Cuvinte împotrivite. 30 de ani de iluzii și speranțe. 1989 – 2019

Cea mai recentă apariție editorială a scriitorului Vasile Gogea, „Cuvinte împotrivite. 30 de ani de iluzii și speranțe. 1989 – 2019″ (editura Dota, 2019) conţine – aşa cum însuşi autorul o mărturiseşte – o bună parte din publicistica sa din ultimii 30 de ani. Volumul reia aproape toate textele apărute deja în „Exerciții de tragere cu pușca de soc” (editura Paralela 45, 1998), cărora li s-au adăugat alte scrieri, unele mai vechi, altele mai noi, inclusiv postări de pe blogul personal al autorului. De altfel, Vasile Gogea este un împătimit al acestui mijloc de comunicare, textele „distribuite” în acest fel fiind incluse în cartea „La scara blogului. Jurnal dedus. 2010 – 2014″ (2014), care, împreună cu „Anamteme I” (2015), „Anamteme II” (2017) şi acest nou volum formează – după cum inspirat spune Liviu Antonesei – „un fel de cvartet al publicisticii unui scriitor care n-a stat niciodată în turnul de fildeș, ci a perceput prin toții porii realitatea din jurul său, supunînd-o interpretării, luînd atitudine de cîte ori a socotit că este necesar”.

Clujean prin adopţie, Vasile Gogea – unul dintre cei mai interesanţi scriitori români contemporani, prozator, poet, publicist şi eseist totodată, creatorul unui excepţional roman, „Scene din viaţa lui Anselmus”, o capodoperă barocă a literaturii noastre din toate timpurile – spune că această nouă carte reprezintă „un jurnal ad hoc al angajamentelor autorului şi exprimă speranţele şi deziluziile, iluziile şi dezamările unui om prins în vârtejul istoriei”.
Afirmaţia merită verificată, lectura textelor semnate de Vasile Gogea fiind, mai întotdeauna, un exerciţiu de recompunere a unei realităţi care, de (prea) multe ori nu corespunde nici pe departe celor mai simple aspiraţii spre normalitate.

articol de Viorel Dădulescu

(preluat din ziarul „Făclia de Cluj”,
http://ziarulfaclia.ro/vasile-gogea-recidiveaza-cu-publicistica-cuvinte-impotrivite-30-de-ani-de-iluzii-si-sperante-1989-2019/)

În anul 1939, primăvara, în luna iunie, au început mobilizările. În satul natal al bunicului meu, Vișeu de Jos, a venit batalionul 10 al Vânătorilor de Munte, o iscadrilă de cavalerie. În fiecare casă, fiecare om care avea locuință cu două încăperi era obligat ca o cameră să o dea armatei.

În acea cameră care era dată armatei intrau câte doi ostași, iar în grajdul din gospodărie erau adăpostiți câte doi cai. Fiecare om din sat, de la vârsta de 25 de ani și până la vârsta de 60 de ani, era mobilizat. Armata era împărțită în tot satul, în fiecare casă. Dimineața, la ora 5, un ostaș gornist se urca pe cea mai înaltă casă și sufla din goarnă, iar ceilalți ostași se trezeau toți și scoteau caii din grajduri, îi pregăteau și plecau la adunare. Adunarea era în mijlocul satului, într-o livadă mai mare, acolo luau masa și comandantul le împărțea sarcinile. Ostașii încălecau pe cai și plecau la instrucție, pe o câmpie întinsă din apropierea satului.

Copiii din sat mâncau unde mâncaseră și ostașii, deoarece, îi chemau bucătarii și primeau ce rămânea de la batalion.

În luna septembrie 1940 a avut loc cedarea Ardealului de Nord ungurilor. Armata română a plecat din sat și-n urma lor venea armata ungurească.

Pe la începutul anului 1941 s-a făcut simțit cel de-al Doilea Război Mondial și în Maramureș. Maghiarii au făcut și ei mobilizare și au dus pe front băieții de la vârsta de 16 ani până la vârsta de 62 de ani. Era un fel de armistițiu între români și unguri îndreptat, sub comanda germană, împotriva rușilor.

În timpul războiului, satul Vișeul de Jos a fost ocupat de maghiari. În anul 1942 a fost o foame mare, oamenii neavând ce mânca. Maghiarii au făcut în sat un magazin numit Hoandea. Acolo erau alimentele comunei, iar fiecare om avea cartelă și de-acolo lua ceea ce avea nevoie.

Pe vremea aceea, nu aveai voie ca noaptea să ai lampa aprinsă în casă, deoarece, umblau cenderii și, unde vedeau lampa aprinsă, intrau, te loveau și te amendau. Când unii oameni din sat mureau, preotul nu avea voie să „clopoțască” la biserică, iar la înmormântarea acelor oameni, nu aveau voie să participe săteni, deoarece mergeau cenderii și-i luau la bătaie.

În anul 1944, toamna, nemții și cu ungurii au evacuat tot poporul din sat și l-au trecut pe Valea Izei, deoarece în sat au început luptele, au dat foc la comună, la mori, la poduri și s-au retras. În urma lor au venit rușii și românii și i-au alungat pe nemți și pe unguri.

Poporul care a fost evacuat s-a întors înapoi în sat, după retragerea nemților și ungurilor. Nemții și ungurii au luat tot ce se afla în sat: oi, vaci, cai etc. Satul a rămas gol, iar oamenii care au fost evacuați și s-au întors la casele lor nu au mai găsit nimic, nici mâncare, nici animale. Porumbul care era cultivat pe câmp nu era încă cules și oamenii căutau porumb și îl fierbeau, fiind singura sursă de mâncare; aceștia nu aveau cu ce să aprindă nici focul. Ei se foloseau de iască, cremene, pietre, pilă pe care le loveau pentru a scoate scântei și așa aprindeau focul. Săracii oameni, dimineața, când se trezeau, nu aveau lumină, ardeau puzderii de cânepă ca să aibă lumină în încăperi, ca să se poată îmbrăca. Obișnuiau să facă lumânări din său de oaie.

După război, i-au lovit pe bieții oameni boli grele, tifos, râie, păduchi, stelnițe. Oamenilor afectați de tifos, le pica părul și dinții, iar unii dintre ei, din cauza acestei boli, mureau. Râia era o boală care producea bube și răni; oamenii se dădeau pe corp cu piatră vânătă. Și păduchii se răspândeau printre oameni iar stelnițele apăreau la „încheieturile” paturilor.
Greu au trecut oamenii prin război, greu le-a fost și după terminarea războiului, mi-a spus bunicul.

Andreea POP
clasa a IX-a F, CNDV

Marți 18 februarie a avut loc în orașul Tg. Ocna (jud. Bacău) comemorarea anuală a deținuților politici care au suferit, în penitenciarul din localitate, în anii regimului comunist (bolnavi de T.B.C. adunați de la închisorile din restul țării), o parte dintre ei găsindu-și acolo sfârșitul și fiind aruncați în gropi comune, osemintele lor rămânând neidentificate până azi. Printre ei se află și sigheteanul nostru Ion Popșa, erou al luptei anticomuniste din Maramureș, decedat la Tg. Ocna la 4 aprilie 1952 (frate cu Vasile Popșa, cel ucis de Securitate la Ieud în 1949).
Comemorarea a fost organizată de Episcopia Ortodoxă a Romanului și Bacăului în colaborare cu Fundația „Profesor George Manu”, inițiatoarea și promotoarea constantă a cultului martirilor de la Tg. Ocna. Slujba de pomenire a fost oficiată de un grup de preoți ortodocși în frunte cu protopopul de Onești, participanții venind din toate colțurile țării.

Frații sigheteni Ion și Vasile Popșa au rămas în istorie prin grupul de partizani pe care l-au constituit în zona Ieud – Dragomirești și care a fost cea mai puternică organizație armată anticomunistă din Maramureș, în anii 1948-1949. Ei au copilarit în Sighet, la Podu Ronișorii, familia fiind originară de peste Tisa din Apșa de Mijloc, au avut mai mulți frați și surori, o parte din urmașii lor locuind și azi la Sighet.
Ion Popșa a fost membru al Tineretului Național Țărănist, spre deosebire de fratele său care a aderat la Mișcarea Legionară (în rezistența anticomunistă deosebirile au dispărut complet, unitatea și armonia între tinerii maramureșeni din cele două orientări fiind asigurată de părintele ieudean Ion Dunca Joldea, mentorul spiritual al grupului). Amândoi s-au remarcat printr-un fierbinte patriotism și un curaj excepțional, Ion având și talent organizatoric și o anumită pregătire militară, Vasile având o mai mare profunzime spirituală. Ion a supraviețuit încercuirii de la Ieud din mai 1949 unde a fost ucis fratele său, a reușit să fugă dar a fost prins mai târziu, a cunoscut temnițele comuniste și s-a stins la Tg. Ocna, după o îndelungă suferință. Există puține mărturii despre viața sa în detenție, apare menționat ca participând la unele dezbateri confesionale în celulă (Ion fiind greco-catolic, majoritatea celorlalți fiind ortodocși), toate însă în spiritul dragostei și fraternității creștine și românești (Ion Ianolide, Întoarcerea la Hristos).

Dintre martirii ce și-au săvârșit viața la Tg. Ocna, mult mai cunoscut pe plan național este însă studentul basarabean Valeriu Gafencu (troița din fotografie îi este dedicată), supranumit „sfântul închisorilor” pentru viața sa spirituală de mare profunzime mistică, ce i-a creat rapid un imens prestigiu printre deținuții politici din închisorile din România. Student la Iași și îndrumător al „Frățiilor de Cruce” este arestat în 1941 de regimul Antonescu și va rămâne în detenție până la sfârșitul vieții în 1952, la 18 februarie. În cadrul Bisericii Ortodoxe există de câțiva ani un curent de opinie care propune canonizarea sa, Sfântul Sinod al BOR nepronunțându-se pe acest subiect (niciun creștin ortodox mort în prigoana comunistă din România, cleric sau mirean, nu a fost deocamdată canonizat).

preot prof. Marius VIȘOVAN

Am aflat cu surprindere şi bucurie că Doamna profesoară Maria Tirenescu, ales haijin român contemporan, urmăreşte manifestările culturale din oraşul nostru, inclusiv cele promovate prin „Salut, Sighet!” şi Editura „Valea Verde”. Am profitat instantaneu, rugând-o să accepte publicarea pe site. A fost de acord din prima, mi-a răspuns la cerinţe, ne-a trimis material. Ca mărturisiri… preliminare: a avut norocul să fie îndrumată prin corespondenţă de maestrul Şerban Codrin, scrierea de Haiku nu este o joacă pentru ea, scrie şi în engleză şi franceză, de aceea unele haiku-uri nu respectă strict paşii de 5-7-5, fiind traduse în română.

S-a născut la 5 octombrie 1949 în comuna Săcel din judeţul Maramureş. Este fiica regretatului învățător Dumitru Grad. A absolvit Liceul teoretic “Bogdan-Vodă” din Vişeu de Sus. Este absolventă a Facultăţii de Matematică-Mecanică a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A predat matematică şi fizică în oraşul Cugir, din judeţul Alba. Este deţinătoarea gradului didactic I. Este membră a Societăţii Române de Haiku, a Societăţii de Haiku din Constanţa şi a Societăţii Scriitorilor Români.

A publicat în reviste româneşti (Steaua, Oglinda literară, Poezia, Universul şcolii – Alba, Plumb, Albatros, Examene, Opinia, Dor de Dor, Haiku, Vatra veche, Boem@, Zeit, Revista Română de poezie și proză şi revista online RO KU) şi din străinătate (Ploc!, Sketchbook, Modern English Tanka, Gong, Haiku Canada Review, Poets inter-national, 5-7-5, Revue du tanka francophone, Cirrus: tankas de nos jours, Atlas Poetica şi Magnapoets, Wild plum – a haiku journal, Brass bell: a haiku journal, ASAHI HAIKUIST NETWORK, Diogen, Autumn moon).

A debutat editorial în MARGINI DE VIS, volum colectiv de versuri aparţinând unor cadre didactice din Cugir, Tipo Rex, Alba Iulia, 2002. A debutat cu placheta de haiku-uri RISIPĂ DE PARFUM, în colecţia ORFEU , Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005. Volume de poezie: CULORILE VISELOR, volum de poezie cu un capitol de haiku, Editura Emma, Orăştie, 2007; CROCHIURI, volum de haiku la Editura online Semănătorul, în 2010; AMPRENTE, volum de haiku, la Editura PIM, Iaşi, 2013; PRINTRE FLORI, haiku, la Editura PIM, Iaşi, 2015; VALURI DE AMINTIRI, volum de poezie, Editura PIM, Iaşi, 2016; HOINĂRIND PRINTRE AMINTIRI-HAIBUN, Editura PIM, Iaşi, 2019. Este prezentă în nenumărate cărţi comune şi antologii de poezie de sorginte niponă din ţară şi din străinătate,în limbile franceză şi engleză.

Haiku-urile ei, dar şi alte genuri literare de sorginte niponă pe care le-a abordat, sunt apreciate cu zeci de premii şi menţiuni în ţară şi în Canada, Croaţia, Franţa şi Japonia. Din 2010 până în prezent, numele Mariei Tirenescu se află de 5 ori printre primii 100 de poeți activi care scriu în limba engleză. A publicat, de asemenea, mai multe cărţi de proză, precum şi scrieri pentru copii, fiind prezentă în cărţi comune şi antologii de profil, pentru care a primit alte premii…

Amintim aici o parte din zecile de premii repurtate de Maria Tirenescu în ţară şi străinătate pentru creaţia de Haiku: Marele premiu la secţiunea haiku la concursul AD VISUM ediţia I, 2005 organizat de Cenaclul ANDREI MUREŞANU din VIŞEU DE SUS; Premiul I la concursul revistei HAIKU pe anul 2006, pentru haiku-uri semnate cu pseudonimul Mioriţa Alba; Premiul I la concursul AD VISUM, ediţia a doua, 2006, organizat de Cenaclul ANDREI MUREŞANU din VIŞEU DE SUS; Menţiune la Concursul Internaţional de Haiku organizat de Clubul Bulgar de Haiku şi Departamentul de rock şi jazz al Radiodifuziunii Naţionale din Bulgaria, secţiunea poezie (haiku), noiembrie 2006; Menţiune de onoare la concursul de haiku Cicada 2007, Chicago; Premiul pentru activitate pe anul 2007 site-ul www.wonderhaikuworlds.com; Menţiune de onoare la Concursul Internaţional de Haiku organizat de Mainichi News, 2007; Premiul al doilea la concursul de haiku organizat în colaborare cu Chajin – Casa de ceai verde japonez, 2008; Premiu la secţiunea haiku, Les Adex, 2009; Menţiune de onoare la Concursul Internaţional de Haiku organizat de Mainichi News, 2009; Menţiune de onoare la Vancouver Cherry Blossom Festival 2010; Premiul Şerban Codrin, 2010; Menţiune de onoare la Vancouver Cherry Blossom Festival 2011; Menţiune de onoare la Special concours AFH 2012, cu titlul FÊTE DES FEUILLES din Lyon; – Menţiune de onoare la Diogen Autumn Haiku Contest 2012; Menţiune de onoare la Diogen Winter Haiku Contest 2012; Special Recognition / Lauréates la Fujisan Haiku, 2012; Premiul al II-lea pentru haiku la Best Summer Haiku Contest Croaţia 2013; Premiul al III-lea pentru Senryu la Best Summer Haiku Contest Croaţia- 2013; Honorable Mention la Diogen Winter Tanka 2013; Premiul al treilea la concursul organizat de Haïkouest, având tema Masques. 2014; Premiul al III-lea la Spring Tanka 2014; Honorable Mention la Spring Haiku 2014; Premiul I la concursul revistei HAIKU, 2015; An (Cottage) Prize la concursul de haibun Genjuan Haibun Contest 2015, Japonia; 7th Yamadera Basho Memorial Museum English Haiku Contest Selected Haiku Submissions Collection, iulie 2015; Menţiune de onoare la Concursul Internaţional de Haiku organizat de Mainichi News, 2016; Menţiunea I la Concursul Naţional de tanka, ediția I, 2016; haikuuri selectate la 6th Yamadera Bashō Memorial Museum Haiku Contest 2016; Selected Haiku Submissions Collection, 8th Yamadera Basho Memorial Museum English Haiku Contest 2016; Premiul I la concursul lunii februarie Haikouest 2017; International Honourable Mentions, Vancouver Cherry Blossom Festival 2017; Premiul al II-lea la Concursul Naţional de Tanka, ediţia a II-a, 2017; Premiu pentru senryu la concursul revistei HAIKU, 2018; Honorable Mention la 72-nd Basho Memorial English Haiku Contest 2018; Un haiku remarcat la concursul GOLDEN HAIKU 2019; Premiul al 4-lea la Concurs Haikouest, luna mai 2019; două haikuuri selectate la The 11th Yamadera Basho Memorial Museum English Haiku Contest, 2019; premiul al treilea la Haikouest august 2019; Honorable Mention, 73nd Basho Memorial English Haiku Contest 2019. Deţine, de asemenea, premii şi menţiuni la mai multe ediţii ale concursului lunar de haiku organizat de Romanian Kukai, la concursul săptămânal de haiku, concursul de senryu şi Haiku Club.

Încât, lămurindu-mă, am fost îndreptăţit să o întreb:
– Care este crezul dumneavoastră literar şi ce îi sfătuiţi pe cei care încep să scrie Haiku?
– Greu de sistematizat. Scriu pentru că simt că am ceva de spus celor cu mai puțină experiență de viață, scriu pentru reamintirea unor episoade din copilăria și tinerețea celor de vârsta mea. Scriu în special despre evenimente în care nu am fost prea ascultătoare, despre momente în care am cam ieșit în evidență.

Haikuul este un gen literar specific japonezilor. E o poezie a sugestiei, o poezie despre natură. Un poet de haiku nu trebuie să iasă în evidență prin utilizarea tropilor specifici poeziei occidentale, să spună puțin, dar să sugereze mai mult. Cititorul unui haiku e liber să completeze și să realizeze în mintea lui câte legături dorește. De aceea, celor care doresc să scrie haiku le sugerez să se informeze despre haiku, de la cei care scriu de mai mult timp, să caute materiale pe internet. Sunt foarte multe informații în limbile engleză și franceză.

I-am propus doamnei profesoare tema Primăvara. Ne-a răspuns cu generozitate – avem haiku-uri pe toată primăvara! Să ne bucurăm de poemele primite şi să-i mulţumim, dorindu-i, la rândul nostru, spor la scris şi o primăvară minunată, pe măsura darului ce ni l-a făcut!

Marin SLUJERU

Semne de primăvară (I)
                                Maria Tirenescu

Ultima zăpadă –
în sacul cu fasole
o gărgăriţă

Susurul apei –
viorele brumate
lângă izvor

Cimitirul vechi –
printre cruci dărâmate
înfloresc toporaşi

Pâlc de toporaşi –
nici un nume pe crucea
plină de muşchi

Câţiva toporaşi
la crucea din alt veac –
cimitir la ţară

Plouă în noapte –
în plasa păianjenului
doar o petală

Ziua mamei –
mâţişori de salcie
se leagănă-n vânt

Legănându-se
mâţişorii de alun –
vânt dinspre munte

Flori lângă mormânt –
în caierul bunicii
o molie

Răsărit de soare –
păpădii înflorind
printre ruine

Triluri de cinteză
în cireşul înflorit –
ploaie de seară

Mii de albine
pe cireşii înfloriţi –
singură mama

Pe crucea de lemn
cad petale de cireş –
răsare luna

Mamă și copil
în mijlocul livezii –
petale albe

În zori –
printre cireşii înfloriţi
mă plimb singură

Vântul adie –
din cireşul încărcat
cade o floare

Pisica privind
cum cade o petală de cireş –
zi senină

Două petale
cazând împreună –
vântul serii

Cuibul dărâmat –
rândunica zboară
printre fulgi de nea

Echinocţiu –
vrăbiile ţopăie
în cuibul berzei

Topul atracțiilor cu plată din Maramureșul anului 2019:

Memorialul Victimelor Comunismului: 160.000 vizitatori.
Cimitirul Vesel: 110.000+ vizitatori.
Muzeul Mănăstirii Bârsana: 95.000+ vizitatori¹ .
”Mocănița” de pe Vaser: 80.000 de pasageri transportați.
Muzeul Maramureșean (toate secțiile împreună): 70.000 vizitatori.

Nu multe sunt orașele aflate la 4-5 ore distanță de cel mai apropiat aeroport adevărat (Cluj-Napoca), care să dețină un obiectiv turistic ce atrage 160 de mii de vizitatori pe an.
Ei bine, Sighetu Marmației are această șansă extraordinară, prin celebrul Memorial al Victimelor Comunismului, aflat în Top 10 al celor mai frecventate muzee din România.
Numai că, oficial, în anul 2018 la Sighet au fost înregistrate doar 43 mii înnoptări. La o medie de 2,5 nopți per turist, rezultă că cei care și-au ales orașul ca bază au fost cam 17 mii.
Însă, cum ar fi dacă măcar o treime dintre cei 160 mii de vizitatori amintiți ar lăsa în Sighet câte 500 de lei, și nu 10-20 lei ca acum? Aceasta ar însemna încasări de 5,5 milioane de euro/an! Bani grei, pentru un oraș atât de sărac…

Majoritatea vizitatorilor Memorialului vin cu mijloace auto pe care le parchează pe str. Ștefan cel Mare și Gh. Șincai. Ce văd ei pășind spre muzeu, în buricul târgului? Păi, două spații de cazare, Cartea Funciară, cabinete de avocați, o spălătorie auto, coafor, magazine de materiale de construcții, de instalații, de piese auto, de termopane… Cam ca la Poienile de sub Munte…
Singurii 50 m de vad comercial serios din oraș, bucata de pietonală dintre str. Gh. Șincai și ușa Memorialului, loc pe unde trec toți vizitatorii, este ocupată de trei localuri (ale căror terase sufocă strada), de alte birouri de avocați și topografi și de un magazin de mobilă…

Curioșii care merg să exploreze în sens invers, dau de Finanțe, Judecătorie și Primărie, de niște mini-fântâni arteziene murdare și nefuncționale – precum ceasul public de alături, de încă un local, o plăcintărie, o farmacie și celebrul ”Cui”…
Dacă ați veni pentru prima dată la Sighet și ați da de tot acest bazar, ați mai rămâne??
Până și pitoreștii vânzători de artizanat au fost alungați de pe Pietonală, deși dădeau culoare locului, fiind ”înlocuiți” cu un magazin de suveniruri care a falimentat, apoi…

Unde să stai și ce să faci
Pentru ca turiștii să-și prelungească șederea la Sighet, trebuie îndeplinite două condiții.
1: să aibă unde să stea;
2: să aibă ce să facă.

1. Degeaba vrem armate de turiști, pentru că Sighetul nu dispune decât de 643 de locuri de cazare! Da, cât un singur mare hotel! Ar mai fi 90 de locuri în hotelul închis ”Coroana” și alte 38 plus 15 camere în lucru în noi spații hoteliere, apoi Airbnb-urile, proiectele Iurca, Șuștic și Teitelbaum, așa că, la un moment dat, vor exista vreo 1000 de locuri de cazare… Total insuficient!
Spre comparație, Moiseiul deține, acum, 700 de locuri, Vișeul de Sus – 1000, Ocna Șugătag – 1500, Baia Mare – 1800 și Borșa – 2000 de locuri de cazare!
Am discutat cu un agent sud-coreean care voia să aducă anual câte 15-20 serii de câte 150 de turiști. La întrebarea ”cazare?” discuția s-a blocat, nici un hotel din întregul județ Maramureș nu are capacitatea de a caza, deodată și în același loc, ”atâta lume”! Cel mai mare hotel sighetean, ”Grădina Morii”, nu are decât 100 de locuri. Nicăieri, pe 200 km rază în jur, nu există hoteluri cu 300 de locuri și peste, cu puține excepții în Vatra Dornei, Cluj, Oradea și Bukovel (UA)…

Soluții? Pentru a caza mai mulți turiști, la Sighet ar trebui deschis un hotel de 3-400 de locuri. De acord, pensiunile sunt grozave și specifice Maramureșului, dar zona are nevoie și de hoteluri mari, numărul de turiști crește exploziv de la an la an, acesta fiind deja dublu chiar și față de 2014, chiar dacă localnicii nu realizează asta! Dacă acel hotel nu va fi la Sighet, atunci se va construi în altă parte…

2. Ce pot face turiștii în municipiu, în afara Memorialului?
Să viziteze un ”Memorial în oglindă”, peste drum de cel adevărat (în spațiul ”Plimob”), cum i-a propus Ovidiu Nemeș în 2013 aerianului ministru al Culturii, Daniel Barbu, cerându-i sprijinul?! Noroc că Barbu a zburat rapid din funcție, așa că ridicola utopie a murit în fașă…
Din păcate, celălalt mare muzeu sighetean, cândva pitorescul Muzeu al Satului, absoarbe sub o treime (50 mii) din vizitatorii Memorialului. Dacă îl vedeți, înțelegeți de ce: arată ca un sat fantomă, unde nu trăiește nici măcar un câine, pisică sau găină, nu este cultivată nici o floare ori vreo gulie, plouă prin acoperișuri, morile pe apă sunt o ruină totală…
Iar mărirea recentă a tarifelor Muzeului Maramureșean este exagerată: câte 10 lei pentru vizitarea oricărei secții, fie ”Sat” (singurul care ar merita banii), Etnografie, Wiesel, Istorie ori Științele Naturii, fie micuța Casă Stan Ion Pătraș – când Cimitirul Vesel costă doar 5 lei?! Da, la Memorial se plătesc 10 lei, dar ai ce să vizitezi acolo vreme de 2 ore… Iar intrarea la grosul muzeelor băimărene ori clujene costă numai 5-6 lei…
În afara muzeelor, Sighetul nu oferă multe. Ar mai fi Sinagoga și bisericile, însă Centrul Vechi e în ruină și, în loc să fie un shopping mall european, este un loc plin de chinezării, păcănele, farmacii și second-hand-uri, apoi Solovanul și malurile Izei sunt de nevizitat, nu există vreun aqua park sau teatru…

Festivalurile sunt organizate așa cum știți, așa că aduc doar cheltuieli suplimentare la buget, în loc de impact internațional, încasări și turiști veniți special (Gărâna ori ”Anonimul” sunt departe)…

Soluții? Pentru mărirea atractivității Sighetului, reamenajarea și rebranduirea Muzeului Maramureșean, respectiv upgradarea festivalurilor patronate de Centrul Cultural, trebuie oameni noi, iar pe de altă parte, Primăria trebuie să redirecționeze prin centru fluxul turiștilor către Memorial (aceasta e una din cheile succesului!), să reabiliteze Centrul Istoric și multe altele…
Iar dacă lucrurile vor rămâne neschimbate, vom continua să privim cu buzele umflate cum tot mai mulți turiști trec prin Sighet doar pentru a-și cheltui banii în alte părți…

Teofil IVANCIUC
februarie 2020

[1] Mănăstirea a fost vizitată de mult mai multe persoane (pelerini, copii etc.) decât adulții plătitori de bilet la muzeu, probabil de 3-400 de mii de vizitatori, fenomen valabil, la o scară mai redusă, și pentru Cimitirul Vesel.

Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” a reușit să acceseze un nou proiect Erasmus K229. Este al doilea proiect Erasmus pe care îl derulează Colegiul nostru. Primul, accesat în perioada 2014-2016, a avut ca temă centrală, Urme ale civlizației evreiești în statele partenere (Grecia, Portugalia, Germania, Polonia și România). Proiectul anterior a fost extrem de bine apreciat fiind premiat în Budastagul german; noi am obținut locul III la faza națională dedicată proiectelor europene. Proiectul actual vizează, după cum apare și în titlul acestuia, caracteristicile democrației și ale totalitarismului/dictaturii în Europa după Al Doilea Război Mondial. Din proiect fac parte încă patru licee partenere din patru state europene: Germania, Portugalia, Estonia și Armenia. Pe lângă profesorii coordonatori din școlile participante, sunt implicate aproximativ 80 de persoane.

Proiectul are ca obiective cunoașterea istoriei recente a statelor implicate, cu exemple concrete, dezvoltarea conștientizării valorilor europene comune și a legitimității Uniunii Europene ca unitate de construcție a păcii, de garantare a libertăților individuale. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea gândirii critice în contextul peisajului media de astăzi analizând manipularea prin propagandă și decredebilizarea adversarilor politici practicate în regimurile totalitare. Nu în ultimul rând, dezvoltarea abilităților lingvistice, crearea de resurse educaționale deschise (OER) sau utilizarea mijloacelor IT sunt obiective majore ale proiectului.

Prima mobilitate din proiect s-a derulat la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației în perioada 02-09.02.2020. În cadrul acesteia, programul gândit a fost extrem de complex, cuprinzând atât noțiuni teoretice, cât și numeroase workshopuri, activități practice, întâlniri cu foști deținuți politici. Am avut colaborări extrem de serioase cu instituții de cercetare academică ca Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca (mulțumim pe această cale prof. univ. dr. Virgiliu Țârău) și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Pline de emoție au fost întâlnirile cu fostul deținut politic Ioan Ilban, dar și prelegerea preotului Marius Vișovan despre tatăl dumnealui, Aurel Vișovan, fost deținut politic în lotul de la Pitești.

Extrem de interesante au fost secțiunile de istorie orală din cadrul programului. Pe lângă noțiunile teoretice (noțiuni de istorie orală, crearea unui ghid de interviu, etc.), elevii au luat interviuri pe stradă pentru a surprinde, a descifra vechile șabloane ale propagandei comuniste în gândirea unor cetățeni, dar și pentru a analiza percepția asupra democrației și totalitarismului la peste 30 de ani de la prăbușirea comunismului.

Deja ne pregătim pentru următoarele mobilități pe care le vom avea alături de elevii noștri în Estonia (la Talin), în Armenia (la Erevan), în Portugalia (la Lisabona) și în Germania (la Hassfurt și Berlin).

Prin aceste proiecte am încercat să valorificăm, să scoatem în evidență patrimoniul cultural local. Dacă în primul proiect am redescoperit caracteristicile vieții comunităților evreiești, Sighetul având o populație majoritar evreiască în perioada interbelică, de această dată proiectul a avut ca fundament închisoarea politică de la Sighet. Încercăm, prin aceste proiecte, să oferim alternative educaționale în cadrul Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”. Elevii sunt extrem de plăcut surprinși de metodele de învățare pe care le utilizăm (interviuri, descifrarea propagandei în muzica din perioada dictaturii, activități gen „Treasure Hunt”, „Din cufărul bunicii” etc).

Mulțumesc pe această cale echipei de proiect care a muncit extrem de mult pentru a ne menține la nivelul înalt pe care ni l-am propus în derularea proiectului.

profesor dr. Ovidiu SECHEL

Sunt dirijorul Corului CRISTOS REGE al Bisericii Parohiale greco – catolice din Sighetu Marmației. Fac parte dintr-o familie greco-catolică ce nu și-a lepădat credința în ciuda vicisitudinilor vremii, sub neagra perioadă comunistă. Părinții noștri, Chindriș Stefan, învățător și Alexandrina având 5 copii, nu s-au ferit nicicând, chiar în perioada comunistă, de-a merge public la liturghiile Bisericii romano-catolice din localitate, dispuși fiind chiar să suporte consecințele excluderii din învățământ din această cauză.

Fratele tatălui meu, Alexandru Chindriș, preot greco-catolic venerat în comuna Ieud – Maramureș, leagăn de necontestat al credinței greco-catolice, a fost încarcerat pentru liturghiile clandestine pe care le făcea în casele oamenilor ori prin diverse ascunzători. A făcut ani grei de temniță la Gherla iar soția lui Maria, mătușa noastră, a fost închisă la Târgșor!

Acestor grele amintiri li se adaugă însă una luminoasă și tare dragă mie, poza pe care o ofer cititorilor, de la una dintre primele liturghii greco-catolice din Parcul central din Sighet, împreună cu Sora Olga, mentorul spiritual al fetelor mele (cea mai mare dintre ele este cea cu codițe în rochiță albastră în dreapta mea – Mihaela, care are acum 40 de ani), eu fiind la o orga micuță (pe care tot Sora Olga mi-a adus-o în față). Așa am acompaniat călugărițele care au dat răspunsurile la liturghiile în aer liber. Da, toate acestea se petreceau în anul 1990, exact acum 30 de ani!

Prof. Rodica GHEORGHIU

Azi, 18 februarie, se împlinesc exact 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică oficiată în aer liber la Sighet după 4 decenii de persecuție comunistă împotriva Bisericii Greco – Catolice, perioadă în care orice manifestare publică a cultului greco-catolic a fost interzisă – activitatea desfășurându-se doar în clandestinitate, cu grupuri mici, în locuințe particulare și aceasta cu mari riscuri, în multe cazuri Securitatea operând arestări soldate cu ani de închisoare și alte necazuri pentru cei implicați.

După răsturnarea lui Ceaușescu la 22 decembrie 1989 și relegalizarea cultului greco-catolic la 31 decembrie, Biserica Greco- Catolică își poate desfășura cultul în mod liber, fără interdicții din partea statului, dar… ea nu dispune de lăcașuri de cult, toate bisericile și capelele confiscate în 1948 (peste 2.000) rămânând în continuare în posesia Bisericii Ortodoxe (decretul de relegalizare neprecizând nimic despre restituirea patrimoniului greco-catolic). Mai mult, propaganda dușmănoasă afirma că de fapt “greco-catolicii nu mai există” (inclusiv președintele Iliescu a dat o declarație care sugera ceva similar) deci „nu ai cui să restitui” bisericile și proprietățile…

În aceste condiții, mitropolitul greco-catolic Alexandru Todea (14 ani în închisorile comuniste, devenit ulterior Cardinal) cere comunităților greco-catolice să celebreze liturghii în aer liber peste tot unde se poate (mai ales la orașe) pentru a demonstra opiniei publice interne și internaționale (inclusiv răuvoitorilor) că Biserica Greco – Catolică există! Să dovedim că în ciuda celor 40 de ani de teroare și spălare a creierului, în România mai există un număr semnificativ de persoane care își mărturisesc deschis apartenența la Biserica lui Gheorghe Șincai și Petru Maior, a lui Simion Bărnuțiu și Vasile Lucaciu, a lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu, a lui Iuliu Hossu, Ioan Suciu și a celorlalți episcopi morți în temnițele comuniste, a lui Iuliu Maniu și Ilie Lazăr și a altor eroi pe care n-avem voie să-i uităm (ca să cităm doar câteva nume sonore).

Având „undă verde” de la părintele Grigore Balea (nașul meu de cununie), am început împreună cu un prieten să lipim afișe prin tot orașul anunțând liturghia greco-catolică pentru duminica următoare, 18 februarie 1990, în spațiul liber din spatele Liceului Pedagogic (acum Lukoil). Primul set de afișe erau mici, de – abia vizibile și scrise de mână de soția mea (vai, ce naivi eram!) și puse pe unde apucam… la al doilea însă directorul Mihai Dăncuș de la Muzeu a preluat inițiativa și ni le-a scos la tipografie. Acum erau elegante și cu litere mari, puteau fi zărite de la distanță. Am umplut tot centrul orașului cu ele… Simțeam că am făcut o treabă importantă. Dar era iarnă…. va veni oare lumea să stea în frig ore întregi? Nu ne vom face de râs fiind prea puțini? Erau voci în jurul nostru care ziceau că ne-am cam hazardat… Eu o țineam una și bună că dacă la Cluj se face, la Baia Mare se face… de ce să nu fie și la Sighet liturghie în aer liber? Sora Florina Mărieș, minunata mea vecină din cartierul 1 Mai (călugăriță dinainte de 1948) îmi spunea cu o oarecare îngrijorare: „Dar Marius, cine va da răspunsurile la liturghie? Trebuie timp să ne organizăm …”

Ei bine, Domnul a suplinit toate lipsurile obiective și duminică 18 februarie 1990, la ora fixată, în prezența a circa 200 de persoane s-a celebrat Sfânta Liturghie pe un altar improvizat (o masă adusă din casa prof. Petru Mihalyi, ce locuia în vecinătate și ornată apoi cu cele necesare cultului). Alături de părintele profesor Grigore Balea (foarte cunoscut și respectat de sigheteni) au oficiat și părintele Simion Mesaroș de la Baia Mare (viitorul rector al Institutului Teologic Greco-Catolic) și un preot tânăr, pe care nu-l cunoșteam atunci, părintele Cornel Ardelean – actualul paroh de Sarasău. Emoționantele cuvinte de învățătură ale preoților au marcat semnificația momentului dându-ne curaj să ieșim la lumină și să ne mărturisim credința având ca modele și mijlocitori cerești pe martirii noștri care s-au jertfit în prigoana comunistă pentru libertatea noastră de azi.

Așa a fost începutul…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

– Ce vei face cu viața ta?
– Îmi voi croi un drum și voi merge pe el până la capăt.
– De ce să îți croiești un drum când există deja atâtea drumuri pe care le-ai putea urma?
– Există, dar acele drumuri sunt pline de gropi!
– Le-ai putea foarte simplu ocoli.
– N-am să-mi arunc visele dintr-o parte într-alta, nu de altceva, dar s-ar putea la un moment dat să alunece și să se risipească printre atâtea gropi.
– Domnișoară văd că orice aș zice esti mult prea sigură pe tine. Apreciez!
– Dumneavoastră dacă ar fi să alegeți un drum pe care ar trebui să circulați cu un BMW seria 8 pe care l-ați alege: cel cu gropi sau cel fără?
– Păi, nu e totuna. Logic, cel fără, doar nu vreau să stric minunăție de mașină.
– Le fel e și cu oamenii, doar că, de cele mai multe ori, ei aleg drumul cu gropi, doar pentru a se deosebi de ceilalți.
– Nu e la fel! La mașină se mai duc telescoapele, frâna, iar dacă dai peste câteva gropi mari s-ar putea să rămână în pană.
– Acestea se pot schimba ușor, dar ce faci când unui om îi moare speranța sau, și mai grav, când unui om i se ,,STRICĂ” sufletul?
– Vorbești numai prostii, cum să ți se strice sufletul?
– Nu o să înțelegeți decât atunci când o să ajungeți cu BMW-ul la mecanic și veți vedea că nu există piese și pentru… suflet.

Maria era mereu pusă pe vorbărie și i-ar fi explicat domnului din trolebuz cum stă treaba, dar fusese nevoită să coboare, deoarece era așteptată cam de vreo 30 de minute.
Deși are numai 25 de ani viața ei este mult prea încărcată: de la ore de pian, până la box și cursuri de gătit e un salt mare, salt pe care Maria îl consideră pueril și pe care îl face sărind dintr-un trolebuz într-altul, momentan nu-și permite o mașină și nu că nu ar avea bani, dar Elveția, Roma, Grecia și Egiptul i se par alegeri mult mai înțelepte decât o amărâtă de mașină.

Iat-o intrând grăbită pe ușa sălii de box, echipată și gata de antrenament.
– Îți cam place să te lași așteptată!
– Ce-i bun mereu se lasă așteptat, i-o întoarce Maria unei colege cam îngâmfate, care mereu o invidiază și mereu agață în ea. Cu părul prins într-un coc lejer, cu o siluetă de invidiat și cu privirea aceea de temut, Maria atrage atenția asupra sa, nu de alta, dar nu intrase bine în ring că vreo trei băieți noi pe la antrenamente îi și cerură facebook-ul. În locul ei altele s-ar fi simțit flatate, însă ea le răspunde cu un zâmbet zeflemitor:
– N-am!
Ziua trecuse mult prea repede și iat-o pe frumoasa Maria cum își caută oferte de vacanță împreună cu prietena ei, Ana.
– Știi, azi am întâlnit un domn cam plin de sine care nu știa altceva decât să scoată lucrurile materiale la înaintare.
– Și iar te-a apucat filozofatul în trolebuz?
– Ce bine mă cunoști!
– Doar tu ai putea vorbi cu necunoscuții despre aspirațiile tale, de parcă i-ai cunoaște de o viață.
– Să știi că azi el m-a abordat primul întrebându-mă ce vreau să fac cu viața mea, dar recunosc că a fost o discuție foarte interesantă.
– Sunt sigură că vei scrie despre ea. De abia aștept să o citesc.
– Hei, parcă ești psiholog, așa mă citești!
– Și totuși, trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit vreo carte mai greu de citit și, harul Domnului, sunt câteva sute care mi-au trecut prin mână!
– Autorul contează!
– Nu mai filozofa și hai să mâncăm.

Maria și Ana erau prietene de când se știu, au crescut împreună, au plâns împreună după primele iubiri, au râs împreună și cel mai important au fost mereu una lângă cealaltă, iar cel mai probabil și după ce se vor căsători își vor lua case cu piscină una lângă cealaltă și tot o să-și ducă dorul una celeilalte.
– Bună dimineața! zise Maria plină de entuziasm.
– Bună dimineața! se auzi vocea somnoroasă a Anei la celălalt capăt al firului.
– Sper că nu ai uitat că azi plecăm în Malaysia.
– N-am uitat, însă e abia 7 dimineața, noi avem avion abia la 15.
– Sorry!
– Maria când o să înțelegi că eu nu-mi încep ziua făcând jogging ca și tine, eu vrea doar să dorm.
– Bine, bine, dormi ca o bunică de 80 de ani. Viața e făcută să o trăiești nu să o dormi.
– Ne vedem la aeroport!
Deși cele mai bune prietene, mereu atât de diferite: una îndrăzneață și rebelă, mereu spontană, cealaltă rușinoasă, mult prea calmă și atât de leneșă. Oare unde s-or fi găsit?
La ora 14:30 erau deja amândouă în fața aeroportul nerăbdătoare și dornice de distracție. De cum o zări Ana îi zise Mariei, văzând-o cu o cafea în mână:
– A câta e pe ziua de astăzi?
– Hmmm … a doua sau a treia, ce mai contează acuma.
– Normal că bei atâta cafea, căci în loc să dormi tu mergi la jogging, iar noaptea te iau gândurile…. ce să-ți povestesc!
– Zici că ești bunica.
Apoi se îmbrățișează ca și când nu s-ar fi văzut de cinci ani și porniră pentru a-și aștepta zborul.
Maria mai mereu vedea fețe cunoscute, dar niciodată nu știa de unde să le ia, știa că le cunoaște, dar habar nu avea de unde și, la fel se întâmplase și înainte de zbor. Văzu un domn care o tot fixa cu privirea, dar nu știa de unde l-o fi cunoscând.
– Domnișoară, mă mai ții minte? Discuția din trolebuz?!
– Cum aș putea uita? Dar ce vânt vă aduce pe aici?
– Păi, aștept trenul!
– Știți, aici este aeroportul!…

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, CNDV

Cred cu tărie că e esențial să iubești ceea ce faci!
Sunt unele zile din viața de dascăl în care iubirea plutește în atmosferă și e foarte vizibilă. E atât de frumos și nobil acest sentiment! Iubirea se învață, așa cred. Îi educăm pe elevii noștri nu doar prin carte, prin limbaj, ci și emoțional. De multe ori prin propriul exemplu, prin puterea cuvîntului, a gestului, a implicării afective. Iubesc cînd reușesc asta! Un feedback pozitiv, pe care-l dorim împărtășit, drept învățare vizibilă: o zi iubită din viața de licean. Elevii mei și-au exprimat emoțiile, trăirile, pentru că… și asta se învață, nu-i așa?
Iată câteva fragmente din jurnalele elevilor mei:

Fiecare zi îți rezervă ceva minunat, dacă știi să vezi minunăția… Oare ce-mi rezervă această zi? Acesta a fost gândul meu în dimineața de 14 februarie. Uimirea și bucuria m-au cuprins, văzând cadoul de la băieții nostri din clasa a XI-a A de la Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand”! Am înțeles repede și foarte limpede că oricât de singur te-ai simți, cineva oricum se gândește la tine… Și cred ca Valentine’s day nu e doar despre împărtășirea iubirii între cupluri, ci e o zi a iubirii față de toți oamenii. Gesturile mici contează, sunt cele care nu ți se șterg niciodată din minte. Cu acest frumos dar de la băieți, chiar și fetele care se simțeau singure, au simțit că sunt iubite. Și până la urmă, ce poate fi mai frumos și mai iubibil decât să iubești și să te înțelegi cu cei de lângă tine? A fost o zi cum multe trebuiau sa fie până acum și cum multe vor trebui să fie de acum încolo. Și cum doamna dirigintă a spus ca ar fi minunat să vadă și restul lumii cât de bine ne-am simțit, mai jos veți putea citi impresiile colegelor mele, sentimentele stârnite de acest cadou, dar și complotul băieților care s-au descurcat de minune. (Anca Corneștean)
Ziua de 14 februarie era una oarecare pentru mine, până să ajung la liceu. Intrând în clasa mea, am avut parte de o surpriză nemaipomenită. Coleguții noștri minunați, cei șapte băieți, unul și unul, ne-au pregătit o surpriză nemaipomenită, nouă, colegele lor, baloane sub formă de inimă și câteva bilețele cu citate în care multe dintre noi ne-am regăsit. Frumoase citate! Bravo, băieți! De fiecare dată ei știu să ne surprindă într-un mod foarte plăcut și impresionant. (Georgiana Mărginean)
De dimineață m-am trezit cu o stare pozitivă, pentru că Ziua Îndrăgostiților bătea la ușă. Surpriza ce m-a asteptat la școală a fost una foarte plăcută! A fost frumos din partea băieților noștri că s-au gândit la fiecare fată din clasă și s-au hotărât să-i facă ziua mai frumoasă. Gest minunat! Bravo, băieți! Ați reușit să ne surprindeți! Pentru mine această zi nu a fost despre cadouri, ci mai degrabă despre sentimente și unitate. Cum zicea și Nichita Stănescu: ,,Nu trebuie înțelese sentimentele, ele trebuie să fie trăite”, așa cum ar trebui să fie în oricare altă zi din an de altfel, un moment dedicat iubirii. A fost o zi pentru suflet. O zi memorabilă! (Melissa Popovici)
Ziua Îndrăgostiților, ziua în care toți oamenii care se iubesc își exprimă într-un fel sau altul sentimentele. În clasa a XI-a A, de la CNPRF, sunt șapte băieți, iubireți se pare, care au realizat una dintre cele mai frumoase surprize care se pot realiza, simplu, dar cu suflet. Niște balonașe în formă de inimă și niște citate de dragoste, scrise de anumiți autori, pentru fiecare fată din clasă! Ce ziceți? Minunați colegi! Mulți oameni ar trebui să urmeze acest gest, pentru că lucrurile mici, gesturile din suflet ne fac frumoși! (Frankel Orly)
Dimineața asta a fost o dimineață obișnuită, începând de la rutina mea de dimineață până la plecatul spre școală. M-am simțit foarte “rece”, un sentiment cu o ușoară tristețe, nu fiindcă era frig afară, așa m-am simțit, poate, fiindcă eram obosită ori fiindcă nu mi-am împărtășit sentimentele față de persoana la care țin, această zi fiind un privilegiu perfect. Am ajuns la școală. La intrare se afla încă cutia cu scrisorile anonime de dragoste, probabil pentru cei timizi… Pe holurile școlii era liniște, o liniște ciudată pentru o zi dedicată iubirii. Fiind navetistă, ajung printre primii la școală. Deschid ușa la clasa mea și!… rămân foarte suprinsă! Încerc să mă dumiresc. Nu e ca-n alte dimineți! Nu mi-am dat seama din prima privire ce era, erau niște balonașe în formă de inimă, acestea fiind de culoare roșie, pe fiecare bancă! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! M-am dus în liniște la băncuța mea, era un bilețel , un bilețel roz-deschis, o culoare care te calma doar privind-o, l-am citit, era o poezie de dragoste ce mi-a adus un strop de fericire, un zâmbet pe buze. M-am uitat în jur: fiecare băncuță avea un bilețel cu un mesaj de dragoste. Evident, din privirile băieților, am înțeles că ei au fost cu ideea! Acest gest reflectă, cât ar fi el de mic, că iubirea dintre colegi e cea mai curată! (Diana Prodaniuc)
Sunt de părere că sentimentul pe care toată lumea ar trebui să îl trăiască nu trebuie împărtășit doar în data de 14 februarie, ci în fiecare zi. Toți suntem focusați intens pe faptul că ,,trebuie neapărat să îmi găsesc sufletul pereche acum”, un lucru, cred eu, foarte greșit. Iubirea necesită răbdare, ea nu apare la comandă și nu se forțează. Eu am avut norocul să o întâlnesc, să o simt și să o trăiesc, încă o trăiesc și sper ca toată lumea să găsească pe cineva care să îl facă la fel de fericit precum sunt eu când simt iubire!
Iubirea nu vine doar din partea sufletului pereche, ea vine din toate părțile, de la părinți și familie, până la prieteni, colegi și profesori. Nimeni nu este singur în viață și nu o să fie! Dumnezeu și… orice persoană din jur o să te iubească. Azi am fost înconjurată de iubire și a fost o zi cum ar trebui să fie toate! (Sorina Stan)
Pentru mine ziua de azi credeam că va fi ca o oricare zi de Valentine’s Day, dar de dimineață cum am ajuns la liceu am avut o plăcută supriză intrând în clasă să văd așezat pe fiecare scaun, care aparținea unei fete, câte un balon în formă de inimă și câte un bilețel cu un citat emoționant. Dragii noștri colegi s-au gândit să ne facă o supriză, nouă fetelor, în această zi a iubirii. Prin mica lor atenție oferită nouă, această zi pentru mine a fost SPECIALĂ. (Brigitta Madzur)
Ziua de 14 februarie este ziua în care sărbătorim iubirea, ziua în care ne arătăm afecțiunea față de cei din jurul nostru prin mici atenții sau printr-un simplu ,,Te iubesc!”. Dacă anii trecuți această zi era ca oricare alta, anul acesta m-a surprins, fiind o zi specială pe care nu o voi uita niciodată. Toate acestea, datorită minunaților noștri colegi care s-au mobilizat și ne-au făcut o surpriză: baloane în formă de inimă și bilețele cu poezii de dragoste. Un gest mic, dar care ne-a adus zâmbetul pe buze tuturor fetelor din clasă, care ne-a făcut să ne simțim iubite și care a dat farmec acestei zile. Gesturile mici demonstrează multe și sunt cele care contează cel mai mult. Băieții noștri chiar sunt un exemplu demn de urmat! (Maria Mihali)
Dragă Valentin, azi este ziua ta, este ziua iubirii. Țin să îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit mie și colegilor mei ocazia să ne surprindem colegele cu niște cadouri pe care sigur le merită. Baloanele în formă de inimă și citatele care parcă prindeau viață în sala noastră de clasă au exprimat dragostea noastră față de colegele noastre dragi, o dragoste determinată de faptul că ele ne arată zilnic cum să iubim și cum e să fim iubiți. Sper că și tu ești de acord că sărbătoarea ta este și sărbătoarea lor. (Adrian Cinar)
Pentru ziua de 14 Februarie am avut o grămadă de emoții, pentru că voiam ca fetele să fie mulțumite de surpriza noastră. Le-am cumpărat baloane in formă de inimă și le-am lăsat pe fiecare bancă câte un poem sau o strofă semnificativă zilei de astăzi. Fetele au fost foarte fericite așa că ne-au răsplătit cu câte o îmbrățișare sau un pupic, asta însemnând că efortul depus a meritat. (Vlăduț Tupiță)
Cu gândul la colegele noastre, ne-am făcut un plan pentru a le surprinde. Solidari între noi și complice cu d-na noastră dirigintă, am reușit, iar reușita noastră ne-a adus mii de mulțumiri și pupicei din partea colegelor noastre, care afișau cel mai frumos zâmbet pe care l-aș fi putut vedea eu din partea lor. Mă bucur că eu și colegii mei am reușit să ne mobilizăm și să lucrăm în echipă, să selectăm versuri frumoase de iubire sau citate despre iubire pentru a aduce zâmbetul pe buzele fetelor, dar nu numai atât, ne-am și distrat, am și cântat și ne-am simțit foarte bine la școală. De fapt, în clasa noastră mereu e ceva interesant și plăcut! Cel mai mult m-a uns la inimă când am observat că în ochii fetelor a fost mai mult de atât, și că poate chiar s-au simțit iubite în această zi. (Cristian Țudic)
Așadar, ziua de Valentine’s day s-a dovedit a fi una minunată, pe care cu siguranță nu o vom uita. Cu asemenea colegi, viața de liceu e mult mai frumoasă, plină de farmec și împlinire. Clasa a XI-a A de la Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand” este o clasă unită, doamna dirigintă ne iubește si ne formează astfel, încât să devenim oameni mai buni, mai frumoși, oameni echilibrați, oameni care se vor descurca în societate. Ne mândrim cu clasa noastră: fete iubibile și băieți iubireți! (Anca Corneștean)

Cum să nu-i iubești? O zi încărcată emoțional, cu poezie, cu scriere creativă, presărată cu mici gesturi de iubire e, de fapt, o zi frumoasă a unei profesoare de limba română, a unei diriginte fericite pentru trăirile ei și ale elevilor ei!

 prof. Odarca Bout,
Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand” Sighetu Marmației

Clepsidră

aș vrea să rostogolesc clepsidra
să amețesc nisipu-i neiertător
sau mai bine
aș putea s-o sfărâm total
să-i împrăștii rămășițele
să arunc otrăvuri pe cioburi
să torn foc pe amintiri

aș distruge clepsidra în întregime
aș sfărâma-o fără vreun regret
aș zdrobi ceasurile
iar pe Cronos aș vrea
să-l pot înjunghia
cu un pumnal care să-i curme nemurirea

dacă nu erau toate acestea
și mai ales
dacă nu era acel afurisit zeu
în sufletul tău încă aș fi fost eu
iar timpul
cumplitul
nu te-ar fi transformat
în trecutul meu

Despre infinitul temporal

poate că „totdeauna”
se va termina mâine
iar „mereu”
își va găsi sfârșitul

poate că „niciodată”
nu e atât de permanent
și veșnicia poate că-i o iluzie
ca o reflexie
ce se spulberă
când se întunecă oglinda

până și nesfârșitul
ar putea avea o limită
și pe această notă
Universul ar putea să se lase
cuprins într-o palmă

însă relativă fiind
socoteala lui Cronos
veșnicia e o clipă
iar clipa e o veșnicie

Dorul de îngheț

se-mbracă cerul de vată
cu zbor de rândunele
zbor de ciocârlii

neclintit îmi ești
copacul meu
nu te încântă
răsărirea mugurilor
și nici încolțirea
de prin câmpii

nu te mulțumește
nici atingerea de ghiocel
nici aroma violet
de liliac

crezusem că-ți va plăcea
gustul trezirii
și că vei întinde
ramul spre soare

însă mă uimești
copacul meu
căci poți iubi
un coșmar cumplit
și o ură nemiloasă

mă surprinde
că poți duce dorul
unei condamnări
atât de reci
mă miră că numai tu
copacul meu
nu porți ură
vrăjitoarei de zăpadă

Fragilitate

mă prăbușesc
ca o statuie devorată de timp
sau ca un oraș
clădit pe cărămizi muribunde

sunt alcătuită
din fracțiuni de sticlă
care se descompun
și se îmbracă în sânge
mai repede și mai des
decât aș vrea

sunt ca o păpușă de porțelan
nu la fel de frumoasă
însă la fel de ușor de distrus
și de sfărâmat

imaginează-ți
un amestec de cioburi –
cioburi din ce-am fost odată –
lipite între ele
cu un soi de smog
din rămășițele unei umbre
căci asta
e ceea ce am ajuns să fiu

Anastasia Herbil
Clasa a VIII-a
Colegiul Național “Dragoș Vodă”

Foto : Kanyuka Mihai

După întâlniri, mai dese ori mai rare, cu jurnaliști români – și nu numai – din jurul granițelor țării, conducători ai UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) au ajuns, zilele trecute, și la românii de peste Tisa. Miercuri (12 februarie a.c.) dimineața, dl. Doru Dinu Glăvan – președintele Uniunii și ziaristul Miron Manega – purtătorul de cuvânt al acesteia, însoțiți de Adrian Marchiș de la Radio România, președintele Filialei Maramureș a UZPR, au trecut prin Sighet. De data aceasta doar au trecut, dar au promis că, în curând, vor veni aici pentru o întâlnire cu tinerii de la revistele „AXA” și „Iluminări”. Și s-au oprit la Slatina (Solotvino), în Ucraina, unde s-au întâlnit, pentru prima dată, cu ziariști din presa scrisă, radio și televiziune, dar și cu reprezentanți și conducători ai unor asociații culturale de acolo, din Transcarpatia. Oficiul de gazdă primitoare l-a făcut primarul localității, dl. Gheorghe Uhali. Întâlnirea a fost onorată și de prezența domnului Florin Pîrvu, consulul României, care și-a declarat întreaga disponibilitate pentru a sprijini activitățile de acest gen. Au mai participat ziariștii sigheteni: I. Ardeleanu-Prucu și Florentin Năsui. Preț de câteva ore au avut loc aici discuții deschise, fără nici un fel de reținere, și de o parte și de alta, despre situația și starea îngrijorătoare pe care o traversează, despre ce se face și, mai ales, despre ce ar trebui și s-ar putea face pentru a o îmbunătăți. Timpul de emisie în limba română este tot mai scurt, baza materială tot mai precară, personalul tot mai puțin și susținerea financiară tot mai subțire. Una dintre soluțiile care au prins contur pare să fie aderarea acestor jurnaliști la UZPR, o soluție care s-ar putea traduce în: „Ajutați-ne, ca să vă putem ajuta!”. Dar s-au mai discutat și altele. Primarul a promis, și el, să se angajeze mai ferm și să-i antreneze și pe ceilalți primari din celelalte comunități românești. Și, în final, ca un semn de firească recunoștință, celor care de mulți ani stau aici, la nordul cel mai de nord, pe baricadele limbii și culturii române și sunt hotărâți să meargă mai departe, conducerea UZPR le-a acordat prestigioasa Distincție „Credință și Loaialitate”, pe care au primit-o: Geta Marina, Elvira Chilaru, Ion Huzău și Ion M. Botoș.

În după-amiaza aceleiași zile Doru-Dinu Glăvan și Miron Manega s-au întâlnit la Baia Mare cu membrii Filialei UZPR Maramureș și au discutat despre problemele care stau azi în atenția jurnalistului, despre activitățile pe care UZPR și le-a propus pentru acest an și despre alte chestiuni specifice unei uniuni care vrea să fie o prezență vie și constructivă în societatea românească de azi și de mâine.

prof. I. Ardeleanu – Pruncu

NR: În fotografie, de la stânga la dreapta, M. Manega, D.D. Glăvan, F. Pîrvu, Gh. Uhali și A. Marchiș.

Foto: Florentin Năsui

Vă propunem pentru identificat și admirat o altă frumoasă clădire din patrimoniul Sighetului. De data aceasta nu vă oferim niciun indiciu, vă invităm să identificați clădirea!
Așadar… unde se află, unde „găsim” clădirea din imagine?
Vă așteptăm răspunsurile și comentariile!

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!