Coincidențe? (autor, prof. Gheorghe Bărcan)
La sfârșitul lunii octombrie, este prezentă o „sărbătoare”, Halloweenul, care se practică mai ales în America de Nord și Canada. Simbolurile, decorațiile și obiceiurile sunt de natură păgână, invocă ritualuri oculte, antice și crează un mediu sinistru. Este un obicei de a se goli bostani mari, galbeni, în care se decupează o gură, ochii și se luminează în interior, pentru alungarea spiritelor rele. Se muncește în această zi, deci nu este o sărbătoare oficială, ci este în trăire formală, un mod și o ocazie de distracție, probabil un obicei păstrat de la vechii băștinași, o varietate în amplitudinea mediului de viață atât de bogat în toate, prin acele locuri. Și la noi se mai practică, prin diferite părți, unele obiceiuri vechi, oculte.
Dar, contrar acestora, cu toate fantasmele lor, ne amintim de unele evenimente petrecute, văzute și trăite de noi în mod real, în interpretare creștină, lipsite de asfel de zdruncinări sinistre, cu manifestări într-un adevărat miracol.
COINCIDENȚE?
Uneori, te întâlnești în derularea vieții cu situații deosebite, cu totul aparte, neașteptate și-ți pui în mod firesc întrebarea: oare cum s-a întâmplat aceasta, cum s-au aranjat astfel lucrurile, de parcă erau puse de cineva cu mâna, acolo, atunci, în momentul cel mai potrivit?! Am să relatez câteva astfel de exemple.
Mai amintesc faptul că, atunci când eram mic, aveam un fizic plăpând, care refuza să se înzdrăvenească și mama m-a dus la un „ghicitor” din comună, pentru a-i prezice cele ce mă așteaptau. Acolo sosiți și spunându-i dorința, acesta a adus o carte foarte mare, care se numea „Gromovnic”, pe care m-a pus să-l deschid, trebuind mama să-i dea diverse date personale, de identitate. A citit el ce a văzut acolo și după ce le-a interpretat de pe fișierul acela, a spus:
„Băiatul va trece prin mari primejdii, dar, dacă va scăpa de ele, o să aibă o viață lungă”.
Acești ghicitori, asemeni „Oracolului de la Delfi”, consultat la vremea lui de Diplomații lumii, anunțau un spectru larg de posibilități, inteligente, dintre care una se cam realiza, în general. În cazul meu, „Gromovnicul” a transmis adevărul plin: am petrecut multe și mari primejdii, din care am scăpat și viața mea este deja lungă, până acuma!
*Eram elev în clasa IX-a la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, am mers puțin la biserica romano-catolică din imediata apropiere a liceului; aproape în fiecare dimineață, aveam un interval de timp liber, de cca o jumătate de oră, între încheierea programului la internat și începerea cursurilor. Mă simțeam bine să petrec câteva minute în reculegere și rugăciune și făceam aceasta deseori, mergând la acea biserică. M-am întors și eram pe scările de intrare în școală, la intrarea din față, pentru prezența la cursuri, neavând obișnuința să lipsesc nemotivat de la activitățile școlare. Dar m-am răzgândit instantaneu și am decis să merg la autogară, pentru a afla ora plecării autobuzului pe Iza, a doua zi, sâmbătă, urmând să iau un mic concediu medical, cu ședere acasă, fiind răcit și cu un început de pneumonie. Am plecat deci spre autogară și, trecând pe lângă Securitate, care avea sediul lângă liceu, aproape m-am tamponat cu un grup de 3 securiști ce ieșeau vijelios și se deplasau în sens contrar cu mine; uitându-mă puțin după ei, din mers, am constatat că au intrat la Liceu și mă gândeam dacă n-o să aibă cineva „norocul” să-l întrebe „cum se simte”. Ajung la autogară și autobuzul chiar sosește, oamanii coboară și, printre primii călători, pe cine văd: chiar pe mama (!), care privește speriată în jur și, palidă, mă trage repede de o parte, spunându-mi: în noapte a tăbărât securitateta la noi, au căutat peste tot și au întrebat de Mihai! Speriat acuma și eu, întreb: și ce s-a întâmplat, fiind cu multă grijă? Mihai s-a ascuns și nu l-au găsit; au tras și cu arma, m-au îmbrâncit și tot întrebau: unde-i banditul, pentru că se vede că a fost pe aici. Le-am spus că a plecat de mai mult timp și nu știm pe unde, iar de atunci n-a mai venit pe la noi. După ce au răvășit tot, au plecat spunând: să-i facem o vizită și preotului Trif, de întâi aprilie!
Ne-am depărtat spre marginea orașului, spre Cămara, cumpărând ceva mâncare și am decis să mergem cu trenul, din stația de după Cămara; la autobuz sau în stația Sighet mă puteau căuta securiștii cu ceva elev de-a lor, pentru recunoaștere. Ei au intrat la Liceu pentru a mă aresta pe mine, din clasă, mai spectaculos, așa cum am auzit după aceea; n-au vrut proabil să mă deranjeze din somn mai devreme, la internat! Atunci nu era telefonia dezvoltată și nu se puteau gândi că aș putea fi anunțat așa devreme de cineva și nici nu am fost lipsă la cursuri din acest motiv. Am ajuns astfel cu bine acasă, cu trenul, a sosit și tata de la Sighet și, cu fereală, am rămas ascunși, în urmărirea securității.
Mama a fost deosebit de inspirată, în tot ce a făcut; la întrebarea securiștilor despre tata, ea a răspuns că este plecat pe deal să pregătească lemne pentru foc; parcă ar fi știut întrebarea! Tata era însă plecat la Sighet cu fratele Ion și cu alți flăcăi, cu căruța, pentru încorporare. Dacă aflau acest lucru, legitimau cele 2-3 căruțe întâlnite în drum, spre Sighet, și-i arestau și pe tata și pe Ion, ceea ce mama o fi bănuit, desigur; lucrurile puteau lua o cu totul altă întorsătură, cei doi neștiind ce a fost pe acasă și, mințiți și speriați, puteau fi înșelați și se puteau da de gol cu ceva despre ascunderea lui Mihai și puteau reveni la noi să-l ridice, el fiind acolo, din nou ascuns; putea cădea tot sistemul de protecție, atunci, pentru toți și erau mai multe persoane pe care i-ar fi așteptat mari necazuri. A urmat apoi decizia mamei de a veni la Sighet și lipsa mea de la prima oră, cu plecarea intempestivă la autogară. Dacă mama nu venea la Sighet, eu mergeam la școală la a doua oră și tot eram arestat; aceeași situație dacă mergeam la prima oră. Dacă mama venea la Sighet, dar eu mergeam la oră și nu la autogară, venind mama la Liceu și întrebând de mine, putea fi și ea arestată, după arestarea mea, cu cine știe câte consecințe.
Dacă tata „nu era pe deal”, după lemne, dacă mama nu venea la Sighet, sau dacă eu nu mergeam la autogară, oricare dintre situații dacă nu se producea, era un dezastru. Cineva, anume, parcă le-ar fi rânduit pe toate.
Trei persoane, din trei locuri diferite și depărtate între ele, trei decizii, toate corelate și unite într-un scop unic, esențial de folositor nouă!
* Al doilea eveniment „ciudat” s-a produs la Securitatea din Satu Mare. În celua aceea, în beznă, cu pământ pe jos și plină cu șobolani, în care am fost aruncat în ultimele zile, aveam ca mobilier doar o tablă de scândură,„patul”. Acolo eram la discreția șobolanilor, neputându-mă apăra de ei decât cu mâinile (!). Am fost mușcat de mai multe ori de picioare, atunci când, răpus de somn, mă așezam pe scândură, cu capul acoperit de zeghe, pentru a-mi proteja gâtul. În scurt timp am făcut o febră puternică, cu respirație fierbinte și delir („febra mușcăturii de șobolan”-DEX), cu șobolanii pe lângă mine. Mi-a venit o idee, ca să fie, puteai crede, dar a fost salvatoare. Oare cum mi-a venit? M-am ridicat încet și, împleticindu-mă, m-am deplasat spre ușă, în care am început să bat, să bat într-una! De ce băteam, ce se putea întâmpla? Ușa era blindată, masivă, încărcată de feronerii, prezenta o siguranță totală. Veneau acolo foarte rar torționarii, numai așa cum aveau ei programul. Mă puteam gândi doar că voi obosi în plus și mă va durea mâna, că după un timp nu voi mai putea lovi ușa, urmând să revin pe aceeași tablă de scândură. Totuși n-a fost așa; un gardian a deschis ușa, atunci când eu m-am prăbușit afară și mi-am pierdut cunoștința. Probabil acesta a venit să mă sancționeze, dar nu mai avea pe cine. În mod sigur, bătăile mele în uță făceau mult zgomot, amplificat și de acele tunele subterane rezonatoare, care-i deranja. Când m-am trezit, „uniforma” îmi era schimbată cu hainele de acasă, fără să știu cum și când au făcut această schimbare și eram predat de către 2 civili milițienilor de la Penitenciarul Bistrița.
Deci starea mea de inconștiență a fost de lungă durată, cu toată pregătirea necesară „transferului” și celelalte activități, cu timpul necesar drumului (numai cu mașina se putea face), de la Satu Mare la Bistrița și cred că eram în mare pericol. Șobolanii!
Aceea decizie de deplasare, buimacă și împleticită, care părea fără niciun rost, fără nici-o așteptare, „de pomană”, ca să fie, cred că a fost genială pentru viață, pentru salvarea ei. Dacă eu rămâneam în continuare pe aceea scândură, într-o indiferență specifică unor astfel de stări, iîmi venea și acolo rău, îmi pierdeam cunoștința, venea „leșinul” și în scurt timp eram acoperit de un „strat” de șobolani, care m-ar fi mușcat de gât, de peste tot. Gustul și mirosul sângelui i-ar fi înebunit și ar fi început să mă devoreze încă de viu. Nu după mult timp, torționarii găseau acolo, probabil, un schelet și o „pagubă” de uniformă zdrențuită.
Deplasarea spre ușă, în aparență fără niciun rost, în letargia stării în care mă aflam, a fost totuși un „Miracol”, după cum s-a văzut. Oare cum s-a produs, sub ce imbold?
*Un coleg de la Baia Mare m-a rugat să-l însoțesc cu mașina lui, pentru a-și aduce acasă niște lucruri cumpărate de afară. Drum întins, fără opriri, cazarea, pentru somn și odihnă, suprimate, cu conducere și dormit în mașină; am condus și ne-am odihnit cu rândul. Imediat, la trecerea frontierei în România, a luat el volanul și eu am trecut la odihnă și am adormit, fiind obosit.
Nu știu cum se face, dar prin apropierea Aradului, parcă m-a strigat cineva (în vis), m-a scuturat și, speriat, m-am trezit. Cu ochii deschiși, văd în față un camion mare în staționare, blindat cu tablă albă, picioarele colegului înfipte în accelerație, mașinuța noastră se apropia vertiginos de camion și nici urmă de semnalizare. Toate acestea le-am conștientizat în fracțiune de secundă, de cum am deschis ochii și nu cum le-am descris și, ca la un strigăt al vieții, am prins volanul și am virat forțat stânga, apoi dreapta, manevre rapide, din față sosind, pe drumul lui, un alt autovehicul. Am avut o teamă groaznică că-i prea târziu, caă puteam lovi colțul stâng din spatele camionului, când ne-am fi rostogolit, cine mai știe cum dar am scăpat, la fix (!) și de pericolul din față, strecurându-mă forțat în fața camionului. Abia atunci am rostit primul cuvânt și bine am făcut, altfel cine știe cum se busculau lucrurile. I-am spus colegului să țină accelerația, viteza, eu fiind tot cu mâinile pe volan, până ne-am depărtat la 400 – 500 m de camion. Îmi era teamă să nu vină șoferul de la camion cu manivela la noi; el se afla lângă motor, cu capota ridicată și, sesizând pericolul acroșării în acele viraje scurte și rapide, a sărit peste motor. Am oprit și atunci colegul meu, de viață, palid, ca și mine, transpirat (cred cu picături reci) și încă tremurând îmi spune: am adormit! Eu nu mai conduc!
„Nu te mai gândi la ce a fost, bine că am scăpat”. Am schimbat locurile; eram amândoi afectați gândindu-ne prin ce am trecut și am decis să conduc numai eu, cu multă atenție, să evit orice pericol, pentru că șansele nu vin nici ele pe bandă rulantă. În drum am dat peste o conductă purtătoare de apă, cu o mică fisură, prin care un jet subțire de apă țâșnea cu viteză în sus; mi-am pus obrazul în aceea apă răcoroasă și m-am înviorat.
Ajunși acasă, am stat la masă cu mama și cu fratele lui și, închinând cu un pahar de țuică, el a spus: dacă avem plăcerea să închinăm și să servim un pahar de țuică, aceasta se datorează prezenței lui Ghiță; altfel, trebuia să mergeți prin vecinătățile Aradului, să adunați ce se mai putea aduna după noi; le-a spus întâmplarea (nu trebuia) și am observat că paharele erau bine golite, înainte de a le duce la gură.
Cine m-a strigat, m-a speriat din somn și m-a trezit, chiar atunci, la limită, nu o secundă mai târziu, la frontiera dintre viață și moarte?!
*În anul 1988, D-na doctor Dincă, de la spitalul din Borșa- Maramureș, la un control medical la care m-am prezentat oarecum formal, m-a găsit cu o hipertensiune pronunțată, urmând în continuare un tratament riguros, ce s-a impus. Destul de repede după aceea, au apărut și fibrilațiile și au continuat ani de zile, cu manifestări tot mau grave: flatere, secvențe ventriculare bigeminale, de amplitudine tot mai ridicată. Am solicitat să mi se facă șoc electric sau operație, dar mi s-au refuzat, ca fiind nerecomandate, pentru că erau de amplitudine mare și, pentru refuzul operației, invocau vârsta înaintată. Aveam crize săptămânale, sau de 2-3 ori pe lună. Îmi apăreau imediat când mă enervam, la căldură sau frig mare, sau în caz de oboseală, de efort. Am frecventat Spitalul din Borșa de sute de ori, de 3 ori am fost internat la Baia Mare și de 2 ori la Cluj, câte 2 săptămâni. Din 2000 ne-am mutat la Cluj și prezența la urgențe cardiologie era tot mai freventă, cu staționări de la 2-3 ore, la 2-3 zile, sub perfuzii cu propafenonă. Mi s-a stabilit atunci un program, pentru a evita deranjul cu acel du-te-vino: când apar fibrilațiile, să iau 2 tablete de ritmonorm și, dacă după o oră nu se ameliorează ritmul cardiac, atunci să merg la urgențe – cardiologie. Am urmat acest program ani de zile, cu rezultate amestecate.
Dar, odată, după mai mulți ani, imediat ce a început să se manifeste fibrilația, am chemat un taxi și am plecat repede la urgență, fără a mai respecta programul fixat; asa mi-a venit mie! Așezat pe un pat, mi-au pus acel triunghi pe piept și m-au conectat la monitor, după care D-na Doctor trece repede la un telefon și, vorbind, o aud pronunțându-mi numele. Îndată apar 2 bărbați („rezidenți”), de o parte și de alta a mea, care aruncă diverse cabluri peste mine, iar eu întrebându-mă: dar ce mai vor să-mi facă? Imediat însă am sărit sus de pe pat: șoc electric! Știam că acesta se face cu pregătire, uneori te adoarme; privesc spre monitor și văd pulsul oscilând în jurul a 250 bătăi/minut! Ați avut 300 pulsul și viața vă era în pericol, îmi spune un rezident! Am rămas acolo în tratament și supraveghere, la terapie intensivă, 10 zile! Cine m-a trimis urgent la „urgențe”? Dacă mai rămâneam în așteptare câteva minute, nu o oră, inima mi se făcea bucăți! O operație în Franța (Dr. Marius Andronache), în 2010 și inima s-a liniștit…
Am relatat câteva cazuri din acestea „ciudate” dar au mai fost și altele, care nu te pot scoate din lumea miracolelor, ci te fac și mai încrezător în acestea.
Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet
