Coincidențe? (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

La sfârșitul lunii octombrie, este prezentă o „sărbătoare”, Halloweenul, care se practică mai ales în America de Nord și Canada. Simbolurile, decorațiile și obiceiurile sunt de natură păgână, invocă ritualuri oculte, antice și crează un mediu sinistru. Este un obicei de a se goli bostani mari, galbeni, în care se decupează o gură, ochii și se luminează în interior, pentru alungarea spiritelor rele. Se muncește în această zi, deci nu este o sărbătoare oficială, ci este în trăire formală, un mod și o ocazie de distracție, probabil un obicei păstrat de la vechii băștinași, o varietate în amplitudinea mediului de viață atât de bogat în toate, prin acele locuri. Și la noi se mai practică, prin diferite părți, unele obiceiuri vechi, oculte.

Dar, contrar acestora, cu toate fantasmele lor, ne amintim de unele evenimente petrecute, văzute și trăite de noi în mod real, în interpretare creștină, lipsite de asfel de zdruncinări sinistre, cu manifestări într-un adevărat miracol.

COINCIDENȚE?

Uneori, te întâlnești în derularea vieții cu situații deosebite, cu totul aparte, neașteptate și-ți pui în mod firesc întrebarea: oare cum s-a întâmplat aceasta, cum s-au aranjat astfel lucrurile, de parcă erau puse de cineva cu mâna, acolo, atunci, în momentul cel mai potrivit?! Am să relatez câteva astfel de exemple.

Mai amintesc faptul că, atunci când eram mic, aveam un fizic plăpând, care refuza să se înzdrăvenească și mama m-a dus la un „ghicitor” din comună, pentru a-i prezice cele ce mă așteaptau. Acolo sosiți și spunându-i dorința, acesta a adus o carte foarte mare, care se numea „Gromovnic”, pe care m-a pus să-l deschid, trebuind mama să-i dea diverse date personale, de identitate. A citit el ce a văzut acolo și după ce le-a interpretat de pe fișierul acela, a spus:

„Băiatul va trece prin mari primejdii, dar, dacă va scăpa de ele, o să aibă o viață lungă”.

Acești ghicitori, asemeni „Oracolului de la Delfi”, consultat la vremea lui de Diplomații lumii, anunțau un spectru larg de posibilități, inteligente, dintre care una se cam realiza, în general. În cazul meu, „Gromovnicul” a transmis adevărul plin: am petrecut multe și mari primejdii, din care am scăpat și viața mea este deja lungă, până acuma!

*Eram elev în clasa IX-a la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, am mers puțin la biserica romano-catolică din imediata apropiere a liceului; aproape în fiecare dimineață, aveam un interval de timp liber, de cca o jumătate de oră, între încheierea programului la internat și începerea cursurilor. Mă simțeam bine să petrec câteva minute în reculegere și rugăciune și făceam aceasta deseori, mergând la acea biserică. M-am întors și eram pe scările de intrare în școală, la intrarea din față, pentru prezența la cursuri, neavând obișnuința să lipsesc nemotivat de la activitățile școlare. Dar m-am răzgândit instantaneu și am decis să merg la autogară, pentru a afla ora plecării autobuzului pe Iza, a doua zi, sâmbătă, urmând să iau un mic concediu medical, cu ședere acasă, fiind răcit și cu un început de pneumonie. Am plecat deci spre autogară și, trecând pe lângă Securitate, care avea sediul lângă liceu, aproape m-am tamponat cu un grup de 3 securiști ce ieșeau vijelios și se deplasau în sens contrar cu mine; uitându-mă puțin după ei, din mers, am constatat că au intrat la Liceu și mă gândeam dacă n-o să aibă cineva „norocul” să-l întrebe „cum se simte”. Ajung la autogară și autobuzul chiar sosește, oamanii coboară și, printre primii călători, pe cine văd: chiar pe mama (!), care privește speriată în jur și, palidă, mă trage repede de o parte, spunându-mi: în noapte a tăbărât securitateta la noi, au căutat peste tot și au întrebat de Mihai! Speriat acuma și eu, întreb: și ce s-a întâmplat, fiind cu multă grijă? Mihai s-a ascuns și nu l-au găsit; au tras și cu arma, m-au îmbrâncit și tot întrebau: unde-i banditul, pentru că se vede că a fost pe aici. Le-am spus că a plecat de mai mult timp și nu știm pe unde, iar de atunci n-a mai venit pe la noi. După ce au răvășit tot, au plecat spunând: să-i facem o vizită și preotului Trif, de întâi aprilie!

Ne-am depărtat spre marginea orașului, spre Cămara, cumpărând ceva mâncare și am decis să mergem cu trenul, din stația de după Cămara; la autobuz sau în stația Sighet mă puteau căuta securiștii cu ceva elev de-a lor, pentru recunoaștere. Ei au intrat la Liceu pentru a mă aresta pe mine, din clasă, mai spectaculos, așa cum am auzit după aceea; n-au vrut proabil să mă deranjeze din somn mai devreme, la internat! Atunci nu era telefonia dezvoltată și nu se puteau gândi că aș putea fi anunțat așa devreme de cineva și nici nu am fost lipsă la cursuri din acest motiv. Am ajuns astfel cu bine acasă, cu trenul, a sosit și tata de la Sighet și, cu fereală, am rămas ascunși, în urmărirea securității.

Mama a fost deosebit de inspirată, în tot ce a făcut; la întrebarea securiștilor despre tata, ea a răspuns că este plecat pe deal să pregătească lemne pentru foc; parcă ar fi știut întrebarea! Tata era însă plecat la Sighet cu fratele Ion și cu alți flăcăi, cu căruța, pentru încorporare. Dacă aflau acest lucru, legitimau cele 2-3 căruțe întâlnite în drum, spre Sighet, și-i arestau și pe tata și pe Ion, ceea ce mama o fi bănuit, desigur; lucrurile puteau lua o cu totul altă întorsătură, cei doi neștiind ce a fost pe acasă și, mințiți și speriați, puteau fi înșelați și se puteau da de gol cu ceva despre ascunderea lui Mihai și puteau reveni la noi să-l ridice, el fiind acolo, din nou ascuns; putea cădea tot sistemul de protecție, atunci, pentru toți și erau mai multe persoane pe care i-ar fi așteptat mari necazuri. A urmat apoi decizia mamei de a veni la Sighet și lipsa mea de la prima oră, cu plecarea intempestivă la autogară. Dacă mama nu venea la Sighet, eu mergeam la școală la a doua oră și tot eram arestat; aceeași situație dacă mergeam la prima oră. Dacă mama venea la Sighet, dar eu mergeam la oră și nu la autogară, venind mama la Liceu și întrebând de mine, putea fi și ea arestată, după arestarea mea, cu cine știe câte consecințe.

Dacă tata „nu era pe deal”, după lemne, dacă mama nu venea la Sighet, sau dacă eu nu mergeam la autogară, oricare dintre situații dacă nu se producea, era un dezastru. Cineva, anume, parcă le-ar fi rânduit pe toate.

Trei persoane, din trei locuri diferite și depărtate între ele, trei decizii, toate corelate și unite într-un scop unic, esențial de folositor nouă!

* Al doilea eveniment „ciudat” s-a produs la Securitatea din Satu Mare. În celua aceea, în beznă, cu pământ pe jos și plină cu șobolani, în care am fost aruncat în ultimele zile, aveam ca mobilier doar o tablă de scândură,„patul”. Acolo eram la discreția șobolanilor, neputându-mă apăra de ei decât cu mâinile (!). Am fost mușcat de mai multe ori de picioare, atunci când, răpus de somn, mă așezam pe scândură, cu capul acoperit de zeghe, pentru a-mi proteja gâtul. În scurt timp am făcut o febră puternică, cu respirație fierbinte și delir („febra mușcăturii de șobolan”-DEX), cu șobolanii pe lângă mine. Mi-a venit o idee, ca să fie, puteai crede, dar a fost salvatoare. Oare cum mi-a venit? M-am ridicat încet și, împleticindu-mă, m-am deplasat spre ușă, în care am început să bat, să bat într-una! De ce băteam, ce se putea întâmpla? Ușa era blindată, masivă, încărcată de feronerii, prezenta o siguranță totală. Veneau acolo foarte rar torționarii, numai așa cum aveau ei programul. Mă puteam gândi doar că voi obosi în plus și mă va durea mâna, că după un timp nu voi mai putea lovi ușa, urmând să revin pe aceeași tablă de scândură. Totuși n-a fost așa; un gardian a deschis ușa, atunci când eu m-am prăbușit afară și mi-am pierdut cunoștința. Probabil acesta a venit să mă sancționeze, dar nu mai avea pe cine. În mod sigur, bătăile mele în uță făceau mult zgomot, amplificat și de acele tunele subterane rezonatoare, care-i deranja. Când m-am trezit, „uniforma” îmi era schimbată cu hainele de acasă, fără să știu cum și când au făcut această schimbare și eram predat de către 2 civili milițienilor de la Penitenciarul Bistrița.

Deci starea mea de inconștiență a fost de lungă durată, cu toată pregătirea necesară „transferului” și celelalte activități, cu timpul necesar drumului (numai cu mașina se putea face), de la Satu Mare la Bistrița și cred că eram în mare pericol. Șobolanii!

Aceea decizie de deplasare, buimacă și împleticită, care părea fără niciun rost, fără nici-o așteptare, „de pomană”, ca să fie, cred că a fost genială pentru viață, pentru salvarea ei. Dacă eu rămâneam în continuare pe aceea scândură, într-o indiferență specifică unor astfel de stări, iîmi venea și acolo rău, îmi pierdeam cunoștința, venea „leșinul” și în scurt timp eram acoperit de un „strat” de șobolani, care m-ar fi mușcat de gât, de peste tot. Gustul și mirosul sângelui i-ar fi înebunit și ar fi început să mă devoreze încă de viu. Nu după mult timp, torționarii găseau acolo, probabil, un schelet și o „pagubă” de uniformă zdrențuită.

Deplasarea spre ușă, în aparență fără niciun rost, în letargia stării în care mă aflam, a fost totuși un „Miracol”, după cum s-a văzut. Oare cum s-a produs, sub ce imbold?

*Un coleg de la Baia Mare m-a rugat să-l însoțesc cu mașina lui, pentru a-și aduce acasă niște lucruri cumpărate de afară. Drum întins, fără opriri, cazarea, pentru somn și odihnă, suprimate, cu conducere și dormit în mașină; am condus și ne-am odihnit cu rândul. Imediat, la trecerea frontierei în România, a luat el volanul și eu am trecut la odihnă și am adormit, fiind obosit.

Nu știu cum se face, dar prin apropierea Aradului, parcă m-a strigat cineva (în vis), m-a scuturat și, speriat, m-am trezit. Cu ochii deschiși, văd în față un camion mare în staționare, blindat cu tablă albă, picioarele colegului înfipte în accelerație, mașinuța noastră se apropia vertiginos de camion și nici urmă de semnalizare. Toate acestea le-am conștientizat în fracțiune de secundă, de cum am deschis ochii și nu cum le-am descris și, ca la un strigăt al vieții, am prins volanul și am virat forțat stânga, apoi dreapta, manevre rapide, din față sosind, pe drumul lui, un alt autovehicul. Am avut o teamă groaznică că-i prea târziu, caă puteam lovi colțul stâng din spatele camionului, când ne-am fi rostogolit, cine mai știe cum dar am scăpat, la fix (!) și de pericolul din față, strecurându-mă forțat în fața camionului. Abia atunci am rostit primul cuvânt și bine am făcut, altfel cine știe cum se busculau lucrurile. I-am spus colegului să țină accelerația, viteza, eu fiind tot cu mâinile pe volan, până ne-am depărtat la 400 – 500 m de camion. Îmi era teamă să nu vină șoferul de la camion cu manivela la noi; el se afla lângă motor, cu capota ridicată și, sesizând pericolul acroșării în acele viraje scurte și rapide, a sărit peste motor. Am oprit și atunci colegul meu, de viață, palid, ca și mine, transpirat (cred cu picături reci) și încă tremurând îmi spune: am adormit! Eu nu mai conduc!

„Nu te mai gândi la ce a fost, bine că am scăpat”. Am schimbat locurile; eram amândoi afectați gândindu-ne prin ce am trecut și am decis să conduc numai eu, cu multă atenție, să evit orice pericol, pentru că șansele nu vin nici ele pe bandă rulantă. În drum am dat peste o conductă purtătoare de apă, cu o mică fisură, prin care un jet subțire de apă țâșnea cu viteză în sus; mi-am pus obrazul în aceea apă răcoroasă și m-am înviorat.

Ajunși acasă, am stat la masă cu mama și cu fratele lui și, închinând cu un pahar de țuică, el a spus: dacă avem plăcerea să închinăm și să servim un pahar de țuică, aceasta se datorează prezenței lui Ghiță; altfel, trebuia să mergeți prin vecinătățile Aradului, să adunați ce se mai putea aduna după noi; le-a spus întâmplarea (nu trebuia) și am observat că paharele erau bine golite, înainte de a le duce la gură.

Cine m-a strigat, m-a speriat din somn și m-a trezit, chiar atunci, la limită, nu o secundă mai târziu, la frontiera dintre viață și moarte?!

*În anul 1988, D-na doctor Dincă, de la spitalul din Borșa- Maramureș, la un control medical la care m-am prezentat oarecum formal, m-a găsit cu o hipertensiune pronunțată, urmând în continuare un tratament riguros, ce s-a impus. Destul de repede după aceea, au apărut și fibrilațiile și au continuat ani de zile, cu manifestări tot mau grave: flatere, secvențe ventriculare bigeminale, de amplitudine tot mai ridicată. Am solicitat să mi se facă șoc electric sau operație, dar mi s-au refuzat, ca fiind nerecomandate, pentru că erau de amplitudine mare și, pentru refuzul operației, invocau vârsta înaintată. Aveam crize săptămânale, sau de 2-3 ori pe lună. Îmi apăreau imediat când mă enervam, la căldură sau frig mare, sau în caz de oboseală, de efort. Am frecventat Spitalul din Borșa de sute de ori, de 3 ori am fost internat la Baia Mare și de 2 ori la Cluj, câte 2 săptămâni. Din 2000 ne-am mutat la Cluj și prezența la urgențe cardiologie era tot mai freventă, cu staționări de la 2-3 ore, la 2-3 zile, sub perfuzii cu propafenonă. Mi s-a stabilit atunci un program, pentru a evita deranjul cu acel du-te-vino: când apar fibrilațiile, să iau 2 tablete de ritmonorm și, dacă după o oră nu se ameliorează ritmul cardiac, atunci să merg la urgențe – cardiologie. Am urmat acest program ani de zile, cu rezultate amestecate.

Dar, odată, după mai mulți ani, imediat ce a început să se manifeste fibrilația, am chemat un taxi și am plecat repede la urgență, fără a mai respecta programul fixat; asa mi-a venit mie! Așezat pe un pat, mi-au pus acel triunghi pe piept și m-au conectat la monitor, după care D-na Doctor trece repede la un telefon și, vorbind, o aud pronunțându-mi numele. Îndată apar 2 bărbați („rezidenți”), de o parte și de alta a mea, care aruncă diverse cabluri peste mine, iar eu întrebându-mă: dar ce mai vor să-mi facă? Imediat însă am sărit sus de pe pat: șoc electric! Știam că acesta se face cu pregătire, uneori te adoarme; privesc spre monitor și văd pulsul oscilând în jurul a 250 bătăi/minut! Ați avut 300 pulsul și viața vă era în pericol, îmi spune un rezident! Am rămas acolo în tratament și supraveghere, la terapie intensivă, 10 zile! Cine m-a trimis urgent la „urgențe”? Dacă mai rămâneam în așteptare câteva minute, nu o oră, inima mi se făcea bucăți! O operație în Franța (Dr. Marius Andronache), în 2010 și inima s-a liniștit…

Am relatat câteva cazuri din acestea „ciudate” dar au mai fost și altele, care nu te pot scoate din lumea miracolelor, ci te fac și mai încrezător în acestea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet




Sigheteni: fie vreme bună, fie vreme rea, noi votăm cu… EA!

Bineînțeles cu… EA! Cu… POEZIA!

În numele TrandafiruluI de Noiembrie vă invităm să ne-ntâlnim sâmbătă… după – amiază! Cum unde?…

La Granell (str. G. Coposu, nr. 5, cunoscută și ca strada pietonală), acolo, poeta Doina Rândunica Anton ne așteaptă cu… „Trandafirul de noiembrie”.

Un buchet de trandafiri – poeme este conținut în ultimul volum al poetei „de Sighet” ce va fi lansat sâmbătă, 09 noiembrie 2019, orele 14:14, în „biblioteca” Granell – ului!

Cei care iubiți poezia și trandafirii (sau viceversa!) sunteți așteptați la Granell cu… vorbe frumoase și o surpriză!

Și îndemnul zilei de azi: Doinei Rândunica Anton să-i spunem LA MULȚI, MULȚI ANI!… mult mai înalți!

 

Salut, Sighet!




PoetikS – Homesick, Sebastiana Joicaliuc

Sebastiana Joicaliuc

Mi-e dor de acasă
De acasă de atunci de când eram mică
Și nu știam alt concept al acestui cuvânt
Și nici alte derivate adiacente
Acasă-i unde e mama și bunica și toți
Și mulți
Acasă e pe titulescu 22 și are și câini
Vreo 4 de-a-lungul anilor
Și are și pisici care le furau mâncarea
Și o curte mare cu un nuc bătrân
Acasă-i unde mi-am rupt mâna
De două ori în același loc
Acasă-i casa plină
Și niciodată nu-s singură
Chiar dacă uneori îmi doream asta
Acasă e gălăgie
Și multe lucruri
Și bibelouri și vase și haine adunate de generații
Și nu mă deranjează
Acasă poți găsi urmele din grădină unde au fost îngropate vrăbiuțe înghețate
Acasă e magazinul de vis-a-vis
Și 3 lei biscuiții la kilogram

Acasă e la etajul 3
Acasă nu mai e o curte mare și mulți oameni
Acasă e liniște și un caniche
Și mama
Care mă ajută la teme
Și la viață
Acasă e libertate și înțelegere
Și „să-mi dai mesaj dacă stai mai mult în oraș”
Și „ți-am lăsat mâncare în frigider”
Acasă e mică
Și miroase a cartofi copți
Acasă e câinele care mă așteaptă și dă din coadă
Oricât de mult aș fi fost plecată
Și mă trezește în fiecare dimineață
Pentru că ocupă tot patul

Acasă e la 200 de km de casă
Acasă au fost vreo 3 case
Și mulți oameni și puțini prieteni
Și vremuri bune și vin mult
Acasă e sfaturi sincere și nopți albe
Și beții și dimineți cu greață
Acasă e lipsit de la cursuri
Și frică
Acasă e provizoriu acum
Acasă e mâncat aceleași paste de 3 zile
Acasă e singură și e dor de casă
Acasă e drumuri lungi cu mașina și drumuri și mai lungi cu trenul

Acasă e eu+1
De ceva timp
Acasă e dormit într-un pat mai mare, dar împreună
Acasă e prieteni noi, grupuri mari și oameni puțini
Acasă e altă rută de bus, alt drum până la facultate, alte cafenele
Alte baruri
Acasă e netflix într-o seară de vineri
Și băut până dimineața într-o noapte de marți
Acasă e multe filme și multe rețete inventate
Acasă e o singură cheie și timing perfect
Acasă e din nou gălăgie, dar e și înțelegere
Și „mi-e dor de tine hai mai repede”
Acasă e certuri banale și nervi degeaba
Acasă e o mână caldă lângă mine noaptea
Și dimineața
Și oricând

Cu timpul mi-am făcut atât de multe case
că parcă încep să încurc adresele
Și Cheile nu se mai potrivesc
Parcă niciunde nu mai e ca
Acasă
Și, sincer
Nu mai știu încotro să mă îndrept
Decât înăuntru.

Sebastiana JOICALIUC
studentă Jurnalism, UBB Cluj




Regizorul Toma Enache se apropie de Sighet!

Toma Enache ajunge peste câteva ore la Sighet! Proiecția filmului „Între Chin și Amin” are loc azi, 30 octombrie 2019, la Dej. De la Dej, traseul peliculei include și mult-așteptata premieră de la Sighet. Mâine (31 octombrie 2019), sighetenii vor avea ocazia să se conecteze la un fim artistic cu rezonanțe sumbre, din istoria recentă a țării: „experimentul Pitești”. L-am abordat de la distanță (relativ mică!) pe Toma Enache, pentru a evalua impactul de până acum al filmului și pentru a-i lua „pulsul”, în teren, înainte de sosirea la Sighet.

Ion Mariș: Cum s-a desfășurat până acum periplul prin țară cu ultimul tău film „Între chin și amin”? 
Toma Enache: E o bucurie de nedescris! 30 de proiecții de Gală în toată țara, cu un public extraordinar care a făcut multe săli pline sau arhipline, cu emoții unice și întâlniri de neuitat!

IM: Cum percepi că este primit filmul?
Toma Enache: Dacă e ceva ce a depășit…. mi-a depășit așteptările aprecierile publicului! Primirea sinceră și reacția deosebită din partea publicului – exprimată după proiecție – mă lasă și pe mine de multe ori fără cuvinte….

IM: Ce speri să „obții” prin acest film?
Toma Enache: Sper ca filmul să aducă măcar o mică parte din finanțarea pentru următorul proiect cinematografic. Deși e foarte greu, noi suntem încrezători.

IM: Cu ce actori ajungi la Sighet?
Toma Enache: A promis că va veni la Sighet și la Baia Mare (01 noiembrie 2019) actrița Kira Hagi. Sigur voi fi și eu și încă cel puțin doi oameni din echipa! De fapt, cred că întâlnirea cu filmul la care s-a muncit enorm este cel mai important lucru!

IM: Te așteptăm cu drag, Toma Enache! Ne vedem joi, 31 octombrie 2019, la Școala de Muzică și Arte Plastice (Sala „Monica Chifor”), de la orele 18:00!
Toma Enache: Abia aștept întâlnirea cu publicul din Sighet. Un public cu care ne-am întâlnit și la primul meu film și cu alte ocazii cu piesele mele de teatru!

 Ion MARIȘ




Când viața ne pare lipsită de sens, de ce nu privim la Cer mai des?

Monica Bud

Cu sigurantă ți s-a întâmplat să te oprești brusc din ceea ce faci, să abandonezi totul, mintea sa-ți fie inundată de zeci de întrebări, să începi să te compari cu cei din jurul tău, să fii nemulțumit de ceea ce ești, însă mă simt nevoită să-ți spun ceva, omule: fiecare dintre noi e unic și irepetabil, nu există decât un singur „tu”. Ești o expresie prețioasă irepetabilă a lui Dumnezeu.

Viața nu este roz, dar nici neagră, uneori o definim ca fiind o luptă, și, în fond, așa și cred că este. Fiecare zi e o luptă. E o luptă să iei decizii corecte, e o luptă să fii bun, e o luptă să-ți aranjezi cumva viitorul pentru că tu ești singurul responsabil pentru ceea ce ți se întâmplă, iar ca să ajungi unde îți dorești, va trebui să tragi cu dinții, să faci sacrificii, si să ști tu, omule, că nimic nu vine gratis. Îți va lua ceva timp să înțelegi că lumea nu se oprește în loc pentru problemele tale, că unii oameni apar în viața ta, nu ca o binecuvântare, ci mai mult pentru a-ți da o lecție. Nu uita că ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi, dar tu să nu te oprești, construiește oricum. Dumnezeu nu a promis zile fără durere, dar a promis putere pentru zi, și lumină pentru drum. Nu știi niciodată cât de puternic ești, pănă nu te uiți în spate, la tot ce ai depăsit și realizat.

Misiunea ta e să fii bun, s-ar putea ca oamenii să-ți urmeze exemplul, fii „lumină” acolo unde ești. Așa cum o candelă luminează în întuneric, tot așa să luminezi tu între oameni, trăiește printre alții, ca și cum ar fi frații tăi. Micile tale fapte de bunătate pot schimba viața cuiva, fii bun, pentru că fiecare om pe care îl vei întâlni, duce deja o bătălie grea. Iubește și iartă, căci Dumnezeu face același lucru cu tine, multumește-i Lui și pentru ce ți-a dat și pentru ce nu ți-a dat, căci știe el mai bine de ce, și crede că imposibilul chiar e adeseori posibil. Poate că binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine, nu contează, continuă să faci binele, dăruiește zâmbetul tău, timpul tinde spre înălțimi, bucurându-te de ceea ce faci și ești acum, luptă când alții spun că nu ai nimic pentru care să lupti, și, mai presus de orice, să iubești. Când iubim, toate celelalte vin de la sine, din dragoste să te dăruiești și fericit vei fi mereu. Crede-mă, ești un dar prețios pentru cei care te întâlnesc.

Și revin la întrebarea de mai sus: când viața ne pare lipsită de sens, de ce nu privim la Cer mai des? Acolo se află toate răspunsurile pe care le cauți, trebuie doar să crezi, și unit în rugăciune poți să reclădești speranța în lume. Iar când totul pare că se năruie, nu-ți pune multe semne de întrebare, doar ridică-te, roagă-te, crede, și iubește.

Fii un om bun!

Monica BUD




Euroscola CNDV – Impresii la final de proiect

Jurnalul „Educația schimbă vieți”

Nu m-am considerat niciodată o mare admiratoare a tradiționalului, până acum nimic nu m-a impresionat în mod special. Însă, făcând parte din echipa Euroscola CNDV, lucrând la proiectul național „Educația schimbă vieți” pe care noi l-am numit „Prin tradiție și educație spre autenticitate și bunăstare”, am descoperit un univers nou, nebănuit, iar prin ochii domnului Mihai Dăncuș, o enciclopedie a etnografiei, încep să privesc satul maramureșean la alte dimensiuni.

Toată informația pe care am asimilat-o, toate sentimentele pe care le-am trăit, m-au copleșit, mi-au deschis ochii spre noi idealuri, m-au ajutat să evoluez, să mă dezvolt pe plan personal, mai ales spiritual. De aceea, Euroscola va rămâne pentru mine o echipă de suflet, un proiect cu, despre și pentru elevi dornici să învețe, să se descopere, să își găsească chemarea profesională și să muncească pentru a fi cei mai buni. Plecăm, precum Mihai Dăncuș odinioară, ca să învățăm și ne întoarcem pentru a oferi Maramureșului, cu aceeași dăruință și iubire tot ce am dobândit și merită transmis și altora. Să știi să păstrezi tradiția, să o transmiți mai departe e o formă de educație.

Prin activitățile pe care le-am realizat la Muzeul Maramureșean, la Centrul Cultural, la școlile din Sighet și împrejurimi, la Facultatea de Geografie, pe Valea Cosăului, în satele Sârbi, Budești, Călinești, am încercat să aplicăm cuvintele domnului prof. dr. Mihai Dăncuș: „Toți suntem buni la ceva. Trebuie doar să descoperim talentul și să-l dezvoltăm.” Astfel, prin discuții deschise, dezbateri, ateliere, discursuri sau discuții cu absolvenți ai liceului nostru, ne-am documentat, am aflat și am fost încurajați pentru a alege un drum profesional de la a cărui lumină să nu ne îndepărtăm. Cel mai mult ne-au încurajat cele două coordonatoare ale proiectului, prof. Cornelia Hotea și prof. Luminița Colopelnic, cărora le mulțumim că ne-au ales, că au recunoscut talantul din noi, cei 20 de elevi din echipa de proiect.

Întâlnirile cu meșteșugari, artiști, profesori, muzeografi, arhitecți și alți specialiști în diverse domenii m-au ajutat să înțeleg rolul educației, ba mai mult, cât de important este ca aceasta să fie constantă în viața individului, tocmai pentru a nu-și pierde identitatea. Afirm aceasta, convinsă fiind că educația este cea care îl definește pe om căci numai prin intermediul educației putem fi piesa care să schimbe în bine societatea în care trăim.

La sfârșitul proiectului #EuroscolaRo2019, ne așteptăm ca tinerii cu care ne-am întâlnit în desfășurarea activităților, să realizeze cât de importantă este o educație bună, câtă însemnătate are alegerea unei profesii, prezența disciplinei și a unui ideal și cât de remarcabili sunt oamenii care dau dovadă de toate acestea și mai mult, le pun în slujba comunității. Sfatul meu, ca membru al acestui proiect, este: „Visați, învățați, plecați dacă asta vă doriți, dar întoarceți-vă acasă și faceți din acest loc un ideal al tinerei generații!”

Carla POP
clasa a XI-a C
C. N. „Dragoș Vodă”

P. S.: Proiectul s-a încheiat, dar jurnalul „Educația schimbă vieți” continuă.




O constelație cu peste o sută de prieteni

Marți, 29 oct. a.c., la Centrul Cultural Sighetul Marmației va avea loc lansarea cărții „Călătorie spre Constelația Scorpionului. AUGUSTIN COZMUȚA – 75 de ani de la naștere”. Este un volum omagial sobru și elegant, bogat în conținut și bine alcătuit, la realizarea căruia au colaborat mulți dintre cei care l-au cunoscut și prețuit pe criticul și istoricul literar, pe omul de cultură și ziaristul Augustin Cozmuța, trăitor în Baia Mare, dar spirit de anvergură națională, trecut în eternitate în urmă cu patru ani.

Dar, cartea lansată acum este și o carte model, un exemplu demn de studiat și de urmat. Soția sa, Doamna Ileana Cozmuța, a alcătuit-o și a realizat tehnoredactarea. Ce muncă uriașă a făcut cea care i-a fost toată viața alături, adunând laolaltă un număr atât de mare de texte – peste o sută! – și așezându-le ca într-un puzzle-portret al celui omagiat. Haina care îmbracă volumul, coperta lui adică, a fost inspirat realizată de Ioana, fiica sa de peste mări și oceane – dar mereu atât de aproape sufletește! – iar prefața a fost scrisă de prietenul de cursă lungă, ziaristul și scriitorul Gheorghe Pârja. Iar transformarea tuturor acestora într-o carte se datorează prietenilor: Ștefan Mariș, Nicu Scheianu și ceilalți, de la Editura Ethnologica.

În „Călătorie spre Constelația Scorpionului” este vorba, așadar, despre o constelație de prieteni, de oameni care l-au iubit și l-au prețuit pe Augustin Cozmuța și sunt onorat că figurez, și eu, printre ei.

I. ARDELEANU-PRUNCU




Pe drum mergând… (foi de parcurs)

* Toamnă, augustă înserare. La Pod, pe bănci, şed nişte pensionari înconjuraţi de atâta minunăţie – Iza, Solovanul… „La noi ca la nimeni… După 46 de de ani de muncă, am….”– povesteşte unul dintre ei.
* Zi de pensie. Aglomeraţie la „Acatena”. Venindu-i rândul la „compensate”, un bătrânel scapă bancnotele pe jos. Aplecându-se să-l ajute, un tânăr viguros remarcă: „He, he, he! Ţi-i plină gentuţa de bani!”
* Duminică dimineaţă. Dialog înfocat între cucoşi, în grădinile de departe. Un necăjit în haine second hand se îndreaptă spre centru. Priveşte suspicios orice trecător. Îşi freacă pantofii noi-nouţi unul de altul, la fiecare pas – prea mari, ca şi costumul.
* Soarele înserării. O domnişoară cu păr roşu pe dig, alta cu păr lung, auriu, la mal, în briza de Iza. Nu merge camera telefonului… „Probabil ar fi „ars” poza cu atâta luminozitate” – mă linişteşte un amic. „Chipurile domnișoarelor sunt în oglinda apei… “ – mă pune pe foc altul…
* Seară toridă. O casă jerpelită, cu ferestrele larg deschise – înăuntru se urlă tot aşa. O micuţă de la blocuri tocmai a primit prima ei rochiţă. Îşi trage de mână bunica, spre centru. „Vrea şi ea la oraş” – râde maică-sa, cu următorul bebe în cărucior. Tineri eleganţi, uşori, se risipesc în toate direcţiile. O doamnă intră în căminul ei – lumini joase, muzică discret. „Ţac!” face cheia porţii după ea. Se topesc fructele prin livezi…
* „ ’I ciudă pă meicap. Şi că mi-am făcut seifi şi l-am pus pă Insta’!…”
* „Noa, şi ce mai dolgozuieşti?… “
* „Io nu cred că nu se spală cu sămăt’işă… Ori groşcior(?)… Că-s ca florile alea, pudărele, la faţă…”
* „Da’ ştii?… Când eram într-a doua, mătuşa îmi trimitea caiete din Italia şi eu le dădeam foc în faţa şcolii…. Acuma sunt băiat cuminte…” (– adolescenţi de la „Case”, spre Grădina Morii)
* Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, ca el…
* Septembrie. Spre asfinţit, pe cerul senin, survol de supersonice – dau onor Solovanului, iuţesc viteza subit. Seara cade la fel.
* „Am terminat! Pa, fetelor! Todosî’, Mări!…Ne vedem luni!” „Pa luuni! Să-mi scrii!…” (- precupeţe despărţindu-se în piaţa Sighetului, sâmbătă, la amiază)
* „Fetelor, dimineaţă era să întârzii la şcoală, cum mi-am făcut buclele!…” „Taci, tu, că veneai în spatele noastre, te-am văzuut…” (- fete la amiază, Lux Octobriensis)
* Soare blând pe corzo „…Nu te superi dacă-ţi spun ceva? …Mai drept puţin…” „Da’ tu, te superi? Mai repede puţin…” (-sexagenari)
* „…Taică-său îi plăteşte orele să meargă acolo şi maică-sa, dincolo… Îţi dai seama?” (-grup de gimnazişti)
* „O sută patruzăci!?” – dă să zâmbească omul către ospătar, plătind, la ieşire. Nu-i de glumă. Îl urmează două bătrâne cu năframe negre, dând din cap, apoi, doi băieţoi mărunţi, energici…” (-la pizzerie, la oraş)
* „Să nu te superi că mă mai uit şi eu după câte una…” „Nu, nici vorbă, fii liniştit! Mă bucur că ai simţ estetic.” (- soţi vârstnici, flagrant delict)
* Scundă, bunetă, vorbind însufleţit. Blond, înalt, se-nclină s-o audă, spre aprobare. O iau spre râu. Între ei, o distanţă schimbătoare, de la cca 30 la cca 50 cm.
„…Băiatu-so mai mare o făcut infarct…, da’ l-o salvat…, l-o dus la Baia Mare şi i-o pus stern…” (- precupeţe, la piaţă)

Consemnări
Marin SLUJERU




Sighet – joi, 31 octombrie 2019, premiera filmului „Între Chin și Amin”!

Mult așteptata premieră sigheteană a filmului „Între Chin și Amin”, în regia lui Toma Enache, va avea loc joi, 31 octombrie 2019, orele 18:00, la Sala de Spectacole „Monica Chifor” a Școlii de Muzică și Arte Plastice (str. M. Eminescu, nr. 9 -5). 
Din distribuție: Constantin Cotimanis, Vali V. Popescu, Ana Pârvu, Kira Hagi, Ciprian Nicula, Alexandru Mereuță, Michael Szegedi, Kim Ciobanu, Laurențiu Stan, Csaba Ciugulitu etc.

Filmul are ca temă odiosul fenomen de „reeducare” de la Pitești, a studențimii române, inițiat de Partidul Comunist Român, ca formă a distrugerii elitelor din România în anii ’50. Studiat îndelung de organisme interne și internaționale după 1989, „fenomenul Pitești” este unul dintre cele mai negre capitole din istoria comunismului și a întregului secol XX.” (Marina Cușa, jurnalist)

„Între chin și amin este un film care te duce în iad, îți arată că oamenii pot deveni brute, te scufundă în smoala încinsă a lumii păcătoșilor, te ține acolo sufocat și revoltat, cu lacrimi de neputință în ochi, pentru ca apoi să te ridice spre rai. Ridicarea aceasta se produce prin iubire sau credință. ” (Ciprian Hagi, jurnalist)

La premiera din Sighet va fi prezent regizorul Toma Enache împreună cu doi protagoniști ai peliculei. Încă nu vă dezvăluim numele lor (Sic!)!

Clubul Rotary Sighet este organizatorul premierei filmului din municipiul nostru.

Biletele se vor distribui începând de luni, 28 octombrie, prin intermediul membrilor Clubului Rotary Sighet, iar cele nevândute cu 30 de minute înainte de proiecția de la Sala de spectacole.

Prețul unui bilet: 15 lei.

Salut, Sighet!

 

 




PoetikS – Marius Voinaghi

*****
Galbenul toamnei
tinerețea pădurii
din fotografii.

*****
Frunze ruginii,
nucul bătrân de la drum –
boboc spre școală.

*****
Octombre străin –
frunze îngălbenite
de atâtea ploi.

*****
Luna ciobită –
destin trasat în ceașcă,
cu zaț de cafea.

*****
Pădurea-n galben –
mijloc de Octombrie,
văi largi în ceață.

*****
Seară de toamnă –
stea în colțul cerului,
privită din pat.

*****
Bostani strânși în câmp,
gutui în Octombrie –
Soare tot mai rar.

*****
Castani ruginii –
răsărit privit în râu,
cu ochii mijiți.

*****
Toamnă în galben –
crizanteme sădite
din primăvară.

Marius VOINAGHI




Ansamblul MARA din Sighet și… Ultima frontieră a morții!

Mi-am amintit de poza asta dar, am găsit-o numai când ne-am făcut bagajele și am plecat din Sighet.

Era anul… 1978, ansamblul MARA din Sighetul Marmatiei „juca” în filmul „ULTIMA FRONTIERĂ A MORȚII” în regia lui Virgil Calotescu.

Un moment de pauză între două scene. Se filma la Ieud într-o frumoasă zi de toamnă, prin octombrie 1978. Nu sunt sigur dacă era chiar în ziua de 14, ca atunci în 1944 când a avut loc cel mai violent masacru antiromânesc din Transilvania de Nord. O realizare artistică deosebită, însă, o mistificare grosolană a adevărului privind autorii masacrului. Nu insist.

Pauzele dintre scene erau savuroase. Era o plăcere să-i asculți pe marii actori, precum cei din poză – Ion Dichiseanu şi Emanoil Petruț.

Cu noi, dansatorii, s-a filmat scena masacrului. Dansul măștilor (masca fiind o piesă de recuzită dramatică) prevestea urgia ce urma să se întâmple. S-au tras 3-4 duble, însă, comisiile propagandei comuniste au tot tăiat imagini şi replici astfel că din tot ce s-a filmat cu noi a rămas foarte puțin.

„Motor … (rafale de mitraliere) … stoop … stop. Ia, tu cel din stânga mea, scoate-ți masca. Tu crezi că aşa cade un om împușcat?
– Nu ştiu tov. regizor pentru că n-am mai pățit-o.
– Hai, reluăm … motor …”

Mă bucur că am găsit poza asta… încă n-am desfăcut toate bagajele!…

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu




„Rezistența prin cultură, ieri și azi” la Sighet

În 19 și 20 octombrie a avut loc la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu-Marmației conferința „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Luni, 21 octombrie, va continua la Cluj la Facultatea de Litere UBB printr-o masă rotundă la care vor participa mai mulți scriitori, profesori universitari, istorici și jurnaliști.

La Sighet au avut loc 3 mese rotunde, în cele 2 zile de conferință, la care au participat studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai din Cluj și Universității din Baia Mare. Au conferențiat scriitori, jurnaliști, profesori universitari și istorici din țară, Republica Moldova, Cehia și Polonia.

Ana Blandiana a prezentat lucrarea „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” care a impresionat prin tonul blând, nuanțat dar în același timp direct, fără menajamente. „Scriitorul nu poate să ignore ceea ce omul de pe stradă nu înțelege că tranziția și criza nu se vor termina niciodată, pentru că ele sunt chiar definiția libertății și democrației, realcătuite mereu… Dacă suntem condamnați la libertate, cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învățăm legile funcționării și regulamentul de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de 89 lipsea libertatea, acum lipsește responsabilitatea și înțelepciunea de a o folosi. Rația de libertate s-a transformat în over-doză.” Exemplarul folosit în conferință a fost donat cu autograf Cercului de istorie Gemina de la Colegiul Național Dragoș Vodă.

La prima masă rotundă au mai avut intervenții Vitalie Ciobanu, jurnalist din Republica Moldova care a vorbit despre criza de identitate a scriitorului sau a țării sale și cenzura pieței libere și Cristian Vasile, istoric. La a doua masă rotundă au conferențiat profesorul universitar și poetul George Achim, Libuse Valentova, traducătoare și profesor universitar din Cehia și Remigiusz Kasprzycki din Polonia.

Duminică s-au anunțat poetul Gheorghe Mihai Bârlea, Christian W Schenk, medic chirurg, poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania, poetul Radu Vancu, și profesorul universitar Liviu Țîrău.

Conferința a fost organizată de Fundația Academia Civică, Institutul Polonez și Fundația Hanns Seidel, în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai.

prof. Crina VOINAGHI




Viața sub amenințarea Securității

După ieșirea din închisoare, soțul meu Aurel Vișovan a avut sănătatea mult zdruncinată, ficatul și plămânii fiind grav afectate de bolile din cei 16 ani de  detenție. A supraviețuit totuși, încă mulți ani ținând un regim deosebit de strict și animat mereu de viața sa spirituală deosebită și de bucuriile pe care noi familia încercam să i le oferim.

Și echilibrul său psihic era foarte fragil. Daca ziua reușea să se concentreze pe munca de la fabrică și pe alte activități gospodărești, noaptea avea coșmaruri în care retrăia teroarea de la Pitești, unde fusese torturat îngrozitor în anii 1949-1951. Trecuseră atâția ani, dar traumele n-au dispărut… Cu greu reușeam să-l liniștesc.

O groază deosebită o declanșau chemările la Securitate, când te puteai aștepta la orice, inclusiv să fii din nou arestat și să nu te mai întorci… Două dintre ele le-a relatat în lucrarea sa „Dincoace de gratii”.

„Era în 1966… într-o zi sunt chemat la Securitate, vestea a căzut ca un duş cu gheaţă. Oare ce mai vor? Nu este destul cât m-au chinuit? … Oare mă voi mai întoarce? La biroul indicat, erau doi ofiţeri necunoscuţi. Într-o manieră politicoasă:

– Cum o mai duceţi cu sănătatea? Ştim că aţi fost bolnav. Dar la serviciu, aţi reuşit să vă adaptaţi?

Erau întrebări de rutină… Oare unde vroiau să ajungă?… mă întrebam nedumerit.

– Ce mai ştiţi de legionarul Ion Găvrilă zis Ogoranu, fostul şef al Frăţiilor de Cruce din Ardeal?

Ştiam că reuşise să fugă în Munţii Făgăraşului. Am întâlnit în închisoare oameni din organizaţia lui din munţi, dar le-am răspuns:

– De unde să ştiu? Ştiu că a fugit în munţi, doar atât.

Mi-au pus sub ochi un teanc de fotografii cu oameni îmbrăcaţi ţărăneşte.

– L-aţi recunoaşte, dacă l-aţi vedea?

– Ştiu eu?!

– Priviţi atent aceste fotografii!

M-am uitat la toate.

– Nu-1 recunosc nici într-una; de altfel, au trecut 18 ani de când l-am văzut ultima dată.

– Dar la serviciu ce atmosferă domneşte?

Ştiam eu cam ce ar dori ei să le spun…

– Fiecare îşi vede de munca lui, le-am răspuns.

– Iar dumneavoastră?

– La fel. Sunt proaspăt căsătorit şi nu am nevoie de necazuri.

– Am auzit că v-aţi căsătorit cu o profesoară de la liceu. Cum aţi convins-o?

Am dat din umeri. Nu meritau să le răspund.

– Puteţi pleca! Dar să ştiţi că şi dvs., ca oricare cetăţean al Republicii, aveţi datoria să ne informaţi despre orice manifestări sau acţiuni duşmănoase. Altfel, riscaţi să fiţi implicat din nou… V-a fost de-ajuns, sper!

Când am ieşit, eram ca nou născut. Nu-mi venea să cred că sunt din nou pe stradă, deşi aveam senzaţia unei umbre permanente care mă urmărea. Mă îndreptam totuşi spre casă.

– Cum a fost ? mă întâmpină soţia, palidă de aşteptare.

– A trecut! Sunt mereu pe urmele mele. Oare nu mi-au introdus în casă ceva microfoane?”

(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Cea din 1971 a fost mult mai traumatizantă, reflectând ce imens aparat de urmărire și supraveghere desfășura Securitatea asupra populației, în special asupra foștilor luptători anticomuniști.

„Eram la București unde, pe lângă sarcinile de serviciu dădusem și luasem examenul de traducător în limbile engleză, franceză și italiană. Certificatele de traducător se eliberau imediat la ghişeul secretariatului. Îmi aşteptam rândul, când cineva, din spate, mă bate uşor peste umăr şi-mi arată un buletin de identitate deschis la pagina cu fotografia. Citesc „Dragoş Hoinic”. Tresar. Auzisem de mult de el. A fost prins la graniță în 1948 cu documente extrem de periculoase, prin care se căuta să se dovedească neîncrezătorului Occident că în România există o mişcare de rezistenţă care trebuie ajutată. A fost arestat şi după el mulţi, foarte mulţi alţii. Îl privesc… Semăna cu cel din fotografie şi nu mă îndoiam că era el. Totuşi, în atmosfera de suspiciune ce ne înconjura, caut să limitez întâlnirea. I-am spus, totuşi, că mă bucur că l-am întâlnit. Toată conversaţia nu a durat decât două minute.

Să fi trecut vreo două săptămâni, poate mai puţin, când sunt chemat în biroul preşedintelui cooperativei unde lucram.

– Am primit un telefon de la Securitate. Trebuie să te prezinţi de urgenţă acolo.

Am simţit o durere ascuţită în inimă. „Oare ce mai vor ?”, mă întrebam tot timpul drumului. Picioarele îmi erau ca de plumb. Combinaţii de gânduri îmi sfredeleau creierul. „O fi vorba de informaţii false, ca acelea care au ajuns până la Ministerul Învăţământului, pentru a mă împiedica să continui studiile? Să mi se prezinte probe. Sau ce poate fi ?!…” Intrând pe poartă, mi-am pus aceeaşi întrebare: „Oare voi mai ieși de aici?”.

Ofiţerul de serviciu mă îndrumă direct în biroul comandantului. Intrând, descifrez imediat figura comandantului, care era secondat de doi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem – păreau a fi de la Interne – şi un ofiţer pe care-1 ştiam de la Sighet.

– Tov. Vişovan – mi se adresează comandantul – se află aici doi ofiţeri de la Ministerul de Interne, care ar vrea să vă pună câteva întrebări.

Într-o manieră nefiresc de politicoasă, mă întreabă cum stau cu sănătatea, cum e munca la cooperativă, apoi…

– Desigur că aveţi delegaţii pe la alte cooperative şi chiar la forul dvs. superior de la Bucureşti. Nu-mi dădeam seama ce urmăresc.

– … Astfel încât, din când în când, vă întâlniţi cu foştii dv. prieteni din închisoare…

Ca un fulger îmi trece prin minte: este vorba de Dragoş Hoinic şi întâlnirea de la Oficiul de traducători!! Am simţit că mi se despică mintea şi, într-un acces de revoltă, strig:

– Dacă vă referiţi la faptul că am fost la Bucureşti la Târgul de mostre şi că acolo m-am întâlnit cu Dragoş Hoinic şi am discutat două minute cu el – absolut nimic politic! – atunci mai bine mă împuşcaţi!!Nu mai suport să fiu urmărit pas cu pas, zi şi noapte, poate şi în somn! Nu am discutat nimic politic! Mă auziţi? Nu mai suport!! Făcusem o criză nervoasă, nu mă puteam opri.

– Nu mai suport!! Împuşcaţi-mă!!

Văzându-mă în acest hal de nervi, ofiţerul de la Interne căuta să mă calmeze:

– Vă credem, dar am vrut să avem şi confirmarea dvs. Puteţi să vă întoarceţi la serviciu.

Nu mai aveam pic de putere. Când să ies, ofiţerul din Sighet mi se adresează vădit artificial:

– Tovarăşe Vişovan! Noi ştim că unele persoane vă privesc cu o anumită admiraţie pentru trecutul dvs. politic. N-aţi vrea să ne… relataţi despre…

Nu-mi revenisem din criza anterioară şi strig:

– Nu ştiu nimic şi nu mai suport !!

Intervine atunci cel din Bucureşti:

– Lasă-1 să plece! Plecaţi, vă rog!

Năucit complet, ies pe poarta Securităţii şi, sub imperiul gândurilor ce mă striveau, nu-mi dădeam seama că sunt liber, pe stradă. Chiar aşa? Sunt urmărit pas cu pas! Merg la Bucureşti în interes de serviciu. Întâmplător, mă întâlnesc cu un fost deţinut politic. Discut cu el două minute, în care nimic politic, şi se deplasează de la Bucureşti la Sighet doi ofiţeri, ca să mă ancheteze?! Nu-mi reveneam… În ultima vreme – poate şi datorită bolii celui mic – dădusem parcă mai puţină importanţă privirilor Securităţii, pentru ca acum să mă lovesc de trista realitate.

– Nu sunt liber! Umbra Securităţii este permanent în spatele meu!”       
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

 

Aurelia VIȘOVAN
(1933 – 2019)

foto: arhiva preot prof. Marius Vișovan