După aceeași muncă de o vară întreagă, pe unde mă cunoșteau dealurile, sălbăticiunile, de zi și de noapte, din drumurile mele, ca și oamenii de pe trasee, pentru prima dată tata îmi spune ceva direct, o decizie atât de mult așteptată și atât de mult lipsind, cu atâtea obiecții și refuzuri, după mai mulți ani:

– Te lăsăm să mergi la Sighet, să-ți închei și această clasă de gimnaziu și apoi o să vedem ce-om mai putea face.

În situația nou apărută, trebuia să mă deplasez la Sighet și să mă transfer de la secția fără frecvență la cursurile de zi, pentru clasa a VIII-a de gimnaziu, ultima, dar în aceeași clasă cu foștii mei colegi. Spre sfârșitul verii, într-una din zile, când lucrul pe dealuri era aproape terminat, la făcutul fânului, am hotărât să cobor în comună și să plec a doua zi la Sighet.

O mică Aventură. Ajuns acasă, mama îmi spune că are bani numai pentru un drum cu autobuzul. Am decis atunci să fac primul drum pe jos și să mă întorc cu autobuzul; se mai găseau pe drum și ocazii, mai rare, mai ales căruțe. M-am primenit puțin și, în jur de orele 15, mă aflam în drum spre Oraș, cu o tășcuță de gât, cu ceva mâncare și un „macau” în mână, suplu și rezistent, pentru orice eventualitate; spre seară, căldura era mai potolită. Mergeam pe margine de drum, așteptând să vină noaptea, cu răcorile ei, fără grija mașinilor, care umblau așa de rar atunci; nici urmă de mașini mici. Nu aveam nicio teamă, așa cum nu aveam nici prin păduri, noaptea, pe unde mai umblau și lupi, care fugeau și ei de om, dar aveam cu mine și „macaul” vânjos, pentru a mă apăra de vreun câine ce însoțea animale pe drum, sau ieșea de la vreo casă, la șosea, cu lătrături de atac, ori cine știe ce altfel de „primejdii” mi s-ar fi abătut în cale. Pe înnoptate, intram în localitatea Rozavlea, după cca 20 de km de drumeție; de la o poartă, un bărbat mă întreabă, văzându-mă călătorind, spre seară:

– Unde mergi, copile?
– La „Oraș”, îi răspund eu.
– La circa 1 km de aici, ai să vezi la margine de drum o căruță cu trifoi; spune-i să mă aștepte puțin, că vin și eu; o să te luăm și pe tine cu noi.

Bucuros, am grăbit pasul, am transmis mesajul și, după puține momente, eu mă aflam deja cățărat pe căruță, sub „rudă”, acoperit de trifoi. M-am trezit în Sighet, lângă Pompieri, unde am coborât, scuturându-mă de ierburi; căruța își schimba traseul, fiind interzisă pe centru. În câteva minute am ajuns în parc, unde am poposit puțin, așteptând orele 8, pentru înscriere. Toate terminându-se repede, am mers din nou puțin în parc și apoi am trecut alături, pe corso, într-o plimbare plăcută, timp având destul. Dar apare o ispită mare: pe trotuar își face apariția un cărucior cu înghețată; cu înghețată! Am început să merg după cărucior, mă opream odată cu el și porneam deodată, cu tot felul de gânduri; n-am mai gustat înghețată de multă vreme și la dealuri lipsea și apa rece, pe căldură mare, deseori. Nu aveam, însă, bani disponibili și, tot făcând calcule, am găsit soluția: iau o înghețată și am timp să merg pe jos până la Vadul Izei, de unde să iau mașina, cu banii de ajuns. Dar înghețata a fost așa de bună, încât am mai luat repede încă un coșuleț și am plecat îndată spre următoarea stație, după Vad. Se pare că reproșul ce mi-l făceam pentru că am cheltuit din bani, ori poate înghețata prea multă, cu care nu eram obișnuit, mi-au înghețat mințile și am decis greșit. Eu puteam lua mașina de la Sighet, până unde îmi ajungeau banii, de unde să-mi continui apoi drumul pe jos, oricum o scurtătură de drum, că doar nu era obligatoriu să cobor chiar la Săliștea; se putea și aproape de ea. Probabil că taxatorul, milos, să fi lăsat un copil până la destinație și să nu-l dea jos! Cu pas grăbit însă, mă apropiu de prima stație, Vadul Izei, unde deja lumea aștepta mașina, care își și face apariția, ceea ce iar m-a descumpănit și nici de data aceasta nu mi-a venit mintea la loc, pentru că puteam lua mașina și de aici. Știam că banii nu-mi ajung și vedeam cum mașina se urnește din loc și pleacă, încet. Dar gândul drumului lung și greu, pe „arșiță”, eu fiind și foarte obosit, îmi da un impuls peste toate și fug după mașina învechită, o ajung și mă cațăr pe scara ei, urcând sus, de la brâu fiind peste ea; o călătorie clandestină! Coloane de praf erau aruncate în sus de roțile din spate și mă acopereau peste tot; curentul din față și viteza mașinii îmi mai fereau de el partea superioară, capul, fața, ochii. La apropierea stației Oncești, mașina încetinea și eu am coborât mai jos pe scară și, ținându-mă cu mâna de ultimul „fuștel” al scăriței, alergam puțin cu ea și, cand s-a oprit, am lăsat și eu scara și m-am tras de o parte. Aș fi mers să urc bucuros în mașină, că-mi ajungeau banii, dar în mod cert nu mă lăsau să intru, pentru că eram tot numai praf, eram foarte murdar, doar albul ochilor era protejat și aveau culoarea lor; n-am rezistat, însă, și am repetat călătoria pe scara mașinii, în același mod, prin mai multe comune, până în Rozavlea-centru, cca 30 de km; mereu Rozavlea. După ce ajungeai și apucai scara, urcarea era ușoară, dar trebuia atenție mare la coborâre, să fugi puțin cu ea la încetinire și să o lași numai când se oprea, pentru a evita căderea. După podul de la Rozavlea, au coborât toți din mașină și au mers puțin pe jos, pentru că era o scurtă pantă și mașina, veche, n-o putea urca plină cu pasageri. Acolo, printre oameni, taxatorul m-a observat și pe mine, acoperit tot de praf și a înțeles cum am călătorit, de cine știe unde. După urcarea lor în mașină, el a rămas în ușă și mi-a făcut semn cu mâna că acea călătorie s-a terminat. I-am făcut și eu semn cu mâna, ca scuze, părere de rău, mulțumiri, poate toate la un loc. De la pod, am urcat puțin pe lângă apă, până am găsit o plisă bună pentru scăldat; m-am dezbrăcat, am bătut bine hainele de niște anini și am făcut o baie prelungită, curățându-mă și pe mine; m-am și răcorit și fierbințeala zilei a trecut și ea.

Echipat și refăcut, urcam aceeași pantă, pentru continuarea drumului. Într-o curte, vecină șoselei, proprietara, care aduna prune bistrițene, mă întreabă: nu vrei și tu, copile, să-ți iei câteva prune, pe drum? Mulțumesc, cu multă plăcere. Mi-a umplut pă„lăria de prune și, gustâdu-le din mers, am ajuns la Gura Șieului. De acolo ieșea o căruță și mergea în sus, pe Iza, cu câțiva jandarmi, care mi-au spus că sunt de la Dragomirești; m-au luat în căruță, i-am servit cu prune și, nu după prea mult timp am ajuns aproape de casă. Din această comună vecină, după 4 km de drum rămași de parcurs, am sosit acasă și i-am dat mamei banii de drum, mai puțin costul celor două coșulețe de înghețată. Cu toate pregătite, în noapte, am urcat pe deal și am continuat muncile.

Cele 3 clase de gimnaziu le-am petrecut pe toate cu multe peripeții, incertitudini și greutăți, dar au trecut, până la urmă cu bine, pentru că așa-i în viață: lucrurile trec, se duc, nu le poți opri, indiferent dacă sunt bune, sau rele, grele.

Ceva mai târziu, m-am pregătit și eu pentru plecare la școală, ca și ceilalți, „aventurile” părând a fi luat sfârșit. În acel timp, bursele aproape nu se acordau și erau, oricum, mici și foarte puține. Peste acestea, în anul 1946/1947, s-a abătut peste țară și o secetă mare, mai ales în Moldova, dar și în unele zone din Ardeal; mai mult, câteva nopți cu brumă puternică au distrus toate culturile de porumb, cu boabele încă „în lapte”, iar alimentele erau scumpe și nu se prea găseau. Se aduceau multe din Satu Mare, cu căruța, la schimb avantajos cu scândura de brad. De aceea, probabil, din acest an elevii interni, din Maramureș, trebuiau să aducă alimentele necesare de acasă, de toate, în cote stabilite; se aducea și o căruță de lemne! Pe mine m-a avantajat aceasta, deoarece produse alimentare aveam și ne lipseau mai ales banii, care în aceste condiții erau ceruți în sume mici. A trecut și acest an scolar cu greutățile lui și, după promovarea acestuia, aveam încheiat ciclul gimnazial, după atâtea frământări, în anul școlar 1946/1947.

Tata s-a mai podat și el și mi-a permis și continuarea liceului, la zi. Lipsurile au mai dispărut, gospodăria s-a mai reglat și încă nu bănuiam, de pe atunci, ce prăpăd vine peste noi. Anul următor am stat în gazdă, la aceeași familie din Săliște, împreună cu un alt săliștean, Iuga Martin. Era convenabil: aduceam și acuma alimente și plăteam bani foarte puțini. Am încheiat prima clasă de liceu, în anul școlar 1947/1948.

Am continuat clasa a IX-a cu cazarea la internat, an școlar 1948/1949, iar din trimestrul al II-lea, din 01.04.1949, am fost urmărit de Securitate și a trebuit să părăsesc Liceul „Dragoș Vodă”, definitiv, fiind căutat de Securitate 2 ani și 6 luni, pentru „omisiune de denunș și favorizarea infractorului”. Cazul meu a fost legat de un fugar, urmărit de torționari pentru probleme religioase, spunea el, care a fost protejat și tăinuit la noi peste 3 ani (08.09. 1948- 17.10.1951), chiar și după ce a fost căutat de Securitate. În 01.04.1949, securitatea a descins la noi, căutând fugarul, dar nu l-au găsit, deși era acolo, sub nasul lor, bine ascuns. În aceeași dimineață eu ieșeam din școală, cu gândul să lipsec de la prima oră și să mereg până la autogară. Chiar în fața porții era să mă bat de un grup de 3 securiști; eu plecam și ei intrau în școală să mă aresteze. La autogară, am întâlnit-o pe mama, care a venit repede să mă anunțe, să mă „salveze” și mi-a spus „noutatea”.

A fost bine că „n-au găsit” nimic pe acasă și „n-au putut afla” nimic nici mai apoi, în toată acea perioadă lungă de timp, atât de grea pentru toți; grija, tăcerea și tăinuirea au fost totale. Suferințele au fost îndurate în continuare doar de mine, în mod direct, prin întemnițare grea, trebuind de acuma doar eu să fiu „tăcut” și responsabil pentru toate tăinuirile și petrecerile făcute pe acolo; misiune îndeplinită in integrum și era să fie cu costul sacrificiului total, asumat.

Am protejat de închisoare, sau și mai mult, mulțime de persoane, toate legate de acest caz. A meritat aceasta? Cel puțin pentru părinții, familia noastră, pentru felul nostru de a fi: da (!), a meritat și nici nu putea fi altfel. „Netăcerile” în acele vremi, în anturajul securiștilor, era o trădare cumplită, care ducea la suferințe umane grele, la întemnițări și vieți stinse, la crime asociate. Când întreb dacă a meritat, mă gândesc la angajarea suferințelor, preferate în locul trădării și doar atât, nimic altceva, pentru că nimic nu este compatibil cu aceste evenimente, de care depindea viața însăși. Era totuși o așteptare, legitimă; așteptai să ți se respecte suferința, jertfa și protejații să-și păstreze demnitatea de atunci, eventual mai conturată, pentru a nu ajunge la regretul că ai protejat bolșevici în devenire. Altfel, eu sau noi, nu eram responsabili pentru comportamentul lor, de după aceea. Înafara celor din familie, cel mai mult a meritat sacrificiul, Vasile Nan, omul simplu și cinstit, care l-a adus și l-a dus de pe la noi, pe fugar, „banditul”, cu foarte mari riscuri. Toți ceilalți au fost mai descurcăreți, adaptabili cu viața în condițiile ei de atunci, unul singur prezentând o surpriză totală.

M-a frapat, în mod cu totul deosebit, un personaj din cei protejați de noi, care s-a adaptat total timpului, s-a bolșevizat, iar în perioada exmatriculării mele, cu toate „pedepsele” ce i-au urmat, a ajuns chiar să mă condamne pentru ținuta mea, uitând că l-am protejat de grele încercări, pe el și familia lui, le-am protejat la unii poate chiar viața. Altfel, nu știu cum își făcea el studiile după detenție, cum devenea inginer, om de stat. Mă aflam atunci la munca de jos, necăjit că am fost exmatriculat și exclus din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studii, iar tov. inginer, teleportat parcă din trecut, prin prezent spre viitor, considera că eu am protejat altădată nu „banditul” de atunci, ci pe tov. bolșevic de azi, iar eu am rămas același bandit, ca atunci, față de care s-a făcut exprimarea revoluționară, executivă:

„Tu și cei ca tine nu trebuia să ieșiți de acolo, de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas aceiași dușmani ai țării, ai patriei!”.

Am rămas împietrit, uluit, de ceea ce auzeam, părea incredibil! Poate mi-au și căzut câteva picături calde din ochi! Parțial, avea dreptate: da, am fost și am rămas același dușman al statului socialist, comunist, care devenise crezul lui! Acesta era rezultatul cumplit și criminal, halucinant al educației în ideologia comunistă. Cam așa se întamplă, „traseiștii” erau mai necruțători și mai răi ca cei „originali”.

Suntem personaje mici, față de cele monumentale din opera „Iulius Cezar”, de Shakespeare, dar replica se potrivește a-i fi servită: „Și tu, Brutus?!”

Părea ca un precursor al ideologiei comuniste, pentru ca, ceva mai târziu, intelectualul francez Jean-Paul Sartre, un ideolog comunist spunea („Actuel”, 1973): „Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați”. El iubea comunismul și era prieten cu Stalin. Aparținea elitei franceze, fiind propus pentru Premiul Nobel, pe care l-ar fi refuzat.

Chiar și față de „eroul” principal al evenimentelor, pe atunci petrecute, izvorul tuturor suferințelor, nu merită să spun: „jos pălăria!”

Minneapolis, 16.09.2019
Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Fotografie din colecția Ernest Villand

Profesor Dr. IACOB DERMER

S-a născut în 1891 la Ipoteștii Sucevei, a absolvit studii juridice la Cernăuți, a continuat studii filologice la Viena, a revenit la Cernăuți și a făcut un doctorat în filosofie, apoi a fost mobilizat și trimis pe front. După terminarea războiului, în urma absolvirii unor noi cursuri și examene, în 1920 a fost repartizat profesor de geografie și istorie la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Fire deschisă, comunicativă, mare amator de drumeții și bun cunoscător al tainelor naturii, tânărul profesor Iacob Dermer, care venea și dintr-un mediu multicultural asemănător, și-a câștigat repede simpatia noilor săi elevi, pe-atunci numai băieți.

A fost și un pasionat și bun fotograf, multe din pozele sale au fost folosite în publicațiile vremii. Sesizând nevoia acută a unui manual de geografie pentru elevii de aici, a pornit la documentarea și elaborarea unui astfel de manual, dar bogăția materialului adunat și colaborarea cu inginerul Ion Marin de la Vișeu, îl determină să-l transforme într-un adevărat studiu monografic, tipărit sub semnătura celor doi la „Cartea Românească” în 1934, sub titlul „Maramureșul românesc”.

A bătut cu pasul întreg ținutul, a făcut diverse măsurători și schițe, hărți, tabele și sute de fotografii, o parte dintre ele completând fericit textul lucrării, a cules informații din arhive, din instituții ale administrației, dar și de la simpli cetățeni de-ai locului, rezultând o lucrare foarte necesară atunci Maramureșului și poate și mai necesară țării și noilor instituții, Maramureșul fiind atunci un ținut prea puțin cunoscut acestora. După câțiva ani avea să scoată totuși, împreună cu învățătorul Petre Lenghel-Izanu, și un manual de geografie a Maramureșului pentru clasa a IV-a primară, cel pentru clasele secundare fiind elaborat tot în anii aceia de către profesorul Gheorghe Vornicu de la Școala Normală.

Dar Iacob Dermer a fost o prezență activă și în conducerea Astrei maramureșene, în Asociația Presei, fiind mulți ani bibliotecarul Clubului Ziariștilor dar și un prolific ziarist, mereu prezent în coloanele „Gazetei Maramureșene”, ale „Astrei Maramureșene”, ale „Graiului Maramureșului” sau „Frontul Maramureșului”, dar și în publicațiile naționale: „Lumea românească”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Cuvântul” sau „Die Stimme” din Viena, al căror colaborator (corespondent) local a fost. Deși evreu de origine, ziaristul Iacob Dermer a fost unul dintre cei mai virulenți combatanți ai baronului local, Groedel, al modului în care acesta exploata pădurile și, mai cu seamă, al căilor și mijloacelor prin care acesta a ajuns în posesia lor. A scris, în 1932, în „Astra”, aproape vizionar despre Hitler: „Se poate întâmpla ca acest Adolf Hitler să rămână numai un episod în istoria atât de zbuciumată a Germaniei învinse, dar se poate și ca Hitler să însemne, nu numai pentru Germania, ci și pentru toată lumea, începutul unei epoci noi, adică trecerea de la un sistem parlamentar la un sistem de conducere a statului printr-un singur partid, într-o formă sui generis, diferită de cea încercată de Lenin și Mussolini.”

În câteva articole din „Graiul Maramureșului” a criticat atitudinea excesiv de tolerantă a autorităților față de „Boicotul împotriva limbii române”, numit așa într-un articol din 1934, publicat în „Graiul Maramureșului”, din care cităm: „Cerem ca școala să-și facă pe deplin datoria în ce privește menirea ei ca factor al culturii românești. Cerem sancțiuni aspre împotriva tuturor acelora care întrebuințează sau admit întrebuințarea limbii maghiare în școlile românești. Vom fi neîmpăcați urmăritori ai tuturor acelor care nu se vor conforma acestei juste cerințe, le vom publica numele și vom insista să fie mutați de aici și înlocuiți cu alții mai conștienți de menirea lor”.

Demn de relevat este și faptul că numele lui n-a fost găsit pe nici o listă electorală și n-a fost înscris în niciun partid și n-a fost implicat în niciun proces de presă. După august 1940, a fost obligat să se refugieze. Fiind un bun cunoscător al locurilor și munților de pe granița de nord, a încercat să ajungă, pe jos, la Cernăuți și i s-au pierdut urmele. Se zvonise că a fost prins prin munți de soldați ucrainieni și fiindcă s-au găsit asupra lui aparatul de fotografiat și ceva hărți ale zonei, a fost crezut spion și împușcat. Nu suntem siguri că așa s-a întâmplat și nici că ar fi fost evreu. Știm însă că activitatea sa de profesor la liceul nostru și articolele sale din presa vremii, deci întreaga sa activitate desfășurată timp de două decenii și pusă în slujba Maramureșului, constitue dovada cea mai clară că profesorul Iosif Dermer a fos un bun cetățean român și merită să ne amintim din când și de el.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Rebecca-Georgia Dunca, absolventă a Colegiului Național „Dragoș Vodă”, Sighet, promoția 2014, este avocat stagiar și studiază Dreptul internațional și european al afacerilor în limba franceză la Universitatea Sorbona din Paris, în cadrul unui masterat profesional. În urmă cu câteva luni s-a întors din Bologna, unde a efectuat, în cadrul Casei de Avocatură Stefanelli & Stefanelli, un stagiu internațional de practică, specializându-se cu acest prilej în domeniul proprietății intelectuale și a dreptului tehnologiei. În prezent, se pregătește să plece în Roma, unde va efectua un stagiu juridic în cadrul Casei de Avocatură Pinelli Schifani, urmând ca la întoarcerea în țară să își exercite profesia de avocat în Baroul București. Pasionată de poezie, aceasta a debutat la „Salut, Sighet!” și revine de această dată cu câteva creații lirice noi. „Poezia reprezintă pentru mine un carusel de emoții, care mă poartă prin stări oximoronice și mă face să trăiesc de fiecare dată utopia celei mai frumoase veșnicii…” (Rebecca Dunca)

*****

Recviem sentimental

O ultimă notă de emoție…
Atât am reușit să îți mai dedic
Din partitura solitudinii mele.

Nu regret nimic, căci…

Dragul meu,
poezia aceasta e un manifest lăuntric!
…iar tu ești doar victima colaterală a unei răzvrătiri lirice,
Care îmi absolutizează trăirile până la relativism.

Un ultim cântec…
Atât aș mai putea să fredonez pe buzele tale;
Dar mi-e teamă că după aceea,
Clapele inimii îți vor suferi până la dezacord.

Dragul meu,
acest dans este o lecție despre egoism!
…iar tu ești doar cel cu care îmi valsez incertitudinile,
Care mă neantizează până la inspirație.

O ultimă dovadă de căință…
Atât mai am curajul să îți dăruiesc;
Căci nu vreau să pierd ani din viață,
Pentru ca la sfârșit…
Pentru o ultimă clipă alături de tine,
Să cerșesc.
(4 august 2019, Milano)

*****

Iubire ideatică

Dacă ziua de ieri,
A fost…
O utopie;
Iar ziua de azi,
Este…
Inexistentă!
Îți promit că ziua de mâine,
Va fi…
Eternă,
Căci te voi iubi pentru totdeauna:

Până la delir și…
Dincolo de nebunie.
Până la uitare și…
Dincolo de amnezie.
Până la suspin și…
Dincolo de chin.
Până la neant și…
Dincolo de abstract.

Te voi iubi:
De mâine,
Cum nu nu te-am iubit ieri; și…
Mai mult decât te iubesc azi.
Căci tu ești teorie,
Iar eu sunt poezie;
Și iubindu-te…
Nu vei muri niciodată!
(21 iulie 2018, Paris)

Rebecca-Georgia DUNCA

Joi, 19 septembrie 2019,de la orele 16:00, Muzeul Etnografic al Maramureșului a găzduit vernisajul expoziției de fotografie vernisate de artiștii Mariana Scubli din Sighetu Marmaţiei și Eugen Moritz din Cluj Napoca.

Autor (foto & video), Sorin MARKUS

Chiar de la înființare, liceul nostru a avut noroc de o serie de cadre didactice de înaltă ținută morală și profesională, intelectuali valoroși, care s-au implicat cu mare dăruire și în școală, dar și în viața culturală, socială și politică a locului, marcând pozitiv generațiile de elevi, în amintirea cărora au rămas ca modele demne de urmat. Cel care merită locul din frunte, este, indiscutabil, Mihail Șerban, feciorul învățătorului din Săpânța, cu studii temeinice la universitățile Imperiului (Budapesta și Viena), repartizat, ca director și profesor de matematică și fizică la acest liceu, în 1920. El a fost cel care a ridicat liceul, din mai nimica, la nivelul celor mai bune din Transilvania și tot el a fos și cel care, în 1940, la plecarea în refugiu a luat cu sine, salvând de la dispariție, arhiva școlii. O bună parte dintre ei au fost fiii acestor locuri, o altă parte au venit de pe alte meleaguri, unii dintre aceștia din urmă s-au integrat numaidecât în spiritul locului și și-au dăruit acestuia toate energiile și priceperea. Dăm și un exemplu: tânărul profesor Emil Domide a stat aici doar câțiva ani, dar, am găsit în presa vremii numeroase referințe despre activitatea sa, iar în momentul în care a fost transferat la Liceul din Bistrița, o mulțime de elevi au vrut să-l urmeze. Pe cei mai mulți dintre ei i-au oprit părinții, câțiva au plecat, totuși, făcând drumul pe jos, și au frecventat acel an școlar la liceul respectiv. Așadar, ne-am propus să prezentăm sub genericul din titlu câteva schițe biografice.

ION MODREANU

S-a născut în 1890, la Dărmănești și a absolvit Școala normală de învățători din Câmpulung Muscel. În 1914, când a fost mobilizat, era învățător în Vălenii de Munte. A făcut războiul de la un capăt la altul, a obținut distincții și medalii și s-a lăsat la vatră cu grad de căpitan. A urmat apoi cursurile de scurtă durată ale Universității din Cluj și, în 1922, a fost repartizat profesor de limba română la Liceul din Sighet. Aducea cu el un volum de povestiri de război, proaspăt publicat, o bogată bibliotecă personală – din care s-au împărtășit mulți dintre învățăceii săi – și o numeroasă familie, care a continuat să sporească numeric și aici, drept pentru care a primit locuință în Palatul Culturii. Dascăl cu har, iubit de elevi, Ion Modreanu a fost un om activ și dornic să se remarce în tot ce făcea. A scos din anonimat Societatea de lectură a liceului, atrăgând spre literatură și spre creație o seamă de elevi, cu care a reușit apoi să realizeze, în 1924, prima revistă literară a liceului. S-a numit „Zări senine”, dar, din pricina costurilor tipografice mari, au apărut doar 11 numere.

În afara școlii a fost unul dintre membrii activi ai Astrei Maramureșului, implicat în ridicare bustului lui Ioan Mihalyi de Apșa, a ținut o serie de conferințe-în stilul său oratoric original și atractiv – a scris în publicațiile locale ale timpului și a înființat Asociația „Vitejii Neamului” din Maramureș. La sărbători și la ocazii festive îmbrăca întotdeauna – cu o mândrie sinceră și nedisimulată – frumosul său costum popular din zona Muscelului. Despre anii de profesorat la Sighet, fostul său elev, Andrei Radu, ne-a lăsat în cartea sa, „Mierea amintirilor” câteva pagini frumoase, conturând un remarcabil portret sentimental. Lansat în arena politică țărănistă, în 1933 a ajuns deputat. Admirator al lui Carol II și susținător al politicii sale culturale, profesorul Modreanu a fost și unul dintre cei trei autori ai volumului „Regele Carol II – 5 ani de domnie” (București, 1935). După expirarea mandatului de parlamentar (1936) a rămas la Bucurști și a fost unul dintre apropiații Regelui, fiind apoi răsplătit de regimul de „democrație populară” cu câțiva ani de pușcărie.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

*****
Seară de August
cu Luna incompletă –
epifanie.

*****
Pe malul mării –
roua lui August lucind
sub pielea noastră.

*****
Noapte cu Lună –
tatuaj ars de soare,
lebăda neagră.

*****
Castel de nisip –
să chemi marea din scoică,
de noapte bună.

*****
Cămăși de noapte –
zăpezi în vârf de Munte,
topite de vânt.

*****

Lebede pe lac,
fire de praf pe șezlong –
cântec de leagăn.

*****
Marea la reflux –
fața albă a Lunii,
chip de porțelan.

*****
Șofran în floare –
tineri de dimineață
înotând în larg.

*****
Cerul sângeriu,
Luna căzută-n mare –
parfum în pernă.

Marius VOINAGHI

Mihai Pop a fost descendentul unei vechi familii de preoţi greco – catolici maramureşeni (foto 1), originari din Apşa de Jos din dreapta Tisei. S-a născut la 18 noiembrie 1907 în satul Glod, unde tatăl său, Ştefan, şi-a început cariera preoţească. În anul 1910 se mută la Apşa de Jos, unde urmează studiile primare.

Din anul 1921 a început să frecventeze cursurile Liceului „Dragoş Vodă”, iar după patru ani, pe cele universitare ale Facultăţii de Litere din Bucureşti (1925 – 1929). Încă de la terminarea facultăţii a participat la cercetările sociologice organizate de către Dimitrie Gusti la Fundul Moldovei (1928), Drăguş (1929), Runcu (1930) şi Cornova (1931), culegând folclor cu muzicologul Constantin Brăiloiu şi cu Harry Brauner.

A urmat studii de specializare în slavistică (1929-1934) la Praga, Bonn şi Varşovia încheiate cu doctorat în filologie la Universitatea din Bratislava. În toamna anului 1935 a fost numit asistent la catedra de literatură română a Universităţii din Bucureşti condusă de Dumitru Caracostea. În anii celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1944) a fost numit ataşat cultural la Legaţia Română din Bratislava. Îndepărtat din învăţământ în anul 1948, Mihai Pop s-a ocupat de organizarea Institutului de Folclor din Bucureşti, mai întâi în calitate de coordonator al activităţii ştiinţifice (1949-1954), apoi ca director adjunct (1954-1965) şi ulterior ca director (1965-1974). A revenit la catedră în anul 1957, fiind conferenţiar (1957-1962) şi apoi profesor de folclor (1962-1975) la Facultatea de limba si literatura română a Universităţii din Bucureşti, şef al catedrei de literatură română veche şi folclor de la aceeaşi facultate (1968-1972). În anul 1975 s-a retras la pensie, rămânând profesor consultant la Catedra de Etnologie si Folclor a Universităţii din Bucureşti.

A mai deţinut funcţiile de Preşedinte al Societăţii de Etnologie şi Folclor (1971); membru al Center for Advanced Study „in the Behavioral sciences” din Standford, membru al Academiei Americane de Ştiinţe Sociale; membru corespondent al Societăţii Austriece de Antropologie; membru în comitetul executiv al Societăţii Internaţionale de Semiotică; membru în consiliul ştiinţific al Societăţii Internaţionale pentru Cercetarea Naţiunilor Populare; membru în consiliul ştiinţific al Comitetului de Lingvistică Semiotică din Urbino.

A fost redactorul şef al Revistei de folclor şi redactor responsabil al Revistei de Etnografie şi Folclor, colaborator la numeroase periodice din întreaga lume. A scris numeroase lucrări, dintre care amintim: „Folclor literar românesc”, „Obiceiuri tradiţionale româneşti”, „Îndreptar pentru culegerea folclorului”, Flori alese din poezia populară”, „Texte şi interpretări” etc.

În anul 1995 a fost declarat Cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei, ca semn al recunoaşterii meritelor sale culturale şi a sprijinului acordat Maramureşului.

Mihai Pop a fost primul român care a primit, în anul 1967, premiul internaţional Johann Gottfried Herder şi singurul absolvent de „Dragoş Vodă” primit în Academia Română ca membru de onoare (2000). În anul 2012 Consiliul Local Sighetu Marmaţiei a atribuit numele său podului care face legătura între Sighet şi Slatina (Solotvino, Ucraina).

Din păcate, n-a putut participa la sărbătorirea Semicentenarului Liceului „Dragoş Vodă” (1969). Reproducem declinarea invitaţiei, scrisoare identificată în arhiva CNDV (foto 2):

Institutul de Etnografie şi Folclor Bucureşti 8 octombrie 1969

Mult stimată tovarăşe Directoare,
Mult stimaţi colegi şi prieteni,

Am primit cu multă bucurie invitaţia Dumneavoastră de a lua parte la sărbătorirea a 50 de ani a Liceului „Dragoş Vodă”.

Sper că aşa cum sunt informat i se va acorda acest nume pe care l-a purtat cu cinste şi sub semnul căruia atîtea generaţii şi-au făcut studiile secundare şi au devenit apoi oameni de seamă ai poporului nostru.

Vă închipuiţi cred cu ce regret trebuie să renunţ la această participare, care dincolo de momentul solemn de cinstire a unei tradiţii culturale româneşti în cel mai nordic punct al ţării, ar fi fost un prilej de revedere a locurilor de baştină, a atîtor buni colegi şi prieteni. Un prilej de atîtea plăcute amintiri de tinereţe acum cînd pentru mine balanţa vremii atîrnă de cealaltă parte.

Spre nenorocul meu, obligaţii profesionale mă fac să lipsesc din ţară tocmai în aceste zile de sărbătoare ale maramureşenilor.

Vă rog să mă iertaţi şi fără a folosi o formulă stereotipă să credeţi că sunt cu toată inima alături de dumneavoastră, de cei mai fericiţi decît mine, au putut să vină la această sărbătoare.

Vă rog să mă scuzaţi faţă de cei prezenţi, faţă de autorităţile locale de partid şi de stat şi să-i încredinţaţi că sunt întotdeauna pentru tot ce este maramureşan, oricînd şi oriunde aş fi.

Vă urez tuturor o frumoasă sărbătoare şi tradiţional ca în astfel de prilejuri o petrecere bună şi vă asigur pe Dumneavoastră personal de toată consideraţia mea.

Prof.dr. doc. Mihai Pop
Directorul Institutului de etnografie şi folclor

Bibliografie:
xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” , Sighetu Marmaţiei, 1969.
Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012, pp. 145 – 146.
Ion Botoş, Personalităţi marcante ale culturii româneşti din Transcarpatia, volumul I, Apşa de Joş, 2016, pp. 175 – 179.
Rucsandra Pop, Mihai Pop, în 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018, pp. 497 – 502.
Ioan Ardeleanu – Pruncu, Maramureşul ziare şi ziarişti de la începuturi până în 1945, Editura Valea Verde, 2018, pp. 450 – 464.

Sitografie:
http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=926%3Acai-academicieni-are-maramureul&Itemid=90

Foto 1: familia preotului greco–catolic Ştefan Pop şi a Iulianei Lazăr (sora lui Ilie Lazăr); în primul rând fiicele Anisia (cea mare) şi Ana Alexandrina Maria; în rândul din spate, de la dreapta, Mihai Găvrilă şi fratele mai mic, Nicoară; Apşa de Jos, 1920

Foto 2: declinarea invitaţiei; arhiva CNDV, Dosar 4/1969, A15, fila 45

prof. Marius VOINAGHI

Surse foto:
Arhiva foto Corina Gheorghiu, Satu Mare
Arhiva foto Rucsandra Pop, Bucureşti
Arhiva foto a Muzeului Maramureşean

Joi, 5 septembrie 2019, la Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșului a avut loc vernisajul expoziției de fotografie, „Spiritul Tradițiilor”, autor: Mariana Scubli.

Au participat: Keiko Sato, artist fotograf din Japonia; Nagy Lajos (Tg. Secuiesc), consilier al Asociației Artiștilor Fotografi din România;  Toth Ștefan (Oradea), președinte al Asociației Internaționale „Euro Foto Art”.

De vorbă cu invitații: Toth Stefan, Keiko Sato și Nagy Lajos

Autor, Sorin MARKUS

Autor, dr. Sorin MARKUS

A trecut ieri la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, doamna Ioana Petrovan din Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici anticomuniști din Maramureș. Originară din Ieud, fiică a lui Dumitru Dunca Pâțu, a fost arestată la vârsta de 18 ani împreună cu tatăl, mama, fratele și sora sa pentru vina de a fi găzduit partizanii din grupul Popșa. În casa lor s-a dat lupta finală cu Securitatea din 3 mai 1949 când Vasile Popșa a fost ucis și grupul s-a destrămat.

Ioana Petrovan a relatat acele clipe de groază, ca mărturie pentru istorie.

„Tata era în legatură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion Popșa a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă ; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.

Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici. Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti si apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore – care avea 3 ani…

La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei …, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam … La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog … Îmi spunea: “De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi “Dacă mă enervezi, te spânzur!”

Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…” După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se pemitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioada mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…” (Marius Vișovan, Maramureșul în lupta anticomunistă)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN

O conjunctură favorabilă ne-a făcut să luăm legătura cu romancierul și poetul Gabriel Boros, născut la Sighet, care, cu o deosebită amabilitate ne-a oferit spre publicare în exclusivitate pe www.salutsighet.ro, câteva poezii în care este evocat Sighetul tinereții domniei sale. A acceptat, de asemenea – spre bucuria noastră – să apară în Antologia poeților dragoșiști (absolvenți ai C. N. „Dragoș Vodă”), antologie ce va fi publicată până la sfârșitul lunii septembrie (coordonator, prof. dr. Raluca Lozbă).

****

Scriitorul Gabriel Boros s-a născut la Sighetu Marmației la 10 noiembrie 1945. A urmat la Sighet școala primară, gimnazială și Liceul „Filimon Sârbu” („Dragoș – Vodă”) pe care l-a absolvit în anul 1963. După bacalaureat, a fost înrolat în armată, până în anul 1965. Între 1965 – 1969 a lucrat la TAPL Sighet la secția de achiziții. S-a mutat la Cluj în anul 1969, unde a urmat cursurile Facultății de Drept – Universitatea „Babeș Bolyai”. În 1972 s-a căsătorit, are doi copii – o fată și un băiat. A revenit la Sighetu Marmației în anul 1980, iar în 1983 a emigrat în Germania. Primul volum de poezii i-a apărut în anul 2003, în Ungaria, cu titlul „Autoportret”, iar peste câțiva ani cel de-al al doilea volum, în Germania, cu titlul „Poezii pentru totdeauna”. Din 2004 până în 2017 a publicat 12 romane (în limba maghiară), dintre care două au fost traduse în limba germană, „Die Grube aus Eltville I – II” și un volum de poezii tradus în germană „Bis über Dir Kerzen aufleuchten”.

Cărțile lui Gabriel Boros, poezie și romane, i-au fost traduse în mai multe limbi, în țări din întreaga lume dar, cel mai mare succes îl are în Ungaria și Germania.

La ora actuală, scriitorul Gabriel Boros locuiește în Watzehaim – Hessen, Germania.

*

Suntem acasă (Itthon vagyunk)

Pentru Zsuzsa mea, cu iubire nemărginită

Nu știu când a fost clipa
când timpul s-a oprit –
era primăvară – cred,
aveai chiar ziua de naștere
când lumina albastră
a ochilor tăi
s-a afundat în apa Izei.

Acum, când suntem „acasă”
simt
că nu mai am cuvinte
și nu pot să-ți mai spun
ca atunci – la Grădina Morii
când ți-am spus:
„suntem meniți a fi împreună”.

Azi te văd
contopit in timp
muzica tristă pe cărări
bătute în vânt asculți
cauți păduri – râuri – peisaje
care îți amintesc
când îți spuneam
„Te iubesc mult”.

Atunci eram la izvor
știu sigur
căci pocal mi-era palma
ca să poți bea apă –
culoarea ochilor tăi lumina peisajul
iar pe dig s-au afundat în lacrimi
ultimii trecători.

În apus de soare eram deja pe peron
trenul meu a pornit înapoi spre Cluj
și am privit cu ochii înlăcrimați
cum apune soarele
și dispare – sângerând
(pentru noi de atunci definitiv)
sub munții din Cearda.

****

Caut trecutul (Keresem a múltat)

Caut trecutul – dar nu-l găsesc –
nu-l aflu, pentru că nu aveam trecut
numai prezent am, care înaintează spre viitorul meu
asta mă caracterizează în viața asta.

Îmi caut copilăria – peisajele sighetene
malul Izei și splendida Grădina Morii
unde de mic copil scriam poeme,
prietenilor și omului din viitor.

Îmi caut cunoscuții bătrâni – rudele
pe care-i salutam în avans –
cei ce au știut totul despre mine
înainte să mă nasc.

Caut fetele din copilărie
pe cele cu care am glumit – recitând poezii,
și voiam – să mă iubească
cum le-am iubit și eu.

Caut ajunurile de Crăciun intime
când umblam cu prietenii la colinde
vocea noastră răsuna în peisajul cu zăpadă –
și acum îi aud în urechile bătrâne.

Și-au trecut de atunci decenii bune
nici rude, bătrâne cunoștințe nu mai trăiesc
nici aerul sighetean nu mai are acea atmosferă
care caracteriza orașul meu natal.

Dar gândul a rămas liber
și țările s-au închegat
toate națiile Europei s-au unit
și putem privi cu credință în viitor.

*****

De-o răsuflare (Leheletnyi)

Pentru unica mea Zsuzsika

Mă gândeam la tine ieri
în cafenea –
zilele mă dor mereu
când apar în negura fumului
două făpturi –
privesc câteodată
căci mi-e teamă – că mă înșeli.

Îți aud pașii sub fereastră
văzănd că te pândește luna
nu doar pe mine cade în noapte
cerul îmbibat cu stele.

Știu
că sigur și ție ți-e frică
ca și mie
grăbesc somnul –
iar tu vei veni
în vise rătăcite
în cercuri mici de fum
aduci cafeaua –
în răsuflata ta inimă
ticăie ceasul.

Stai în liniște
nu face gălăgie
căci vecinilor le e frică
dacă sosește cineva –
câinele latră
rupe lanțul
și luna râde.

Câinele latră
vântul bate
cineva sosește
vecinii aud –
și cu ochii larg deschiși
stelele clipesc
așteaptă
ca pământul să bată
să se trezească lumea –
pe cerul negru – cafeniu
râde luna.

Imaginația neconstantă
un nor de fum
intrând în ochi
zorile clipesc
în zgomotul ticăitor.

Zilele pururi mă dor
mi-e teamă – că mă înșeli
vino la mine
căci vreu să te văd –
cu inima înfocată
ceasul mă grăbește.

(Traducere din limba maghiară Brigitta Zahoranszki; ajustare, Róbert Milán Gotha)

Salut, Sighet!

După succesul avut cu primul volum, ”Doar cu Dumnezeu în lume. Ursitul”, publicat de Editura ”Valea Verde” în 2016, Ileana Pisuc revine în atenția cititorilor săi fideli cu un alt (și interesant) volum: ”De suflet, de dor și de… parodie” (Editura ”Valea Verde”, 2019, tipărit la Aska Grafika S. R. L.). Acest volum conține o selecție de texte și de poezii-parodii, o parte publicate pe site-ul www.salutsighet.ro, care se focalizează în special pe experiențele personale.

Lansarea cărții va avea loc miercuri, 28 august 2019, de la orele 15.00, la Sala Radio Sighet, str. Plevnei, nr. 8.

După lansare, autoarea va părăsi Sighetul și România, urmând a se stabili (definitiv?!) în S. U. A.

Sunt invitați și așteptați toți prietenii și… nu numai :), la întâlnirea cu Ileana Pisuc!

Salut, Sighet!

Găvrilă Iusco – Sfâcă (născut la Ieud în 1932) a fost unul dintre eroii luptei armate anticomuniste din Maramureș. Elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, conștiința sa creștină și românească îl determină să ia atitudine, la doar 16 ani devine partizan, ucenic apropiat al lui Vasile Popșa (și pe plan spiritual și organizatoric) alături de care a luptat contra Securității până în mai 1949, când în urma încercuirii de la Ieud, Vasile Popșa este ucis, iar Găvrilă Iusco și ceilalți partizani sunt arestați (cu excepția lui Ion Popșa care reușește să fugă dar este arestat mai târziu). Eliberat după câțiva ani de închisoare, Găvrilă Iusco se va stabili la Vișeu unde se va încadra în muncă, își va întemeia familia, dar va pleca prea repede la cele veșnice în 1988, la doar 56 de ani. În cimitirul din cartierul Vișeu de Mijloc (parte componentă a orașului Vișeu de Sus), am găsit mormântul, am aprins o lumânare și am înălțat o rugăciune către Domnul pentru veșnică odihnă a sufletului său și pentru luminarea conștiinței poporului român.

Iată o frântură din lupta armată anticomunistă din Maramureș, în relatarea lui Găvrilă Iusco – Sfâcă (care reflectă atât curajul cât și noblețea sa sufletească), ale cărui mărturii au fost salvate și consemnate de camaradul său, Ioan Dunca, din Vișeu de Sus.

„Prima dată Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti unde noi eram adăpostiţi în casa morarului Petrovan. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de data asta n-am mai scăpat…” (Ioan Dunca, Amintiri din rezistența anticomunistă)

preot prof. Marius VIȘOVAN