un „meeting” pe această platformă este foarte ușor, nu e nevoie decât să faci un cont, să creezi un meeting, să distribui link-ul meeting-ului persoanelor cu care vrei să te întâlnești și astfel vă conectați și luați parte la o conferință care poate dura cât doriți.

Uite așa și noi, marți în 17.03.2020, la ora 12:00 am luat parte la prima lecție de limba și literatura română online. Pot să spun că a fost un real succes și reflecțiile colegilor mei au fost incredibile. Cel mai interesant lucru, care nu credeam că se va întampla, a fost faptul că am învățat multe lucruri noi și totuși eram acasă, unii în pat, alții la birou, unii pe fotoliu, deci fiecare învăța ceva în mediul său și se simțea bine. În această primă oră, am vorbit despre realism și naturalism, având ca exemplu nuvela „În vreme de război” de I. L. Caragiale care se află la granița dintre aceste două curente literare. Am dezbătut nuvela, fiecare intervenind atunci când doamna dirigintă l-a solicitat. Un sfat pe care vreau să vi-l ofer în cazul în care doriți să folosiți această platformă: atunci când cineva vorbește, restul ar fi bine să își închidă microfoanele pentru a-l auzi mult mai bine pe cel care vorbește. La finalul lecției, știam deja o mulțime de lucruri noi, părându-ne cumva rău că a trecut atât de repede ora. Doamna dirigintă ne-a oferit tema pentru următoarea oră online și astfel s-a încheiat prima noastră întâlnire. Să nu uit faptul că, tot la final, doamna dirigintă a fost interesată să vadă reflecțiile fiecăruia și bineînteles că nu am părăsit conferința până nu ne-am trimis pupici.

A doua întâlnire a fost în aceeași săptămână, joi, în data de 19.03.2020. La început am citit tema, am dezbătut-o, diriginta ne-a oferit diferite sfaturi, am comparat ideile, a fost perfect. Am discutat părțile argumentării pe care am avut-o de făcut, fiecare elev a citit, ne-am implicat și am învățat din nou o mulțime de lucruri. Fiecare a pregătit 10 întrebări legate de nuvela despre care v-am spus mai sus și aproape de finalul lecției ni le-am adresat între noi, realizând astfel, un test de lectură. Ne-am descurcat de minune și totul a decurs precum ne-am propus. Diriginta ne-a oferit din nou tema și ne-a spus că următoarea întâlnire va fi marți în 24.03.2020, când ne așteaptă cu drag și cu tema bineînțeles… făcută. De asemenea, la matematică doamna profesoară ne trimite materiale cu care putem lucra și asta ne ajută foarte mult. Fiind un profil pedagogic, pedagogia este o materie importantă, așa că profesoara, urmează să ne trimită lecții pe care să le transcriem în caiet, astfel încât să nu pierdem nimic.

Ce părere am eu de școala online? Mi se pare o idee absolut folositoare, cu scopul de a nu pierde materia și a ne fi mult mai ușor să recuperăm atunci când ne vom întoarce la școală, sperând că acest lucru se va întâmpla cât de repede. Cu toată nebunia aceasta, mă gândeam într-o zi, cum ar fi dacă am face școala online pentru totdeauna. Cred că atât mie cât și multor elevi ne-ar fi plăcut această idee atunci când mergeam la școală, dar cum suntem „închiși” în casă pentru o perioadă, începe să ne fie dor să ne trezim dimineața și să mergem la școală. Ei, ce să facem? Nu învățăm să prețuim un lucru până nu îl pierdem. În orice caz, nimic nu ne poate liniști mai mult, pe noi, elevii, decât să știm că suntem pe drumul cel bun, că încet-încet recuperăm și atunci când ne vom întoarce la școală, totul va fi bine. Mulțumesc profesorilor pentru această inițiativă, pentru că ne arată că le pasă de noi și de cunoștințele noastre, că nu își pierd speranța, în ciuda vremurilor în care ne aflăm. Am auzit și de alte platforme pe care profesorii și elevii le utilizează, cum ar fi: Google classroom, Zoom meeting, Discord, Skype (dacă sunt 25 cu tot cu profesor sau mai puțin de 25) și multe altele. Deci se poate, important este să îți dorești!

Eu sunt foarte mulțumită de ce s-a realizat până acum în clasa mea, nu suntem stresați, devenim din ce în ce mai dornici să învățăm și acest lucru nu poate fi decât extraordinar pentru toată lumea. Acum vă las, mai am și de citit pe lângă scris, da, marți am oră… online. Ce tare sună!…

Anca Maria CORNEȘTEAN
Clasa a XI – a
Colegiul Național Pedagogic “Regele Ferdinand”
Sighetu Marmației

Luna martie ne-a adus, pe lângă semnele primăverii și…. pandemia care a răsturant toate previziunile. Viața cotidiană și derularea tuturor activităților au fost perturbate de impactul cu un dușman invizibil. Nu știm ce surprize ne va aduce viitorul apropiat, cert este că lumea se poate transforma dramatic. Toate activitățile încep să se adapteze la restricțiile impuse, lumea virtuală – vrând – nevrând – devine o a doua „casă”.

La sfârșitul lunii februarie, pictorul sighetean Ștefan – István Hegedűs, a participat la cunoscuta Tabără Internațională de Pictură de la Vaja (Ungaria). A fost ultima activitate „reală” pentru că, la doar câteva zile de la încheierea taberei, a început sarabanda închiderii granițelor. Piști Hegedűs a parcurs cu bine cele două săptămâni petrecute la Vaja (14 – 28 februarie 2020) și, ajuns la momentul potrivit acasă, la Sighet, mi-a dat câteva detalii despre perioada petrecută acolo. La tabără au participat 12 pictori, 5 din România și 2 din Ucraina. Fiecare artist a finalizat trei lucrări, dintre care două – conform înțelegerii – au fost donate organizatorilor. István Hegedűs a oferit cea de-a treia lucrare unei importante galerii de artă din Budapesta și s-a întors acasă cu o experiență frumoasă, fără tablouri dar… sănătos. De altfel, pictorul sighetean are numeroase lucrări în mai toate galeriile importante din Ungaria dar și în colecții private de acolo și din întreaga lume.

Talentatul pictor sighetean a participat la tabăra internațională de la Vaja pentru a… treisprezecea oară și, este convins că cifra 13 nu este „purtătoare” de ghinion.

Piști Hegedűs, deși s-a conformat deciziei generale de autoizolare, continuă să ne comunice și să ne transmită virtual mesajele lui frumos „colorate”!

Ion MARIȘ

De ce abstract? Îmi beau cafeaua la apus. Ai primi un străin în casa ta?

Ironic abordând, ți-ar deconspira intențiile mai bine decât ar face-o un cunoscut?! Printre subterfugii, fiecare este străinul cuiva și îl avem pe al nostru. Unul revelatoriu, nu oricare. Dacă ajută la înțelegerea procesului, v-aș sugera că nu m-am opus acestuia. Ca urmare, privirea mi-a devenit lucidă. Nu doar mintea. Mi-a găsit scrierile vechi, uitate și mi-a cerut o cafea. L-am lăsat să aleagă el muzica. Aș insinua că-i telepatie, doar a mizat pe Scorpions; exact ce voiam la acel moment, iar eu nu sunt imună la dorințele mele. L-am apreciat, într-o tăcere complice.

Implementam idei preconcepute și imploram inspirație, dar m-a întrerupt:
– De ce abstract? Ceașca asta de cafea e palpabilă, concretă, așa zic ei.
– Dar noi avem o fluiditate abstractă. Mâna mea o metamorfozează cu acea enigmă ce îmi conturează trupul.
– Stii deja că vorbele tale sunt inconsistente, goale. Și scrisu-i nesigur și ochii detașați. Ce rost are să te ascult? Ești atât de inconștientă.

I-am zâmbit, ca mai apoi sa mă las distrasă de versurile: ,,The wind of change/ Blows straight into the face of time/ Like a stormwind that will ring the freedom bell” și am rostit ușor derutată:
– Inconștiența vine de nicăieri.

Acel nicăieri?! Poate-i nedefinit sau cineva ne privează de o cunoaștere totală. Certe sunt senzațiile unice în fața unui timp îmbrăcat în veșminte sonore. Sonoritate. Crez. Poate doar utopie. Însă fără acestea am fi exclusiv umani, iar umanitatea nesusținută de o idee grandioasă e doar mediocră.

– Te agăți de cuvinte și te pierzi printre ele, iar muzica nu-i conștiență, poate nici evadare. Actul tău se numește joc neasumat, sfidător. Nu doar pe tine te intrigă jocurile, dar m-ai extenuat. E o extenuare frumoasă, absurdă. De ce nu le faci mai simple?
– Nu mă împotrivesc, însă mințile simple pier printre umbre, nu creează. Restul sunt doar formalități și alte forme de cădere. Cât despre tine, ai găsit acel început, aurora? Ochii mi s-au dilatat.
– Simt durerea pe care mi-o dă exasperarea temporalității. E un soi de început? (..) Și privesc retrospectiv la timpul ăla, uzat, urât.
– Nu ești atât de bătrân, de ce nu s-ar suspenda timpul?
– Am fost pe punctul de a mă renega. Vin de nicăieri și gândesc lucid. Nu-mi permit un nou eșec.
– Și tu?! Mi s-a spus că sunt conservatoare. Pentru ce îmi conserv energia? întreb pierdută.
Mi-a neglijat întrebarea, pentru a-mi adresa aceea de care aveam cea mai mare nevoie:
– Iartă-mi indiscreția, dar cum e cafeaua?
– Îmi dă senzația de vulnerabilitate. De ce are un astfel de efect? De ce abstract? M-a privit, iar timpul a înghețat, subit. Fascicule de lumină.
– De data asta n-aș zice abstract. Aș zice conștiență. (…) Fum, clopotele bisericii, un fundal amețit de lumini difuze și haotice, beatitudine… flori de lotus. Flori așezate pe o masă albă, somptuoasă. Litere ce devin tot mai mari: ,,Doar conștientizând vulnerabilitatea umană ne putem răscoli, atingând spiritualitatea.”

Slabi, dar lucizi, doar împreună și-au regăsit imaterialitatea.

Rodica MIHALI
clasa a XII-a E, C.N. „Dragoș-Vodă”

Darius Colopelnic, absolvent (2019) al Colegiului Național Dragoș – Vodă (CNDV), este actualmente student la UBB Cluj – Napoca (Facultatea de Studii Europene). Este un tânăr implicat în proiectele propuse și implementate de societatea civilă (ONG-uri). A aplicat, din partea Tineretului Maltez – sucursala Sighetu Marmației, pentru un proiect interesant #GenerationEU și a fost selectat printre cei 20 de tineri Promotori care se vor implica în implementarea acestuia.

#GenerationEU este un proiect organizat de Biroul de Legătură a Parlamentului European în România, în parteneriat cu GEYC, Asociația Pro Democrația și Institutul European din România.

“Faptul că am fost selectat pentru proiectul #GenerationEU reprezintă pentru mine atât o mândrie profesională, fiind încurajat să continui în domeniul meu, cât și o responsabilitate față de cei care mă sprijină.” (Darius Colopelnic)

Tema cu care a candidat Darius Colopelnic se numește „Pace în Ucraina”.

Care sunt „parametrii” acestui proiect?
Nevoia identificată: în municipiul Sighetul Marmației, dar și în împrejurimi conviețuiesc în liniște și pace români, maghiari și ucrainieni. Totuși, în timp ce Ungaria și România se bucură de stabilitate și beneficiază de sprijinul Uniunii Europene, minoritatea ucraineană este afectată de știrile despre război și prizonieri, de protestele din Kiev, de nemulțumirea confraților lor și de lenta aderare a Ucrainei la UE.

Obiectivele acțiunii: sporirea încrederii generale în aderarea Ucrainei la UE; informarea comunității despre beneficiile aderării la U.E.; trezirea empatiei și a solidarității între etnii; promovarea democrației, a păcii între popoare.

Publicul țintă va fi comunitatea locală, dar și de dincolo de graniță, tineri care frecventează liceele din orașul Sighetu Marmației, îndeosebi Liceul ucrainean „Taras Șevcenko”, Liceul maghiar „Leöwey Klara” și Colegiul Național „Dragoș Vodă”; tineri de la Liceul „Mihai Eminescu” și de la Școala de arte din Solotvino (Ucraina); Tineretul Maltez.

Mesajul principal: tinerii europeni militează pentru pace în Ucraina. Și Ucraina se află în Europa și este dreptul ei la aderare la Uniunea Europeană. Cetățenii ei doresc acest lucru, iar noi suntem alături de ei. La 10 ani de la semnarea Parteneriatului Estic, Ucraina încă este în așteptarea unei stabilități, a unei speranțe; de aceea este important de-a se transmite semnale de solidaritate față de semenii noștri vecini ca spațiu și cultură.

Un lucru inedit pentru Sighet ar fi colaborarea dintre tinerii care frecventează liceele din oraș cu limbi diferite de predare, dar și cu cei de dincolo de graniță, colaborare pe teme legate de pace, stabilitate, prosperitate în Europa și între țările membre. Într-un context multietnic, ar fi mai interesantă informarea lor cu privire la problemele Uniunii Europene, dezbaterea acestora, stimularea creativității pentru găsirea de soluții. Toate aceste deziderate și multe altele se pot realiza în vremuri de pace și înțelegere între oameni. Iar legăturile între tineri cu aceleași interese se pot consolida ușor prin activități artistice. Ar fi un model de colaborare pentru generațiile următoare de tineri, chiar pentru întreaga comunitate.

„Consider că se învață multe lucruri noi de la cei care vorbesc altă limbă și au o altă cultură decât a ta. Au alt mod de a percepe viața, din alte perspective și această unitate în diversitate presupune adaptare, toleranță, empatie, înseamnă cunoaștere și mai târziu înțelepciune. A fi deschis, tolerant, adaptabil, empatic, comunicativ, spontan și creativ sunt competențele pe care mi le doresc pentru mine, pentru membrii organizației mele, pentru comunitate și pentru generația din care fac parte.” (Darius Colopelnic)

Proiectul se va derula în intervalul septembrie – decembrie 2020 și se va încheia la Bruxelles cu o vizită de o săptămână a celor 20 de Promotori.

Salut, Sighet!

În zilele acestea de preocupare și (pentru mulți) panică din cauza epidemiei de coronavirus, mai e cineva interesat de istorie? Și totuși istoria (cu părțile albe, negre, și multe cenușii…) face parte din noi, o ducem cu noi, de fapt istoria suntem noi…

Azi se împlinesc 30 de ani de la tragicele evenimente de la Tg. Mureș din 20 martie 1990, când conflictul interetnic între români și maghiari s-a soldat cu morți și mulți răniți… și o traumă psihologică care nu s-a vindecat până azi lăsând urme dureroase pentru oamenii de acolo (o falie adâncă între cele două comunități din oraș, rude și prieteni care nu și-au mai vorbit ani de zile deși nu-și greșiseră unul altuia cu nimic… decât că se aflau în etnia „opusă”), dar și un grad sporit de antipatie reciprocă în tot Ardealul.

Am fost și eu acolo, două zile mai târziu, pe 22 martie. Nu mai erau bătăi pe stradă, doar niște tancuri ale armatei în centru și un grup mic de români care manifesta cerând eliberarea sătenilor din Hodac. Am stat câteva ore plimbându-mă în sus si în jos încercând să surprind atmosfera. Trebuie să recunosc că atunci eram convins că ungurii sunt total vinovați de ce s-a întâmplat (ulterior, informații clare m-au făcut să-mi nuanțez mult opinia).

După ce primele emoții au trecut, orice observator cât de cât rațional și-a pus întrebarea: Cui prodest? Cui folosește? A fost totul spontan și ne-organizat? Asta n-o crede nimeni, nici de o parte, nici de cealaltă. Regimul Iliescu, contestat vehement de opinia publică anticomunistă, avea nevoie de un șoc care să distragă atenția. Și a cules foloase imediate. S-a re-legitimat prezența oficială a Securității, cu numele ușor schimbat în SRI (dar cu 90% dintre cadrele vechii instituții). Dar a mai fost o consecință, mai profundă, și care a marcat scena politică cel puțin un deceniu – a indus într-o mare parte a românilor din Ardeal frica de pericolul maghiar care urmărește schimbarea frontierelor, repetarea atrocităților din ’40… această frică a dat milioane de voturi lui Funar, Vadim și alții ejusdem farinae etc la toate alegerile din 1990 până în 2000 (concretizându-se în număr de parlamentari, primari, consilieri PUNR, PRM, care au fost în mod constant aliații PSD) și care se deosebeau de Iliescu doar prin derapajele veninoase de limbaj care să dea impresia de „vajnici patrioți” iar Iliescu să-și păstreze imaginea de om civilizat, echilibrat, pro-european (după 2000), care combate extremismele de orice fel… Manipularea a funcționat și putem spune că cei 10 ani de domnie Iliescu s-au bazat și pe șocul din martie ’90 (dincolo de Carpați manipularea PSD a reușit și mai bine, dar temele erau altele). E adevărat că și elita politică maghiară a folosit de multe ori un limbaj greu de acceptat pentru sensibilitatea românească, iar unele aniversări istorice maghiare organizate super – festiv în România (mai ales 15 martie 1848) au produs diviziune, stârnind reacții opuse.

E posibilă pacea între românii și maghiarii din Ardeal? Categoric da… și mulți pași s-au făcut în ultimii 30 de ani și poate fi și mai bine… cu condiția ca spiritul critic (și auto-critic!) să nu ne părăsescă niciun moment nici pe unii, nici pe alții. Când românii auzim ceva rău despre unguri (pe plan local sau mai general) să nu ne grăbim să credem automat… să verificăm cu calm înainte de a ne forma o opinie. Iar maghiarii să facă același lucru (se zice că populația maghiară din Harghita și Covasna se informează doar din canale TV ungare… nu pot verifica, dar dacă e așa, nu e bine).

Dar iubirea? Nu e un cuvânt prea mare? E posibilă iubirea între două comunități care au identități puternic conturate și multe amintiri istorice citite diferit, dacă nu chiar opus? ….Se poate spera la o reconciliere istorică de tip franco – german care să ducă la o simpatie reciprocă reală, cu totul de neimaginat în trecut ? Analiza mă depășeste deja… dar cu siguranță e posibilă iubirea creștină între oameni de etnii diferite, bazată pe solidaritatea din viața de zi cu zi privită în lumina Evangheliei lui Cristos.

Românii și maghiarii din Sighet sunt vecini, colegi de serviciu, prieteni și (de multe ori) chiar rudenii. În relația cu celălalt e esențial să primeze nu etnia, ci calitatea de om ! Și, dacă se poate, cea de creștin! Acestea sunt bazele iubirii pe care o dorim! Orașul este al nostru, al tuturor! (fără să-i uităm pe concetățenii noștri ucraineni, evrei, romi etc).

Preot prof. Marius VIȘOVAN