În cadrul programului bilateral al Anului Cultural România-Italia 2026, elaborat și promovat de Ambasada României în Italia și realizat cu sprijinul Ministerelor Culturii și al Ministerelor Afacerilor Externe din România și Italia sub Înaltul Patronaj al Președinților celor două țări și în prezența Doamnei Ambasador Gabriela Dancău, a directorului Muzeului Național de Artă din București, Erwin Kessler, a lui Federico Mollicone și Claudio Presicce  și cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea marelui nostru sculptor, a avut loc la Roma la Muzeul del Foro Romano-Mercati di Traiano, vernisajul expoziției „Constantin Brâncuși. Originile Infinitului”, deschisă publicului din 20 februarie pînă pe 19 iulie 2026.

În inima Romei Antice, în Foro di Traiano, la doi pași de Columna lui Traian, expoziția „Constantin Brâncuși. Originile Infinitului” propune o relectură inovatoare a operei unuia dintre principalii protagoniști ai sculpturii moderniste din secolul al XX-lea, evidențiindu-i rădăcinile culturale și formale printr-un dublu ax curatorial. Pe de o parte, influența tradiției populare și simbolice din Oltenia, pământul natal al artistului, cu utilizarea tehnicii „taille directe” și a motivelor arhaice ale cioplitului în lemn; pe de altă parte, dialogul cu sculptura romană antică, studiată de Brâncuși în anii de formare ca model de perfecțiune formală și punct de plecare pentru abstracția esenței formelor. Expoziția reconstruiește parcursul care îl conduce pe Brâncuși de la figurația simbolică și realistă către o sinteză modernistă bazată pe simplificarea extremă și pe arhetipul abstract. Interesul pentru mit, arhaicitate și fragmentul clasic se împletesc cu o tensiune progresivă către formele pure, culminând în capodopere precum Domnișoara Pogany, Prometeu și lucrările legate de Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu. Expoziția evidențiază modul în care Brâncuși a fuzionat două tradiții aparent opuse — cea arhaică românească și cea clasică romană — într-o viziune radical nouă a sculpturii, anticipând o concepție modernă a spațiului, timpului și formei ca expresii esențiale ale infinitului.

Din punct de vedere cronologic, originile operei lui Brâncuși se regăsesc, înainte de toate, în formele, tehnicile de prelucrare și motivele decorative ale zonei sale natale, Oltenia. Practica tradițională a cioplitului direct în lemn de către meșterii locali a influențat profund metoda sa de lucru „taille directe”, constând în inventarea, descoperirea și dezvoltarea formei operei direct din blocul de lemn sau piatră, prin propriul efort fizic. Opera finală păstrează încă semnul travaliului performativ al artistului care nu mai este, precum sculptorul tipic al secolului al XIX-lea, doar creatorul conceptual care încredințează execuția unor operatori și artizani pe baza unor desene și proiecte. Dimpotrivă, asemenea meșterilor artizani din Oltenia, Brâncuși este unicul autor și realizator al operei sale în toate fazele procesului, consolidând astfel aura de autenticitate intuitivă specifică avangardei (o metodă și o viziune estetică pe care a transmis-o și lui Amedeo Modigliani, prietenul său apropiat și colaborator italian în anii petrecuți la Montmartre).

Metoda „taille directe” din Romania a fost însoțită de o serie de referințe formale și simbolice, precum coloana de lemn torsadată și modulară, celebra torsade, pe care Brâncuși a dezvoltat-o ulterior în emblematica sa „Coloana Infinitului”. Exemple istorice ale unor astfel de coloane, realizate de cioplitori țărani anonimi din Oltenia și provenind din colecția Muzeului de Artă din Târgu-Jiu, sunt expuse, de asemenea, la „Mercati di Traiano”, mărturisind atât continuitatea unei tradiții, cât și dezvoltarea formală, simbolică și spirituală fără precedent a operei inovatoare a lui Brâncuși.

Sculptura romană antică, studiată de Brâncuși în anii de formare, a lăsat o amprentă la fel de profundă asupra viziunii sale creative, mai ales în nevoia de a porni de la formele realiste ale unei figuri pentru a extrage esența sa eternă, abstractă și perfectă. Expoziția de la Muzeul „Mercati di Traiano” introduce acest aspect al lucrului său prin opere mai puțin cunoscute la nivel internațional, dar fundamentale, precum „Cap de copil” și „Tors”, inspirate direct din galeriile de portrete ale sculpturii romane. Acesta din urmă este o jumătate de coapsă în marmură, concepută intenționat de artist ca un fragment aparent (dar perfect) rupt sau deteriorat al unei presupuse Venus antice și clasice, alăturată capului voit brut sau fals neterminat al unei Danaide.

Alături de relația cu antichitatea în căutarea perfecțiunii formale a figurilor realiste, se situează interesul constant al lui Brâncuși pentru mitologie ca și cadru conceptual de semnificații simbolice și filosofice, precum și jocul său subtil de a-și prezenta propriile opere originale ca și cum ar fi vestigii arheologice, provenind, de exemplu, din săpături contemporane din Roma sau din alte orașe ale Imperiului Roman. În plus, monumentala și puternica Rugăciune, cu credința sa interioară aproape paleocreștină, este prezentată la intrarea în Muzeul Mercati di Traiano din Foro Romano, ca o punte între prima figurație simbolică și abstracția esențială ulterioară, ca o lucrare de legătură între realism și arhaism, între reprezentarea concretă și extrapolarea simbolică.

După introducerea celor două filiere ale originilor lui Brâncuși — cea arhaică românească și cea clasică romană — expoziția urmărește dezvoltarea operei sale către o sinteză modernistă surprinzător de originală, în care perfecțiunea formală a clasicismului se topește cu simbolismul arhaic. Opere fundamentale precum „Domnișoara Pogany”, aproape abstractul „Prometeu” și pur geometricul „Scaun” din seria „Mesei Tăcerii” (parte a Ansamblului Monumental de la Târgu-Jiu), marchează evoluția lui Brâncuși către contribuția sa decisivă și originală la universul vizual contemporan, propunând forme pure pentru a concepe continuitatea vizuală a figurilor în timpul și spațiul eterne.

Expoziția va fi deschisă până pe 19 iulie 2026 și va fi cu intrare gratuită tuturor cetățenilor români aflați în Italia în vizită sau rezidenți.

Julia-Sandra Virsta
Roma, 19 februarie 2026

Aceste urme calde ce sângerează din trupuri firave și cărți

când realitatea este despre monștri
din carne vie
și rabbit holes —
o fiară ce umblă cu mască de om
să devoreze în plină zi.
Când frica însăși este o fotografie necenzurată
cu o fetiță ce i s-au legat
mânuțele cu bandă adezivă și
privește îngrozită spre cealaltă lentilă
neconsolată a umanității în care
plâng toate mamele. O privire ce
bântuie și rupe în bucăți respirația
fiecărei zile.

Cum totul se leagă înfricoșător
ca o formă rară de cancer cu o mie de fețe
îmbătrânite ce răspândește în lume
incognito
pielea goală și putrezită a urâciunii.

Despre încăperi de nisip ce pot înghiți
tăceri la rând cea mai cruntă durere
dintre cele mai inimaginabile cu putință.
Și nu ai cum să mai închizi ochii fără să mai fi același
(să dormi, să mergi la serviciu) să încerci să uiți
ca să rămâi totuși funcțional într-o societate ce a murit.

Dumnezeu nu doarme!
liniștea Lui înseamnă o răzbunare lentă
în cuibul cu monștri.

Când poezia poate fi o formă de justiție
pentru cei mai mici dintre oameni. Fii și fiice
ale căror nume nu
au fost rostite niciodată. Șterși în sertare
șterși de justiția patetică a umanității.

Dumnezeu este omenirea ce curăță
moartea ce apasă cu greutate
în rănile celor mai mici și vulnerabili
dintre noi.

Copilașul ce nu poate decât să își imagineze
îmbrățisarea bună de mamă
atunci când închide ochii
pentru totdeauna.

++++++++++++++++++++++++++++

#WE DEMAND JUSTICE for all the victims (known and unknown) of the Epstein files and all the pedophile rings around the world!

Antonia Luiza DUBOVICI

Foto: stânga – Abodabod (Pinterest), dreapta – Laura Makabresku

Cel mai recent volum de poeme semnat de Echim VANCEA – „La marginea nicăierului” – a apărut la Editura „Mantaua lui Gogol”,  din București  (editor & redactor – Mihai Hafia Traista, ilustrație copertă – Ioan Pop-Vereta, tehnoredactare – Autorul).
Volumul cuprinde trei secțiuni/capitole: copacul care și-a pierdut liniștea, vise la capătul somnului și nu mă spuneți morții.

„La marginea nicăierului” nu oferă răspunsuri ci umbre și șoapte ce se strecoară printre marginile lumii […] (Mihai Hafia Traista)

* * *

rugăminte

valuri dispar sub rugina nemulțumită
de ecourile clopotelor care o lasă în umbră

orașul se scufundă în zorii ca nişte zdrențe
din vălul de nuntă pierdut al târfei-fecioare
Doamne deşi suntem împreună
din obişnuință
te rog
nu mai zâmbi –
ești prima umbră care zâmbeşte
printre nesigure degete

(din volumul „La marginea nicăierului”)

* * *

■ Echim VANCEA este poet, prozator, editor, publicist.
S-a născut la 19 octombrie 1951 în Nănești/ Maramureș ● Licențiat în Științele comunicării (2008) ● Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1998) și al altor asociații și societăți culturale și profesionale ori colegii redacționale ● Redactor-șef al publicației regionale „Apșa” a românilor din Transcarpatia, Ucraina ● Debut literar în revista „Cronica (Iași, 1973) ● Debut editorial: Fotografie după un original pierdut, 1990 ● Colaborări ocazionale în publicaţiile literare din ţară și străinătate (după 1973). Este Cetățean de Onoare al  județului Maramureș (2022) și al Municipiului Sighetul Marmației (2023).
■ Volume publicate: ♦ Poezie: ● Fotografie după un original pierdut, 1990; ed. a II-a, , 2015; ● Doctor fără arginţi, 1997 ● Abatere de la dialog, 1998 ● Mâţa pe spini, 2001 ● Cititorul de drept comun, 2002 ● ● Ocupantul provinciei, 2004 ● Ningă-l-ai (antologie de autor; pref. Gheorghe Grigurcu), 2004 ● eu, celălalt, 2005 ● defăimarea liniştii, 2006 (haiku) ● Domeniu public (pref. Gheorghe Grigurcu), 2007 ● Şearpele când îl doare capul (postfață Ioan Holban), 2007 ● o fi şi cum zici d.ta, 2007  ● portret restant, după o noapte albă, 2008 ● Titlul mai târziu, 2009 ● Hramuri,  2010 ● Afară de unu singur, 2010 ● o noapte de umbre, 2011 ●  să nu spui niciodată „noapte bună!”, 2012 ●  pricină şi martor absenţei,  2013 ● Fiecare zi cu tăcerea ei anume, 2014 ● precum, 2015 ● umbra nu își împarte prada cu nimeni, 2016 ● umbra vine de mult mai departe, 2017 ● ultima pagină, 2019 ● Culoarul șarpelui, 2020 ● Paranteză temporară, 2021 ● Cuvinte întrerupte de creșterea ierbii,  2022 ● Culoarea pietrelor, 2023  ● NI MĂ, NI, 2024 ●
■ Traduceri în alte limbi: ● Sehonnai költemények/ Poeme de niciodată, 2003 (lb. maghiară) ● Усмішка кочовика/ Surâsul călătorului (lb. ucraineană; prefață Pavlo Romaniuk; postfață Vasil Kuhta), 2007 ● Tregtari i stinëve/ Neguţătorul de anotimpuri, 2015 (lb. albaneză) ●
■ Volume colective coordonate: ● Portret de grup cu Laurenţiu Ulici (comentarii, evocări, interpretări; în colab. cu Gheorghe Pârja şi Ioana Petreuş), 2002 ● Umbra noastră cuvântul. Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003 (în colab. cu Gheorghe Pârja),  2003 ● Laurenţiu Ulici – 10 ani de posteritate (coordonator), 2010 ● Orașul cu poeți.Sighetul Marmației  în 12+1 prieteni (antologie, prezentare și selecția textelor, 2023 ●
■ Ediții îngrijite: ● Nepermisele iubiri. Balade și poeme de Mihai Nebeleac (poet român de expresie ucraineană. Autor al primului roman în limba ucraineană din România), 2018.

Salut, Sighet!

Bine cunoscutul Festival Internațional de Poezie de la Sighet, va atinge în anul 2026 ediția… 53 (LIII)!
Am primit zilele trecute o broșură care a fost publicată la evenimentul inițiat în urmă cu peste jumătate de secol în urmă de dl. Ion Ardeleanu-Pruncu și care purta numele… „Laude-să Omul și Țara”.

Veți vedea – în continuare – Programul ediției a VI-a, din anul 1979 și alte câteva informații din acea broșură care sunt – credem – interesante și pentru iubitorii de azi ai Poeziei.

Festivalul de Poezie „Laude-să Omul și Țara”
Ediția a VI-a (16-20 octombrie 1979)

PROGRAM

16 Octombrie 1979 (Marți)
ora 10 – Întîlnirea invitaților cu secretariatul Comitetului municipal al Partidului Comunist Român.
ora 14 – Recital de poezie la Întreprinderea de Șuruburi din Sighet.
ora 17 – Întilnire cu poetul Nichita Stănescu. Casa de cultură.

17 Octombrie 1979 (Miercuri)
ora 10 – Muzeul arhitecturii populare „Unitatea de concepție a artei populare din Maramureș” – dezbatere.
ora 17 – Lansarea cărții „Terase de apă” de Augustin Iza la Muzeul maramureşean.

18 Octombrie 1979 (Joi)
ora 10 – Călătorie pe Valea Izei.
ora 17 – Recital de poezie. Fabrica de confecții din Sighet.
ora 19 – Întîlnire cu poezia și muzica folk (concurs folk). Casa de cultură.

19 Octombrie 1979 (Vineri)
ora 10 – Vizită la Săpînța.
ora 15 – Recital de poezie. Întreprinderea de piese de schimb auto „Maramureşeana” Sighet.
ora 17 – Seară literară. Căminul cultural Deseşti.

20 Octombrie 1979 (Sâmbătă)
ora 10 – Simpozion „Alexandru Ivasiuc”. Casa de cultură.
ora 17 – Festivitatea de premiere. Spectacol de gală. Sala „STUDIO”.

Juriul anului 1979 (a se vedea foto): Ion Ardeleanu-Pruncu, George Bălăiță, Ion Bogdan, Gheorghe Chivu, Augustin Cozmuța, Vasile Igna, Ion Pop, Nichita Stănescu, Laurențiu Ulici (președintele juriului), Luminița Vartolomei, Horia Zilieru.

Broșura, având 20 de pagini, este ilustrată de Mihai Olos și conține poezii semnate de Cleopatra Lorințiu, Horia Bădescu, Grigore Georgiu, Gheorghe Chivu, V. R. Ghenceanu, Ion Bogdan, Mihai Olos, Rândunica Petrulescu Șteț, Ion Zubașcu, GH. M. Bârlea, Marin Slujeru, Echim Vancea, Gheorghe Pârja, Ion Ardeleanu-Pruncu.

Salut, Sighet!

Care om nu se gândeşte cu nostalgie la copilăria fericită? Aveam vise mărețe, în fiecare zi țeseam planuri fantastice despre viitor. Aveam secrete pecetluite cu sânge din buricul degetului, că nu ne vom trăda niciodată și nu vom desconspira asociațiile, când şedeam în vârful nucului și dicutam despre problemele pe care urma să le rezolvăm frățește. Eram frați de cruce și știam talentul și dorința fiecăruia, ce va face în viață. Timpul a fost neiertător cu toți, am plecat la diferite studii și perioada fericită a copilăriei ne-a părăsit pentru totdeauna. Am fost despărțiți și am primit lovituri crâncene de la viață. Au rămas amintirile frumoase, haioase, pline de fantezia pruncilor care erau cinstiți, corecți, demni și recunoșteau dacă au greșit, nu mințeau, pentru că era păcatul cel mai mare să minți, să iei ce nu este al tău. Câtă dreptate aveau străbunii noștri, când spuneau că omul numai acolo poate deveni HOMO SAPIENS unde s-a născut.

Totdeauna ne întoarcem în orașul, satul unde am copilărit, unde am făcut primii pași, urmăriți de părinți, bunici, vecini. În strada noastră nu prea se mutau străini, pentru că era o lege nescrisă, că urmașii trebuie să ducă mai departe meșteșugul părinților.
Strada noastră era foarte frumoasă, plină de pomi fructiferi, castane, nuci, mere, cireșe, în fața fiecărei case şi grădinițe de flori.

În fiecare familie erau 4-5 copii și la fabrica de Cărămidă din capătul străzii, aproape de râul Iza, mașinile mari, camioanele ne ocoleau şi mergeu pe o stradă paralelă. Vecinii noștri erau tâmplari, tapițeri maghiari, croitorese românce, zidari ucraineni, zugravi ruteni, medici ruși, secui CFR-iști, ceasornicar șvab, bijutier evreu și învățători, profesori de toate naționalitățile, inspectori de bancă, directori, cofetari-bucătari turci, etc și trăiau în cea mai bună înţelegere. Împreună am crescut copiii maiștrilor și foarte ușor am învățat limba maternă a altui copil. Societatea cea mai cinstită este a copiilor, fiindcă încă nu s-a plantat în ei minciuna, politica, setea de putere, ura de rasă, de naționalitate. Ne-am simțit egali din toate punctele de vedere și citeam povești în mai multe limbi.

Râdeam de problemele vieții, niciodată nu era ceartă, neînțelegere între vecini. Strada cea mai frumoasă și gălăgioasă era strada Maiștrilor, nu era asfalt şi noi copiii am cules pietre mari ovale, uniforme de pe malul Izei și ne-am făcut trotuar, vopsind pietrele cu var, și fiecare în fața casei, a avut grijă de trotuar. După vreo trei zile toată strada era dată cu var, iar când s-a uscat varul bine, căram nisip cu găleata şi pietricele mici.

În fiecare familie erau 4-5 prunci, de diferite vârste și aceia mai mari educau și îngrijeau pe frații mai mici. Cum se lăsa întunericul părinții sau bunicii ne chemau în casă, să facem baie, pe rând, în apă de ploaie caldă, scoasă dintr-un butoi. Aveam lighene personale, împreună cu prosop și săpun de casă cu diferite arome de flori. Nu avea importanță ce anotimp era, dar nu intram în casă decât când ne chemau părinții, la lăsatul întunericului. Împreună ne-am jucat, copiii români, maghiari, ruteni, evrei, șvabi, ruși, ucraineni, sârbi și pe neobservate am învățat limbile materne unul de la celălalt.

Improvizam teatru de păpuși, aduceam cearceafurile de acasă și la Câmpul Gâştelor era zilnic o seară culturală, concert de muzicuțe, de ceteră, acordeon, chitară, seară de teatru, scenete de Ion Creangă, Frații Grimm, Domnul Trandafir, în română, Umbrela lui Sfântu Petru în maghiară, împreună cu versurile lui Petofi Şandor, poeziile lui Maiakovski, scenete din 3 surori a lui Cehov, în rusă, cântam Katiușa, Kalinka, bancuri cu Ițig și cu Ștrul, se cânta Hanuka, în ebraică și dansam cu toții, asistaţi de gâşte. Se cântau lieduri în germană, șvăbește, se interpretau scenete hazlii, se recita Heine H, etc.

Nu cunoșteam cuvântul minoritate națională, că sărbătorile nu erau deodată, și erau celelalte naționalități invitate la cei care sărbătoreau. Niciodată n-am să uit pasca, csolentul evreiesc, ciorbele de perișoare și sărmăluțele româneşti, sztrapacska rusească, șnițelele vieneze, gulyasul secuiesc, înghețata și ciocolata turcească și ce gusturi simt și acum dacă mă gândesc la copilăria mea fericită.

Dimineața mergeam împreună până la colț și de acolo ne împrăștiam fiecare la școala lui. Mergeam la bibliotecă, împrumutam cărți, la librării pentru că era obligatoriu să luăm cărțile care apăreau, le puneau deoparte și părinții cumpărau cărți pe rate pentru toată familia. Citeam înainte de culcare, la ştrandul Iza, în costume de baie; în toamnele ploioase lângă soba fierbinte; în iernile când afară era un frig năpraznic, toată familia citea. Biblioteca era piesa de mobilier cea mai de preț într-o casă.

Nimeni nu stătea degeaba, femeile, iarna țeseau la război, împreună cu fetele, le învățau cum se țes diferite modele. Fiecare copil creea ceva, ce-i făcea plăcere și părinții le asigurau materia primă. Eu croșetam fulare, șosete de lână cu mai multe ace, mănuși, șepci hazlii și când am trecut să fac veste, jerseuri, pulovere pentru adulți, toate mi-au ieșit strâmbe, mai bine a desfăcut mama și a împletit din nou. Am trecut la croşetat, să fac perdele dar păunii mi-au ieșit călare unul peste altul și iar era ață stricată. Am brodat și cusut peretare, cred că erau atât de urâte că au ajuns să împodobească WC-ul din fundul grădinii, și când venea vreun musafir la noi la grătar, la o bere și intra acolo, ieșea râzând:
– Stai, stai, nu te lăsa!! Trei cătane merg pe ștrec, îmbrăcați în pielea goală și cu mânurile în jeb! Mai erau destul de multe dar cea mai hazlie era, brodată pe o pânză și pusă pe nylon, pe ușă! W.C.–ul VESEL! DE AICI PLECI UȘURAT! IAR ASTA NU ESTE PĂCAT!

A rămas să fac prăjituri, torturi și orice fel de mâncare! Scriam povești hazlii, poezii vesele, romane fantastice cu UFO și făceam seară literară, citind seriale cu multe întâmplări, că babele plângeau, așa le-am interpretat și ca să am auditoriu le-am făcut seriale!

Cu inima strânsă de emoție intru pe strada copilăriei mele, și aștept veselia copiilor strigând în mai multe limbi, pe băieți cum  jucau fotbal și bărbaţii din ferestre ce strigau să-i încurajeze. Mai departe între doi pomi era întinsă o plasă de volei, prunci cu biciclete cu trei roți, cărucioare de copii, băieți umblând pe catarige, șahiști, turcu Ali cum vindea înghețată pe datorie. E liniște, puțini copaci au mai rămas, nici un copil pe stradă; fabrica s-a închis; multe familii au plecat să lucreze în străinătate, pruncii sunt la bunici prin sate. Nu se aude pe stradă decât zgomotul pașilor mei, cum trec înlăcrimată prin fața porților și simt că noi avem o vină de neiertat, că am părăsit nopțile cu lună, zilele fericite și senine și ne-am mutat în alt cuib îndepărtat. Am trădat limba maternă, cimitirile străbunilor, educarea generației pentru dreptate și cinste, crezând că viața în altă parte ne va oferi mai multe bogății, mai multe satisfacții.

Greșeala aceasta ne va însoți toată viața, pentru că am părăsit locul de naștere, copilăria fericită și am plecat în pribegie printre străini.

Chira Carolina
(din volumul „Întoarcerea în timp la Sighet”, Editura Carolina, Cluj – Napoca, 2017)

N.R.: foto din colecția Ernest Villand.

IMN

Femeie
Cu gura mai mare
Decât un luceafăr.

Cu părul tău scurt
Ca viața poetului.

Cu ochii
Ca două idei înlăcrimate.

Sub soarele vieții
Arzător
Mereu în picioare ești.
Doar umbra-ți
Jos că se lasă.

Doar umbra –
Frunză tămăduitoare
Pe rana pământului.

* * *

Grigore VIERU s-a născut în data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, județul Hotin, Regatul României (astăzi raionul Briceni, Republica Moldova), în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. El „a fost cântăreț al dragostei: de mamă, iubită, natură, copilărie, mare poet al neamului românesc, simbol al Mișcării de Eliberare Națională, personalitate de aleasă omenie – toate le-a reunit în viața și creația sa”. Este autorul volumelor de versuri „Alarma”, „Muzicuțe”, „Mama”, „Numele tău”, „Aproape”, „Un verde ne vede”, „Taina care mă apără”, „Rădăcina de foc” ș.a.
A absolvit școala de 7 clase din satul natal în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953.
În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist”, actualmente „Florile Dalbe” .
La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu (n. 5 septembrie 1930 – d. 26 octombrie 2024), profesoară de limba română și latină, și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 a fost redactor la editura „Cartea Moldovenească”.
La 16 iunie 1961 se naște primul copil, Tudor, astăzi medic chirurg la București. La 29 iunie 1965 se naște al doilea fiu al scriitorului, Călin, astăzi medic specialist în acupunctură.
A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.
Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice „Numele tău”, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.
În anul 1969 apare volumul „Duminica cuvintelor”, versuri pentru preșcolari, (Chișinău, Editura „Lumina”).
În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa,  mănăstirile Putna, Voroneț,  Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:
În anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași.
În anul 1979 apar volumele „Mama” și „Albinuța”, cartea preșcolarului. Până în prezent „Albinuța” se editează aproape anual.
În 1988, i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
La sfârșitul anilor ’80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.
În 1992, Grigore Vieru a fost propus de Academia Română pentru Premiul Nobel pentru Pace. Inițiativa a fost criticată de Igor Smirnov, președintele autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene, respectiv de Valeriu Senic, liderul Partidului Socialist din Moldova. Ambii susțineau că din cauza pozițiilor pro-românești ale lui Vieru a început războiul din Transnistria, Senic scriind că „Vieru are în fiecare sat câte un loc de mormânt”.
În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
În anul 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu – 150 de ani de la naștere”.
În anul 2004 la Editura „Litera Internațional” (București-Craiova), Grigore Vieru scoate antologia „Cât de frumoasă ești”, dedicată Mamei, Limbii române și Iubirii „în creația poeților români plecați la strămoși”. Prefața este semnată de academicianul Eugen Simion. Participă la manifestările naționale dedicate lui Ștefan cel Mare.

Pe 16 ianuarie 2009, Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. A încetat din viață în data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după accident, în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.
Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009, la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni. Chișinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporții de la înmormântarea soților Doina și Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ținând un moment de reculegere.
Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

(preluare Wikipedia)

Salut, Sighet!

Românii din Cehoslovacia

Maramureșenii noștri de la nord de Tisa, uniți total cu cei de la sud de Tisa în întreaga istorie (atât administrativ cât și economic, cultural, spiritual), sunt separați politic în 1920 și au parte aproape două decenii de o experiență nouă, cea a apartenenței la statul federal cehoslovac, atunci format. Cunoștințele mele sunt extrem de sumare asupra acestui subiect (dacă există un studiu serios aș fi interesat să îl citesc) dar din mărturiile personale pe care le-am cules de la etnici români din zonă am constatat că amintirile despre guvernarea cehoslovacă sunt unanim pozitive – administrație performantă, deplină toleranță față de minoritățile etnice, legătura permanentă, fără obstacole, cu românii de la sud de Tisa (granița se trecea simplu, pe mai multe poduri, de toți cei care aveau interese economice, culturale, familiale de partea cealaltă). O categorie importantă o constituiau elevii români din satele „cehoslovace” care veneau la liceu la Sighet, unii dintre ei ajungând intelectuali de valoare (mulți rămânând definitiv în România după ocuparea zonei de către Uniunea Sovietică, începând cu 1944). Momentul retragerii armatei și administrației cehoslovace în martie 1939 a fost surprins de mama mea, cu ochii unui copil de 6 ani, privind de la Cămara pesta apă spre Biserica Albă.

Participarea la rezistența anticomunistă

După 1948, între eroii rezistenței anticomuniste din Maramureș au fost mai multe exemple luminoase de tineri români născuți peste Tisa, studenți și elevi:  Mihai Pop, Ioan Motrea, Alexandru Dan, la care se adaugă preotul greco-catolic Grigore Moiș (din Biserica Albă, mort în închisoarea Gherla) și alți tineri născuți în Sighet dar cu părinții veniți recent de peste Tisa: legendarii frați Ion și Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad, etc. Alături desigur de cei care au rămas în satele lor și au suferit persecuția politică direct din partea autorităților sovietice, unii ajungând în Siberia, dar acesta e un alt capitol care ar merita un studiu separat (pe baza unei documentări mai largi de care eu nu dispun).

Ioan  Motrea ( 1928-1993)

Pe domnul Ioan Motrea am avut ocazia să îl cunosc personal și să îl vizitez de mai multe ori în ultimii ani de viață, în apartamentul său de pe strada Vasile Alecsandri (viață terminată prea repede din păcate, la numai 65 de ani). Membru al „lotului Vișovan” (primul grup de elevi de la Liceul „Dragoș-Vodă” arestați în 1948), Ioan Motrea cunoaște același traseu al închisorilor ca și colegii săi: Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, dar a cunoscut și a doua detenție (în închisoarea Satu-Mare cea mai mare parte a perioadei), alături de Aurel Vișovan și o parte din colegii arestați prima dată. Fiind deja căsătorit și cu un copil mic, prigoana a devenit și mai dramatică și dureroasă. Dăm cuvântul doamnei Motrea:

„În august 1958, eu şi soţul meu Ioan Motrea locuiam la Sighet unde eu eram învăţătoare. Copilul nostru Mircea avea doi ani. Auziserăm noi deja de unele arestări printre foştii lui colegi şi întrucâtva ne aşteptam  să-i vină şi lui rândul. Pe 18 august, mama lui a venit în vizită la noi din satul ei Slatina, de peste Tisa (azi în Ucraina).  Au venit securiştii şi l-au arestat de faţă cu mama lui. A fost un moment dureros… eram speriaţi, nu ştiam unde şi pentru cât timp îl vor duce… Copilul, deşi n-avea cum să înţeleagă ce se întâmplă,  simţea pericolul. A început să plângă şi spunea: „Nu pleca, tăticule !”

În aceeaşi seară, securiştii au venit şi au făcut o mare percheziţie, au întors toată casa ca să găsească ceva cu care să-l acuze. Eu eram bucuroasă că n-au găsit nimic şi mă gândeam că îi vor da drumul. Dar m-am înşelat. Nu l-am mai văzut până  la procesul de la Baia Mare şi apoi la recursul de la Satu Mare. Spre bucuria mea, a fost achitat, dar spre marea noastră decepţie nu a fost eliberat. L-au ţinut închis complet abuziv până în 1962. Nefiind el condamnat, nu m-au dat afară din învăţământ dar am primit posturi mereu la periferie şi bineînţeles eram privită cu neîncredere ştiindu-se că soţul meu era închis. Am dus-o foarte greu cu banii; părinţii mei n-au putut să ne ajute fiindcă pământul le fusese luat deja la colectiv.” (mărturia doamnei Năstafa Motrea, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Preot prof. Marius Vișovan

Apărut de curând, primul număr din 2026 al revistei de cultură „Nord Literar” se găsește la chioșcuri și în librăriile Cărturești din întreaga țară.

Pornind de la evocarea dascălilor săi, Irina Petraș atrage atenția asupra importanței culturii generale, în eseul din ciclul „Răspunsuri/răspunderi”.

„Și cel mai grotesc exemplu îmi pare a fi faptul că unii condeieri își spun în profilul de internet că ei sunt «writer», nu scriitor, ci «writer»” spune Ion Papuc în eseul „O concurență strivitoare”.

În ultimele luni, doi mari prieteni ai „Nordului Literar”, Mircea Muthu și Alexandru Ruja, au plecat dintre noi. Evocarea personalității lor este făcută de Gheorghe Glodeanu, respectiv de Săluc Horvat.

Delia Muntean pășește cu delicatețe „pe muchia poemelor” lui Ion Mureșan, un poet care „își duce spectatorii – între care și el se pitește câteodată – până într-un punct, undeva între cele două lumi, (…) apoi îi lasă de izbeliște”.

György Mandics își dezvăluie fascinanta personalitate în interviul pe care i l-a acordat Danielei Sitar-Tăut.

Portretele a doi poeți aniversați în ianuarie, Ion Mureșan și Vasile Muste, sunt conturate de Gheorghe Pârja și de Nicolae Scheianu.

Mircea Popa prezintă cel mai recent volum de poezii al Sânzianei Mureșeanu, „Laurii clipei”.

În ianuarie, Revista de Cultură „Nord Literar”, prin oamenii săi, a participat la Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” din Drobeta-Turnu Severin, de unde s-a întors cu trei premii importante. Un reportaj al întregului eveniment este realizat de Dana Buzura-Gagniuc.

Începând cu acest număr, publicația noastră are o rubrică nouă, „Cuvinte din exil”, sub semnătura Mihaelei Albu. În primul text, autoarea se referă la „Recuperări necesare” ale culturii noastre.

Volumele „Eminescu și Teleormanul. Un caz pentru istoria literară” de Stan V. Cristea, „Cu bufnița pe umăr” a lui Cassian Maria Spiridon și „Picuri de lumină” de Ana Opran sunt interpretate critic de Florian Copcea, Daniel Mariș și Paul Gorban.

Numărul din ianuarie al revistei este bogat în recenzii realizate de Raluca Hășmășan la volumul „Oriunde mă duci” al lui Dan Breaz, de Gavril Ciuban la volumul „Amare” al Ancăi-Iulia Beidac, de Flaviu Claudiu Mihali despre versurile semnate de Nicole Sere și de Daria Dalin cu referire la opera poetică a lui Dumitru Cristănuș.

Poezia lui Vasile Muste și parodia lui Lucian Perța pot fi citite la pagina „Orfeu”, iar proza Angelei Burtea și poezia Suzanei Fântânariu îmbie, de asemenea, cititorii la lectură. Poemul lunii este semnat de Flaviu Claudiu Mihali.

Revista este ilustrată cu imagini din cartea „Țesând povești. Istorii de viață din camera bună a Maramureșului” de Ana Iuga, căreia Gheorghe Pârja îi dedică eseul de la pagina „Varia”.

Sonete de William Shakespeare, în traducerea lui Dan Anghelescu, pot fi citite în acest număr al revistei.

Comunicat de presă

O fotografie din anul 1999 (foto: Florentin Năsui) din perioada desfășurării Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet. De la stânga la dreapta: Vasile Bârlea (n. 10.02.1951 – d.17.01.2017), Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea (n. 10.02.1951). 

La mulți ani, Gheorghe Mihai Bârlea!
Odihnă veșnică fratelui geamăn, Vasile Bârlea!

Salut, Sighet!

Nota redacției: fotografie din arhiva poetului Echim Vancea.

* * *

„Dar mă amenință toamna – / cad frunzele, și ce dacă?”
Iată cum își privește Gheorghe Mihai Bârlea – omul și poetul – trecerea prin vremi. E un fel de semeție aceasta, de refuz al resemnării, al jelaniei, de reconsiderare cu verticalitate a propriei fragilități.
„Fericirea-i ascunsă în condiția mea de muritor” – se destăinuie într-un alt poem o voce mai smerită a personalității sale.
Sunt ipostaze care, laolaltă, îi feresc de încremenire povestea individuală, o prefac în viețuire superioară. Nicidecum în risipire (cum pot părea feluritele sale ieșiri în lume: în poezie, sociologie, istorie orală, memorialistică, istorie politică și chiar prin angajament politic), ci în lucrare intensă și cu rost sub semnul cuvântului. Una care întemeiază, ducând deopotrivă mai departe valorile de durată ale sinelui și ale omenescului.
Cum putem noi să-i întâmpinăm cei 75 de ani ai săi? Îi întoarcem îndemnul: „Stă în puterea ta să rostești”… Iar Gheorghe Mihai Bârlea va ști ce are de făcut.

■ Delia MUNTEAN

* * *

Prietenul Gheorghe Mihai Bârlea împlinește 75 de ani. Nu puțini, dar nici mulți pentru un om ca el, care a știut – și știe!- să nu-i lase să treacă oricum, ci umplându-i cu cărți de tot felul, frumoase și de valoare, și cu fapte bune, ca un om generos ce este. Și spun toate acestea, fiindcă peste 60 din toți acești ani i-am petrecut împreună pe câmpul de bătaie al vieții spirituale din Maramureșul nostru, drag amândurora.
Așadar, la această frumoasă vârstă: de Om, de Tată și de Bunic împlinit și fericit, îi doresc încă mulți ani sănătoși și rodnici, alături de cei dragi.

■ Ioan ARDELEANU-PRUNCU

* * *

Prietenul meu de viață lungă, prietenul întinerit prin vreme, Gheorghe Mihai Bârlea, stă în această zi de 10 februarie în dreptul unui disc solar, care ne-a fost călăuză. Născut în lumina cuvântului vechi, cu legănare de cântec de pe malul Izei, el a întrupat visele într-o victorie a vieții. A cioplit stâlpi pe care se sprijină destinul lui creat cu mintea sfredelitoare și demnitatea cu care a luminat lumea noastră.
Ne-au unit rădăcinile comune dar și zborul păsărilor cântătoare, care ne-au bucurat viața. Dintre prietenii mei vechi, Gheorghe Mihai Bârlea și-a luminat drumul cu literele Limbii Române, dar a ținut pe umeri și ranguri ale cetății. Licențiat în filosofie și drept, doctor în sociologie, prefect al județului Maramureș și senator în Parlamentul României, conferențiar universitar, prodecan și fondator al Fundației  Academia Civică, dar și director al Muzeului Memorial din Sighetul Marmației! A condus și importante instituții de cultură din județ.
A învins eroic opreliștile, dificultățile, având scris pe poarta cetății sufletești îndemnul: doar împreună! Fire proteică, prietenul meu a rămas devotat cuvântului ales. Este autor al mai multor volume, apreciate de cititori. Iubește frumosul lumii, zidește idei și celebrează bucuria de a trăi. Mie, venind de la țară, el mi-a dăruit un oraș liric. Că dacă a fost nevoie să am în biografie un oraș acela este Sighetul Marmației, unde mi-am șlefuit devenirea întru prețuirea cuvântului. Alături de alți prieteni și în special cu fratele, regretatul Vasile.
Ne-a mai unit istoria Maramureșului, oamenii lui, cuvântul Mănăstirii din Peri, dar și dorul de a ne răsfăța într-o prietenie netulburată. Prietenul meu de viță veche are toată splendoarea unui cărturar cu iubire de neam, familie și prieteni. Dimpreună, am descoperit românii din jurul României: Maramureșul Istoric, Bucovina de Nord și Basarabia. Prietenul meu de viță veche și nobilă, rotunjește în 10 februarie vârsta de 75 de ani!

Mulți ani, prietene de viță veche!

■ Gheorghe PÂRJA

* * *

Azi, 10 februarie, poetul, profesorul, omul de cultură, jurnalistul și omul politic Gh. M. Bârlea împlinește 75 de ani, trei sferuturi de veac de la naștere, aproape jumătate din ei într-o altă lume, în alt secol și în alt mileniu, 36 de ani „în vremurile noastre”, în democrația urnită prost și cu greu după Marea Aglomerție din Decembrie 1989.
Îl știu  din anii 80, când l-am cunoscut la Festivalul de Poezie de la Sighet, am fost colegi și mi-a devenit apoi șef la Inspectoratul județean de Cultură Maramureș din Baia Mare, apoi  mi-a fost și mi-a rămas prin ani, apropiat și prieten,  mai ales prin colaborarea culturală pe care am avut-o în atâția ani  și prin participările la nenumărate manifestări culturale la care am participat amândoi ca invitați sau ca organizatori.
La 75 de ani umblă ca un  tânăr  grăbit să-și termine treburile, este și a rămas activ de dragul oamenilor și al culturii maramureșene, este omul politic care a contribuit masiv la desfășurarea și finanțarea multor activități culturale care, fără sprijinul  său, și-ar fi încetat activitatea, dacă ne gândim, de exemplu, numai la ultimele 4-5 ediții ale Festivalului de poezie de la Sighetu Maramației sau la alte  nenumărate finanțări  pentru diverse acțiuni culturale din județ, la desfășurarea unor festivaluri de folclor și  la apariția multor cărți ale autorilor maramureșeni. În felul său, Gh. Mihai Bărlea este un romantic  rămas fidel dezvoltării culturii maramureșene așa cum a visat-o și vrut-o mereu: printre cele mai proeminente, importante și recunoscute din țară.
A avut și păstrează cultul  prieteniei sincere, considerându-i pe poeți, pe scriitori niște pioni importanți ai vieții și lumii acestui spațiu, hrănit în principal, de marele și inegalabilul său folclor.
„Am încercat să zidesc prin cuvânt/ mizând pe adâncimile lui”, spune undeva, într-o poezie. A zidit și cu cuvântul și cu fapta, asta pot depune mărturie, asta o pot spune  ziarele vremii, cronicile și  relatările contemporanilor săi din tot județul Maramureș.

La mulți ani cu sănatate, Gheorghe Mihai Bârlea! Vorba unui cunoscut de-al  tău: Să bați suta!

■ Nicolae SCHEIANU

* * *

Mihai mă impresionează în continuare prin tăria sa de caracter, empatie, sensibilitate profundă, voință clară, deschidere și implicare în problemele cetății și ale istoriei recente, spirit de ajutorare,  exercițiu neîntrerupt al lecturii, revenirea iar și iar la creația poetică, mai nou pe dimensiunea unei etici incantatorii a bucuriei.
Mă impresionează de asemenea prin felul necondiționat în care își iubește familia și cultivă amintirea părinților și a fratelui geamăn Vasile, astăzi decedați.
În ce mă privește, continuă să-mi fie prietenul total și dintâi și, se vede treaba, forever. Și totul a pornit în curtea Liceului „Dragoș-Vodă”, când el, un senior din anul IV a vrut să mă cunoască pe mine, „un boboc”, pornind de la niște poezii…

                                 ■ Marin SLUJERU

* * *

În zorii anului 5711 Osoiul Năneștiului maramureșean tremura în hamul zăpezii. O avalanșă de Cuvinte și Culori s-a abătut asupra casei familiei Bârlea (Anuța și Vasile) a cărei atmosferă fremăta în lumina puternică a lămpii iar zorii s-au pus în slujba nobleții și a frumosului. Zorii și apele Izei, atât de plină de apă și pești și atât de aproape de casă – era peste drum la câțiva pași – răsuflară ușurați. Familia Bârlea își luă dreptul de a privi prin ferestrele inimii pedepsindu-se, la soroc de zori, cu doi născuți, Vasile și Gheorghe, care unindu-și glasurile au poruncit imediat un mare ospăț. Ursitoarele nu au așteptat mult și coborât de pe dealul Osoiului și au hărăzit ca, Vasile – fiind întâiul născut – să jefuiască culoarea iar Gheorghe să jefuiască cuvântul. Atât Vasile cât și Gheorghe s-au născut gemeni întru binecuvântarea zilei de atunci, de azi și de mâine. Numai că Vasile l-a 17 ianuarie 2017 l-a lăsat pe Gheorghe să care singur mai departe, bărbătește povara ursitoarelor către eternitate…
Cu amândoi mă știu din pruncie…
Vocea memoriei îmi șoptește astăzi, la margine de viscol, un bocet ale cărui vocale se împerechează în culorile picturilor lui Vasile, prea devreme lăsându-ne să vărsăm un pumn de lacrimi pe brațele crucii sub care s-a dus să doarmă în eternitate, și în cuvintele din cărțile fratelui său întru bucuria vieții și a înălțării orgolioase.
Dar jocul vieții și al morții a evoluat de o așa manieră încât am ajuns să ne știm mult mai târziu, după mulți zori, multe luni și multe asfințituri… Prima noastră întâlnire adevărată a fost, cred, pe malul apelor luminoase ale Izei la prima „lecție de îngerească” a copilăriei – scăldatul în bulboana apelor Izei din aproapierea casei lor. Ne-am împrietenit. Făceam feieșuri – sărituri în apă cu capul înainte – de pe răchita care-și plecase trunchiul peste apa limpede a plisei de la punte.
A fost prietenie „dintr-una”. S-a creat între noi o familiaritate de parcă ne cunoașteam de o viață deși ei erau mai „bătrâni” ca mine. Gemenii Bârlea fiind născuți sub semnul zodiei Vărsătorului, eu sub semnul Balanței. An de an legătura dintre noi s-a consolidat, cimentat aș putea spune, și a început să rezoneze în găsirea a cât mai multor mijloace de dialog, nu neapărat… literar-artistic…
La un moment dat, printr-a patra  am fost îngenuncheat de îndoială și gelozie. La amândoi ne „curgeau ochii” după o frumoasă învățatoare, ademenită în satul natal. Cel câștigat era, de fiecare dată, Gheorghe (în sat îl strigam Mihai, după ce a fost „vândut” pe fereastră  după numele unui frate de-al mamei sale, Mnihaiu’ lu’ Negrea). Îi scria poezii (încă din acea vreme!) pe care i le strecura în sertarul catedrei. Am încercat și eu „șmecheria”. Nu a ținut. Căci pe deasupra era și mai bun la carte decât mine. Era și mare jucăuș. Îmi aduc aminte că prin clasa a patra sau a cincea am participat, instructor fiindu-ne Profesorul (cu „P” ) și directorul școlii Vânătoru la inaugurarea Căminului Cultural din Baia Borșa, cartierul minier al orașului Borșa. Echipa năneștenilor a fost compysă din „jucăuși” din tot satul și numai „jucăuși” de  parte bărbătească,  „de la cel cu barba sură pân’ la cel cu țâța-n gură”. Îmi amintesc că la un moment dat că podeaua scenei  a început să cedeze pe alocuri sub „bărbătescul” năneștenilor (22 de „jucăuși”). Spectatorii distrându-se de minune la strigăturile lui Vasile Bârlea: „Nu vă uitați că-s mnicuț/ C-am durnit la oi desculț/ Și-s a dracului pruncuț” sau „Place-mi mnie a juca/ Cu mândruța altuia/ Că să uită pă sub gene/ Și de mine că ș-o t’eme.”

Anii au trecut…

La un moment dat familia Bârlea s-a mutat la Sighet (fără Marmației!) și am rămas de unul singur să măsor ninsorile și gerurile. Nemai având „adversar” am uitat și de poezie și de învățătoare. Eram deja hăt mărișor, apucându-mă de lucruri mai serioase (nu că poezia ar fi neserioasă!). Coasă, sapă, lemne, datul cu sania, pescuit, schiat și câte altele, multe dintre ele așezate sub umbra tainelor de dezlegat…
Nu după multe vreme ne-am regăsit în clasa a IX-a a Liceului de cultură generală (azi Colegiul Național „Dragoș-Vodă”) din Sighet (fără Marmației!).Prietenia nostră reaprinzându-se și mai puterncă. Acestei prietenii i s-au adăugat altele noi. Așa s-a întâmplat să creăm, fărăsă ne dăm seama, un „grup” în care ne unea aceleași pasiuni, mai ales pentru poezie, pentru literatura în general. „Frăției” noastre s-au atașat, din prima: Andrei Făt, Marin Slujeru, Lucian Perța, Ileana Mihai (Ștefănescu), Emil Cristescu și nu în ultimul rînd pedagogistul Gheorghe Pârja ajuns la Oraș cu „un tren forestier”… Eram sub îndrumarea și „supravegherea” unor profesori minunați: Eracle Titircă, Ion Vancea, Eusebia Negrea (profesoara de literatură universală), poetul-librar Simion Șuștic. Citeam Trakl, Esenin, Rilke, poeții greci (mai ales că noi eram „umaniști”), dar și literatură română, mai ales contemporană…
Nu am suficiente cuvinte pentru a descrie/ scrie despre un timp atât de lung al prieteniei noastre. Vocea memoriei reține multe întâmplări și fapte din cei 75 de ani petrecuți împreună. Da!  Astăzi sunt 75 de ani înțesați de fapte, vorbe, istorie, anecdote, petrecuți împreună! Cred că nu greșesc cu mult când spun că ne leagă chiar un destin petrecut împreună!
Cărările vieții ne-au ademenit prin te miri ce locuri. Dar ne-am adunat imediat ce ne-am săturat de cele „străinătăți”.
Astăzi cei 75 de ani ai noștri au desenul lumii care a trecut, a lumii care vine, a iubirii, a speranței, la urma urmei forma unui cântec!
Prietenia noastră, fără a exagera, o putem numi „o citadelă” a ceea ce înseamnă PRIETENIE, căci „dacă norii nu s-ar risipi,/ dacă noaptea nu s-ar face zi,/ dacă ziua nu s-ar face noapte/ să visăm că iar veni-va zi,/ nervii inimii s-ar bătrâni,/ ar muri dorința de-a iubi,/ robi între a fi și a nu fi.”

La mulți ani Gheorghe Mihai Bârlea, am crescut 75 de ani într-o  prietenie în care au intrat și bucurii și mistere, o prietenie plină de oglinzi fermecate în care mereu ne-am văzut „pururi tineri”!
LA MULȚI ANI!

■ Echim VANCEA

* * *

Acest mic grupaj aniversar „Gheorghe Mihai BÂRLEA – 75…” s-ar fi putut transforma într-un volum masiv dacă am fi solicitat mesaje-urări-amintiri din partea tuturor prietenilor pe care-i are sărbătoritul zilei… prin totate „cotloanele” țării (și chiar prin lumea largă). Ne-am oprit doar la câțiva prieteni maramureșeni apropiați, oameni de cultură, în speranța că „volumul aniversar” se va tipări peste… cinci ani, când va avea 80 de „capitole”.
Derulând „arhiva” amintirilor cu niște ani în urmă, trebuie să recunosc că l-am „cunoscut” pe (pot să spun și eu așa) prietenul Gh. M. Bârlea de prin anii demarării proiectului „Memorialul Sighet”, când, alături de Doamna Ana Blandiana, s-a implicat în acest capitol al ridicării orașului nostru pe harta neuitării. Să tot fie vreo 25 – 30 de ani de atunci.
Și-apoi ne-am „intersectat” – în special – pe palierul Poeziei, în activități culturale, în alte întâmplări comunitare, sesizându-i… treptat, treptat și nedisimulatul simț al umorului.
Pe lângă profilul politic, universitar, umanist, am descoperit și un profil civic la fel de important pe care îl cultivă constant.
Prietenii lui apropiați îl cunosc mult mai bine, îi cunosc nu doar vorbele ci – mai ales – faptele, eu mă bucur că ne împărtășește optimismul, verva și energia contagioase, dar mai cred, așa cum ne spune poetul Gh. M. Bârlea că… „Neliniștile/ pe nepregătite ne invandează viețile!”

Fie ca anii ce vin să-ți fie roditori, să-ți aducă inspirație și prieteni aproape și „…crede că-n visele tale/ ești fără de moarte…”
La mulți ani… (mai) liniștiți!

■ Ion MARIȘ

* * *

Gheorghe Mihai BÂRLEA s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu.
În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000).
În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: „Din penumbră”, „Lasă-te prădat”, „Ceremonia clipei”, „Umbra lucrurilor”, Sigilii de sare”, „Doar împreună”.
La Mulți Ani, Gheorghe Mihai Bârlea!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Mulți colegi ne întreabă de ce insistăm pe anul 1326, când este mai mult decât evident că locuirea aici este mult mai veche. Reiterăm ideea potrivit căreia istoria, deși explorează trecutul, vizează mai ales prezentul și înțelegerea acestuia. Așadar, până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, ne continuăm periplul prin Sighet (cititorilor „Salut, Sighet!” le mai pregătim câteva povești citadine), mai bine zis pe străzile virtuale ale acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra a doi istorici care au marcat istoria urbei noastre și care și-au lăsat amprenta asupra mai multor generații de maramureșeni: Szilágyi István și Ioan Mihalyi de Apșa. Nu este un demers simplu să rezumi cariera științifică a doi academicieni în câteva fraze, pentru o revistă electronică, dar tinerii noștri cititori trebuie să cunoască despre ei cel puțin următoarele date.

Szilágyi István (1819–1897) a fost profesor, filolog și istoric, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. S-a născut la Nagykálló și a studiat la Colegiul Reformat din Debrețin, unde și-a început și cariera didactică. A predat pentru scurtă vreme la Salonta, iar în 1845 a fost numit profesor la Liceul Reformat din Sighet, instituție pe care a condus-o între 1850 și 1894. Pe lângă strălucita activitate didactică, Szilágyi István a fost unul dintre promotorii cunoașterii istoriei Comitatului Maramureș, alături de Ioan Mihalyi de Apșa și Várady Gábor. A fost primul care a semnalat importanța documentului din 1326. În 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor de la Sighet, a publicat lucrarea Máramaros vármegye leírása (Descrierea Comitatului Maramureș). În 1883, a fost membru fondator și președinte al Societății pentru Muzeu, iar în 1889, cu prilejul Adunării Societății Istorice Maghiare desfășurate la Sighet, a publicat studiul Máramaros megye általános történetéből (Din istoria generală a Comitatului Maramureș). De asemenea, în 1865, a fost unul dintre întemeietorii periodicului Maramaros, al cărui redactor responsabil a fost, dar și sufletul publicației timp de aproximativ două decenii. La doi ani după moartea sa, i-a fost ridicat un bust de bronz, realizat de sculptorul Tóth András din Debrecen, monumentul (Foto 1) fiind amplasat în grădina dintre Biserica Reformată și Liceul Reformat. După 1918, a fost îndepărtat din fața Bisericii Reformate, azi aflându-se în spațiul expozițional al Muzeului Prielle Kornélia.

Ioan Mihalyi de Apșa (1844-1914) a fost jurist și istoric, membru corespondent al Academiei Române. S-a născut la Ieud și a studiat la gimnaziile piariste din Sighet, Ungvár, Košice și Pesta. Între anii 1862-1866, a urmat studiile de drept la Pesta, unde a fost inițiat în cercetarea documentelor medievale de profesorul Gustáv Wenzel, iar în domeniile arheologiei și numismaticii, de profesorul Rómer Flóris. Revenit la Sighet, a ocupat funcția de prim-subnotar al comitatului între 1867 și 1871. În 1869 și-a obținut doctoratul în drept, iar din 1871 a fost numit prim-procuror al comitatului, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită în 1914. Pe lângă cariera profesională, asemenea lui Szilágyi István, Ioan Mihalyi de Apșa a studiat cu pasiune istoria comitatului natal. În jurul celebrului tezaur de la Sarasău, aflat parțial în posesia sa, a pus bazele unei valoroase colecții de arheologie și numismatică. La Expoziția Universală de la Paris din 1867, două obiecte, alături de colecția sa, au fost expuse în cadrul standului Ungariei. De asemenea, în 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor desfășurate la Sighet, a fost curatorul primei expoziții de istorie și arheologie organizate vreodată în Maramureș. Alături de Szilágyi István și Várady Gábor, a pus bazele Societății pentru Muzeu, în cadrul căreia a susținut, în noiembrie 1883, conferința intitulată Preistoria Maramureșului. În 1889, cu ocazia Adunării Societății Istorice Maghiare, Mihalyi a prezentat lucrarea Studii asupra documentelor maramureșene, care anunța apariția, în 1900, a celei mai importante opere a sale: Diplome maramureșene din secolul al XIV-lea și al XV-lea (Foto 2). În perioada interbelică, eforturile conjugate ale Asociațiunii, ale profesorului dragoșist Ion Modreanu și sprijinul financiar colectat prin subscripție publică au făcut posibilă ridicarea unui bust realizat de sculptorul E. Mățăianu (Foto 3), amplasat în fața clădirii Prefecturii, azi Curtea Veche. Bustul de bronz a fost dezvelit la 30 august 1925, în prezența Ministrului Instrucțiunii și Culturii Publice, istoricul Alexandru Lapedatu, care, în discursul său, preciza: monumentul ce ne stă în față reprezintă chipul unuia dintre cei mai buni și mai merituoși fii ai acestui ținut; chipul pe care mulți dintre cei prezenți l-au cunoscut aievea și pe care cei viitori rămân să și-l imagineze după această înfățișare. AERE PERENNIUS, chipul lui Ioan Mihalyi de Apșa. Monumentul a fost înlăturat după Dictatul din 30 august 1940, iar regimul comunist, odată cu naționalizarea bunurilor familiei Mihalyi, a trimis bustul la un depozit de fier vechi din Satu Mare pentru a fi topit. În urma unor nenumărate memorii adresate autorităților comuniste județene de către familie și intelectuali maramureșeni de la București (spre exemplu, Memoriul din 2 decembrie 1974 al lui Alexandru Ivasiuc, Mihai Marina și N.I. Vancea), la 1 decembrie 1988, în piațeta din fața casei a fost dezvelit, într-un cadru restrâns, bustul academicianului, de astă dată din marmură, opera sculptorului Mihai Borodi.

Colaborarea dintre cei doi academicieni  nu s-a limitat doar la domeniul istoriei. Spre exemplu, în anul școlar 1870-1871, Szilágyi István i-a pus la dispoziție lui Ioan Mihalyi de Apșa o sală în cadrul Liceului Calvin din Sighet, unde acesta, împreună cu Simion Botizan, au susținut în fiecare duminică prelegeri gratuite de istorie și literatură română, destinate elevilor români ai liceului.

După Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, prin Hotărârea Consiliului Local Sighetu Marmației, fosta stradă Mihalyi și-a recăpătat denumirea anterioară. Fosta stradă Szilágyi, însă, nu a beneficiat de aceeași măsură, probabil ca o formă de compensare, numele lui Szilágyi István fiind atribuit doar  unui tronson din fosta stradă Karl Marx.

Totodată, bustul Dr. Ioan Mihalyi de Apșa este amplasat acum lângă zidul de răsărit al Bisericii Reformate, în timp ce bustul academicianului Szilágyi István este expus în Muzeul Prielle Kornélia din Sighet (Foto 4). Oare acum, la 700 de ani de la prima atestare documentară a Sighetului, își va relua bustul lui Szilágyi István locul pe un soclu, la intrarea principală a lăcașului, potrivit proiectului Bisericii Reformate? Căci, în definitiv, menirea istoriei este de a separa zgomotul vremurilor de actul necesar al reparației morale.

Bibliografie selectivă:

Antal Vékony, Szilágyi István emlékezete, în Anuarul Liceului Reformat, 1898
Valeriu Achim, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa susținând vechimea și continuitatea românilor maramureșeni,în Marmația, IV, Baia Mare, 1978.
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997.
Mihai Marina, Maramureșeni – portrete și medalioane, Editura Dragoș Vodă, Cluj – Napoca, 1998.
Mihai Dăncuș, Academicianul maghiar Szilágyi István – spirit enciclopedic și mare umanist, Acta Musei Maramorosiensis, II, 2004.
Ioan Ardeleanu-Pruncu, Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit, Editura Valea Verde, 2024.

Foto 1: monumentul cu bustul lui Szilágyi István.
Foto 2: coperta lucrării Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900.
Foto 3: monumentul cu bustul de bronz a Dr. Ioan Mihalyi de Apșa.
Foto 4: bustul original Szilágyi István, expus la Muzeul Prielle Kornélia.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

ALESUL

s-a dat cu râurile
și râurile erau jgheaburi crăpate
s-a dat cu pietrele
și pietrele erau var nestins
s-a dat cu bradul
și bradul s-a dovedit a fi lariță
s-a dat cu pasărea
și pasărea țipăt era
s-a dat cu iarba
și iarba fum rugă de fum era

de-atunci își împarte soarta cu sărmanul paing
zi după zi trasează fără odihnă
itinerarii la o mare creață
o mare pe care-o citesc amândoi ca prin ceață

                         (din volumul „Cartea întâlnirilor”, Ed. Limes, 1999)

* * *

Nota redacției: pentru că în 02 februarie, poetul, prozatorul, publicistul, editorul Mircea PETEAN și-a aniversat ziua de naștere  îi dorim și noi –  cu o „mică” întârziere – cu prietenie și respect… LA MULȚI ANI! 

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Nu știu exact când s-a întâmplat, dar la un moment dat am început să observ că în jurul meu sunt din ce în ce mai mulți copii „speciali”. Cei mai speciali. Excepționali, chiar. Nu într-un sens vag sau, dacă vreți, poetic, ci într-unul extrem de concret, repetat. În conversații obișnuite, vizite la prieteni și la rude, în tot felul de discuții banale, apărea aproape constant câte un copil „peste medie”, „mega-extra-super gifted”, „mult peste vârsta sa” și care se plictisește la grădiniță, care nu este înțeles de educatori sau profesori și, bineînțeles, are nevoie de o atenție specială, diferită de a celorlalți. La început, am presupus că asist la o coincidență sau că pur și simplu nu mai sunt la curent cu noile definiții ale normalului. Apoi, dintr-un amestec de curiozitate personală și interes cultural, am început să citesc. Și cu cât citeam mai mult, cu atât devenea mai clar că problema nu e lipsa copiilor inteligenți, ci felul în care, ca adulți, am ajuns să folosim cuvinte mari pentru a descrie lucruri mici, până când diferențele reale se diminuează și rămâne doar certitudinea foarte sonoră că „al meu e altfel”.

Nu sunt psiholog, nu sunt specialist în dezvoltarea copilului și, foarte important, nici părinte. Sunt doar un adult care a ajuns, din diverse motive, să citească suficient de mult despre cum se formează copiii (mai ales în ultima vreme) și, mai ales, despre cum influențează adulții acest parcurs. Ceea ce urmează nu este un diagnostic sau o judecată, ci o cugetare bazată pe ce apare în literatura de specialitate.

Un lucru care tot revine în articole și în studii este această confuzie dintre iubirea sănătoasă față de copil și tendința de a-i supraevalua. Din ce am citit, psihologia face o distincție clară între căldura parentală (afecțiune, susținere, acceptare) și ceea ce este numit parental overevaluation, adica perceperea copilului ca fiind (fundamental) mai special, mai valoros sau mai îndreptățit decât ceilalți. Studiile longitudinale arată că prima este asociată cu o stimă de sine stabilă, în timp ce a doua se corelează cu dezvoltarea unor trăsături narcisice (na, drace!) și a sentimentului de „mi se cuvine”. (Brummelman et al., 2015)
Această confuzie devine vizibilă mai ales atunci când părinții interpretează performanțe timpurii ca dovezi clare de inteligență excepțională. Număratul până la valori mari, recitarea rapidă sau memorarea de informații, ori expunerea intensă la literatură de toate felurile pot fi impresionante la prima vedere, dar literatura sugerează că ele reflectă adesea memorie și repetiție, nu neapărat maturitate cognitivă profundă. Din ce reiese din aceste cercetări, la vârste mici contează mai mult cum învață copilul să gestioneze frustrarea, dacă poate să accepte regulile de grup, dacă știe să piardă fără să se prăbușească emoțional și dacă poate să își regleze reacțiile atunci când lucrurile nu ies așa cum își dorește. (Graziano et al., 2007)
În acest context apare frecvent explicația că mediul este (ghilimelele de rigoare) insuficient: copilul se plictisește, nu este înțeles, ceilalți nu sunt la nivelul său. Sigur că există copii cu abilități peste medie, iar supradotarea este un fenomen real. Totuși, din ce am citit până acum, la nivel preșcolar și primar dificultățile de adaptare sunt mult mai des legate de autoreglare emoțională decât de nivelul cognitiv. Problemele nu apar pentru că programa școlară este prea ușoară, ci pentru că așteptarea, frustrarea și regulile sunt greu de tolerat (Karreman et al., 2006).
Un alt aspect care mi s-a părut contraintuitiv este legat de tipul laudă. Cercetările lui Carol Dweck și colaboratorii ei arată că lauda centrată pe trăsături („ești cel mai deștept/ ești genial”) poate submina motivația pe termen lung, crescând frica de eșec și tendința de a evita provocările. Copiii lăudați astfel ajung să își lege valoarea de imagine, nu de procesul de învățare. În schimb, lauda orientată spre efort, strategie și perseverență este asociată cu mai multă reziliență și flexibilitate cognitivă (Mueller & Dweck, 1998).
Tot citind, mi-a devenit clar că lipsa limitelor este adesea confundată cu empatia. Mulți părinți evită limitele pentru că sunt inconfortabile și pentru că provoacă plâns sau reacții intense. Pe termen scurt, asta pare să mențină liniștea, pacea. Dar pe termen lung, copilul învață că emoția intensă poate să mute granițele, iar acest lucru se traduce ulterior în conflicte sociale, dificultăți la școală și, evident, oboseala cronică a adulților, a părinților care încearcă să gestioneze situația. Așadar, aceste analize arată că parentingul predictibil, cu limite clare și suport emoțional, este corelat cu o autoreglare mai bună la copil (Karreman et al., 2006; Li et al., 2019).
Poate cea mai importantă idee care revine în literatură este că autoreglarea emoțională (capacitatea de a gestiona frustrarea, atenția și comportamentul) prezice adaptarea școlară și socială mai bine decât performanțele spectaculoase timpurii. Copiii care pot să tolereze eșecul, pot aștepta și pot repara după greșeli au un avantaj clar pe termen lung, indiferent cât de impresionant sună realizările lor la vârste de trei, patru, cinci ani (Graziano et al., 2007).

Nu scriu toate acestea pentru a judeca pe cineva, părinți sau copii. Vreau doar să expun că, din ce am citit, aceste derapaje pornesc aproape întotdeauna din intenții bune. Pornesc din dorința de a oferi mai mult, de a proteja, de a crea oportunități. Problema apare atunci când copilul devine purtătorul nevoii adultului de validare, iar realitatea copilului este forțată să se potrivească unei povești. Poate că o întrebare mai bună decât „cât de special este copilul?” ar fi „cât de bine se descurcă copilul meu atunci când nu este special?”. Din ce sugerează literatura, răspunsul la această întrebare spune mai mult, mult mai mult, despre viitorul său.

Poate că până la urmă, problema nu este că unii copii nu sunt suficient de speciali, ci că noi, adulții, am devenit prea atașați de ideea de excepțional, special. Am ajuns să ne sperie normalul, să ne plictisească ritmul firesc al creșterii și dezvoltării și să trăim cu impresia că, dacă nu iese ceva spectaculos din start, am ratat trenul (sau avionul sau ce vreți dumneavoastră). Copiii n-au nevoie să fie declarați geniali ca să fie bine. Cred că au nevoie să fie lăsați să fie copii, să greșească, să piardă, să aștepte, să învețe că lumea nu se pliază mereu pe ei. Și poate cea mai liniștitoare concluzie este aceasta: un copil care nu este „special” la patru ani, dar este curios, adaptabil și capabil să tolereze frustrarea, are șanse mult mai mari să fie un adult funcțional decât unul care este crescut sub presiune permanentă de a demonstra că este extraordinar.

Adrian Rednic

Bibliografie:

1. Brummelman, E., Thomaes, S., Nelemans, S. A., et al. (2015). Origins of narcissism in children. Proceedings of the National Academy of Sciences
2. Mueller, C.M., & Dweck, C.S. (1998). Praise for intelligence can undermine children’s motivation and performance. Journal of Personality and Social Psychology
3. Graziano, P.A., Reavis, R. D., Keane, S. P., & Calkins, S. D. (2007). The role of emotion regulation in children’s early academic success. Journal of School Psychology
4. Karreman, A., van Tuijl, C., van Aken, M. A. G., & Deković, M. (2006). Parenting and self-regulation in preschoolers: A meta-analysis. Infant and Child Development
5. Li, J. B., Willems, Y. E., Stok, F. M., et al. (2019). Parenting and self-control across early to late adolescence: A meta-analysis. Psychological Bulletin