Duminică, 31 martie 2019, Sala Radio Sighet găzduiește, de la orele 16.00, vernisajul expoziției de artă decorativă și pictură, Căutând printre chipuri. Expun artistele plastice Eva Dolha și Ștefania Adela Pop.

„În expoziția Adelei Ștefania Pop și a Evei Dolha ele sunt artiste și nu trebuie să aibă acea rigoare documentată a teoreticianului, astfel că este o stare de serbare a aflării în lume, în celebrarea ecuației de dualitate care există peste tot. O tensionată stare de dans, de tango, dacă mi se permite să spun așa între dramatic și beatitudine, între frumusețe și urâțenie, între tristețe și bucurie, între melancolie și nostalgie. Măștile Adelei Ștefania Pop, care de data aceasta își revendică o stare de reverență față de Veneția, față de măștile venețiene, față de carnavalul venețian, a unei Veneții care își permite serbarea cu bucurie dramatismul aflării la un capăt de lume, căci dincolo de Veneția este laguna, este întinderea. Își au o replică în starea de măști ale Sighetului maramureșean, în starea de Sighet în care hălăduiește Adela Ștefania Pop. Aceste măști venețiene, chiar dacă respectă canoanele impuse de sărbătoarea venețiană, au ceva din sălbăticia frustră și genuină a măștilor de la țară. În partea cealaltă a dualității, Eva Dolha își coboară saltimbahul, cu sau fără mască de pe scenă sau din incinta circului sau din tarabele târgurilor medievale, într-o lume în care demonii sunt alungați, în care duhurile sunt blânde și îngerești, un saltimbac care este fiecare dintre noi în momentul în care se privește în oglinda lumii”.(prof. univ. Dorel Găină)

”Adela Pop este deja un nume cunoscut în arta plastică, iar orginalitatea lucrărilor sale este dată  – de de multe ori – de o înviorătoare iconoclastie. Anii de școală superioară au deprins-o cu o anume rigoare academică a formelor de expresie. Desigur, anii de ”ucenicie” au avut darul să rafineze un talent genuin, mereu în căutare de soluții estetice novatoare. Tablourile ei sunt pictate ”dinlăuntru”, culorile nu acoperă forma lucrurilor, ci sunt ele însele o ipostază a materiei, mereu statornică și totuși, mereu proteică. Există un echilibru interior grav, un amestec de rigoare și pietate iar dacă ne-am lăsa seduși de simplu un exercițiu sinestezic, am putea simți, venind dinpre peisaje,  un maiestuos concert branderburgic. Adela nu este doar un artist și atât. Prin ceea ce crează, și mai cu seamă prin ceea ce este, ea ilustrează cu superbie condiția artistului care își sublimează emoțiile și sentimentele într-o rațiune superioară a unei trări extatice, acolo unde revelația pare a fi atât de la îndemâna oricui… Ai uneori impresia că toate lucrările ei sunt pur și simplu o extensie a ființei, tot ceea ce nu mai încape în trup este mutat pe pânze. De multe ori, întrezărim ceva din zbuciumul creator dar poate că doar o iluzie. Și această iluzie este temelia adevărată a privirii care se întâlnește spectral, cu o lume care prevestește ultimul triumf al celor care se credeau învinși…” (Felician Pop, publicist)

”O expoziție și un vernisaj extraordinar. Te lovește ca un harapnic, atenționându-te, să nu-ți uiți masca acasă niciodată – să nu riști ca lumea să-și dea seama de singurătatea ta ancestrală. Masca: o punte între subconștientul vesel și anxietatea ereditară, înrădăcinată undeva în negurile istoriei, coborând molcom de pe pereții peșterilor luminate cândva de firavele făclii ale timpului – înecându-și propria lumină în uleiul străvechi.” (Csaba Szabó, Corbii Albi)

Comunicat de presă

De „Ziua Internațională a Poeziei”, la Centrul Cultural Sighetu Marmației a fost organizat concursul de creație literară „Talente sighetene”, ediția a II-a, pentru elevii din învățământul gimnazial (11-13) ani și elevii din învățământul liceal (14-18 ani).

Au fost premiați următorii elevi:

Categoria 11-13 ani
LOCUL I, STĂNESCU ELIZA ELENA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
LOCUL III, SIMION MARA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
MENȚIUNE, BORODI ALEXANDRU, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
MENȚIUNE, TĂMAȘ MAYA REBECA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA

Categoria 14-18 ani
LOCUL I, PETROVAN CRISTIAN, clasa a XII-a G, Liceul Tehnologic „Marmația”, profesor, VLAȘIN DANIELA
LOCUL I, TIODAR ADRIANA, clasa a XII-a B, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor -bibliotecar, HOZA FLORICA
LOCUL I, HRUȘCĂ CRISTINA, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, PETER IOANA, clasa a XI-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, BENȚA TANIA, clasa a XI-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, REDNIC MĂDĂLINA, clasa a X-a F, Colegiul Național „Dragoș Vodă”, profesor, CHINDRIȘ OTILIA
Locul III, PETROVAN DIANA, clasa a X-a E, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul III, RABECZ PATRICIA, clasa a IX-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, POP Diana Maria
Mențiune, ȚÂNȚAȘ NORICA, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, MOROCILĂ LAVINIA, clasa a IX-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN MARIA
Mențiune, ANIȚAȘ DĂNUȚ, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, PETROVAI IOANA GEORGIANA, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier , profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, GRAD IOANA, clasa a IX-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN Maria
Mențiune, MIHAI MIUȚA, clasa a X-a E, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN Maria
Mențiune, IVANYK OVIDIU, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, SOARE DENIS, clasa a IX-a B, Liceul Tehnologic Forestier , profesor POP DIANA MARIA
Mențiune, NEMEȘ PATRICIA VANESA, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA

Mulțumim celor care ne-au sprijinit pentru a-i premia pe câștigători, editurilor: „Valea Verde” (Ion Mariș), Grinta (Gabriel Cojocaru), Colorama (Emilia Poenaru Moldovan), Tribuna (Mircea Armand).

Felicitări elevilor și profesorilor coordonatori!

Comunicat de presă,
Centrul Cultural, Sighet

Deși mai sunt vreo două luni până la vizita Papei Francisc în ROMÂNIA, apele au început să se agite, atât presa scrisă, cât mai ales televiziunile și radioul central, dezbat în diferite emisiuni momentul, care se vrea, cu adevărat, a fi unul istoric .

Desigur că organizarea unei asemenea vizite implică și niște măsuri cu totul excepționale. E bine că organele abilitate își fac treaba în liniște. În schimb presa, de toate orientările, începe să-și arate ”colții” mai mult sau mai puțin ascuțiți. Întâmplător, în după-amiaza acestei zile (duminică, 24.03.2019), am urmărit câteva fragmente dintr-o emisiune de la B1, emisiune moderată de domnul Bădin. La una dintre rubricile emisiunii, se prezenta vizita papei nu ca fiind efectuată în țărișoara noastră, ci la… secuii din Transilvania. Păi, domnule Bădin, vă știam un om echilibrat, cu capul pe umeri, dar de data aceasta, alături de domnul Bichir, mi-ați apărut ca ”doi Vadimi” în miniatură.

Vă reamintesc, domnilor, că papa efectuează o vizită în România, unde întâmplător, într-o anumită zonă a ei, există o populație de religie romano-catolică, iar Suveranul Pontif va oficia o liturghie, cu ocazia pelerinajului anual la statuia Sfintei Fecioare. Pelerinaje de asemenea proporții se mai organizează la Lourdes, în Franța sau la Fatima, în Portugalia.

Nu înțeleg de ce i-ați dat o conotație politico-naționalistă unui asemenea eveniment, pentru că, oricum, și fără vizita papei, de Rusalii, se organizează acest pelerinaj. Desigur că, dumneavoastră și invitații nu ați vrut să pierdeți ocazia de a-i avertiza pe români că Ungaria va invada Transilvania cu această ocazie.

Un alt lucru deranjant a fost și faptul că ați vorbit foarte puțin despre vizita papei la Iași și la Blaj, Domnul Bichir afirma că la Iași doar ceangăii sunt catolici , lucru total neadevărat, cât despre Blaj, același domn afirma că în Ardeal mai sunt doar vreo trei sute de mii de greco-catolici. Frumos, domnule Bichir, foarte frumos, că doar și minciuna-i vorbă, chiar prin omisiune. Nu cumva chiar biserica pe care o reprezentați și-a adus tainul, alături de comuniști, la suprimarea bisericii greco-catolice în 1948? Au ridicat reprezentanții cultului ortodox măcar un deget pentru a protesta împotriva arestării și apoi asasinării celor 7 episcopi greco-catolici, al căror nume vi-l prezint chiar acum:
1. Valeriu Traian-Frențiu
2. Vasile Aftenie
3. Ioan Suciu
4. Tit-Liviu Chinezu
5. Ioan Bălan
6. Alexandru Rusu
7. Iuliu Hossu

”Papa Francisc a semnat la data de 19 martie 2019 decretul de recunoaștere a martiriului celor 7 episcopi greco-catolici, servi ai lui Dumnezeu. Cei 7 episcopi au fost uciși din ura față de credință în diverse locuri din România între 1950-1970”.

SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI

prof. Vasile POP

sursă foto: radioiasi.ro

Când trece trenul printr-o… frază (II)

La concursul de admitere din anul acesta de la ACADEMIE, subiectele au fost „simpatice, ca la mama acasă”. Mi-au plăcut mult cele 30 de grile, dar cea cu trenul a fost superbă. La grila 19, varianta B1, comanda suna astfel:

„Conține numai propoziții circumstanțiale de timp fraza de la punctul:
a) A ajuns la gară înainte ca trenul să fie tras la peron și să se permită accesul.
b) Ziua când ne vom revedea va fi cea mai fericită .
c) Se știe exact când greșești, fiindcă roșești .
d) Nu am băgat de seamă când ai plecat și când ai revenit.”

Urcăm cu greu la punctul b), doar o să ajungem la fraza cu pricina. Da de unde! După cum erau ”așezate” cuvintele din ea, era cât pe ce să credem că e vorba de ”nenorocitele” alea de subordonate circumstanțiale de timp. Numai că având experiență cu anterioarele, am fost foarte vigilenți și am descoperit ”șmiculația”. Substantivul ”ziua” ne duce el cu gândul tot la timp, numai că aici e vorba de ”ziua” ca regent, NU al unei propoziții circumstanțiale de timp, ci al unei propoziții atributive determinative. În propoziția atributivă, ”când” îndeplinește funcția de complement circumstanțial de timp, iar substantivul ”ziua” rămâne în propoziția principală ca regent al unei propoziții atributive. Domnul care e autorul acestei fraze, a crezut că noi vom confunda aici ”aia” cu… prefectura. Pe deasupra, propoziția asta atributivă mai e și intercalată în regentă, mai pe românește ”și-o băgat nasul unde nu-i fierbe oala”.

Iată-ne, cu ajutorul domnului, la punctul a), unde musai trebuie să dăm peste comoară.
Aruncăm o privire generală asupra frazei, încercând să-i găsim ”firul miraculos”. Nu-i ușor deloc. Dacă în frazele anterioare ni se arunca o momeală – adverbul relativ ”când”- aici nici vorbă de așa ceva. Citim și recitim fraza. Evrika! ”După lupte seculare ”, descoperim ”descoperirea”, o locuțiune conjuncțională subordonatoare specializată numai pentru a introduce circumstanțiale de timp: ÎNAINTE CA SĂ (ÎNAINTE SĂ). Of !, numai că ”autorul a distrus” locuțiunea, trăgând trenul la peron tocmai prin ”inima” acesteia. Bine că ne-am prins și am descoperit subordonatele cu pricina. Totuși, ceva nu iese bine, a doua propoziție subordonată e introdusă, credem noi, prin conjuncția subordonatoare SĂ, conjuncție care nu introduce niciodată, singură, o subordonată circumstanțială de timp. ”Bâjbâim” încă prin ”meandrele” frazei și, deodată, o tresărire! Oare așa să fie? Oare să ne salveze ”piticul” de ȘI, o conjuncție care-i ”abuzată” toată ziulica, când în propoziție, când în frază? Trebuie să vedem ce rol are aici ”piticotul” de ȘI. Această conjuncție coordonatoare are mai multe drepturi decât altele, ea putând coordona atât propoziții principale, cât și subordonate de același fel. Oare ce vom face, cum ”vom mărita” subordonata introdusă prin SĂ și cum o vom putea coordona cu cea din fața sa? Tot cu ajutorul acestui ȘI care acceptă ca a doua subordonată să fie ”văduvită” de elementul subordonator al primei subordonate temporale ”înainte ca trenul să fie tras la peron”.

Și uite-așa am descoperit că fraza de la punctul a) conține numai propoziții circumstanțiale de timp.

PS. Dragi viitori polițiști, vă dau ca temă să precizați felul subordonatelor din fraza pe care am compus-o pentru voi: ”Înainte ca mașina să intre în casa cetățeanului, trebuia ca radarul să înregistreze viteza de 120 kilometri la oră.”

prof. Vasile POP

Nici nu s-au stins ecourile de lectură ale cărţii d-lui Ioan Ardeleanu-Pruncu „Maramureşul. Ziare şi ziarişti de la începuturi până la 1945”, impresionantă trecere în revistă a atâtor personalităţi dedicate locului şi neamului, majoritatea cu rădăcini adânci şi curate în lumea satului, cu mare respect faţă de părinţi, că o nouă întreprindere culturală ne uimeşte.

În cadrul programului cultural „Maramureşul la Centenar”, susţinut de Consiliul Judeţean, dedicat împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire, a văzut lumina tiparului tomul „100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie”. Această adevărată operă culturală s-a înfăptuit sub egida Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” şi a Centrului de Cercetare şi Documentare Baia Mare al Academiei Române. Lector de carte şi semnatar al „Cuvântului înainte” este cercetătorul ştiinţific Ştefan Vişovan, iar coordonator şi postfaţator („O sută de oameni „binecuvântaţi” dintr-un veac zbuciumat”) – Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”. (Prin „Maramureş”, „maramureşean”, în carte se înţelege în / de pe cuprinsul actualei unităţi teritorial-administrative cu capitala la Baia Mare…)

Dintre autorii de articole biografice, pe care îi întâlnim cotidian pe străzile Sighetului, îi amintim aici pe: Ion Petrovai (despre Gheorghe Bilaşcu, Vasile Filipciuc, Ioan Marusciac, Myhailo Nebeleac), Laurenţiu Batin (despre Gheorghe Bârlea, Ion Bârlea ), Ilie Gherheş (despre Vasile Chindriş, Alexandru Filipaşcu), Mihai Dăncuş (despre Ion Bilţiu Dăncuş, Traian Bilţiu Dăncuş, Francisc Nistor, Lucia Mihalyi de Apşa), Gheorghe Mihai Bârlea (despre Vasile Ilea), Andrea Dobeş (despre Ilie Lazăr), Gheorghe Andrasciuc (despre Alexandru Ivasiuc), Ioan Dorel Todea (despre Ludovic Bruckstein), Bogdan Alexandru Petrovai (despre Ion Iuga), Nicolae Iuga (despre Ion Bălin), Alin Spiridon Pralea (despre Elie Wiesel).

Ci, toţi semnatarii binemerită de la noi toţi. Se cuvine să le fim cititori. Pentru că ne arată, în amănunt, cum preoţi de diverse confesiuni, medici, jurişti, publicişti, oameni politici au slujit neamul românesc, Maramureşul sfânt, cu ardoare şi sacrificii, făcându-şi din asta crezul suprem în viaţă. Pe un asemenea devotament se poate construi, se poate aspira la o Românie care să excludă impostorii şi şmecherii. În plus, cartea de faţă celebrează excepţionalismul cultural, nu numai pe cel politic, lucru mai rar… De citit!

Marin SLUJERU

Luna Addar este a 12-a lună din calendarul Kabbalistic, este o lună a bucuriei și conectării în ziua de 14 Addar la o energie cosmică deosebită care disipează tot ce este negativ, întunericul, incertitudinea.

Calendarul gregorian are precum se știe 365 zile și este un calendar solar, iar calendarul islamic-lunar are 355 zile. Într-un mod foarte înțelept, calendarul Kabbalistic combină cele două calendare, lunar și solar. Rezultă însă o diferență de 10 zile, care se recuperează odată la 3 ani, când în calendarul Kabbalistic există două luni ADDAR. Cea mai negativă zi a anului este considerată 13 Addar, dar luna Addar cuprinde și una din zilele cele mai puternic încărcate spiritual, 14 Addar (Purim).

Despre semnificațiile acestei zile aflați urmărind materialul video:

Autor, Sorin MARKUS

Maestrul Florin Ionescu–Galați, solist al Filarmonicii din Brașov, revine la Sighet după peste doi ani de la ultima prezență în municipiul nostru, cu un Recital Extraordinar.

Invitat al Clubului Rotary Sighet, violonistul Florin Ionescu-Galați (câștigător și laureat a numeroase premii naționale și internaționale) va fi acompaniat la pian de Corina Ibănescu.

Violonistul Florin Ionescu-Galați s-a născut la București (1970), a început studiul viorii de la vârsta de 4 ani sub îndrumarea tatălui său, dirijorul Ilarion Ionescu-Galați, și a debutat la vârsta de 10 ani alături de Orchestra Națională Radio. A absolvit Universitatea Națională de Muzică, București. Și-a început cariera internațională în anul 1982, a cântat în toate marile și celebrele săli ale lumii: Carnegie Hall NY, Beethoven Halle Bonn, Santori Hall Tokyo, Bilkent Ankara etc., fiind acompaniat de orchestrele filarmonice din U.S.A., Germania, Japonia, Turcia, Grecia, Canada, Elveția etc.

Concertul va avea loc marți, 26 martie 2019, orele 19:00, la Școala de Muzică și Arte Plastice Sighetu Marmației, sala “Monica Chifor” (str. M. Eminescu, nr. 9-5).

În program sunt cuprinse lucrări de Ludwig van Beethoven, Joseph Haydn, Friedrich Kreisler etc.

Prețul unui bilet – 15 lei.

(Pentru elevi prețul este de 7,5 lei sau… doi elevi pe un bilet!!!)

Salut, Sighet!

Când trece trenul printr-o… frază

La concursul de admitere din anul acesta de la ACADEMIE, subiectele au fost „simpatice, ca la mama acasă”. Mi-au plăcut mult cele 30 de grile, dar cea cu trenul a fost superbă. La grila 19, varianta B1, comanda suna astfel:

„Conține numai propoziții circumstanțiale de timp fraza de la punctul:
a) A ajuns la gară înainte ca trenul să fie tras la peron și să se permită accesul.
b) Ziua când ne vom revedea va fi cea mai fericită .
c) Se știe exact când greșești, fiindcă roșești .
d) Nu am băgat de seamă când ai plecat și când ai revenit.”

Fraze una și una, tocmai bune să-i deruteze pe viitorii apărători ai ordinii și siguranței publice. Nu degeaba numea Ion Creangă gramatica lui Măcărescu, „un cumplit meșteșug de tâmpenie”.

S-o luăm însă cu „ghinișorul”, de la coadă spre cap. Avem la punctul d) o frază „tentantă” din cale-afară, cu două elemente de relație, tocmai bune pentru a face o ciorbiță cu două propoziții circumstanțiale de timp. Oricât ar fi de tentantă alegerea, varianta d) este imposibilă. De ce? Pentru că regentul este o locuțiune verbală tranzitivă, numai bună pentru contextul „Cineva FACE ceva.”, adică în loc de CEVA se potrivesc două frumuseți de propoziții completive directe. Se mai poate greși la acest punct confundând felul subordonatei cu funcția sintactică a adverbului „când” din cele două completive directe.

Să trecem „cu voia d-voastră” la fraza de la punctul c). Aici, doamne ajută-i celui care a compus-o, nu a fost o bătaie de cap prea mare, doar propoziția a doua putea fi luată circumstanțială de timp din cauza elementului de relație, dacă se confunda felul subordonatei cu funcția sintactică a adverbului relativ „când”. În ceea ce privește a doua subordonată, lucrurile sunt simple, deoarece conjuncția subordonatoare „fiindcă” s-a specializat numai pentru cauzale. Nici regenta nu ne-a dat voie să considerăm propoziția a doua ca fiind circumstanțială de timp, întrucât predicatul său este „orfan”, pe deasupra mai este exprimat printr-un verb reflexiv impersonal, al cărui subiect este tocmai propoziția „înșelătoare”, introdusă prin adverbul „timpului”, „când”.

„Urcușul” fiind greu, vom continua săptămâna viitoare.

prof. Vasile POP

Ați auzit de comuna Dolhasca? Acum e oraș. Da, ați ghicit! E în județul Suceava, poate ați și trecut pe acolo, acceleratul Timișoara – Iași oprește acolo, înainte de Pașcani. Am înțeles că acum are un centru civic frumos și alte realizări, dar experiența mea acolo a fost mult diferită, acum 66 de ani….

Era în 1953…. La terminarea facultății, prin repartiție ministerială mă prezint la post pe data de 15 august, ca profesoară de matematică la Dolhasca, drumul din Sighet până acolo cu trenul (cel puțin avea gară!… e ceva…), prima impresie dezolantă, casele nu aveau garduri, purceii și găinile se plimbau dintr-o curte în alta… nu fusesem niciodată în Moldova până atunci (a nu se confunda cu Bucovina, care începea cu vreo 3 sate mai la nord, acolo gospodăriile erau mult mai aranjate).

M-am prezentat la școală, am vorbit cu directoarea, mi s-a spus că școala începe la 1 septembrie, am primit o primă de instalare de 500 de lei, am căutat chirie, am găsit o cameră frumoasă, curată, proprietara se numea Madam Crăciun (am aflat apoi că în sat toate erau Madam) când am pus problema mâncării mi-a spus că ei pleacă la lucru de dimineața până seara și nu se pot ocupa. O singură dată mi-a dat din mâncarea ei -mămăligă cu prune! – când am vrut să-mi fac un ceai a spus că nu se poate doar dacă fac foc în curte. De citit, citeam seara la lampa cu petrol.

Ca să nu mor de foame m-am deplasat la Pașcani și mi-am cumpărat alimente, dar n-aveam unde găti, am mâncat hrană rece timp de o lună. O singură dată m-a invitat o învățătoare să mănânc la ea, avea un frate deținut politic de aceea părinții păreau foarte triști. Neavând apă curentă, m-am dus la Fălticeni la coafor să mă spăl pe cap dar când am văzut că nu aveau uscător și că femeile plecau acasă cu părul ud, am renunțat…

Nu am mai rezistat și m-am dus la București să cer transferul dar nu mi s-a acordat și am venit acasă la Sighet pur și simplu. S-a dus tata la Suceava și a stat o săptămână la ușa inspectorului Riemer, care, după ce l-a tot dus cu vorba în mod exasperant (vai, dar noi aveam planuri mari cu tovarășa profesoară, de ce să plece de la noi?), i-a dat în cele din urmă transferul, dar nu i-au mai ajuns banii de tren, a luat bilet doar până la Vișeu.

Pe când s-a rezolvat cu transferul, anul școlar era deja început și nu am mai putut ocupa post de profesor de matematică, așa că mi s-a dat să predau… limba rusă(!) la școala de la Cămara. Nu era o idee chiar absurdă, eu având 10 la rusă și în liceu și în facultate. Inspectorul a vrut sa-mi dea o șansă de a nu fi șomeră anul acela… și n-a fost rău. Mi -am făcut datoria și ca profesoară (improvizată) de rusă.

Iar în anul următor – 1954- am venit la Liceul „Dragoș Vodă” căruia i-am închinat toată competența și dăruirea mea pentru mai bine de 3 decenii…

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Foto: www.catchy.ro

Când spui
că nu sunt destul de frumoasă pentru tine,
ai putea să-ți treci degetele prin pânza subțire ce mă împrejmuiește
cu gratii înalte ca o năframă a timpului.

Iubirea mea este neîncăpătoare în aceste sertărașe cu praful topit pe degetele tale, așa și inima mea, subțiată devreme s-a trezit brusc într-o casă nouă, cu ferestre tăioase, dar totuși, dincolo de ele, cerul este cald și blând. Chiar și păsările sunt blânde atunci când Dumnezeu le întoarce acasă.

Cât am sângele cald și o inimă măruntă în pumnul tău, ai putea să cazi în gândurile mele, ca între gândurile unei femei oarecare, cu trup de nedescifrat și invizibil, în timp ce eu continui să întind cerul pe sârmă, drept casnică a celestului. Îl scutur de îngeri și te ridc din locul unde umbrele s-au deschis.

Să-mi fii dacă nu dragoste, o lingură de supă caldă măcar, pentru un om, căruia foamea nu știe cum să moară sau să trăiască. Ai putea fi visul bun al omului împăturit în zăpadă, făcut cu mânuțele copilașilor ce n-au mai apucat să fie legănați în lumea aceasta. Dar eu te iubesc chiar dacă nu-ți sunt frumusețe, sau dragoste, sau căldură măcar.

Îți pot privi ochii și înțelege cum poți umbla pe nori, doar ținând de mână femeia pe care o iubești.

Antonia Luiza DUBOVICI

Pământul ars și însetat cerșea îndurare. Norii negri se adunau, amenințând a furtună. Urmăream fascinată repeziciunea cu care se umpleau gălețile puse sub ciotornă, curgerea amețitoare care forma bulbuci. Sunetul strident, la început, al ploii care lovea violent gălețile de tablă, se schimba apoi într-un vuiet mai potolit, până când apa șiroia bolborosind nedeslușit, dând pe dinafară, unindu-se cu pârâiașele formate în curte. „Sunt pline!” țipam, avertizându-mi bunicile. Și Mama-Bună ieșea, cu altele noi care suportau aceeași lovire cadențată. Nu mă dezlipeam de ușa cu gemulețe până când nu anunțam că ploaia le îndestulase din nou. „Ajunge!”, se arăta Mama-Bună satisfăcută de cantitatea adunată. Eram fericită. Știam ce urmează. Spălatul părului.

Stăteam nerăbdătoare până când darul ceresc clocotea pe „șpor”. Într-un lighean imens, de fier, Mama-Bună își potrivea apa. (Numele ăsta i l-am ales conștient, când deja realizasem că bunătatea era ceea ce o definea.) Hipnotizată, stând cuminte, nemișcată, îi urmăream toate gesturile, o sorbeam din priviri. Năframa îi cădea dezvelind o cunună de păr împletit și învârtit de trei ori în jurul capului. Cu gesturi tacticoase, își elibera povara, descurca ațele și agrafele care o fixau și dezvăluia un păr splendid, care așa, împletit, îi trecea de genunchi. Uitând să mai respir, îi desfăceam, când mă lăsa, cozile nesfârșite din care se revărsa o cascadă ondulată, de-o frumusețe cum nu mi-a mai fost dat să văd. Ligheanul se umplea. Urma o frământare înspumată și asistam vrăjită la spălatul buclelor, cu mare dificultate, pe bucăți, așa cum ai spăla rufele. Avea nevoie de ajutor să se limpezească în trei ape. Ultima era ploaie amestecată cu oțet. Mirosul umplea odaia, îmi înțepa nasul și ochii. Nu protestam.

Bucuria mea nu lua sfârșit aici, căci ea se așeza cu brațele deja obosite de truda delicioasă, pe un scăunel, aproape de sobă. Urma pieptănatul. Pentru ea o corvoadă, pentru mine o plăcere. Răbdătoare, își împărțea părul în șuvițe și desfăcea larg brațele, cât putea de tare, ca să treacă piaptănul pe o lungime cât mai mare. Dar anvergura ei nu era suficientă cât să cuprindă totul dintr-o singură mișcare. Îi lua mult până să-și poată împlini ritualul. Îl împletea apoi, încă ud, în cozi trainice.

Mă învelesc și azi în părul ei care mă poartă într-o altă lume. Atunci mă prefăceam că e o prelungire a podoabei mele capilare, spartane, căci eram mereu tunsă scurt, după ideile tatei. Era răgazul meu, în care puteam fi alta, frumoasă, ca ea. Eram reflexia ei, sau ea a mea. Totuna. Acolo era un univers întreg. Îi mângâiam minunăția de păr cu mâinile, cu ochii, cu sufletul.

Trăiam în casă cu o icoană, cu o martiră coborâtă din tablourile cu sfinți. Emana o liniște și o pace care îmblânzea cele mai împietrite suflete. Era inima casei. Năluca copilăriei, legată intrinsec de ființa mea. Subțire, îmbrăcată simplu, în rochițe cu flori mici, încinsă cu un cordon în talie, cu ochi pătrunzători și vii, în care se răsfrângea o lume.

Mama-Bună lucra undeva (aveam să știu mai târziu că era la fabrică), într-un loc special, în care se ducea cu un scop precis: să ne aducă mie și surorii mele bunătăți. O asaltam la venirea acasă, prădându-i buzunarele:„Ce ne-ai adus?” Și găseam comori colorate, învelite în stanioluri foșnitoare. Era bine la serviciu dacă aducea dulciuri mereu. După moartea ei, am aflat din poveștile mamei că biata bunica avea grijă să-și pună mereu ceva în buzunar, pe furiș, înainte să pornească spre „fabrica de bomboane”, la care, cu siguranță lucra, ca să aibă ce să ne dea la întoarcere. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată buzunarele goale.

Ființa asta plăpândă, slăbuță și delicată, de-o simplitate curată și bună n-a avut în toată existența mea ton ridicat în voce. Nu m-a mustrat niciodată, nu m-a pedepsit, ci m-a înconjurat cu o dragoste fără sfârșit. În privirea ei erau adunate dureri nebănuite, chinuri fără margini, cum am aflat tot mai târziu…
Cosea harnică, la mașina ei, fel de fel de sarafane, cămăși și alte minunății. Din resturile de material îmi născocea rochițe pentru păpuși, hăinuțe colorate și vesele. Dansam în jurul ei, o mai cuprindeam și-i sărutam obrazul, apoi îmi înșiram păpușile goale, care ședeau ca niște victime, cerșind acoperământ pentru fiecare. „Îți fac la toate”, îmi zicea zâmbind și țăcănitul acului de cusut era muzica noastră interioară. Înlocuia cu mare repeziciune ațele și-mi cerea ajutorul când trebuia, cu ochii mei ageri și tineri să-i schimb firele. Eram fericită că am contribuit cu ceva, că puteam să anunț seara, la cină, că am ajutat-o pe Mama-Bună.

Familia mea era numeroasă: nouă suflete răsfirate în două case legate de aceeași grădină. Casa lui Buni era inima. Acola mâncam, acolo stăteam ziua, toți claie peste grămadă. Nu era niciodată liniște. Mai tot timpul cineva povestea ceva ba despre grădină, ba despre animale, cei mari cu serviciul, iar noi, copiii, cu joaca și hârjonelile. Nu cred să fi existat o seară în care, în casa noastră să nu intre cineva: rude, prieteni, vecini… o zarvă mare, râsete, sunete de farfurii și pahare, scârțâitul lămpii cu petrol șterse cu un ziar sau radioul ascultat în surdină, pe Europa Liberă, chiar înainte să se ia curentul.

Dacă „fuck boy” (bunicul) domina încăperea inspirând teamă, Mama-Bună o inunda cu lumină. Mă lua pe genunchi, ținându-mă într-o îmbrățișare duioasă și caldă și-mi citea. Prima „carte” de care-mi aduc aminte ea mi-a citit-o. Era o poveste drăguță, în versuri, avându-l ca protagonist pe Moș-Bărbuță. Peste ani, avea să-mi placă la prima citire proza rimată a lui Sorescu, ca o amintire a ce-am trăit cândva. De atâtea ori i-am sorbit cuvintele, atentă la poveste încât, evident, am învățat-o. Mă prefăceam că știu să citesc, deși încă nu cunoșteam literele, urmărind cu un deget mic, furnicile negre ce se înșirau pe foile colorate ale căror imagini îmi stăruie în detaliu și azi în amintire. Câteodată, obosită, îngerul meu bun îndrăznea să mai sară câte o pagină, dar era pe loc corectată de un lector avizat: „Nu știi să citești!” Și ea, zâmbind cu atâta îngăduință recunoștea: „Ai dreptate, am greșit. Tu citești deja mult mai bine ca mine.” Mă lăfăiam plină de mine în brațele ei ocrotitoare simțind că am câștigat un trofeu, în timp ce ea își relua calmă lectura. Gustul mâncărurilor ei, mirosurile care o însoțeau mereu, sunt păstrate în ungherele ascunse ale ființei mele. Sunetele vaselor, ale oalelor mereu bolborosind pe sobă, făina împrăștiată pe masă, foile de tăiței întinse cu precizie milimetrică, cozonacii, prăjiturile, pâinea, lipia prăjită pe sobă (o delicatesă care îmi stăruie în mod deosebit în minte), „piciocii în bloadăr”, „pupăza” făcută din aluatul de pască, toate se rostogolesc din mâinile ei. Niciodată egalate de o alta.

Copilăria mea a stat sub semnul ei solar și binefăcător. Ea era cea care ținea casa unită. Familia împreună. Durerile ei neștiute însă o pândeau. Frământările ei interioare pe care nu le-am bănuit niciodată i-au măcinat sănătatea. Bolile sufletului i-au locuit trupul ani de-a rândul. Și s-au făcut văzute într-un mod nemilos. Lumea și-a schimbat cursul când într-o zi, ea nu s-a mai ridicat din pat. Trupul ei puțin se împuțina văzând cu ochii. Refuza mâncarea. Dar nu mă putea refuza pe mine. Eram zilnic solul ce ducea cu responsabilitate dorințele ei culinare la „cealaltă casă”, unde toată familia aștepta cu sufletul la gură să afle ce și-ar dori să mănânce. „Vrea cartofi pai.” Și lucrurile se puneau în mișcare cu o viteză amețitoare și până să mă pot dezmetici aveam în mână farfuria pe care-o duceam triumfătoare la patul ei. Mânca, înghițând cu mare greutate, doi sau trei cartofi. „M-am săturat. Nu mai pot”, zicea blândă. Mâncatul acela era pentru ea un chin, pe care l-a acceptat bucuroasă de dragul meu. Asta era ea. Bunătatea întruchipată. O sfântă.

Am intrat ca o vijelie în camera în care ea zăcea, deja plutind între viață și moarte. Am regăsit o făptură necunoscută cu oasele ieșindu-i prin piele, cu gura strânsă și buze dispărute ca într-un hău fără fund. Avusese proteză, dar i-o scoseseră, pentru că totul o durea. Și așa, schimonosită de agonia morții care-o pândea, nu mai era ea, făptura divină care-mi inunda viața, care umplea odaia copilăriei mele cu mireasma ploii curate amestecate cu oțet. Inima casei noastre, icoana coborâtă din tabloul cu sfinți, agoniza acuma, nerecunoscându-i pe cei al căror ghid spiritual era. Sufletul meu inocent, sfărâmat de vedenia asta, a eliberat un strigăt dureros pe care-l resimt și peste ani: „Mama-Bună nu mă recunoaște!!!” Durerea mea nemăsurată, țipată ascuțit, tăind aerul mortuar, a readus-o pentru o clipă în lumea celor vii. O lacrimă i s-a scurs pe obraz. Și am înțeles. Că ea mă știe. Că o să mă recunoască mereu. Și dincolo de moarte. Dincolo de toate viețile și toate morțile.

Puțin după aceea, cel mai bun om de pe pământ și-a dat ultima suflare. Aflarea veștii m-a găsit în uniforma mea cu șorțuleț, cu cordeluța albă în păr. Eram în clasa a patra. A fost prima dată când am simțit gheara nemiloasă ce îmi strivea inima, durerea ce-mi inunda tot corpul, mintea ce nu mai putea curpinde realitatea. Am fost anunțată cu voci șoptite: „A murit Mama-Bună.” Am alergat afară, în grădină, în neștire, fără să mai văd pe unde calc. Lacrimile curgeau fără oprire spălându-mi fața, gâtul și uniforma mică. Am răcnit ca o fiară, mi-am urlat durerea atât de tare, acolo, în grădina ei, prăbușită pe vița-de-vie, care făcea niște întortocheri ce semănau cu un scaun. Acolo m-a găsit Mircea, vărul meu, trimis de cei din casă, speriați de durerea mea strigată… cu pumnii încleștați pe șorțul de școlăriță, în care-am concentrat durerea mea întreagă.

Urletul acela trăiește și azi în mine. E pierderea mea dintâi. Năluca ei mă urmărește și acum, e conștiința mea, idealul meu de om, pe care nu am cum să-l ating vreodată. Icoana bunătății, a altruismului, a curățeniei sufletești, a evlaviei, a compasiunii, a cinstei și-a onoarei, a adevărului care-i răzbătea din privirea adâncă. E în mine mereu, purtată pios și cu grijă, în gânduri. Busola mea morală. Nimic nu a mai fost la fel când inima casei a încetat să bată, însă imaginea ei s-a impregnat definitiv în semantica sufletului meu.

Oana ȚÎNȚAȘ

Drumul spre… Academie poate fi uneori hazliu (partea a III-a)

Vă voi prezenta acum într-un ,,stil” puțin umoristic punctul 13/B1, pentru a ne destinde puțin, să nu ziceți că gramatica e ,,mai rigidă” decât matematica. Iată mai întâi comanda :

Cuvântul „a” din enunțul: „Miroase în toată casa a pâine caldă.”, este:
a) articol posesiv-genitival ;
b) verb auxiliar ;
c) prepoziție ;
d) interjecție;

Vă las, dragi prieteni, în compania acestui pricăjit de „a” să vă explice el „duios” cam cât e de valoros.

„Știu că atunci când vedeți cifra 13, vă trece un junghi prin șira spinării. Să știți că nici eu nu m-am simțit mai confortabil văzând unde am fost azvârlit de anumiți domni. Acei domni vă cer să precizați ce rol am eu în enunțul de mai sus. În primul rând, trebuie să știți că eu nu-s oricine, chiar dacă par pricăjit și amărât. Aflați, domnii mei, că eu am foarte multe valori și pot să vă încurc pe toți, profesori și candidați, de numai stele verzi vedeți.

Începem, ia să vedem dacă eu sunt sărăntoaca lumii sau nu. Ghiciți numai ce valoare am când mă blindez între niște ghilimele:

„A” este prima literă a alfabetului.

Ei, și când însoțesc substantive sau pronume în genitiv (cu excepția celui posesiv), ce valoare am căpătat? Una capitală, aceea de articol posesiv-genitival! Și apoi să vedeți minune, când însoțesc un substantiv, ce bătaie de cap vă mai dau,  pentru că eu nu mă acord cu oricine, nu, eu mă acord doar cu substantivul determinat, și NU cu substantivul sau pronumele în genitiv:
O fată a vecinului este studentă la medicină.
Livada de pomi a bunicilor…

Cea mai grea sarcină o am când intru în alcătuirea pronumelor și adjectivelor pronominale posesive, pentru că sunteți grei de cap și nu pricepeți că în exemple de tipul: „A mea este mai frumoasă.” „Cartea este a mea.”, nu indic cazul genitiv, ci nominativ.

Tot în calitate de articol posesiv, mă întreb ce s-ar face unele numerale ordinale fără mine:
M-am așezat în a doua dintre băncile de lângă geam.

Acum, cu voia d-voastră, să trecem la grăsanul ăsta de verb, îi cât un elefant, și tot nu-l satură Dumnezeu. După ce că-i obez, mă mai cheamă și pe mine să-l ajut. În ce calitate? Aceea de verb auxiliar, zice că n-are pe cine să pună la persoana a treia, singular, perfect compus:
El a recitat o poezie.

Stau apoi și mă întreb, ce-i mai trebuie și poporului ăstuia un viitor musai al lui, doar așa, să se fandosească? Bineînțeles că tot la mine o apelat:
Ana a cânta mâine la serbarea de sfârșit de an școlar.

Credeți că am scăpat? Nici vorbă!Până și țepenele astea de părți de vorbire neflexibile au alergat după mine. Prima a fost prepoziția, care nu-i stăpână să trăiască singură,  agățându-se ba de un substantiv, ba de un pronume, ba de un numeral sau verb. Uneori a reușit să încurce mai mult lucrurile. Că iată, vin cu exemple concrete. Unele numerale cardinale vor și ele să stea în fruntea mesei și o trebuit să li se ofere cazul genitiv. Și pe cine credeți că o găsit? Tomai pe mine, pricăjitul de „a”:
Cărțile a doi dintre colegi erau rupte.
Am discutat cu părinții a tustrei.

Cazul acuztiv nu l-am putut refuza pe motiv că-i cel mai sărac caz, nu are decât vreo două hectare de prepoziții:
În cameră miroase a busuioc.

Luptă grea a trebuit să duc și cu arțăgoasa de interjecție, șefa cu onomatopeele și cu toate țipetele animalelor și cu cotcodăcitul găinilor, cu ghiorțăitul mațelor după o ciorbă de fasole cu ciolan. Și iată-mă-s ajuns interjecție, responsabil ba cu nenorocirile, ba cu bucuriile, ba cu admirațiile:
A! ce nenorocire!
A! ce bine-mi pare!
A! ce frumoasă dirigintă avem!”

P.S. Vă las pe d-voastră să alegeți soluția corectă.

prof. Vasile POP

1. 

   „Lagărul de muncă de la Capul Midia”

În urma Deciziei DGSS – București, Nr.856/523568/28.06.1952, am fost trimis de la Centrul de Triere Mogoșoaia, în lagărul de muncă de exterminare de la Capul Midia, cu mulți alții, deși eram grav bolnav (Raport DGSS-Rodna, Nr. 81/3982/09.06.1952), locație în care am rămas 5 luni. Am descris deja „transferul” și câteva „Momente” din trecerile și „petrecerile” mele pe acolo, de la început. După câteva zile de tranzit, în două-trei locuri de muncă, neobișnuit de grea și de multă, am fost repartizat „stabil” la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma: 4 m cubi de piatră spartă pe zi și stivuită pentru măsurare! Evident, o normă de exterminare, imposibil de realizat, chiar dacă erai apt pentru muncă; în viața civilă, norma zilnică de muncă era de o,8 m cubi pentru drumuri și de 1 m cub pentru terasamente de cale ferată! Urmau sancțiunile, suprimarea mesei, încarcerări și câte altele. Înfometarea cumplită, căldura, munca, setea, afecțiunea grea ce o purtam cu mine, mă demolau zi de zi și mă ridicam, mă deplasam tot mai greu, șovăitor; cântăream 37 de kg, cu «uniformă» cu tot, la 22 de ani!

Atunci când îmi doream un moment de respiro, fără praf și zgomot de ciocan, să mă adun, să mă îndrept puțin, să las unealta din mână, acel ciocan nu voia să cadă, era „înlemnită” mâna pe coada lui și nu voia să-l lase, trebuind să o descătușez de el, deget, cu deget. Și numai să stivuiești pentru măsurare atâta piatră bătucită, era foarte greu. Normatorul trecea uneori cantități sporite de piatră spartă, așa cum se făceau normele în socialism, mărind cu aceasta beneficiile coloniei și ne mai împuțina și nouă pedepsele.

În aceste condiții, am solicitat un consult medical și l-am obținut, cu greu. Am fost consultat de dr. Radu și mi-a spus doar atât: ești bine, mergi la muncă! În Dosarul lecturat, mult mai târziu, după 1990, am găsit că, la acel consult din 15 septembrie 1952, fila 57, eram diagnosticat cu „pleurezie bilaterală, cu tratamentul: apt pentru muncă”! Un criminal! A falsificat un diagnostic (aveam TBC pulmonar) și, ca medic, trebuia să știe că și pleureziile sunt, în majoritate, bacilare (trebuia să facă analize, o radioscopie) și obligatoriu a fi tratate, cel puțin în infirmerie; a suprimat tratamentul medical necesar și m-a trimis la munca ucigașă, în condițiile unei înfometări cumplite, ceea ce grăbea evoluția afecțiunii, sfârșitul! Era asociatul în crime a comandantului ticălos, Borcea.

Trebuia să fiu cu mare grijă la două situații, pe care să le controlez, oricât de greu îmi venea:

– „Să țin aproape”, altfel, rămânând puțin în urmă, rămâneam apoi tot mai mult și securistul ce urma convoiul mă putea bănui de intenția de „dezertare”, un pretext prin care mă putea împușca de vreme ce beneficia și de o „permisie”(!). Mă târam cum puteam, ajutat și de unii mai „zdraveni „, care mă „săltau” și în vagonul „de clasă”, cu care ajungeam în lagăr. Dar unde puteai fugi, pentru că erai „între ape”, te „înghițea” Dunărea sau Marea, așa cum pe mulți i-a și „înghițit”. Altfel! În această colonie s-a apropiat unul de gardurile de sârmă și, „bănuit” că vrea să dezerteze, a fost de îndată ciuruit de gloanțe, din gheretă (!), poate în același timp cu somația: stai! Trăgătorul, „de elită!”, a fost răsplătit cu un „concediu”. Dar cum putea victima să escaladeze acele garduri duble de sârmă ghimpată? Poate voia să moară și a murit (păcat!), dar, altfel, îl puteau „prinde” agățat în acele „opritoare”, în sârma ghimpată și să sancționeze un „om viu”! Se poate interpreta acest gest în foarte multe feluri și nu ca sinucidere, ci în variante de măreție, solidaritate și demnitate umană! S-a stins o viață, dar uciderea, crima rămâne, distribuită pentru mai mulți și se executa cu dezinvoltură; doar un mic pretext, sau, și fără el. Pe acolo, suprimarea de vieți, uciderile, nu erau întâmplări, incidente, ci reprezentau o „profesie”: „profesia de a ucide”!

– Momentele de respiro trebuia să le aleg cu grijă, cu prevedere, să fie supravegheate, prezente într-un timp foarte scurt: doar „un moment!”. Comandantul Borcea se mai plimba printre deținuți, pe nevăzute, a surpriză și, dacă întâlnea pe vreunul stând „goga”, urma o „sancțiune”, care nu se știe dacă o puteai „duce”.

Dar, așa cum se spune, toate au un sfârșit și au luat sfârșit și „petrecerile” mele de la Capul Midia, într-un mod neașteptat de fericit; conjunctural. A fost salvarea mea, a fost prea de ajuns!

Un anunț surpriză făcut în barăci, într-o dimineață devreme, de către un milițian: toți cei ce-și vor auzi numele, să plece pe platou, cu tot ce au, rapid; o completare de prisos. Printre cei numiți mă aflam și eu; mă bucuram nespus de mult: oriunde, doar să plec de acolo, gândind că nicăieri nu poate fi mai rău, sau tot așa de greu. În acel lagăr al morții, mai mulți oameni treceau zilnic la cele veșnice și erau aruncați în gropi comune, goi, uniforma având „valoare de inventar”! Ne-au încărcat în câteva camioane și ne-au transportat prin vântul rece de noiembrie, prin nisipuri și spații triste, tot în zona Canalului, dar, din fericire, spre mai bine.

2.   „Colonia de Muncă, Castelu”

O perioadă unică, cred, într-o Colonie de Muncă, în detenția comunistă.

Ajunși la destinație, la „Colonia Castelu” (sau Km 31, cum i se mai spunea), am fost „descărcați” și predați administratorilor acestei locații. Pe un alt platou, un personaj firav și șchiop, înconjurat de un ofițer și mai mulți gradați, milițieni, securiști, gata să-și preia „marfa”, ne vorbește:

– Sunteți slabi și epuizați, afară este rece, frig și de aceea vă rog să treceți în barăci, așa cum veți fi repartizați și am să vă consult cu rândul, pe toți!

Am început să mă frec la ochi, să alung vedeniile, pentru că așa ceva n-am mai auzit din octombrie 1951, de peste un an: exprimări de înțelegere umană (!) și nu doar insulte, mereu auzite, precum: „marș, banditule”! Acel personaj era dl. dr. Rădulescu, medic militar, care a fost rănit la un picior pe front și a fost adus la Canal, după 10 ani de prizonierat în Rusia, acuma fiind medicul acestei colonii de muncă. Ofițerul de lângă el era comandantul aceleiași Colonii de Muncă, sublocotenent Arcuș, care, într-o postură potolitoare, de neintervenție, aproba faptic cele spuse, de parcă acela ar fi fost purtătorul său de cuvânt. Nu știu ce funcții a avut mai înainte, dar o astfel de atitudine a unui comandant față de „bandiți” eu nu am întâlnit până atunci în nicio altă locație de detenție și nici după aceea! Printre mulți spini și scăieți se mai găsește și câte un fir de iarbă, o plantă rodnică, o floare. La Închisoarea Târgșor, moș Dumitrache a fost o „floare” și elevii întemnițați i-au făcut un monument, mult mai târziu, după 1990, așa cum a relatat Dunca Nelu, în cartea sa „Aur și Noroi”, fiind și el „rezident” la Târgșor.

Cazul nu putea fi singular și e foarte bine că au fost și „printre ei” unii „altfel decât ei”, decât majoritatea lor, aproape exclusivă, iar puținele excepții au conservat oarecum demnitatea umană prin acele locuri încărcate de ilegalități, abuzuri și crime, pe unde aceasta lipsea cu totul; se poate spune că aceștia, atât de puțini, n-au aderat la acțiunea călăilor, a criminalilor.

Noi nu ne-am putut aduna mai apoi, din păcate, pentru a ridica un monument în amintirea celor doi oameni, medicul Rădulescu și comandantul Arcuș, care îl meritau din plin, chiar de înălțimea unui „Castel”; eram prea diferiți. În schimb, aceștia au ridicat mulțime de „monumente vii”, pentru ca toate cele cca 80 de persoane, transferate acolo pentru dispariție, au fost cu toții salvați, deși, oriunde, mai rar, aceste evenimente pot fi firești. Eu pot spune că acolo m-am născut a doua oară. Dacă nu treceam prin acel transfer, sau dacă cei de aici preluau „ștafeta” de la criminalul Borcea, cu trendul de acolo, eu nu număram astăzi 9 locații de detenție, ci numai 7 și „Castelu” ar fi fost ultima colonie…

Îndată după această „primire”, din luna noiembrie, 1952, am solicitat acea carte poștală (foto), pe care să o trimit acasă (cele scrise pe ea trebuind să nu depășească 10 rânduri), pentru a primi vești despre ai mei și pentru a le solicita acel pachet de 5 kg, cu alimente, la care aveam dreptul și, mai ales, medicamentele atât de necesare, în situația în care mă găseam. Dl. dr. Rădulescu m-a consultat și mi-a spus că sufăr de afecțiuni pulmonare, fără a le preciza, însă (în mod sigur, pentru a nu mă demoraliza); mi-a prescris și medicamentele necesare, antibiotice și altele. Acolo am primit prima veste de acasă, în data de 06.12.1952 (sigur sosit după o carte poștală de la Capul Midia) un pachet, cu o scrisoare și 5 kg de alimente și medicamente, după 14 luni de la arestare! M-a bucurat enorm vestea că toți de acasă erau bine, m-am bucurat de cele primite, de alimente și, mai ales, de medicamante, care au fost vitale, salvatoare pentru mine. Conform Legii, aveam dreptul la o carte poștală cu cel mult 10 rânduri scrise, o dată pe lună, la un pachet de 5 kg cu alimente și, periodic, la un colet cu articole de îmbrăcăminte. După 29 de luni de detenție (!), am găsit acasă doar 5 cărți poștale, majoritatea expediate de la „Castelu”. Am primit 4 pachete, unul fiind pentru îmbrăcăminte și un „vorbitor”, la care a venit fratele meu, acestea fiind primite la „Colonia Castelu” și unul la „Colonia de Muncă Onești”. Deci doar 5 „unități” de corespondență, de legături cu familia, în 29 de luni de închisoare și nu cum spunea Legea: câte una lunar. Deosebirea dintre „drepturi” și „lipsirea de drepturi” era enormă, așa cum este cea dintre „Lege și Fărădelege” și acestea se substituiau una alteia, producând atâta suferință și suprimări de vieți umane. Atunci și mai ales pe acolo, eram sub domnia Fărădelegilor, care se practicau până în cele mai mici detalii! Fiind tânăr și cu afecțiunea relativ recentă, plămânii nefiind încă perforați, cu acel tratament intensiv, cu sporul de alimente primite și, mai ales, cu protecția majoră a acelui spirit nobil, al medicului Rădulescu, ca și cu acceptul cdt. slt. Arcuș, afecțiunea a fost eradicată. Pe timpul celor 7-8 luni, cât am „staționat” acolo, am primit diagnosticul de „Inapt” la sosire și cu același diagnostic am și plecat de acolo; am fost scutit de muncă! (fila 41 și fila 53 din Dosar). Atunci, la „Castelu”, înfometarea, peste tot impusă, obligatorie, și lipsirea de libertate se simțeau ca cele mai grele sancțiuni. Munceau cei apți pentru muncă, controlat, cât puteau să muncească și nu se practica „munca forțată”, de exterminare. Erau multe restricții, evident, ca în detenție, era o închisoare cu multe dorințe neîmplinite, suspendate, cele mai grele fiind însă cele amintite, înfometarea și lipsa de libertate, o închisoare prevăzută oarecum în normativele ei, precizată și în scriptele Legii (excepție făcând înfometarea cumplită!), atunci aproape în totalitate nerespectate. Nu cred să se fi întâlnit, în toate coloniile de pe Canal, un astfel de comportament, ca și la colonia Castelu, în acea perioadă. O situație cu totul aparte, care ar putea fi unica în detenția comunistă.

Aș face o comparație între cele două cupluri: comandantul coloniei și medicul de la Capul Midia și de la Castelu (Km 31). Primul a impus acele nivele de muncă de neatins, chiar fiind apt pentru a munci, ceea ce-i oferea plăcerea deplină de a ordona încarcerări, mulțime de altfel de persecuții devastatoare, unde medicul ce-l acompania trata bolnavii cu „apt pentru muncă” și-i „vindeca de viață”, pe mulți. Pe de altă parte, rămâne acea imgine unică, încărcată de încurajare și optimism, de grijă și tratament pentru suferinzi, a acelui medic înger, aprobată tacit de comandantul Arcuș, care a pus pe portativ un cântec de speranță de viață și nu de moarte „borceană”! Acestora, omagiu și numai cinstire. Nu se pot compara demnitatea, bunătatea umană, respectarea deplină a jurământului de medic, prin profesia și deontologia profesională, exercitate cu dăruire totală și sacrificiu, ale medicului de la colonia „Castelu”, dl. dr. Rădulescu, cu acelea ale individului, numit medic, de la colonia Capul Midia, dr. Radu, un trădător de jurăminte, unul care a chinuit în loc să vindece, care a ucis oameni în loc să-i salveze, așa cum l-ar fi obligat profesia?! Distanța dintre cele două locații este ca aceea dintre viață și moarte!

E bine că atât ticăloșiile, atât de multe și mari, cât și comportamentele de înțelegere umană, manifestate atât de rar, în excepție, să fie puse la locul lor, cu toate acuzele grele, meritate, de primele, dar și cu tot respectul cuvenit, pentru celelalte.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

28.02.2019, Minneapolis