Vânt puternic, ploaie și un car de emoții. Cam așa îmi amintesc prima zi de facultate la Universitatea Falmouth, cel puțin înainte să ajung să îi trec pragul și să fiu întâmpinată de zâmbetele profesorilor încântați să își cunoască studenții. Emoțiile au crescut puțin în clipa în care am realizat că eram singura persoană venită din afara Angliei, cu excepția unei doamne sosite din America. Totuși, asta nu m-a făcut să mă simt exclusă. Ba dimpotrivă, aflând că veneam din țări străine, cu toții au început să ne sugereze cele mai bune locuri cu specialități și mâncăruri specifice.

Zona unde locuiesc, Cornwall, este una presărată cu legende. Lacul Loe se presupune a fi locul în care a fost aruncată sabia Excalibur, iar castelul Tintagel, din nordul județului, pe care am avut plăcerea de a-l vizita, se consideră a fi locul de origine al regelui Arthur. Castelul în sine se află acum în ruine, dar se bucură de mulți vizitatori dornici să se apropie de legendă și să vadă atracții precum peștera lui Merlin. Falmouth este un oraș-port, nu foarte mare, dar cu o comunitate primitoare din sud-vestul Angliei.

Masterul pe care îl urmez aici, după numele său, Professional Writing, este unul bazat foarte mult pe practică, lucru pe care l-am aflat, spre surprinderea mea, chiar din prima zi! După introducerile de rigoare, am aflat că aveam să producem, până la sfârșitul săptămânii, propria cărticică de buzunar. Tema avea să fie o grădină renumită care se afla chiar în sânul campusului universitar. Așa că, după ce am înțeles ce aveam de făcut, am fost invitați să ne plimbăm prin grădină, să facem poze și să ne căutăm inspirația. Două zile mai târziu, cu povestioarele și poeziile scrise, izvorâte din grădina faimoasă, am revenit la facultate, unde am învățat să ne aranjăm într-un program textul și imaginile alese pentru a fi pregătite de printare, urmând ca, tot două zile mai târziu, cu paginile proaspăt printate, să învățăm să le legăm. Am aflat totul despre tainele legării cărților și, înarmați cu ac și ață, am reușit să dăm viață operelor noastre.

Și asta a fost doar prima săptămână. De aici încolo, au urmat cursuri săptămânale în care am învățat despre aspecte diferite ale lumii scriitorilor: structurarea unei povești, crearea de lumi și personaje captivante, dar și publicarea și înțelegerea proceselor care au loc odată cu terminarea unei cărți. Profesorii sunt glumeți, deschiși și ne încurajează la fiecare pas. Am dezbătut teme fascinante cu privire la literatură, dar și la natura umană și am studiat, în primul rând, de ce simțim nevoia să spunem povești.

În săptămânile care au urmat am scris, în mod regulat, câte două povestioare pe săptămână, urmând ca acestea să fie citite și notate de către colegii și profesorii noștri. Pe lângă scrierea de ficțiune și non-ficțiune, am avut și alte activități cu scopul de a descoperi ce alte căi profesionale putem urma odată cu absolvirea facultății. Astfel, am aflat despre munca de editare a manuscriselor, scrierea articolelor pentru bloguri online și chiar intervievarea altor scriitori. Pentru aceasta din urmă, am primit sarcina de a contacta fie un agent sau scriitor și de a obține un interviu.

De-a lungul semestrului, am avut parte și de alte oportunități de a ne dezvolta și de a cunoaște mai bine ce înseamnă să fii scriitor. De câteva ori, profesorii noștri au contactat online scriitorii operelor pe care le studiam la curs, iar aceștia ne-au dat sfaturi și ne-au povestit despre procesul scrierii și publicării operelor lor. A fost o experiență nouă și cu adevărat unică să putem întreba direct autorul despre cartea sa! De asemenea, am avut nenumărați invitați din industrie, cum ar fi agenți de publicare, jurnaliști și poeți. Până acum, am avut și două seminare bonus de poezie, organizate de profesorul coordonator la cererea studenților. Facultatea caută întotdeauna oportunități din care studenții săi să învețe și să capete experiență, așa că se organizează și activități extracurriculare, cele mai deosebite fiind participarea la North Cornwall Book Festival și London Book Fair. La North Cornwall Book Festival am avut șansa de a întâlni autori cunoscuți precum Michael Morpurgo, David Nicholls și Raynor Winn. London Book Fair este de asemenea un eveniment foarte așteptat la care urmează să cunoaștem alți scriitori, agenți și oameni influenți ai lumii literaturii.

După o bine-meritată vacanță de iarnă, la sfărșitul primului semestru, am fost puși în fața unei alegeri cu privire la cursurile pe care le vom urma în semestrul al doilea. Așadar, de acum încolo, voi studia secretele scrierii unui roman cap-coadă, dar și ale întocmirii unui scenariu pentru filme sau seriale. Pe parcursul lunilor care urmează voi lucra, în paralel, la un roman și la scenariul unui film, ca apoi să aleg unul din aceste proiecte pentru a-l extinde și finisa ca proiect final în lucrarea mea de dizertație.

Până acum, masterul, facultatea și profesorii mi-au oferit o experiență deosebit de plăcută. Apreciez în mod special abordarea practică pe care o avem, exercițiile nenumărate pe care le facem spre dezvoltarea noastră personală și profesională și toți oamenii care vin să ne vorbească atât de des, cu pasiune și entuziasm, despre experiența și cariera lor. Am învățat faptul că, oriunde ne uităm, putem găsi o poveste, că oamenii sunt făcuți să le spună și că prin puține cuvinte putem transmite cele mai adânci emoții.

Anamaria ARBA
studentă, Universitatea Falmouth
United Kingdom

Miercuri, 5 februarie 2020, în Salonul Artelor al Bibliotecii Județene „Petru Dulfu” din Baia Mare, a avut loc o nouă întâlnire a publicului iubitor de literatură, cu participanți poeți români, din județ sau din țară.

„Miercurea de poezie” face parte din seria de manifestări permanente organizate de Centrul Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș (director prof.dr. Ștefan Mariș), în coordonarea poetului Nicolae Scheianu, consultant de specialitate al instituției.

De data aceasta, invitatul zilei a fost cunoscutul poet maramureșean Vasile Muste, directorul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, redactor șef al revistei de cultură ”Marmația”, cunoscut „ca un prieten nesmintit al poeților și ca un poet de mare forță” (Nicolae Scheianu).

După ce s-au citit și recitit poeme, în Salonul Artelor a avut loc un dialog între cei prezenți (scriitori, cititori, elevi, studenți) despre poezie și poeții vremurilor noastre.

În luna martie, „Miercurea de poezie” va împlini 9 ani de existență neîntreruptă. Încă nu îi spunem La Mulți Ani, dar ne pregătim de un mărțișor aniversar.

Până atunci, pentru o viață sănătoasă, citiți cât mai multă poezie. Și mai și scrieți.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

A început sezonul olimpiadelor școlare. Prima materie (la care se cunosc deja rezultatele) „chemată” la județ pentru confruntare la nivel înalt a fost… limba noastră cea latină! Duminică, 02 februarie 2020, a fost prima sărbătoare. Sărbătoare pentru… CNDV-iști!

Patru tineri au reprezentat cu mare succes unul dintre cele mai titrate colegii din județ (tot la C.N. „Dragoș-Vodă” ne referim!). Iar trei dintre ei, Carolina Burcuș, clasa a VIII – a (90 de puncte); Vasile Gabriel Vouciuc, clasa a IX -a E (95 de puncte); Fabian Popovici, clasa a IX – a F (85 de puncte) s-au calificat la faza pe țară, ce se va desfășura la Târgu Jiu, în luna aprilie.

Pregătiți de prof. Brîndușa Oanța, cei trei elevi calificați și-au propus să confirme valoarea si soliditatea pregătirii lor și la confruntarea națională. În aprilie, laurii vor fi mai… strălucitori!

Dar să-i ascultăm și pe ei!

Mă bucur foarte mult că am participat la această olimpiadă, a fost cu adevărat o experiență frumoasă. Am început cu câteva emoții care au înflorit, pe parcurs, cu fiecare nouă lecție învățată, în entuziasm și optimism – și într-un final, în rezultatele de acum. Am învățat despre o limbă care încă trăiește în fiecare dintre noi și mi-a fost deschisă o poartă spre o complet altă lume. Așa că, pornesc spre națională cu gânduri pozitive și cu inima deschisă spre mai multe cunoștințe! (Carolina Burcuș, clasa a VIII-a)

Mi-a făcut o deosebită plăcere să particip la Olimpiada de Limba Latină. Chiar dacă asta presupune multă muncă, atmosfera de competiție și satisfacția adusă de rezultate sunt mult mai valoroase. Mulțumesc doamnei prof. Brîndușa Oanță pentru pregătire și tuturor celor care mi-au fost alături! E o mare onoare, și în același timp o mare provocare să particip la etapa națională, experiență de care am mai avut parte o singură dată, însă sunt convins că voi face o treabă bună la Târgu Jiu, iar distracția nu va lipsi :). (Vasile Gabriel Vouciuc, clasa a IX-a E)

Frumusețea Olimpiadei de Limba Latină nu stă în demonstrarea performanțelor și capacităților tale ca elev, ea stă în dorința și pasiunea de a lucra într-o lume magică a cuvintelor, un univers infinit de exercițiu al minții. Cel mai important fapt este că fiecare etapă aduce noi interacțiuni cu noi oameni și mentalități diferite, care te impulsionează să-ți dorești să avansezi la nesfârșit, căci tablourile întipărite în minte nu se vor șterge niciodată. (Fabian Popovici, clasa a IX-a F)

Salut, Sighet!

Deși am fost de multe ori în Spania, anul acesta am avut ocazia să văd pentru prima dată niste spații cutremurătoare… cimitire imense pe locul gropilor comune în care zac victimele asasinate acolo de comuniști în 1936. La Paracuellos de Jarama (la est de Madrid) 11.000 de morți, asasinați în câteva zile, la Aravaca (la vest de Madrid) „doar” 800 de morți. Și asemenea masacre au avut loc în multe orașe din Spania acelor ani din ordinul guvernului de stânga, controlat de comuniști sau a diverselor autorități locale în subordinea acestuia.

Simt că pământul arde și morții vorbesc… acești oameni, ale căror oseminte zac sub picioarele noastre nu au murit în luptă, nici nu au trecut vreodată prin fața unui tribunal, au fost arestați la grămadă și în mare grabă în toamna anului 1936 pentru opoziția reală sau presupusă față de regimul dirijat de la Moscova… mulți preoți și călugărițe, militari suspectați, membri reali sau presupuși ai partidelor de dreapta, femei, copii și bătrâni din familiile opozanților politici sau pur și simplu aflați la locul nepotrivit în timpul raziilor… Închisorile din Madrid au devenit repede arhipline și atunci comuniștii au organizat repede câteva sute de spații de anchetă și detenție ad – hoc, numite ceka, după modelul sovietic. Acolo, sub conducerea consilierilor sovietici, s-au aplicat torturile care au îngrozit Madridul. Umbra lui Stalin se întindea peste Europa….

Când trupele naționaliste s-au apropiat de Madrid, autoritățile comuniste (generalul Miaja și Santiago Carillo, ulterior mare prieten al lui Ceaușescu) simțind că pierd controlul situației, au evacuat toate închisorile… dar nu pentru a-i elibera pe deținuți ci pentru a-i lichida în masă! Asta s-a întâmplat la Paracuellos de Jarama – un adevărat abator al Spaniei comuniste și în alte locuri. Un Katyn al Spaniei!

După 3 ani, la terminarea războiului civil, gropile comune au fost descoperite… și de atunci încoace cimitirele înseși și monumentele comemorative constituie un locaș de reculegere și rugăciune. O parte din cei asasinați au fost deja canonizați de Biserica Catolică (în total, 1918 martiri spanioli uciși în perioada 1936-1939 au fost canonizați până acum de Papa Ioan Paul al doilea, Papa Benedict al XVI- lea și actualul Papa Francisc) iar alte dosare de canonizare sunt în curs de finalizare.

Stau și mă gândesc… și încerc o comparație… în România comunistă nu au fost masacre cu mii de victime în câteva zile… dar am avut Piteștiul și Gherla cu spălarea creierului, torturi zi și noapte ani de zile la rând… Canalul cu exterminarea prin muncă forțată epuizantă… alte zeci de închisori în care frigul, foamea și mizeria au secerat mai lent dar sigur atâtea vieți… doua milioane de români întemnițați… teroarea generalizată asupra populației… minciuna perversă inoculată decenii la rând…În Spania, comuniștii au ucis mult și repede fiindcă nu aveau mult timp la dispoziție… la noi însă au avut timp nelimitat să ducă barbaria și dezumanizarea la cote performante și s-o extindă la scara întregii societăți, cu viclenie și rafinament tot mai mare… lichidarea valorilor și instituțiilor și înscăunarea diavolului ca „înger de lumină”, un dresaj în masă care a pervertit în mare măsură sufletul poporului nostru, care după 3 decenii de oarecare libertate încă nu s-a trezit pe deplin din coșmar…. Constatăm cu durere mereu mai mare proporțiile dezastrului comunist din România și consecințele sale pe termen lung… În Spania anilor ’30 comuniștii au făcut doar un… „antrenament”.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

foto: Marius Vișovan

În prima zi a lunii februarie 2020, sâmbătă, la Galeria de Artă Vassiliev din Sighet și-au dat întâlnire poezia și parodia. Editura „Valea Verde” a lansat două volume fermecătoare: „Cum trecem cuminți” (Marin Slujeru) și „Cuvinte cu alte cuvinte” (Lucian Perța).

Au fost prezenți foarte mulți sigheteni, mulți prieteni ai autorilor din tot Maramureșul dar și din Slatina (Ucraina) și Cluj. A fost o după amiază încărcată de poezie, într-o atmosferă plină de culoare, într-o locație plăcută oferită cu generozitate de Ileana și Cyril Vassiliev.

Marin Slujeru și Lucian Perța ne-au acaparat total, participanții la superbul eveniment cultural au fost foarte cuminți și-au ascultat absolut toate… cuvintele! Au „comentat” (moderați nediscriminatoriu de către coordonatorul Editurii „Valea Verde”, Ion Mariș) poetul Echim Vancea, prof. Doina Voina, prof. univ. dr. Nicolae Iuga, prof. dr. Ion Petrovai, prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, prof. Marius Voinaghi, Vasile Ona-Jotu.

Cele două cărți au fost tipărite cu sprijinul sponsorilor Termo Confort SRL (Carmen și Costel Barbu), Adriana & Mihai Curmei și Adetrans SRL (Ioan Drimuș) și al Editurii „Valea Verde”.

Întregul eveniment îl puteți viziona – integral – în materialul audio – video al colegului nostru, dr. Sorin Markus!

                                   Brîndușa OANȚA – Salut, Sighet!

Autor, foto & video, Sorin MARKUS

O privea cu nesaț. Și-n mintea ei se îngrămădeau nelămuririle, speranțele, jurămintele, iubirile, secretele tenebroase ale inimii, toate spuse șoptit în fața ei, de-a lungul anilor, ca unei ibovnice credincioase. Talazurile înspumate se loveau voluptos de țărmul fierbinte, aducând promisiuni negrăite care se risipeau într-o clipă, ca o descătușare. Fiecare creastă de val făcea să se ițească dorurile, șoaptele, tânguirile, lepădându-le ba șovăielnic, ba năvalnic, într-un joc neîntrerupt, chiar la picioarele ei arse de soare. Țipătul spart și ascuțit al pescărușilor desparte trecutul de prezent și o face pe Ilona conștientă de preaplinul sufletului ei, singurul care a rămas cumva același în pofida încercărilor nemiloase. Câte și-a promis în fața mării? Cât din ceea ce-a promis s-a împlinit vreodată? Cele mai nebunești dorințe ei i le-a încredințat. Thalassa mult iubită i-a fost martora devenirii încă de când nu știa că o să vrea să-i vorbească și să-i spună tainele ei ca unei confidente. Mai întâi temerile adolescentine, apoi, pe rând, viața în toată plenitudinea ei. Fericirea sau nefericirea deopotrivă.

Acum se regăsea în fața ei dezarmată, dezgolită sufletește, cu lacrimile brăzdându-i fața. Oare tu știi? Oare tu mă înțelegi? Și ție trebuie să îți explic ce înseamnă tumultul meu interior? Zgomotul arsuzitor care-l întrece pe cel al talazurilor tale în vreme de furtună? De ce sunt în derivă? Ce e depresia mă întrebi, Thalassa?

Începe cu înstrăinarea. De familiar, de tot ce te doare, de ce nu mai poți duce. Ruptura e între tine și tine. Nu mai poți funcționa în spațiul cu care te-ai obișnuit. Apare dorința de a nu mai fi. Nu te mai regăsești în propriul tău corp pe care oricum îl detești. În propria ta minte cu care nu mai poți face pace. Care-a devenit cel mai teribil dușman al tău. Alienare e tot ce mai știi că ți se întâmplă. Pierzi pe rând conexiuni, relații, chiar dacă știi că aceia sunt singurii oameni de pe pământ cărora o să le pese vreodată de tine. Cu adevărat. Nu doar vorbe în vânt. Te rupi de singurul bărbat care s-a călcat pe el în picioare numai să-ți fie ție bine. Nu vezi asta. Vezi numai năduf, nemulțumiri și frustrări pentru că sufletul ți-e putred. Când am ajuns așa? Rea și plină de venin. Cu cât mă doare mai tare, cu atât sunt mai crudă. Spun lucruri intenționat să rănesc. Și golul din suflet se adâncește tot mai tare. Atât de tare încât privești neputincioasă cum fetița ta dulce care are nevoie de tine se retrage în lumea ei, se schimbă îngrozitor și nu poți face nimic. Hăul dintre tine și suflețelul ei se cască tot mai adânc. Și simți în centrul ființei tale că pierzi. În fiecare zi câte ceva. Nu există absolut nimic care să-ți placă la tine. Ești complet defectă. De nereparat. Tentativele tale de reconciliere cu el și cu ea eșuează lamentabil. Pentru că n-au substanță. Că nu știi ce și cum să repari. Și vezi în fiecare zi că totul merge înspre rău. Și oscilezi între ură și disperare și până la urmă știi. Că singurul mod de a opri durerea e să te duci. În neant. Dar cum să capitulezi dacă ai copil? N-o faci. Încerci. Dar renunți la primul obstacol. Nu mai fac față. N-o să mai fiu întreagă niciodată. Ce mă doare? Totul mă doare. Indiferența din ochii lui mă doare. Durerea din ochii ei mă doare. „Tu mi-ai făcut asta, mamă! Din cauza ta sunt un copil incomplet. Care-a trăit în abuz când trebuia să-și învețe încrederea în părinți. Unde-mi sunt părinții? De ce nu mă vedeți?” Asta spun ochișorii ei îndurerați. Și văd. Și nu pot face nimic. Paralizată. Amorțită. Incapabilă. Inutilă. Îi va fi mai bine fără mine, îmi zic. O să-i las scrisori în care să-i explic că mama nu mai poate. Că nu mai știe să fie mamă. Că-i face rău. Lumina ochilor mei… o să-i scriu scrisori pentru fiecare ocazie în care ar trebui să fiu cu ea. Când o părăsește primul iubit. Când intră la facultate. Când termină. Când o înșală următorul iubit. Când e deznădăjuită. Când îi e dor de mine. Când vine cea mai importantă zi, ea mireasă. Când vine un moment și mai important de atât. E însărcinată. Când e speriată că nu știe ce să facă. Când ea însăși simte că nu-i o mamă bună. Când… când… Și plâng amarnic și final că știu că n-o pot lăsa. Și tot nu mă pot aduna. Cine mai sunt? Cine am fost? De ce nu mă pot regăsi? De ce mă doare atât totul? Cum să pun în vorbe ce-i în sufletul meu? Cum mai arată speranța? De ce n-o pot reîntâlni? Cum Doamne să ma vindec? Cum umpli abisul fără sfârșit? Cum oprești căderea? Ce să-i dau inimii să tacă? Cum să opresc zbaterea haotică? Cum să fiu iar mamă, soție sau ce mai sunt? A cui sunt eu pe lumea asta? De ce-s așa urâtă tuturor? De ce nu mor acuma? Cum să opresc iureșul din mintea mea?

Îți spune Catinca cum. Iureșul se poate opri cu spaimă. Cu spaima că ți-a înnebunit copilul, că se gândește la ce te-ai gândit și tu. Să moară. Că nu mai poate nici ea. Se taie. Și lumea ta se întoarce iar cu fundul în sus. Și mintea ți-i vraiște. Dar spaima ce se naște în ființa ta lăuntrică e mai puternică decât amorțeala, decât deznădejdea, decât dorința ta proprie de-a nu mai fi. Instinctul de mamă te aduce înapoi pe buza prăpastiei, dar, de data asta, făcând pașii invers. Către viață. Tot ce faci e pe pilot automat sau din instinct sau din nebunia dată de groaza că fata ta vede moartea zilnic. Că duce o cruce mult prea grea pentru un pui de om. Unde am fost? Unde am fost? E tot ce mai poți bângui. Vină. Asta simți. Atât de mare încât te consumă. Și disperată cauți în afară pe cei care pot să-ți spună că fata ta nu e nebună. Cauți în zadar. Totu-i înăuntru. Privești înăuntru. La tine e moarte și gol. La ea e spaimă și singurătate. Încerci cu ultimele puteri să te vindeci. Ea te respinge ca să pedepsească toată suferința, toată singurătatea și frica ce-au pândit-o în anii când tu rătăceai mereu pe buze de prăpăstii. „Nu am nevoie de tine! Nu mă atinge! M-am obișnuit singură. Pleacă! Nu am nevoie de tine!” Cuvintele ei mă sfâșie, deznădejdea mă trage înapoi. Rezist stoic. Îmi iau palmele meritate. Scuipă veninul, iubirea mea! Mama care nu ți-a fost mamă merită pedeapsa.

După luni de speranță și disperare și licăr de speranță din nou, mintea îi spune Ilonei că vede iar limanul. Și la întrebările repetate ale terapeutului: „Cum te vezi? Unde ți-i liniștea? Ce vrei să faci cu viața ta?” poate îngăima un singur răspuns. Mă văd cu familia mea. Cu el și ea. Și pentru prima dată în nu știu câți ani mă văd clar. Dar regăsesc un suflet frânt. De nepăsarea mea, de răutate, de singurătatea lângă o femeie indisponibilă. Distanța între noi e atât de mare încât mă descurajează. Închid ochii să n-o mai văd. Deschid sufletul și sper. Că o să pot întoarce alt om de pe buza prăpastiei. Că o să creadă că-n brațele mele e iubire. Că-n ochii mei e adevăr. Că-s un om care-a pierdut tot. Tot, în afară de viață, pentru că a avut în timpul ăsta o ancoră care aștepta răbdătoare să mă întorc. Acuma, că-s aici, își ridică pânzele. Și eu urlu în eter: iartă-mă, sufletul meu! Nu te duce. Sunt întreagă, înapoi. Mai dă-mi o șansă. Iubirea își găsește drum în cele mai vitrege condiții. Amintește-ți-o. Te implor!

Ilona nu-și mai ștergea lacrimile. Buzele sărate nu se mișcau. Corpul îi rămăsese împietrit în aceeași poziție, care vădea clar o crispare a unui trup împuținat, ca o carcasă calcinată în interiorul căreia se zbătea un suflet chinuit. Lupta aceasta interioară îi răzbătea doar din privire, care acum căuta cu disperare răspuns, poate chiar sprijin, în genuni. Valurile loveau asurzitor țărmul. Câteva scoici îi ajunseseră la picioare. Ilona o ridică pe cea mai mare și o duse la ureche. Ascultă o vreme și-și șterse lacrimile cu podul palmei. Se ridică și cu pași șovăitori se îndepărtă de marea mult iubită. Își luă rămas bun, cu voce de data asta. Trase puternic aer în piept, să-și umple plămânii de cerul sărat, de miros de soare, de vânt, de nisip, de pescăruși și mai spuse șoptind: „Mi-am dorit atât de mult să te mai văd o dată!”

Oana ȚÎNȚAȘ

Proză publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019.

Vă prezentăm o altă clădire ce face parte din patrimoniul Sighetului și care „ascunde” o istorie interesantă. Impozanta clădire de pe actuala str. Alexandru Ivasiuc a aparținut unei bogate familii de evrei, iar după 1948 a funcționat drept închisoare de drept comun, dar și politică (o perioadă mai scurtă de timp a fost închisoare de tranzit pentru deținuții politici din raionul Sighet). Sighetenii care au locuit în zonă își amintesc de perioada în care, se pare că până în jurul anului 1962, erau duși deținuți în acel imobil și închiși la subsol. Un alt locuitor al zonei și-a amintit de o evadare care a avut loc prin anul 1956.

Intrarea în închisoare se făcea de pe actuala stradă Iuliu Maniu, imobilul avea la parter și încăperi ale administrației miliției și/sau securității.

Unele zvonuri dau sigură existența unor morminte secrete la subsol, unde au fost ascunse, după ce au fost ucise, victimele „anonime” ale acelor ani.

După 1962 imobilul a trecut în proprietate privată.

Mai multe detalii și despre acest valoros imobil cunoaște prof. Pal Robert Zolopcsuk, detalii pe care – sperăm! – le va dezvălui într-o viitoare carte despre clădirile pe care nu le-a cuprins în volumul „Sighetul Marmației”, pe care l-a publicat în anul 2012, la Editura „Valea Verde”.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

                                                                                                                                                                       Salut, Sighet!

DRAGI CITITORI ŞI PRIETENI,

Am primit în dar o carte de la prietenul meu poet, Marin Slujeru.
Cum trecem cuminţi
Lansarea ei va avea loc sâmbătă, 1 februarie 2020.
Nu voi putea fi prezentă, dar e imposibil să nu vă vorbesc despre această extraordinară călătorie a unui om prin sufletul nostru, prin gândurile noastre, prin spaţiul oraşului care ne uimeşte la fiecare pas numai şi numai pentru că el ni-l arată alfel decât ne sare în ochi, surprins în deliciul spumos al zilelor, fotografiat în fibrele lui luminoase şi adânc cuvântătoare, în cuminţenia lui strălucitoare, în umbra răscolitoarelor emoţii care umplu de vâlvătăi anotimpurile.
*Mergând şi mergând
prin lumina lui Marte…
– timpul dens, fluid *
Poemele scurte, probabil multe haikuri, la îndemâna unei citiri şi recitiri pe îndelete, te copleşesc cu frumuseţea lor, cu unduirea lor continuă de la lucruri la oameni, la grădini, la simţiri stinse sau explozive, la vârstele potopite de tristeţe, de resemnare sau de supremă îndrăgostire.

La strada
*conducându-mă, prietenul îmi strigă din poartă
„de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?”
ne bântuie flori de cireş
de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?*

*Se ţin de mână
oare cât din focul ei
este de la el?*

*noi râdem prin oraşul acesta
cu bătrâneţea floare la ureche*

Am primit în dar o carte de căpătâi, de călătorie, de aducere aminte, o carte care se desface ca o floare parfumată şi lasă fluturii să se bucure de noi, cei care păşim prin această urbe uimitoare. Doar dacă trecem cuminţi vedem totul, sorbim din potirul fermecat al timpurilor care ni s-au dat, cu atenţia degustătorilor artişti.

Crez

*eu apăr orizontala clădirilor
abcisa purtându-mi privirea
și ordonata, ningându-mi ochiul

crezul meu este contemplarea oraşului
trăiesc beatitudini aici,
bătut de soartă, uitat de lume, ar părea*

Şi la sfârşit îmi doresc să pot să îmi cântăresc sufletul care pluteşte spre înţelepciune ca un munte în adâncul orizontului.
Nu ocoliţi aceste poeme! Toate vă pun în lumină.

Doina Rândunica ANTON

În anul 1935, bunicul meu avea vârsta de 6 ani. În luna mai, bunicul meu s-a dus cu bunicul lui la munte cu șase vaci. El era îmbrăcat într-o cămașă lungă de tort, făcută de bunica lui, opinci din piele de oaie, ața opincilor era făcută din lână de capră.

Bunicul sta cu vacile cu moșul lui, iar noaptea dormeau în colibă. În colibă, era așternută cetină de brad și noaptea, moșul lui îl învălea cu o țolincă făcută din lână. Moșul lui îl lega de el cu curelele de la opincile lui, ca să nu-l ia fata pădurii.

Demult, pe vremuri, umbla fata pădurii. Ea lua copiii și-i ducea în codrul des și-i omora. Moșul bunicului fuma pipă. El îl trimitea pe bunicul meu cu o cofiță de lemn după apă rece de izvor. Distanța de la colibă până la izvorul unde se afla apa era de aproximativ 100 de metri. Bunicul meu mergea după apă fumând din pipa moșului său, deoarece el se temea să meargă seara după apă, de aceea bunicul învățase să fumeze.

Într-o zi frumoasă de mai, bunicul s-a dus cu moșul lui cu vacile pe un câmp, la păscut. Pe bunicul meu îl trimisese moșul lui să întoarcă vacile și, mergând să întoarcă vacile, pe câmp găsește multe pietricele mici. Bunicul ia pietricelele și le aruncă din vârful unei pante. Sub pantă, se afla moșul lui, iar bunicul, cum aruncase pietrele, îl nimerise în obraz și acestuia a început să-i curgă sânge. Bunicul s-a speriat și a luat-o la fugă spre pădure. A rămăs în pădure lipit de un fag și, apropiindu-se noaptea, a adormit. Moșul lui l-a căutat disperat prin pădure, cu câinele. Câinele l-a găsit culcat lângă fag și, lătrând foarte tare, l-a dus pe moșul lui la culcușul bunicului. El s-a trezit și a început să plângă, dar moșul l-a luat și l-a dus în brațe la colibă.

În anul 1936, bunicul coborâse împreună cu moșul lui în satul său natal. Căsuța lor era lângă râu, unde moșul lui țîpase vacile la râu, să bea apă. O vacă îl aruncase pe bunicul în mijlocul râului, iar acesta se prinsese de niște lodbe de răchită, de unde striga speriat după ajutor. O femeie spăla rufe la râu și s-a repezit să-l scoată de acolo. Bunicul  a scăpat ca prin minune cu viață.

Bunicul se trage dintr-o familie numeroasă, mai avea trei surori și un frate. Bunicul era cel mai mare dintre frați, iar mama sa obișnuia să-l lase acasă cu frații, deoarece ea pleca la lucrul câmpului. Acasă la bunicul veneau mulți copii din vecini să se joace.

La un moment dat, prietenilor bunicului și, bineînțeles și bunicului meu, le-a venit o idee trăsnită: să ia ușa de la grajd și să-i dea drumul pe baltă. Balta avea legătură cu râul. O puseseră pe sora bunicului pe ușă și o plimbau cu ușa pe baltă. Însă, aceștia au scăpat ușa, aceasta fiind trasă de curenții apei. Scăpând ușa, bineînțeles că au scăpat-o și pe sora bunicului. Din nou norocul i-a ajutat, o femeie spăla rufe la râu și aceasta a prins-o pe sora bunicului. Femeia a dus-o la ea acasă. Seara, a venit de la câmp mama bunicului și nu l-a găsit pe bunicul acasă, găsindu-i doar pe ceilalți frați. Mama bunicului, străbunica mea, l-a căutat pe bunicul și pe sora acestuia pe la vecini. A găsit-o doar pe sora bunicului, a dus-o acasă, iar pe bunicul l-a găsit în podul șurii, băgat sub fân, deoarece acestuia îi era frică de mama lui și se ascunsese. N-a fost pedepsit prea tare, a scăpat cu niște scatoalce părintești.

Autor, Andreea-Maria POP
clasa a IX-a F, C. N. „Dragoș-Vodă”

Foto stânga: străbunicul Andreei, Grigore Pop

Foto dreapta: bunicul Andreei, Grigore Pop (în dreapta imaginii)

Editura “Valea Verde” din Sighet continuă să aducă în atenția cititorilor nume importante din lumea literară a Maramureșului. Doi foști absolvenți ai Liceului “Dragoș Vodă” (azi CNDV), Marin Slujeru și Lucian Perța vor fi prezenți la Galeria de Artă Vassiliev din Sighet pentru a ne vorbi – împreună cu invitați bine informați – despre cele două volume ce vor fi lansate: “Cum trecem cuminți” (M. Slujeru) și “Cuvinte cu alte cuvinte” (Lucian Perța).

Iubitorii poeziei și… parodiei sunt invitați sâmbătă, 01 februarie 2020, ora 12:00, la întâlnirea cu autorii celor două volume.

Salut, Sighet!

Ca în fiecare an, Muzeul Maramureşan marchează ziua internaţională de comemorare a Holocaustului. Luni, 27 ianuarie 2020, la Casa memorială Elie Wiesel de la ora 13:00,  au avut loc dezbateri legate de cei 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz  și lansare cărții „Evreii de la Apşa de Jos şi din împrejurimi”, autori Ion şi Ileana Botoş. 

Evenimentul de azi a fost filmat de către colegul nostru, dr. Sorin Markus:

Marţi, 28 ianuarie, ora 12:00, în cadrul unui proiect educaţional, în parteneriat cu Liceul Forestier din Sighetu Maramţiei, Muzeul Maramureşan va prezenta elevilor expoziţia de fotografie despre lagărele de concentrare şi exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial Jedem das Seine – Fiecăruia ce este al său, inscripţie cinică deasupra porţii de intrare a lagărului de la Buchenwald.

Salut, Sighet!

foto: Ion Mariș

Mă bucur foarte mult că siteul nostru „Salut, Sighet!” a semnalat fericitul (și neobișnuitul) eveniment al împlinirii vârstei centenare de către maramureșeanul nostru, preot prof. dr. Ioan M. Bota (semnalarea poate fi citită aici). Mă bucur mult deoarece mă leagă de dânsul o veche și respectuoasă prietenie.

Prima mea întâlnire cu părintele Bota fusese în Cluj, cu peste 30 de ani în urmă, în timpul comunismului, când Biserica Greco – Catolică era încă interzisă şi îşi ducea existenţa în clandestinitate. Am participat împreună cu alţi tineri la o întâlnire clandestină în casa părintelui Matei Boilă de pe Calea Turzii. Acolo l-am văzut şi ascultat pe părintele Bota vorbind cu înflăcărare despre adevărul istoric atât de falsificat şi batjocorit de comunişti, despre lupta de veacuri a Bisericii Greco- Catolice pentru libertatea şi demnitatea românilor din Transilvania. Cuvintele sale ne mişcau profund, ne mobilizau, ne dădeau o mare încredere în biruinţa adevărului, care nu putea fi departe… Aveam în faţa mea un om al luptei şi al jertfei, cu o dârzenie de stâncă!

La terminarea întâlnirii am făcut cunoştinţă şi mare mi-a fost bucuria aflând că dânsul este din Maramureş, ca şi mine. La auzul numelui meu, uimirea a devenit reciprocă… părintele îmi cunoştea familia încă din 1939, când a vizitat locuința bunicilor mei de la Locul Târgului! Își amintea apoi că prin ’46-’47 făcea plimbări lungi cu tatăl meu, Aurel Vişovan, exprimându-şi amândoi îngrijorarea faţă de soarta ţării cotropite de bolşevici dar şi hotărâţi de a continua lupta, fiecare pe drumul său, cu preţul oricăror sacrificii… (la scurtă vreme au fost amândoi arestați). Am aflat apoi, de la alţi tineri greco-catolici, că părintele Bota este o somitate intelectuală – a absolvit 3 facultăţi şi are doctoratul în istorie! Aşadar, vorbele sale nu sunt doar rodul entuziasmului, dar şi al unei formaţii ştiintifice solide, a unei vaste culturi… În anii de după Revoluţie ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj, la Sighet, la Rona de Jos, cu prilejul unor evenimente spirituale. Mi-am dus de mai multe ori copiii să-l cunoască și să-l asculte, la dânsul acasă, la Florești (lângă Cluj).

Au trecut, aşadar, peste 3 decenii de la prima întâlnire. Părintele Bota a împlinit 100 de ani de viaţă! A supraviețuit unui grav accident, a trecut prin mai multe boli, a depăşit multe suferinţe şi tot nu se lasă! A celebrat multă vreme serviciile religioase (deși depășise 90 de ani!) în cartierul Iris din Cluj, luptând pentru retrocedarea bisericii ctitorite de preotul maramureşean Vasile Chindriş în anii ’30 (şi el închis în temniţele comuniste), a publicat mai multe cărţi pe teme teologice şi istorice, continuă cercetările pe mai multe teme, participă cu lucrări la simpozioane şi manifestări, este atent la tot ce se întâmplă în ţară şi în lume cu o energie inepuizabilă! Ca ofițer veteran de război a avansat în rezervă grad cu grad, acum ajungând general!… și este foarte mândru de asta!

Mă primeşte și acum în casă cu mare bucurie, ca de fiecare dată… eu îl salut cu voce tare: «Părinte, sunteți un miracol al lui Dumnezeu!»… Mă întreabă ce-mi face familia, ce se mai întâmplă prin Sighet şi prin satele Maramureşului… îi cer o privire retrospectivă la ceas centenar…. Îmi răspunde cu o frază care cuprinde totul: „Mi-am închinat viaţa Bisericii şi neamului”. O frază rostită cu simplitate dar şi cu siguranţa celui care ştie că spune adevărul. Cine ar putea formula îndoieli în faţa unei asemenea biografii impresionante? În lagărele ruseşti sau în temniţele comuniste, la altarele bisericilor şi în aulele universităţilor, părintele Bota a dat aceeaşi mărturie a lui Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa. Mărturia lui Cristos pe pământul românesc. Lumina lui Cristos în sufletul românesc.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

În septembrie 1933 ministrul german al propagandei, Josef Goebbels este invitat la conferinţa de la Geneva a Naţiunilor Unite. La acceaşi conferinţă participă ca fotograf internaţional acreditat, cel care va deveni ulterior unul dintre cei mai mari fotografi ai lumii, Alfred Eisenstaedt. Aşa cum va mărturisi mulţi ani mai târziu Eisenstaedt în autobiografia lui, acesta îl găseşte pe Goebbels singur la o masă, în grădina unui hotel şi îl fotografiază de la distanţă. O a doua sesiune îl surprinde pe cel care le-a dat prenume celor şase copii cu iniţiala H (în onoarea lui Hitler, şi a căror ucidere a şi comandat-o în mai 1945), înconjurat de asistenţi şi bodyguarzi, conturând statura lui mică. Dacă la început Goebbels cooperează şi socializează, chiar zâmbeşte fotografului, în momentul în care află că acesta este evreu privirea lui se transformă în ceea ce peste decenii va fi recunoscută ca privirea urii. Eisenstadt o numeşte însă în memoriile sale „de la Goebbels cu dragoste”.

Despre pacea lumii, oameni, memorie şi învâţăminte ale istoriei se va povesti luni, 27 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel. Ca în fiecare an Muzeul Maramureşan marchează ziua internaţională de comemorare a Holocaustului printr-o serie de acţiuni după cum urmează: luni 27 ianuarie, Casa memorială Elie Wiesel de la ora 13:00 lansare de carte Ioan şi Ileana Botoş despre evreii din Apşa de Jos şi împrejurimi precum şi dezbateri legate de cei 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz. Marţi, 28 ianuarie, ora 12:00, în cadrul unui proiect educaţional, în parteneriat cu Liceul Forestier din Sighetu Maramţiei, Muzeul Maramureşan va prezenta elevilor expoziţia de fotografie despre lagărele de concentrare şi exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial Jedem das Seine – Fiecăruia ce este al său, inscripţie cinică deasupra porţii de intrare a lagărului de la Buchenwald.

Să ne amintim aşadar: „Opusul dragostei nu este ura ci indiferenţa”- Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1986.

Alina MARINCEAN