„În umbra Olimpului” este expoziția pe care artistul vizual Valentin Iosif Rozsnyai o propune iubitorilor de artă din Baia Mare.

Vernisajul va avea loc la Galeria de Artă a UAPR Baia Mare, B-dul București, nr. 6, marți 10 martie 2020, la orele 17:00. Expoziția va fi deschisă în perioada 10 – 24 martie 2020.

Expoziția este organizată de către Uniunea Artiștilor Plastici din România – Filiala Baia Mare, iar curatorii acesteia sunt artștii plastici dr. Laura Ghinea și dr. Adrian Chira.

Valentin Iosif Rozsnyai, pictor sighetean, născut la Carei la data de 22.02.1952, este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Maramureș. Pe lângă numeroasele expoziții personale (prima personală vernisată în anul 1972 la Sighet) a participat la alte câteva zeci de expoziții colective și de grup (în România, Croația și Republica Moldova), fiind laureat al Expoziției Internaționale „Homage to Picasso”, Zagreb, Croația (a obținut Marele Premiu pentru pictură) și al Bienalei Internaționale de Pictură, Chișinău (a fost distins cu Diploma de Execelență a Ministerului Culturii din Moldova).

Valentin Rozsnyai are lucrări în colecții particulare din România, Elveția, Ungaria, S.U.A., Canada, Olanda, Germania, Austria, Suedia și Spania.

Salut, Sighet!

Cantorul Shaul Nahum (din Paris) adresează un scurt mesaj înaintea Sărbătorii de Purim.

dr. Sorin MARKUS

foto: captură video

Purim este o sărbătoare evreiască care comemorează eliberarea poporului evreu din Imperiul Persan-Babilonian antic, după execuția lui Haman în 427 î.d.Hr. și în urma decretului reginei Estera care duce la executarea celor 10 fii ai lui Haman în 425 î.d.Hr., după cum este scris în cartea biblică Cartea Esterei (Megillat Esther). Capitolul Megillah („Sulul”), al zecelea din cartea Moed (Cartea Sărbătorilor) din Mișna relatează legea referitoare la Purim.
Purim este celebrată în fiecare an în funcție de calendarul ebraic la a 14-a zi lunii ebraice Adar, a doua zi după victoria evreilor asupra dușmanilor. Ca, și în alte sarbători evreiești, Purim începe de la apusul de soare în ziua precedentă. Purim este caracterizat prin recitări publice a Cărții Estera, oferirea reciprocă de cadouri de alimente și băuturi (mishloach manot), pomană pentru săraci (mattanot la-evyonim) și o masă de celebrare (se’udat Purim).

NR: Purimul se sărbătorește la Comunitatea Evreiască din Sighet, luni, 09 martie 2020.

Sunt fericită, dar, dacă ar fi să iau de la capăt viața, să mă reîntorc în trecut, nu aș mai face aceleași alegeri… Nu aș renunța la fundița din voal de pe cap și nici la cerceii mici și aurii. Nu aș intra în anturaje necunoscute care nu mă reprezintă. Nu m-aș pierde pe mine de dragul altora și nu i-aș lăsa să-mi răpească identitatea. Dacă aș putea să scap de mine însămi cu siguranță aș putea să sar și să ocolesc constrângerile impuse de propriul meu respect. Da, recunosc! Fac parte din categoria de oameni care-și regretă trecutul și toate alegerile lui, pe toate planurile. Partea mai puțin bună e că la fel ca mine, sunt mulți. Oh, și mai recunosc că nu-s o tipă puternică, Am făcut tot posibilul să-mi opresc uzura sufletului în timpul nopților în care nu puteam dormi. Nu înțelegeam din ce mormânt mă trezeam dimineața. Oamenii ca mine, ca noi, nu renunță la nimic în totalitate, dar nici nu acceptă ceva în întregime. Tu trebuie să faci pace, cu tine, cu trecutul tău și cu viața. Astfel… am câteva ponturi, ca de la oameni de lacrimi la oameni de lacrimi:

1.Oprește-te din a da explicații, oprește-te din a căuta scuze și fă doar ceea ce simți.
2. Tot ceea ce primești cu resemnare în viața ta, va prinde ființă. (Aici nu vorbesc doar despre aspectele pozitive.)
3. Nu mai aștepta, implică-te!
4. Nu renunța la libertate!
5.Renunță, în schimb, la… așteptări.
6. Vederea să-ți fie întotdeauna îndreptată spre nou.
7. Unde nu te simți tu însuți, pleacă, dar pleacă rapid!
8. Călătorește!
9. Nu renunța la plăcerile tale de dragul altor oameni.
10. Odihnește-te intens după fiecare lacrimă.

Bonus: Plânge adânc, răscolitor, dar o singură dată din același motiv!

Daniela BERCIU

sursă foto: THINKING

Gheorghe Codrea s-a născut la Sighet (02 martie 1928), în urmă cu 92 de ani. Locuiește la Cluj. Are un fiu, Dan, arhitect și o nepoată Anna, stabiliți în Anglia.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.
Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.
A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris Godunov etc.

S-a remarcat și în pictura de șevalet, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate.

La mulți ani, Maestre!

Salut, Sighet!

NR: În fotografie sunt membrii familiilor Codrea și Ilnițchi. Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Petru Codrea (tipograf), Ilnițchi Felician (profesor ┼), Eugen Codrea (profesor). Rândul de jos, de la stânga la dreapta: Elena Codrea (născută Fodoruț, profesor, ┼),  Georgeta Maria Ilnițchi (născută Codrea, învățătoare), Aurelia Codrea (născută Grigorescu, funcționar, ┼); Gheorghe CODREA (pictor – scenograf). Fotografie din arhiva familiei.

“Povăţuiţi copiii spre virtute; ea singură, şi nu banii, îi poate face fericiţi. Vă spun din experienţă.” – Ludwig van Beethoven

În dimineața zilei de vineri, 28 februarie, în cadrul ședinței Consiliului Local Sighetu-Marmației, pe lângă multe alte subiecte, a fost votat bugetul pentru anul 2020. Buget în care, la partea de investiții, era încadrată suma de 150.000 LEI pentru achiziționarea unui pian, sumă cu greu ținută „în viață” de către consilierii care încercau să gestioneze cât mai bine modul în care urmau sa fie cheltuiți banii.

Acest pian care urmează să fie achiziționat și adus în sala „Monica Chifor” a Școlii de muzică, reprezintă cea mai mare mână de ajutor acordată culturii din Sighet din ultimii ani.

Vreau să mulțumesc în primul rând domnului director al Școlii de Muzică, Ioan  Muntean, membrilor Rotary Sighet, Rotary Voievodal Sighet, Rotaract Sighet și Interact Sighet, care m-au susținut, încurajat și ghidat pe calea care ne-a adus unde suntem astăzi (cu un extraordinar instrument muzical pe drum), membrilor Consilului Local, Primarului, Viceprimarului și  nu în ultimul rând, Secretarului Primăriei Sighet, care au agreat această idee ambițioasă și au făcut-o realitate și, tuturor celor care într-un fel sau în altul au susținut acest proiect.

Aurel VIȘOVAN
clasa a XI-a B, CNDV

Semne de primăvară (II) – Maria Tirenescu

***
Zăpadă pe munţi –
în vale înfloreşte
liliacul alb

***
Se lasă seara –
pe mormântul vecinei
flori de liliac

***
Târziu în noapte –
cărăbuşi zburând
în jurul lămpii

***
Dimineaţă caldă –
urmărind primul fluture
cu privirea

***
Un fluture
dă târcoale cănii de ceai –
zi senină

***
Cuib de rândunici
sub balconul blocului –
răsare luna

***
Zori fără nori –
cinteza îşi face cuib
în mărul bătrân

***
Nuc înmugurit –
un piţigoi îngână
alt piţigoi

***
Zi ploioasă –
pe lespedea de piatră
mâţişori de nuc

***
Plouă peste-oraş –
guguştiucii clocesc
fără umbrelă

***
Pisoiul agaţă
ghemul bunicii –
flori pretutindeni

***
Mijloc de mai –
pianista ascultă
sunetul ploii

***
Banchet de absolvire –
florile de mac
fără petale

***
Iaz în pădure –
iedul de căprioare
surprins de-o broască

***
Dublu curcubeu –
ei cu picioarele goale
în ploaia de mai

***
Apa reflectând
umbrele colorate –
singură pe mal

***
Tremurătoare
imaginea teiului –
seara lângă lac

***
Mama şi fiul ei
sub teiul înflorit –
liniştea serii

***
Teiul plin de flori –
pe banca bunicului
numai o frunză

***
Teiul bătrân –
pe singura creangă vie
doar o floare

***
Zori în cimitir –
se scutură florile
de iasomie

***
Cer fără nori –
cicoarea stăpâneşte
vechiul cimitir

***
Înflorind din nou
salcâmul plantat de mama –
azi pentru nimeni

***
Salcâm în floare
sub ploaia ce se cerne –
nici o albină

Nota redacției: însoțim – azi – „buchetul” de haiku-uri creat de doamna Maria Tirenescu cu urările noastre, dedicate doamnelor și domnișoarelor care ne citesc (sau nu!), dar care iubesc Sighetul (sau nu?!), urându-le să-nflorească mereu precum mult așteptata și proaspăta primăvară!

De-abia am reușit să ne „lansăm” în noul an și deja am fost nevoiți să coborâm cu picioarele pe pământ și să asistăm la dezastrul produs de natură în Australia… milioane de hectare rase de pe fața globului și mii de animale arse și pârjolite de flăcările dezastruoase ale incendiilor! Sute, ba chiar mii de oameni luptând împotriva iadului care s-a extins și a devastat timp de aproximativ patru luni! Mulți dintre martori au rămas cu sechele după acele imagini pe care le-au surprins în timpul luptei cu flăcările iadului!

„De ce ?” practic aceasta este întrebarea pe care și-o pune orice persoană, doar în momentul în care dă de rău! Nu avem un răspuns clar dar știm că vina ne aparține nouă, oamenilor, care nu știm ce să mai facem de la atâta bine… nu știm să ne comportăm și să ne mulțumim cu ceea cea avem și ceea ce ni se oferă, mereu încercăm să obținem imposibilul! Ajunși de multe ori la… înălțime uităm de tot și începem să tratăm lucrurile superficial…
De parcă nu era de-ajuns… o boală infecțioasă atacă omenirea! Sub numele de „Coronavirus” sau mai bine zis „Asasinul globului pământesc”, cel care a ucis aproape trei mii de persoane, i-a adus în stare gravă pe alți câteva mii și din păcate nu se oprește aici! Panica crește în majoritatea statelor, mulți sunt infectați deja iar restul se așteaptă la acest lucru…
Oare „de ce ?” mulți reluăm această întrebare și încă nimeni nu ne-a oferit un răspuns… Să fie un semn al destinului sau doar o criză de stres global pentru o perioadă mai scurtă?

Nimeni nu ne dă un răspuns ferm la aceste „evenimente”… și chiar dacă ar fi „destinul”, ce ar vrea să ne transmită? Faptul că se apropie cu pași repezi „sfârșitul” sau o să fie un nou… început?

Acestea fiind practic unele dintre cele mai frecvente întrebări stârnite odată cu apariția acestor catastrofe! Specialiștii fac tot posibilul să găsească vreun antidot, însă nimic (deocamdată?)! Nu știm de unde au pornit aceste probleme și nici când se satură să ne terorizeze…

Aceste dezastre naturale o să ne ucidă sau o să ne facă mai puternici?! O să reușim să ieșim din aceste situații teferi sau vătămați? Întoarcem și a doua pagină din această carte intitulată „Anul 2020”, a doua pagină fiind luna Februarie, care se încheie cu începutul epidemiei care lovește o dată la zeci de ani!

Să fie doar o coincidență sau un semn divin pentru a ne arăta că putem dispărea de pe o zi pe alta?

Nu știm ceea ce ne prezice viitorul, dar un lucru e cert, o să ne schimbe… în cel mai scurt timp!

Bogdan GODJA
clasa a XII-a F, CNDV

NR: foto „Salut, Sighet!”

O superbă clădire din centrul Sighetului în anii (sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX) când adăpostea Finanțele Maramureșului. Azi, pentru unii, probabil, nu foarte spectaculoasă, dar, totuși, un imobil (în prelungirea fostei clădiri a Prefecturii comitatului) care atrage privirile. Face parte din centrul vechi al Sighetului, oricând putând deveni un obiectiv turistic interesant.

Acest centru vechi este, fără îndoială, în ciuda lipsei strălucirii și a culorilor vii de azi, cel care definește personalitatea Sighetului.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

Eram deosebit de încântați când ședeam la copii în Franța, la Paris (!), care aveau locuința pe una din zonele circumscrise metropolei. Centrul era ocupat mai ales de Instituții, servicii, cu imobile de locuit mai puține, mai scumpe și mai gălăgioase…

Dar deplasările, călătoriile, mai lungi sau mai scurte, prin spațiul acestuia, pe oriunde, era o desfătare. Evident, anumite cartiere, zone, unde nici nu eram bine văzuți, întâmpinați, nu le frecventam. În aceste „rezervații”, cu obiceiurile și cu toate intimitățile lor, nici nu era bine să intri, să-i deranjezi, ori să te deranjezi. Rămâneau altele destule de văzut, atâtea și nici nu le puteai pe toate prospecta. Mai mult, câte dintre ele nu ai dori să le vezi și să le tot revezi, pentru că sunt prea pline de toate și asimilarea e mai înceată, cu așteptări. Am vrut să vedem Moulin Rouge, poate prindeam o reprezentație, așa la întâmplare. Am mers tot pe centru, cu tramvaiul, pentru ca pe strazi, pe ambele părți, erau numai cinematografe cu mizerii de filme, cu afișaje stradale indecente, Place Pigalle fiind o industrie pornografică. În acea zi nu era spectacol și am privit doar prin geam; am văzut imagini afișate, cu faze din diferite spectacole, deosebite și doar atât.

Odată, am întâlnit prin Paris o colegă și prietenă, Doina Coman, din Tg. Mureș (mică-i Lumea!), care ne-a povestit că a făcut de curând o excursie în Maroc, staționând și la Tanger, un oraș splendid, cu plaje extraordinare, un oraș foarte plăcut și primitor, sub toate aspectele; mergeți și voi, că o să aveți ce vedea. Ne-am gândit și, având mijloacele necesare (copiii ne ofereau „gratuități”), am decis să „zburăm”până la Tanger, având avionul „la scară”.

Tangerul. Dupa cca două ore de zbor, aterizam pe aeroportul din Tanger, pe malul Atlanticului sau al Mediteranei, cum vrei să spui, după cum priveai, fiind aproape și de o „Apă” și de „Cealaltă”. Un frumos oraș marocan, așezat într-o zonă exotică încântătoare, încărcată de frumuseți; am putea spune un oraș de frontieră, cu multă influență spaniolă, cum sunt de altfel toate orașele despărțitoare de state. Am sosit înainte de masă, într-o atmosferă umedă cu miros de plajă și, încercând să potrivim ceasul după cel local, constatăm că am ajuns cam la aceeași oră la care am și plecat. Distanța de cca 2000 de km, cu viteza avionului de 1000 km/oră și diferența de fus orar de 2 ore, explică această „teleportare”. Cu un taxiu ne-am deplasat pentru cazare la un hotel mai central, fiind destule în jur, reclama turistică fiind larg răspândită, datorită excepționalelor condiții ce le oferea și care se și vedeau, de îndată ce puneai piciorul pe solul acestuia. Ne-am cazat, pentru câteva nopți și am intrat apoi imediat în tumultul de lume, fiind pregătiți și de o baie, ceva mai târziu. În auzul unor convorbiri amestecate, în franceză, arabă și spaniolă, într-o ținută la costumație diferită, sau în renumitele jilabale albe, cu turbane pe cap de aceași culoare, ne-am amestecat în acea mulțime, vorbind în franceză, pentru a nu aduce și limba română în atâtea exprimări din acel mediu și așa destul de amestecat. Am intrat la un local și am servit masa, meniul preferat fiind pui la rotisor și cartofi prăjiți, pregătit la vedere, o masă obișnuită, fără alte combinații; am servit la urmă o cafea și suc de citrice, „original”. Ne-am deplasat apoi spre plaja mediteraneană exepțională, încărcată de exotism, culoare și vrajă, Tangerul fiind o citadelă care sfidează parcă măreția de granit a Gibraltarului, prin toate frumusețile și ofertele lui, cu acea unică atmosferă de cer senin și ape albastre, un sejur de vis, plăcut și mult dorit. Era însă, și loc de refugiu pentru alții, ce se ascund, pentru cine știe ce fapte, loc de o intensă activitate cu drogurile, un fel de paradis al lor, a spionajelor, a căutărilor și întâlnirilor clandestine ale celor certați cu legea, exemplificat de altfel și prin diferite opere de artă, literatură, muzee, ca și prin producții de filme, alături de Amsterdam și multe alte astfel de centre.

Tangerul avea o zonă liberă, schimburile valutare fiind aici permise, acoperite de lege, cu prețurile unor produse mult reduse.
Aflându-te într-o zonă sau alta a lui, centrală sau mărginașă, prin zona portuară sau prin piețe, ai pe rând impresia că te afli într-o locație spaniolă, într-o provincie franceză sau într-o țară arabă, auzind conversații în cele trei limbi, separat sau în amestec, întâlnindu-se, de fapt, aici cele trei culturi: arabă, franceză și spaniolă. Poate cea mai puternic reprezentată este cea spaniolă, pe lângă cea arabă, datorită interferenței de secole dintre acestea, fiind și țări vecine, cu frontierele care, de-a lungul anilor s-au tot schimbat; aveai impresia, uneori, că te afli într-un oraș spaniol.

Apele mediteraneene de aici, al căror albastru profund îți lasă impresia unei reflexii în oglindă a boltei cerești, cu nisipul fin și
auriu al plajelor sale, cu întreaga atmosferă de basm ce le înconjoară; era un îndemn pentru oricine de a-l vizita, pentru a petrece momente de neuitat.

Această cetate este în coasta Gibraltarului, puțin mai spre vest de acesta și ea unește și separă apele Mediteranei de cele ale Oceanului Atlantic; la un moment dat, în plimbarea ce ai face-o pe marginea celor două întinse, profunde și multe ape, ai putea spune că, într-o anumită staționare, te afli cu un picior în apele Mării și cu celălalt în ale Oceanului! Ce „depărtări apropiate”, sau ce „apropieri depărtate”! Stând așa și privind aceste imagini, vezi „la picioarele tale”, într-un orizont imens, marile întinderi de ape care se „confruntă”, parcă, prin agitația valurilor înalte, prin acea „îngustime”, strâmtoare, trecătoare, ele neputând săî se ocupe, pentru că nu o încăpea nici una pe cealaltă, iar stâncile de granit ale Gibraltarului spuneau unde sfârșește una și unde începe cealaltă.

Fără să vrei, îți pui în mod firesc o întrebare: de ce au puncte de întâlnire în această superbă locație atâția și atâtea feluri
de răufăcători? Ea nu este o „zonă liberă” și pentru aceștia, nu le protejează și nu împiedică pedepsirea lor, suprimarea ilegalităților ce le comit sau le pot comite. Mă gândesc că le oferă protecție chiar frumusețea, fascinația acestei localități, atmosfera ei sublimă sub toate aspectele, mediul luxuriant care te captivează, îți absoarbe toată atenția și-ți oferă o ședere de vis oriunde te-ai afla. Această cucerire fără rezerve se referă și la urmăritorii celor urmăriți, le împuținează atenția și spiritul de observație, îi „prindea” și pe ei, dacă nu erau într-o excepțională formă profesională, care să nu-i facă dependenți de aceste „droguri” și, într-un anume fel, „să nu audă, să nu vadă”. Astfel, pentru mulți răufăcători, aceste sublime aspecte ale metropolei formează o perdea invizibilă, ce-i făcea și pe mulți dintre ei invizibili, scăpați, ori cu posibilități de acțiuni ascunse, în fărădelege.

În aceeași zi, am făcut o baie și o plajă excepționale, cu tot felul de ingrediente pe aproape și, pe înserate, ne-am retras pentru
odihnă, după această atât de minunată zi. Au mai urmat și alte zile, cu băi și plaje în totală desfătare, pe întinsa arie cu plajele ei atât de minunate, într-un mediu de basm; nu era rece și-ți venea să rămâi să dormi acolo, pe nisipul „aurifer”, fin și cald. După plecarea noastră, mai rămâneau persoane pe nisip și, probabil, ceea ce doream să facem noi, n-ar fi reprezentat o noutate.

În timpul unei zile, mai spre finalul sejurului nostru, în acest spațiu superb, în plimbările făcute, ne-am abătut și pe la o
„medina”. O bogăție de articole, de toată frumusețea, confecționate artizanal, dar și altele, produse ale unei dezvoltate industrii. Erau covoare persane de diverse modele, tăvi gravate, din cupru sau metal alb, suflat în argint, multe alte construcții metalice, mulțime de pufuri frumos modelate, haine de piele în diferite modele, multe magazine încărcate cu bijuterii din aur, de 18 karate, de diferite forme și dimensiuni, la prețuri rezonabile, care-ți luau ochii și multe altele. De fapt, medinele marocane se spune că reprezintă o adevărată industrie turistică, care aduc o componentă principală de venituri pentru Maroc. Multe din aceste medine au intrat și in Patronajul Unesco, ca modele unice de piețe comerciale. Am luat doar câteva „ouă”
frumoase din onix, pietre semiprețioase, lucioase și în nuanțe de culori deosebit de frumoase. Nu erau prea scumpe și le puteam achita la prima „strigare”, dar am respectat obiceiul locului, ne-am adaptat. Peste tot, în jur, se duceau negocieri acerbe între vânzător și cumpărător, unul mai lăsa, altul mai adăuga ceva la preț, până când vânzătorul spunea: de accord și tranzacția se încheia cam la jumătatea primei oferte, sau mai puțin; așa că am achitat și noi mai puțin de jumătate din prețul inițial. O persoană alăturată, francez probabil, ne spunea că în cazul în care nu te angajezi în negociere, uneori și refuză să-ți mai ofere articolul; poate era o pauză activă între prezențele mai rare ale cumpărătorilor.

După o ultimă noapte de odihnă în acel mediu fermecător și după un dejun și o cafea, ne-am întors la Paris („acasă”),deosebit
de încântați de ceea ce am văzut. Cele relatate aici fiind descrierea unor locuri de o excepțională frumusețe, a unei oaze fermecate, rară, din mulțimea acestora distribuite în „lumea noastră”, le-am realizat folosind și unele ficțiuni, pentru omogenizarea descrierii de ansamblu, o prospectare mai amplă nefiind posibilă în câteva zile, păstrând însă intactă realitatea splendorii lor, atâta cât eu pot să o redau. Era bine să port cu mine și un „GPS”, pentru orientare, care să-mi arate
că nu am uitat locurile de basm pe unde am mai trecut în zilele mai dinainte și să mi le împrospătez pe acelea ce doream să le păstrez, de durată.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”
Minneapolis, 20.02.2020

foto: https://www.traveleuropa.ro/poze-tanger/

Tinerii din imagine participau la vernisajul expoziției de pictură a la fel de tânărului artist plastic Valentin Rozsnyai.
Valentin Rozsnyai era la cea de-a treia expoziție personală la Sighet, deschisă în perioada… 26 iulie – 15 august 1980, în holul Secției de Etnografie de la Muzeul Maramureșului.

Tinerii din imagine (de la stânga la dreapta): Vera Barkoczi (profesor desen), Petru Sîngeorzan (în activitate și azi la Muzeu), Ioan Marchiș (sculptor, cu spatele), Kati Gacsalyi (retrasă din activitate), Robert Pasztor (fotograf).

Câțiva dintre „foștii” tineri – din păcate – nu mai sunt printre noi!

Salut, Sighet!

N. R.: fotografia face parte dintr-o colecție privată.

Nu știu alții cum sunt…. dar eu, când trec prin centrul Sighetului, admir și mă gândesc la bijuteriile arhitecturale rămase (încă) în picioare în orașul nostru. Chit că, frumoasele clădiri din centrul vechi al orașului, arată – marea majoritate – deplorabil, dar, măcar în așteptarea unor vremuri mai bune, cu lideri mult mai harnici, ar fi bine să veghem la ceea ce există.

În ultima perioadă, dar și prin anii trecuți, am observat și mi-am imginat că o astfel de clădire veche ar putea găzdui o Galerie (permanentă) de Artă a orașului. Știu că discuțiile acestea au loc în general în preajma alegerilor când promisiunile sunt pe modelul „lapte și miere” plus fonduri europene cu nemiluita. Laptele și mierea n-au cum să curgă, pe malul Izei și Tisei, brusc și fără implicarea onestă a reprezentaților noștri dar și a comunității de afaceri. Cât despre fondurile europene, dacă nu au fost atrase până acum când banii erau mult mai mulți și exista o oarecare deschidere la nivel central bruxellez, teamă mi-e că după plecarea englezilor din „echipa” continentală, fondurile se vor împuțina și bătălia pe acestea va fi mai dură.

Revenind, spuneam că o clădire frumoasă, o mică bijuterie din centrul Sighetului mi-a atras atenția. Locuitorii orșului i-au spus din motive conjuncturale „casa pălărierului”. O vedeți în imagine, se află lângă magazinul Oțelu’, fiind ridicată – într-un stil aparte – de către emigrația poloneză care a ajuns în orașul nostru pe la începutul sec. XIX. Și eu rețin că, în partea din față, un domn avea un mic atelier în care confecționa pălării din paie, atelier care a rezistat mulți zeci de ani.

Apoi pălărierul a „dispărut” și casa la care mă refer a fost abandonată și uitată. Știu că acest imobil, construit în anul 1833 (după cum puteți vedea pe frontispiciul clădirii), este o clădire de patrimoniu și face parte din activele Sighetului. Mi-ar face o deosebită plăcere să văd această clădire reabilitată/ recondiționată și utilizată pentru a găzdui opere locale de artă (pictură, sculptură etc), de a fi acea galerie de artă pe care orice oraș cu blazon ar trebui s-o dețină. Inițial m-am gândit să implic – cu acordul Primăriei – Clubul Rotary pentru a găsi resursele și modalitățile de-a face din această clădire – inclusiv prin destinația ei – o atracție.

La sfârșitul anului trecut s-a lansat o nouă rundă (poate ultima?!) de depunere de proiecte prin Programul Ungaria – Slovacia – România – Ucraina (HUSKROUA), ENI CBC, 2014 – 2020. Acest program are și o componentă dedicată turismului (obiectiv tematic – TO3): Promovarea culturii locale și conservarea moștenirii istorice. Prin intermediul acestui program mi-aș fi dorit să depunem un proiect (în parteneriat cu Primăria) prin care să obținem bani pentru reabilitarea clădirii și atribuirea unei destinații cu adevărat urbane: galerie de ară. Din păcate, cu toată bunăvoința pe care am constatat-o, am înțeles că acel imobil are doi chiriași care stau bine merci fără să se preocupe absolut deloc de soarta acestei clădiri de patrimoniu și „blochează”… proprietarul (statul).

În timp ce politicienii – de absolut toate culorile – ne oferă promisiuni (deocamdată) fanteziste, pe care nu le mai crede nici măcar un copil din clasa zero, gen un nou pod peste Tisa cu X benzi, parcare subterană etc, activele pe care le deținem, comoara de lângă noi zace abandonată, poate, poate va dispărea de la sine?!… Moștenirea cultural – istorică este o bogăție pentru care suntem invidiați de multe alte comunități din alte zone dar, incultura, dezinteresul (sau interesul?!), nepăsarea, lipsa de viziune strategică și ce o mai fi, ne „pricopsesc” cu o blazare oficială suspectă.

Sunt convins că este foarte comod să nu faci nimic pentru a nu stârni discuții, dezbateri, controverse dar, dacă tot își doresc anumiți concetățeni să ne reprezinte de ce nu… „sapă unde stau”?
Cine își asumă să conducă destinele unui oraș nu o poate face doar pe promisiuni goale, sunt lucruri simple, „banale”, de maximă urgență, ce se pot rezolva cu un pic de dragoste pentru orașul în care trăim. Există niște reguli precise: se fixează obiectivul/ acțiunea/ activitatea și se asumă termenul de execuție (deadline ne place să zicem pe europenește). Dacă nu, valea și… demisia!

Da, aceste discuții le reluăm periodic, în ton cu ciclurile electorale, le spunem/ citim și atât, dar, poate, fiind din ce în ce mai puțin creduli și mai puțini (scade dramatic populația orașului!… nu mă refeream la politicieni), cei care se gândesc să administreze/ managerizeze Sighetul le vor și auzi!

Aș putea încheia creștinește cu… Doamne ajută!… dar, parafrazându-l pe Louis Pasteur cred, fără niciun dubiu, că… Cel de Sus ajută doar mințile pregătite!…
Oare avem minți suficient (de) pregătite (nu doar pe/ prin hârtii!) dispuse să se focalizeze sincer pe binele Sighetului?…
Răspuns incert, din patru în patru ani!… Din păcate!….

Ion MARIȘ

Cuvinte împotrivite. 30 de ani de iluzii și speranțe. 1989 – 2019

Cea mai recentă apariție editorială a scriitorului Vasile Gogea, „Cuvinte împotrivite. 30 de ani de iluzii și speranțe. 1989 – 2019″ (editura Dota, 2019) conţine – aşa cum însuşi autorul o mărturiseşte – o bună parte din publicistica sa din ultimii 30 de ani. Volumul reia aproape toate textele apărute deja în „Exerciții de tragere cu pușca de soc” (editura Paralela 45, 1998), cărora li s-au adăugat alte scrieri, unele mai vechi, altele mai noi, inclusiv postări de pe blogul personal al autorului. De altfel, Vasile Gogea este un împătimit al acestui mijloc de comunicare, textele „distribuite” în acest fel fiind incluse în cartea „La scara blogului. Jurnal dedus. 2010 – 2014″ (2014), care, împreună cu „Anamteme I” (2015), „Anamteme II” (2017) şi acest nou volum formează – după cum inspirat spune Liviu Antonesei – „un fel de cvartet al publicisticii unui scriitor care n-a stat niciodată în turnul de fildeș, ci a perceput prin toții porii realitatea din jurul său, supunînd-o interpretării, luînd atitudine de cîte ori a socotit că este necesar”.

Clujean prin adopţie, Vasile Gogea – unul dintre cei mai interesanţi scriitori români contemporani, prozator, poet, publicist şi eseist totodată, creatorul unui excepţional roman, „Scene din viaţa lui Anselmus”, o capodoperă barocă a literaturii noastre din toate timpurile – spune că această nouă carte reprezintă „un jurnal ad hoc al angajamentelor autorului şi exprimă speranţele şi deziluziile, iluziile şi dezamările unui om prins în vârtejul istoriei”.
Afirmaţia merită verificată, lectura textelor semnate de Vasile Gogea fiind, mai întotdeauna, un exerciţiu de recompunere a unei realităţi care, de (prea) multe ori nu corespunde nici pe departe celor mai simple aspiraţii spre normalitate.

articol de Viorel Dădulescu

(preluat din ziarul „Făclia de Cluj”,
http://ziarulfaclia.ro/vasile-gogea-recidiveaza-cu-publicistica-cuvinte-impotrivite-30-de-ani-de-iluzii-si-sperante-1989-2019/)

În anul 1939, primăvara, în luna iunie, au început mobilizările. În satul natal al bunicului meu, Vișeu de Jos, a venit batalionul 10 al Vânătorilor de Munte, o iscadrilă de cavalerie. În fiecare casă, fiecare om care avea locuință cu două încăperi era obligat ca o cameră să o dea armatei.

În acea cameră care era dată armatei intrau câte doi ostași, iar în grajdul din gospodărie erau adăpostiți câte doi cai. Fiecare om din sat, de la vârsta de 25 de ani și până la vârsta de 60 de ani, era mobilizat. Armata era împărțită în tot satul, în fiecare casă. Dimineața, la ora 5, un ostaș gornist se urca pe cea mai înaltă casă și sufla din goarnă, iar ceilalți ostași se trezeau toți și scoteau caii din grajduri, îi pregăteau și plecau la adunare. Adunarea era în mijlocul satului, într-o livadă mai mare, acolo luau masa și comandantul le împărțea sarcinile. Ostașii încălecau pe cai și plecau la instrucție, pe o câmpie întinsă din apropierea satului.

Copiii din sat mâncau unde mâncaseră și ostașii, deoarece, îi chemau bucătarii și primeau ce rămânea de la batalion.

În luna septembrie 1940 a avut loc cedarea Ardealului de Nord ungurilor. Armata română a plecat din sat și-n urma lor venea armata ungurească.

Pe la începutul anului 1941 s-a făcut simțit cel de-al Doilea Război Mondial și în Maramureș. Maghiarii au făcut și ei mobilizare și au dus pe front băieții de la vârsta de 16 ani până la vârsta de 62 de ani. Era un fel de armistițiu între români și unguri îndreptat, sub comanda germană, împotriva rușilor.

În timpul războiului, satul Vișeul de Jos a fost ocupat de maghiari. În anul 1942 a fost o foame mare, oamenii neavând ce mânca. Maghiarii au făcut în sat un magazin numit Hoandea. Acolo erau alimentele comunei, iar fiecare om avea cartelă și de-acolo lua ceea ce avea nevoie.

Pe vremea aceea, nu aveai voie ca noaptea să ai lampa aprinsă în casă, deoarece, umblau cenderii și, unde vedeau lampa aprinsă, intrau, te loveau și te amendau. Când unii oameni din sat mureau, preotul nu avea voie să „clopoțască” la biserică, iar la înmormântarea acelor oameni, nu aveau voie să participe săteni, deoarece mergeau cenderii și-i luau la bătaie.

În anul 1944, toamna, nemții și cu ungurii au evacuat tot poporul din sat și l-au trecut pe Valea Izei, deoarece în sat au început luptele, au dat foc la comună, la mori, la poduri și s-au retras. În urma lor au venit rușii și românii și i-au alungat pe nemți și pe unguri.

Poporul care a fost evacuat s-a întors înapoi în sat, după retragerea nemților și ungurilor. Nemții și ungurii au luat tot ce se afla în sat: oi, vaci, cai etc. Satul a rămas gol, iar oamenii care au fost evacuați și s-au întors la casele lor nu au mai găsit nimic, nici mâncare, nici animale. Porumbul care era cultivat pe câmp nu era încă cules și oamenii căutau porumb și îl fierbeau, fiind singura sursă de mâncare; aceștia nu aveau cu ce să aprindă nici focul. Ei se foloseau de iască, cremene, pietre, pilă pe care le loveau pentru a scoate scântei și așa aprindeau focul. Săracii oameni, dimineața, când se trezeau, nu aveau lumină, ardeau puzderii de cânepă ca să aibă lumină în încăperi, ca să se poată îmbrăca. Obișnuiau să facă lumânări din său de oaie.

După război, i-au lovit pe bieții oameni boli grele, tifos, râie, păduchi, stelnițe. Oamenilor afectați de tifos, le pica părul și dinții, iar unii dintre ei, din cauza acestei boli, mureau. Râia era o boală care producea bube și răni; oamenii se dădeau pe corp cu piatră vânătă. Și păduchii se răspândeau printre oameni iar stelnițele apăreau la „încheieturile” paturilor.
Greu au trecut oamenii prin război, greu le-a fost și după terminarea războiului, mi-a spus bunicul.

Andreea POP
clasa a IX-a F, CNDV