O sută de ani de etnografie românească  în Maramureș

 Trei introduceri la cercetarea etnografică a Maramureșului

 1. Cercetarea empirică – Tache Papahagi

Etnograful român Tache Papahagi (1892-1977) era machidon de origine, s-a născut în Grecia de nord-vest, în Munții Pindului, a făcut școala primară la Ianina (în provincia grecească Epir) și liceul la Bitolia (actualmente Republica Macedonia). A urmat apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o absolvă în anul 1916.

În raport cu Maramureșul, Tache Papahagi are o notorietate aparte, pentru că a fost primul etnograf român care și-a susținut o Teză de doctorat la Universitatea din București cu o cercetare de teren asupra Maramureșului, o lucrare cu atât mai meritorie cu cât constituia un demers de pionerat în domeniu. Teza de doctorat cu titlul Graiul și folklorul Maramureșului a  fost elaborată sub îndrumarea lui Ovidiu Densușianu, iar din Comisie au mai făcut parte, între alții, Ion Bianu și Ramiro Ortiz, adică tot ce avea atunci mai măreț Filologia Universității din București.

Astfel, imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918, tânărul Tache Papahagi călătorește în Maramureș, unde și locuiește intermitent între anii 1920-1925, în total șase șederi de câte 2 – 5 săptămâni fiecare, repartizate în toate anotimpurile, în așa fel încât să acopere toate obiceiurile agricole și pastorale, precum și sărbătorile de iarnă. A umblat pe jos – pe frig, pe ploaie, pe zăpadă sau pe arșiță – în aproape toate satele din Maramureș, ba și în afara lor pe la stânile din munți, cu caietul de notițe și cu aparatul de fotografiat. A notat aproape tot ce a văzut el cu ochii lui, dar avea ce să vadă în Maramureș, a putut să vadă calitativ și altceva decât autohtonii cu privirea tocită de felurite obișnuințe, pentru că machidonul nostru avea o retină ingenuă în raport cu aceste locuri, el care venea aici în extremul Nord al românismului din extremitatea sa sudică, din Munții Pindului și din capitala vechiului Regat Român.

Scopul cercetării lui Tache Papahagi era pentru el clar și autorul și l-a fomulat conștient, chiar de la început, în Prefața lucrării: „Convins de însemnătatea cercetărilor etno-lingvistice făcute la fața locului și întrucât speculațiunile științifice de biblioteci s-ar simți cu timpul anemiate în urmărirea mai departe a diferitelor probleme, am crezut că ar fi imperioasă îndrumarea studiilor în însuși domeniul viei realități dialectologice, prezentând astfel, dacă nu și o interpretare satisfăcătoare, celor puțin materialul brut care constituie baza acelor speculațiuni” (1). Deci, să reluăm această frază programatică. Etno-lingvistul Tache Papahagi s-a decis să-și îndrume studiile sale în însuși domeniul vieții reale a Maramureșului, efectuând pentru aceasta singulare și laborioase cercetări de teren în Maramureș. Ar fi putut să facă și „speculațiuni științifice” (atenție, pot exista și speculații „științifice”, nu doar metafizice!) în biblioteci, dar ce ar fi putut găsi la acea vreme, la început de veac XX, în biblioteci despre Maramareș? Poate că ar fi găsit culegerile de folclor ale lui Alexandru Țiplea (Poezii populare din Maramureș, București, 1906) și Ion Bârlea (Însemnări din bisericile Maramureșului, București, 1909), câteva cuvinte pătrunzătoare despre Maramureș ale profesorului Nicolae Iorga și lungile narațiuni anoste ale lui Tit Bud. Sigur, ar fi găsit și Diplomele maramureșene, pentru publicarea cărora Ioan Mihalyi de Apșa a primit Premiul Academiei Române, dar nu erau ceva ce să reflecte Maramureșul la zi. Și studiind cele aflate în biblioteci, sunt convins că nu ar fi putut scrie ceva nou și viu despre Maramureș fără să vadă ținutul, ci ar fi rămas, cum o spune el însuși, la „speculațiuni anemiate”. Așa că tânărul cercetător Tache Papahagi și-a făcut bagajele și a început lungile sale călătorii documentare în Maramureș.

Inițiativa lui Tache Papahagi de a intreprinde cercetări de teren în Maramureș a fost extraordinar de binevenită și salutară. Era vorba de a colecta în prealabil necesarul material empiric. În definitiv, toate științele s-au constituit în fundamentele lor mai întâi prin acumulare treptată de fapte brute, de regulă prezentate fără criterii esențiale și fără o sistematizare logică. Studiul științific al naturii a debutat cu prezentarea în mod rapsodic a tot felul de curiozități, cu „istorii naturale” de genul celor scrise în antichitate de către Pliniu cel Bătrân, și abia mult mai târziu, în baza acumulării în timp a unui imens material de observație, au fost posibile teoretizări, precum taxonomia lui Linné sau evoluționismul lui Darwin. La fel și Istoria propriu-zisă, aceasta a început cu descrierea nemijlocită de către Herodot a locurilor vizitate de el și a oamenilor cu care a stat de vorbă și doar mai târziu, începând cu Polybios, s-a pus problema unor relații cauzale între evenimentele istorice și a psihologiei personalităților istorice, adică a unei istorii deterministe și științifice.

Lucrarea lui Tache Papahagi impresionează prin cuprindere și varietate. Aceasta este structurată riguros pe patru capitole, după cum urmează: 1. Considerațiuni generale; 2 Folklorul; 3. Graiul și 4. Etnografia istporică a Maramureșului. Dar în interiorul acestor capitole, lucrarea este exhaustivă, descrie satele, prezintă economia, situația politică și etnografică, viața bisericească, țăranul maramureșean, portul și tipul (aici fiind vorba de fapt inclusiv de antropotip), viața și caracterul. Apoi, la capitolul Folklor sunt prezentate genurile folclorului literar, „creațiunea populară”, precum baladele și descântecele, credințele populare, dar și o ocupație de nișă a țăranului maramureșean, anume păstoritul. Graiul este abordat de către Tache Papahagi după structura științei Lingvisticii, pe subcapitole cum ar fi: fonetică, morfololgie, sintaxă, lexic, încheind cu relevarea particularităților care individualizează graiul maramureșean. Partea propriu-zis științifică a acestei teze de doctorat este întregită de o antologie de texte din toate domeniile, reprezentative pentru folclorul maramureșean: doine, strigături, bocete, colinde, rugăciuni, descântece, ghicitori, jocuri de copii, legende, credințe și superstiții, teme muzicale din Maramureș (ilustrate cu portative). La fel și fotografiile făcute de către Papahagi, 49 la număr, care ne înfățișează viața din Maramureș așa cum  era aceasta în urmă cu aproape un secol, prezintă o valoare documentară deosebită. Și, pentru ca această carte masivă, de 340 pagini, să fie impecabilă sub raport științific, ea se încheie cu un indice real (denumiri de sate și toponimii), un indice onomastic și un Glosar. Pentru vremea sa, Tache Papahagi a făcut tot ce se putea face mai mult în materie de cercetare de teren.

Dar o cercetare empirică de teren, pe model inductiv, nu este și nici nu poate fi completă în sens științific niciodată, pentru simplul motiv că aici nu putem avea o inducție completă, cu un număr restrâns de fapte, care ar putea fi cunoscute în totalitatea lor. Idealul unei cercetări empirice este acela al unei inducții complete, mai exact acela al caracterului exhaustiv, dar care care râmâne totuși un ideal, ce nu poate fi atins. Cu toate acestea, starea etnografică a diferitelor provincii și zone folclorice românești era în perioada interbelică încă o mare necunoscută, iar nevoia de cunoaștere științifică a acestor zone era pe măsură. Așa a apărut o strălucită școală sociologică, cunoscută după liderul său Dimitrie Gusti, ca promotoare a metodei monografice, o metodă care a dominat cu autoritate epoca și care a constat în cercetarea multidisciplinară a unor sate reprezentative, din zone etno-folclorice renumite prin vitalitatea și originalitatea lor (Țara Făgărașului, Bucovina, Năsăud, Maramureș).

Cu toate rezultatele meritorii pe care le-a dat în perioada interbelică, metoda monografică inițiată de către Dimitrie Gusti a fost abandonată din rațiuni politice în timpul totalitarismului, pentru simplul fapt că rezultatele cercetărilor sociologice nu concordau cu propaganda politică. A existat o singură încercare, notorie de altfel, a profesorului Vasile Caramelea de la Universitatea din București, discipol al lui Dimitrie Gusti și prieten apropiat al celebrului antropolog francez Claude-Lévi Strauss, care a înființat pe la sfârșitul anilor ’60 o „stație – pilot” de cercetare în genul monografiei sociologice la Berevoiești (Argeș), centru de cercetare desființat de către autorități după scurtă vreme.

Apoi, după 1990 metoda lui Gusti nu a mai putut fi reînviată ca atare, deoarece cercetările sociologice au căpătat alte valențe, orientări și dimensiuni în sincronizare cu ceea ce se făcea în Occident, s-au dezvoltat cercetările sectoriale, sondajele de opinie privind opțiunile politice și electorale, preferințele pentru consum și strategiile de marketing etc. Din câte știm noi, formele de viață țărănească din Maramureș au mai fost obiect de cercetare cu adevărat științifică doar pentru un singur mare sociolog, regretatul prof. dr. Gheorghe Șișeștean (1954-2012) (2). În rest, cercetarea sociologică a comunităților etnice și etnologia au devenit etnografie, adică simplă consemnare factuală ajunsă la saturație, fără vreo relevanță cognitivă, fără fundament filosofic, fără arheololgie spirituală și fără viziune proiectivă, descrieri rămase pe dinafara noilor paradigme din filosofia culturii, ilustrate de către un Carl Gustav Jung sau Lucian Blaga. Etnologia a ajuns să fie înțeleasă mai mult ca „etnografie”, respectiv ca niște descrieri cât mai amănunțite și fidele a unor obiecte vechi (case, diverse artefacte) sau obiceiuri cu sensuri uitate, pigmentate cu mantra nevoii de a „alunga duhurile rele”, un ceva care explică prea mult într-un mod prea simplu, narațiuni exterioare constituite într-un discurs interminabil, diluat și somnolent, fără să se realizeze faptul că simpla descriere în cuvinte a ceea ce se vede ori aude, fără un sens transcendent, nu este încă știință.

2. Cercetarea hermeneutică – Mihai Pop

Etnologul Mihai Pop (1907-2000) s-a născut în satul Glod (Maramureș), ca fiu al preotului Ștefan Pop, originar din Săliștea de Sus. Încă înainte de Primul Război Mondial, tatăl lui Mihai Pop este promovat ca paroh la Apșa de Jos și protopop pentru parohiile românești din Transcarpatia (azi în Ucraina). După Primul Război Mondial, Maramureșul din dreapta Tisei intră în componența Cehoslovaciei, astfel că viitorul savant învață încă din copilărie limba cehă. Trecerea frontierei în România nefiind atunci o problemă, tânărul Mihai Pop face naveta săptămânală la Sighet, unde frecventează cursurile Liceului „Dragoș Vodă”, pe care îl absolvă în anul 1925 ca șef de promoție. Urmează apoi Facultatea de Litere și Filosofie la București (1925-1929), având ca îndrumător al lucrării de Licență pe Ovid Densușianu. Fiind cunoscător al limbii cehe, face studii postuniversitare de slavistică timp de cinci ani (1929-1934) la universități renumite din Bratislava, Praga, Cracovia și Varșovia, unde îl are ca profesor, între alții, pe celebrul Roman Jakobson. După aceea se stabilește la București, unde începe o îndelungată și fructuoasă carieră didactică și de cercetare în domeniile folcloristicii, etnologiei și antropologiei culturale.

Prin studiile postuniversitare pe care le-a făcut în străinătate, Mihai Pop a ajuns să fie familiarizat cu cele mai importante curente europene de gândire în lingvistică și filosofie. Formația de bază a lui Mihai Pop, aceea de lingvist, este pusă în joc în mod evident atunci când sunt studiate obiceiurile tradiționale, ca o componentă majoră a folclorului. După expresia sa, „obiceiurile încifrează înțelesuri profunde asupra relațiilor interumane, asigură rânduiala în societate […], sunt mecanisme prin care viața socială funcționează, mecanisme creatoare și păstrătoare de ordine, creatoare de cultură” (3), acestea contribuie decisiv la prezervarea sintaxei sociale care, în absența obiceiurilor și supusă vicisitudinilor istorice, ar fi expusă tendințelor și riscurilor de dezagregare, de descompunere morală.

Lingvistic vorbind, obiceiul este un act de comunicare socială cu un limbaj propriu, combină mai multe modalități de expresie, comunicarea verbală se combină cu cea muzicală, cu coregrafia, cu mimica etc., apoi se crează raporturi ierarhice între limbaje în ansamblul obiceiului. Pentru ca efortul de cunoaștere a obiceiurilor să nu rămână la suprafață, pentru a se ajunge în profunzime, acestea pot fi gândite și definite în termenii lingvisticii, iar „descrierea unui obicei ar trebui să nu aibă altă menire decât aceea de a prezenta suficiente date informaționale pentru a putea pătrunde până la sens” (4) [subl. Ns. N. I.]. Deci, după Mihai Pop, descrierea nu este un scop în sine, nu poate fi proliferată la modul grafoman în marginea unor detalii nerelevante și nivelatoare, nu își poate fi suficentă sieși și nu se justifică dacă nu pătrunde până la un substrat hermeneutic și la un sens care o transcende. Iar descifrarea faptelor etno-folclorice trebuie să urmeze modelul și principiile, ba chiar și terminologia lingvisticii, pentru că lingvistica este – după autorul nostru – o „știință-pilot” în rândul științelor umaniste. Expunerea sintagmatică inspirată din lingvistică ar fi menită să ușureze sesizarea paradigmelor, să ușureze înțelegerea fiecărui obicei luat ca un semn de sine stătător, precum și a mutațiilor semantice produse în evoluția istorică a obiceiurilor.

Păstrând termenii de comparație ai autorului, observarea unui obicei poate fi poate fi privită ca o „lectură” a acestuia. Obiceiurile păstrate prin tradiție se realizează spontan și pot căpăta semnificații noi, în raport cu contextul în care apar, de fiecare dată altul. Obiceiurile sunt, după cum spune etnologul nostru: „expresii active ale spiritului uman, care dintotdeauna au transformat entropia în noi valori culturale, care au marcat momentele importante ale vieții omului și care l-au ajutat să depășească situațiile-limită, care nu dispar ca modalitate creatoare de cultură, ci doar se transformă și se regenerează” (5). Apoi, potrivit lui Mihai Pop, cercetarea științifică a actelor de cultură populară  „nu se poate limita la simpla descriere a faptelor” [subl. ns. N. I.] și dintr-un alt motiv, anume că este necesară „o sistematizare a unor concretizări variate” (6). Este necesară o analiză structurală, pentru stabilirea unor modele categoriale iar mai apoi, prin compararea acestor modele, realizarea unei tipologii structurale. „Analiza presupune un proces de gramaticalizare, de determinare a codurilor cu care operează fiecare limbaj, prin care se realizează textele, elaborarea gramaticii fiecărui limbaj, a sistemului lui de semne. Dar dincolo de analiză, de determinarea modelelor şi de tipologia structurală, înţelegerea sensului necesită cunoaşterea planurilor contextuale, determinarea funcţiilor textelor cercetate. Numai o astfel de cunoaştere totală ne poate dezvălui sensul adevărat al obiceiurilor studiate” (7).

Tot Mihai Pop este cel care pune la modul peremptoriu problema schimbării de perspectivă pe care o comportă plasarea observatorului fenomenului folcloric pe poziția de insider sau de outsider (8). Insiderul este cineva din interiorul comunității care performează obiceiul în cauză, el s-a născut și a copilărit în acea comunitate, a învățat din copilărie și în mod spontan secvențele ritualice și rolurile care îi revin lui personal și pe care le îndeplinește în mod natural, autentic, ca pe un fel al său de a fi, fără să aibă nevoie să reflecteze asupra acestora. Outsiderul este cel care vine din afara comunității, el observă obiceiul din exterior cu un aparat conceptual propriu, poate să îl studieze așa-zicând la modul științific, ba chiar poate și să învețe să îl performeze fragmentar în mod ocazional, de exemplu să execute un anumit dans etc., dar acest lucru îl va face ca și cum ar juca un rol cu care nu se va identifica niciodată nemijlocit și de care va fi în permanență detașat. Felul de a se afla pe cele două poziții opuse, de insider și de outsider, prezintă fiecare avantaje și limite proprii, de asemenea opuse. Insiderul va trăi nemijlocit ritualul pe care îl performează, fără să aibă nevoie de explicații teoretice, lui îi este suficient să știe că „așa trebuie să se facă” și că „așa e bine”, în timp ce outsiderul va veni cu propria sa metodă de cunoaștere și de interprtetare, fără să-i fie necesar să trăiască efectiv ritualul. Insiderul va avea de partea sa trăirea, dar poate rata teoria, iar outsiderul va teoretiza, dar în schimb poate rata trăirea.

Între timp, după momentul la care Mihai Pop își redacta concluziile cercetărilor sale, au putut fi publicate și alte constatări, puțin încurajatoare pentru ceea ce s-ar putea numit avatarurile prin care a trecut folclorul românesc (9). Anume s-a spus că, în ultima jumătate de veac, folclorul românesc a fost asasinat cu premeditare în vreo trei rânduri. Au fost mai întâi politica proletcultistă și colectivizarea agriculturii, care au impus de sus în jos compunerea unui folclor nou, proletcultist, de inspirație sovietică, semi-cult, care nu era născut în chip autentic, în timp, din țărani adevărați, ci era (contra)făcut de către instructori culturali de la oraș, cu versificări făcute de către aceștia, plătiți anume de către stat în acest scop. A fost apoi, prin anii ’80,  așa-zisul Festival Național „Cântarea României”, care a însemnat în fapt o generalizare metodică a folclorului contrafăcut de pe poziții politice.

Și, în fine, după 1989 folclorul românesc – ce a mai rămas din el – a început să fie asasinat încă o dată, dar de data asta într-un fel oarecum natural, pentru că nu s-a făcut de sus în jos prin politizare, ci de jos în sus, prin manelizare. Nu prin instituiri politice, cum au fost rusificarea instituțională și colectivizarea comunistă, pe care poporul român le respingea organic, ci prin însuși mentalul nostru colectiv de azi, care a achiesat cu o ușurință surprinzătoare la manelizare. Prin manelizare noi, foștii insideri, am ajuns outsideri în perimetrul propriei noastre insiderități. În consecință, nu ne-a mai rămas decât o altă abordare metodologică, aceea de a încerca reconstituirea, ca substrat al creațiilor folclorice mai vechi, a unor arhetipuri ale inconștientului colectiv, din câteva puține fragmente autentice rămase, un fel de arheologie spirituală, în maniera în care arheologul propriu-zis caută să reconstituie un vas întreg din câteva puține cioburi de ceramică aflate după eforturi laborioase.

3. Spre o hermeneutică fenomenologică

Fenomenologia în sens filosofic nu este nicidecum ceea ce s-ar putea crede la nivelul bunului simț, adică o studiere a fenomenelor pentru ele însele și eventual o clasificare și ierarhizare a lor, ci este o modalitate de a studia conștiința subiectului cunoscător, dar nu ca o conștiință a fenomenelor sau a faptelor, ci ca o conștiință în sine, măsura în care aceasta este structurată ca efect al experimentării fenomenelor (10). De aceea, ce mai importantă lucrare de fenomenologie din toate timpurile, aparținând filosofului G. W. F. Hegel nu se numește pur și simplu Fenomenologie, ci  Fenomenologia Spiritului,  adică o știință a Spiritului, așa cum acesta se naște în calitate de conștiință de la prima legătură nemijlocită cu fenomenele, de la cunoașterea senzorială, până la epuizarea fenomenalității lumii, până la cunoașterea absolută.

Întemeietorul Fenomenologiei ca metodă de cunoaștere a cunoașterii în secolul XX este filosoful german Edmund Husserl (1859-1938). Husserl are la bază o solidă formație științifică, a studiat mai întâi științele naturii și matematicile la universitățile din Leipzig și Berlin, după care a susținut un doctortat în matematici la Universitatea din Viena. Abia la maturitate începe să se ocupe de filosofie, sub influența lui Fr. Paulsen. În anul 1916 Husserl este numit profesor titular de Filosofie la Universitatea din Freiburg. Este invitat să țină prelegeri și la Universitatea din Berlin, unde l-a avut student pe Jean-Paul Sartre. Este profesorul și mentorul lui Martin Heidegger.

Edmund Husserl menționează că el ia termenul de „viață” nu doar în sens biologic, fiziologic, ci pentru el „viață” înseamnă în primul rând scopuri care angajează creații spirituale (11). După Husserl, științele spiritului nu trebuie să cantoneze într-o empirie mărginită de intuiție. Este adevărat că fiecare viață sufletească este fundată pe corpul uman, dar asta nu înseamnă că științele spiritului trebuie să se reîntoarcă la suportul corporal. Teoreticianul care nu poate depăși stadiul descriptiv al unei istorii a spiritului rămâne înlănțuit în realități finite, de ordin intuitiv. Nu putem gândi o știință a Spiritului ca pe un analogon al științei naturii, pentru că Spiritul are ceva propriu și ireductibil, anume structurarea de intenții. Cercetătorul, indiferent de domeniu, este ghidat de o anumită intenționalitate, mai mult sau mai puțin conștient. Acesta va porni la drum înarmat, ca intenționalitate, cu un set de ipoteze de lucru, care pot fi întemeiate pe tot atâtea „pre”-judecăți. Iar rostul unei metode fenomenologice este acela de a fundamenta o știință a spiritului riguroasă, asemenea științelor matematice. Sensul metodei, al gândirii critice, al filosofiei în genere este acela de a ne reduce prejudecăție la un minimum necesar.

Pe de cealaltă parte, este absurd să considerăm natura doar în ea însăși, străină de spirit. Conceptul de „știință a naturii” și în genere orice știință desemnează de fapt o activitatea spirituală, aceea a omului de știință, deci și științele naturii trebuie să fie explicate prin știința spiritului (12). Criza umanității europene a secolului XX constă – după Husserl – într-un raționalism care și-a pierdut drumul adevărat, diferit de idealul din perioada clasică a filosofiei grecești. Ne confruntăm cu o raționalitate unilaterală, care poate deveni un rău. De la Renaștere încoace, evoluția cunoașterii a ajuns la un tip de raționalism naiv și obiectivist. În obiectivismul naiv și unilateral, tot ce este spiritual apare ca suprapus peste corporalitatea fizică. Or, este absurd să conferim spiritului o realitate ca și cum el ar fi o anexă a corpurilor (13). Naivitatea obiectivistă reține ceea ce ea numește „lume obiectivă”, în care subiectivitatea creatoare nu își află locul. Criza umanității europene este o criză a viziunii europene asupra lumii, dominată de un materialism vulgar, iar știința fundamentală a spiritului este o psihologie cu pretenții de exactitate naturalist-științifică. Ne scapă din vedere că adevărata natură, în sens științific, este un produs al spiritului omului de știință care o cercetează, o construcție a spiritului, care presupune deci o știință despre spirit. Numai dacă se reîntoarce la sine din orientarea sa exterioară, naiv-obiectivistă, numai atunci spiritul poate să își fie suficient sieși. Spiritul nu este spirit înăuntrul naturii sau alături de natură, pentru că natura însăși se mișcă în sfera spiritului, conceptul însuși de „natură” este o plăsmuire spirituală a științei.

Aplicată la domeniul creațiilor folclorice, metoda fenomenologică trebuie să degajeze, în opinia noastră, succesivele determinații ale Spiritului, generate de contactul nemijlocit cu aceste creații, până la aflarea arhetipurilor profunde și uitate care au stat la baza manifestărilor folclorice actuale. Pentru cercetătorul empiric etnograf și pentru omul de știință etnolog, natura cercetării sale, faptele de viață spirituală ale popoarelor trebuie examinate cu o gândire călăuzită de intenția regresării spre arhetipuri, prin „punerea între paranteze a lumii fenomenelor” (Husserl), arhetipuri în înțelesul pe care îl dă termenului C. G. Jung, acela de „imagini ale unor modele arhaice, care sintetizează experiențe originare ale umanității, care se află depozitate în inconștientul colectiv al popoarelor și care  influențează comportamentul indivizilor la modul inconștient” (14).

Prof. Univ. Dr. Nicolae IUGA

(1) Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 5.

(2) Vezi Gheorghe Șișeștean, Formes de vie paysanne dans le Nord-Ouest de la Transylvanie, București, 2005.

(3) Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești,  București, 1976,  pag. 4.

(4)  Idem,  p. 5.

(5) Ibidem, p. 6.

(6) Ibidem, p. 13.

(7) Ibidem, p. 14.

(8) Ibidem, p. 10.

(9) Vezi și Nicolae Iuga, Ideea de a parodia folclorul literar, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 306/20115, p. 6.

(10)  Vezi Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. VII, Ed. ALL, București 2008, p. 173 și urm.

(11)  Edmund Husserl, Criza umanității europene și Filosofia, trad. rom. de Alexandru Boboc, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009, p. 12.

(12) Idem, p. 16.

(13) Idem, p. 45.

(14) G. Jung, Opere complete 1. Arhetipurile și inconștientul colectiv, trad. Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Trei, București, 2003, p. 53-55.

CentenART-ul lui Ion Bledea, expoziția oferită publicului sighetean, a fost o noutate pentru concetățenii artistului. Foarte mulți prieteni au fost prezenți la vernisajul expoziției din ziua de 04 decembrie 2018, având posibilitatea de-a se integra într-un micro labirint estetic, strecurându-se, eschivându-se printre opere de artă care vor dăinui în… labirintul timpului.

Ion Bledea a atins maturitatea artistică și, deși înaintează ușor în vârstă, anul 2018 a fost unul special, foarte prolific. A finalizat o lucrare monumentală dedicată Centenarului, amplasată în comuna Giulești și a reușit, în paralel, să creeze alte nouă lucrări de mari dimensiuni, având teme conectate tot la Unirea românilor. L-am văzut, începând din luna aprilie a acestui an, pe sculptorul sighetean muncind tinerește, luptându-se cu metri cubi de bușteni, modelându-i cu tenacitate, descifrându-le și devoalându-le esența, îmblânzind lemnul și transformându-l în artă. Zi de zi, Ion era prezent pe câmpul lui de luptă și repeta obsesiv în fața fiecărei bucăți de lemn brut, masiv: văd lucrarea. Vedea opera din spatele lemnului și-a dus o luptă totală cu timpul și cu el însuși ca să ne dovedească ceea ce știam: Ion este autodidact dar este un adevărat ARTIST. Până la urmă, valoarea artistică este dată de “produsul” final: dacă acesta place, dacă face să se destindă sufletul și mintea, dacă rezonează cu privitorul, restul nu mai contează. Ion își iubește cu ferocitate fiecare lucrare, sculptură, și-și permite ”luxul” de-a ne demonstra că este foarte bun. Are la activ, aproximativ 1.200 de lucrări, cele mai multe în muzeul lui de acasă, pe care-l îngrijește împreună cu soția lui, dar și altele, foarte multe, răspândite în întreaga lume, prin multe țări din Europa, Statele Unite ale Amercii, Mexic etc.

La expoziția CentenART-ului, pornită din sufletul lui Ion Bledea, prin “pădurea” de lucrări de mari dimensiuni (monumentale), însuflețite de ecoul și mângâierea dălții care le-a conferit o identitate supremă, spirituală, ascultau, admirau lucrările sigheteni convinși sincer că sculptorul nu trișează, este sincer și rezultatele sunt, dincolo de orice comentariu, indiscutabile.

Practic aceasta a fost prima expoziție – pe care am văzut-o “altfel” din clipa în care Ion Bledea s-a decis să accepte această provocare – în care privitorii – admiratori puteau să îmbrățișeze lucrările, să le examineze din toate unghiurile, să le pipăie, să le observe în detaliu fața și reversul, să se bucure de tridimensionalitate… palpabilă.

Ion Bledea, omul dintr-o bucată, cu iubirea lui necondiționată pentru modelarea lemnului, cu orgoliul lui de maramureșean dârz, cu bucuriile și supărările lui, cu prieteni și neprieteni, este în mod cert, vrând – nevrând, un brand al Sighetului, al Maramureșului.

După cum l-am văzut și simțit, anul acesta a fost doar de încălzire pentru Ion Bledea, iar anul viitor, când va împlini 70 de ani va fi de maximă efervescență, urmând să ne ofere câteva repere – momente remarcabile, cu aroma inconfundabilă de… lemn!

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

În aceste zile, evreii sărbătoresc Hanuka, sărbătoarea luminii şi a permanenţei iudaice. La Sighet, Hanuka a fost celebrată în această seară. (05.12.2018)

Urăm și noi concetățenilor noștri, Sărbători Fericite!

Autor (foto & video), Sorin MARKUS

Un impresionant monument a fost dezvelit și sfințit duminică, 25 noiembrie a.c., în fața bisericii greco-catolice din comuna Ieud, județul Maramureș. Monumentul din marmură – o cruce care țâșnește spre cer din harta României – este închinat în egală măsură Centenarului Marii Uniri și martirilor rezistenței anticomuniste, Ieudul fiind unul din focarele acestei lupte îndârjite pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Cele două plăci comemorative situate pe cele două fețe ale monumentului conțin, una – numele ieudenilor participanți la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918, iar cealaltă -numele a peste 60 de ieudeni deținuți politici intemnițați de regimul comunist.

Ceremonia de sfințire a fost oficiată de P.S. Vasile Bizău episcopul greco-catolic al Maramureșului împreună cu un grup de preoți în prezența autorităților locale și județene și a unui mare număr de credincioși din localitate și din alte părți ale țării. Din partea foștilor deținuți politici a luat cuvântul domnul profesor Nistor Man, maramureșean domiciliat actualmente în Tg. Mureș (13 ani de detenție, membru al grupului Vișovan). Au mai fost prezenți și seniorii camarazi maramureșeni Ioan Ilban, Petru Codrea și doamnele Melania Rițiu și Ioana Petrovan, aceasta din urmă, fiică a Ieudului.

Cea mai mare parte a deținuților politici din Ieud (național – țărăniști, legionari, liberali, dar și mulți fără afiliere politică, preoții și călugărițele greco-catolice având un rol semnificativ) au fost arestați și condamnați pentru participarea sau sprijinirea grupului de rezistență armată a fraților Popșa, Vasile și Ioan (originari din Sighet dar retrași în zona muntoasă Ieud -Dragomirești în perioada 1948-1949). Vasile Popșa a fost ucis chiar la Ieud, în luptele cu Securitatea, la 3 mai 1949.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

În perioada 23-25 noiembrie 2018 au avut loc în Apșa de Jos, raionul Teceu, regiunea Transcarpatia din Ucraina, la 11 km de Sighetu Marmației, mai multe activități care marchează anul Centenarului și pentru românii din dreapta Tisei. Printre evenimente trebuie să amintim Seminarul Internațional „Patrimoniu Identitar Comun – Casa Memorială Ilieș Filip” și Simpozionul Internațional „Mari personalități din Trasncarpatia, Ucraina”, inaugurarea Casei Memoriale Ilieș Filip, lansarea cărții „Mari personalități din Transcarpatia care au contribuit la promovarea culturii românești, Ucraina,”, volumul II, publicată în cadrul proiectului derulat de Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia” și finanțată de Ministerul Pentru Românii de Pretutindeni. Coordonatorul proiectului, Ioan Botoș, este și președinte al Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia” și director al Muzeului de Istorie și Etnografie al Românilor din Transcarpatia, Ucraina. Au participat invitați din România, Ucraina și Republica Moldova.

Românii din dreapta Tisei, aflați la o mică distanță de Sighet trăiesc în afara frontierelor României simțindu-se, majoritatea, români. Hazardul istoriei a făcut ca 4 localități să rămână lăsate pe dinafară, influențând nu numai destinul unei comunități ci și destine personale: Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Biserica Albă și Slatina. „Ne apropiem de o sută de ani de când românii din partea dreaptă a Tisei trăiesc în afara granițelor României, dar cu sufletul sunt îndreptați către neam, către limba română”, spune Ioan Botoș în prefața cărții „Mari personalități din Transcarpatia, Ucraina.”

Am simțit, cât timp am fost prezentă, o bucurie și o tristețe. O bucurie că românii, frații lor, nu îi uită și o tristețe pentru că nu au loc în viața lor. Am intrat într-o biserică ortodoxă. Preotul vorbea în ucraineană, oamenii de lângă mine în română. La seminar s-a vorbit în limba română și tot așa s-a și cântat. Melodiile tradiționale cu zongoră și ceteră care totuși sunau puțin diferit. Dar numai puțin. Cât să-ți amintească despărțirea, cotitura pe care destinul lor a făcut-o la un moment dat fără să vrea, obligat de circumstanțe. Nu scriu acest articol ca un istoric. Un istoric ar explica punctual de ce este așa. Eu doar vreau să punctez suferința difuză și dorința profundă a unor oameni calzi și primitori care vor să trăiască în familie, nu în afara ei. Trăiesc mai simplu. Fără atâtea dileme, bucuroși de întâlnire, întâmpinându-te cu bunătate și căldură. S-a cântat pentru sufletul românesc. O mână de oameni, multă solidaritate și o serioasă doză de umanism. Două zile cât am stat acolo, nu s-a discutat despre titluri și bani. S-a discutat despre suflet, limba română, frați, „românii noști”, cărți scrise în limba română, poezie, s-a recitat în limba română și tot ce s-a făcut s-a făcut din suflet.

M-am simțit foarte bine iar când am plecat după două zile, am avut impresia că eram cu toții niște prieteni buni care se despart pentru puțin timp urmând să se reîntâlnească în curând. Și mi-am dat seama că ei își doresc doar puțină solidaritate. Pentru că vorbesc în limba română și tot în limba română gândesc, pentru că sunt români. Am simțit legătura, am simțit afecțiunea și emoția. Iar d-nul Ioan Botoș, cel care a organizat activitățile, precum și soția dumnealui, Ileana Botoș și toți ceilalți români din dreapta Tisei sunt niște oameni extraordinari, i-am simțit în aceste două zile mai mult românii mei decât pe cei de acasă, din orașul meu, Sighetu-Marmației.

Autor, prof. Crina VOINAGHI

O interesantă expoziție itinerantă, “Reforma în Europa de Răsărit – Transilvania”, a poposit și în orașul nostru fiind oferită publicului de către Forumul Cultural German pentru Europa de Est, (înființat în anul 2000 la Postdam), acțiune realizată în parteneriat și cu alte organizații. Expoziția a fost deschisă publicului pe parcursul săptămânii trecute (18 – 23 noiembrie 2018), fiind găzduită de către Biserica Reformată din Sighet.

Debutul reformei religioase demarate prin afișarea tezelor lui Martin Luther pe ușa Bisericii din Wittenberg în anul 1517 a generat schimbări profunde în toată Europa și implicit în Principatul Transilvaniei de la acea vreme. Mari părți (țări) din Europa Centrală și de Est au trecut la protestantism iar cei 500 de ani de reformă marcați în anul 2017 au prilejuit diverse activități de informare, prin care s-a evidențiat aportul lui Martin Luther la transformarea bisericii catolice dar, indirect, și a celorlalte confesiuni. Actuala toleranță religioasă și pluralismul confesional au la bază, probabil, și reformele lutherane, care au schimbat dramatic “harta” credinței.

Expoziția, constând dintr-un număr de 10 module (panouri), care sintetizează în limbile germană, română și maghiară întreaga evoluție a reformei în Europa de Răsărit, a avut parte – din păcate – de puțini vizitatori, probabil și din pricina unei slabe mediatizări.

Păcat, informațiile pe care ni le transmite expoziția sunt deosebit de utile și interesante.

NB: Am întâlnit totuși în momentul vizitei noastre un grup de elevi de la C.N. ”Dragoș Vodă”, însoțiți de profesorul lor de istorie, Marius Voinaghi.

Salut, Sighet!

Vineri, 23 noiembrie 2018, sala de spectacole a Centrului Cultural Sighet a fost arhiplină. În ultimii ani, la diversele acțiuni/activități cultural – artistice găzduite de municipiul dintre ape, rar mi-a fost dat să văd atât de mulți sigheteni strânși “indoor” (toate locurile au fost ocupate, nu puțini participanți au rămas… în picioare!), în numele… culturii!

Oare care a fost “mobilul” agitației? Să fi fost ceasul bun?… cei 100 de ani (și câteva ore) scurși de la efervescentul an 1918, atât de drag maramureșenilor sau… omul bun? Toate s-au potrivit! Ceasul bun cu omul bun, în cazul nostru autorul volumului “Maramureșul – ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu. 

Ne-am întâlnit aproape 150 de sigheteni iubitori de cultură (inclusiv prefectul Maramureșului, Vasile Moldovan și primarul Sighetului, Horia Scubli), prieteni de-ai autorului (poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja și poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea au comentat “din interiorul” profesiei, cartea), membri ai familiei, nobili participanți, ca să-l felicităm și să-l apreciem pe omul care, pe parcursul a 12 ani, a răscolit arhive și-a parcurs zeci, sute de materiale/ surse bibliografice pentru a ne oferi un volum solid calitativ și cantitativ (peste 600 de pagini), reper de-acum înainte pentru cercetarea jurnalismului maramureșan de la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După prezentarea oficială a cărții și a autorului, la care au mai participat, Dorel Todea (directorul Centrului Cultural Sighet) și I. Mariș (editorul volumului), d-na Rodica Gheorghiu, dirijoarea corului în care activează și dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu. a avut o intrvenție emoționantă. Întâlnirea de Vineri, ne-a mai oferit o surpriză, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, ne-a recitat o poezie dedicată zilei de 1 Decembrie, pe care a scris-o în urmă cu o jumătate de secol.

Partea de final, deloc ușoară, i-a revenit tot autorului care a scris și a tot scris… autografe, numeroșii doritori fiind obligați să aștepte cu multă… răbdare.

A fost o zi frumoasă ce s-a încadrat simplu, decent și din/cu suflet în Sărbătorirea Centenarului.

Pentru mai multe informații, musai… citiți cartea!

Ion MARIȘ

N.R : Volumul „Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu, apărut la Editura Valea Verde, grafică copertă – Andreea Ștefania Kadar, tehnoredactare – Dragoș Ardelean, index – Szonjia Kadar, a fost tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.

foto & video: Florian Szabo

La exact 100 de ani de la Adunarea Maramureșenilor de pe întreg cuprinsul comitatului (la apelul Sfatului Național Român), azi, numeroși sigheteni, primari de pe toate văile depresiunii Maramureșului, inclusiv primarul Sighetului, purtând o adecvată ținută tradițională, alături de prefectul județului, au ales să-și cinstească înaintașii.

Pe platoul din fața clădirii Curtea Veche, fosta Prefectură a județului Maramureș, joi, 22 noiembrie 2018, s-au rostit discursuri, s-au interpretat cântece patriotice, iar garda militară a prezentat onorul și a defilat, admirată de sutele de privitori. Un sobor de preoți ortodocși și greco-catolici (amintindu-ne de unitatea în credință de acum un secol) a participat la dezvelirea și sfințirea plăcii comemorative amplasate pe Casa Memorială ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, dar și la binecuvântarea căruțelor cu maramureșeni, amintind de drumul spre Alba Iulia de acum 100 de ani.

Și, cum se obișnuiește mai nou la adunările populare, s-a servit și o masă caldă, spre bucuria… majorității.

Salut, Sighet!

Sâmbătă, 17 Noiembrie 2018, la Pensiunea Perla Sigheteană a avut loc evenimentul Moștenirea Mihai Pop, organizat de Asociația Academician Mihai Pop și finanțat de Consiliul Județean Maramureș. Scopul acestei întâlniri a fost prezentarea rezultatelor proiectului de recuperare și organizare a arhivei personale a profesorului Mihai Pop, proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Născut în 1907 la Glod, cu o formare europeană la intersecția mai multor discipline – lingvistică, teoria literaturii, sociologie, etnografie și folclor, Mihai Pop a devenit pasionat la maturitate de semiotică și antropologie culturală și a fost printre cei care au importat idei din aceste discipline în mediul academic românesc. Pop a fost o personalitate socratică, cu o deosebită abilitate de a intra în dialog cu oameni din toate mediile sociale și de a influența destinele celor cu care intra în contact.

Mihai Pop a făcut parte din generația de intelectuali români care s-a afirmat între cele două războaie mondiale și este unul dintre interbelicii rămași în umbră. Recent descoperite, documentele lăsate în urmă de Mihai Pop vor fi puse la dispoziția publicului larg în cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român. Prelucrarea arhivei de către o echipă de cercetători printre care și Rucsandra Pop, nepoata profesorului, este un exercițiu de creativitate colectivă care completează portretul lui Mihai Pop așa cum era cunoscut. Fondul ascunde o bogată corespondență cu cercetători români și străini (printre care Harry Brauner, Constantin Brăiloiu, George Călinescu, Roman Jakobson, Piotr Bogatyrev, Julien Greimas, Allan Dundes, Margaret Mead sau Katherine), caietele de teren ale lui Mihai Pop din campaniile școlii de sociologie conduse de Dimitrie Gusti, lucrarea lui de doctorat care încă nu a fost publicată, documente legate de participări la congrese naționale și internaționale, telegrame, bilete de avion, notițe ale cursurilor pe care le-a audiat sau pe care le-a predat, liste de cărți, documente legate de activitatea lui la Institutul de Folclor și multe altele. Fiecare bucată din arhivă se poate transforma într-o carte.

Materialul documentar cercetat în cadrul proiectului cultural Moștenirea Mihai Pop, care s-a desfășurat pe parcursul unui an, a fost pus în valoare printr-o instalație performativă prezentată și la Sighet. Instalația este o combinație de materiale video realizate de colectiva Black Horse Mansion și intervenții ale actriței Grațiela Bădescu care recompune performativ portretul personal al academicianului pornind de la bucăți de corespondență și jurnale.

La eveniment au participat doamna Delia Suiogan, prodecanul Facultății de Litere Baia Mare, doamna profesoară Otilia Crăciun, domnul Mihai Dăncuș – apropiat al profesorului Pop, preotul Sorin Ferenț din Botiza, istoricul Andrea Dobes – Fürtös, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet, Iris Șerban de la Arhiva de Imagine din cadrul Muzeului Țăranului Român și din echipa de proiect: specialistul video Ana Banu, actrița Grațiela Bădescu, Alexandru Iorga, de la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București.

Evenimentul a inclus și o vizită la Glod, satul unde s-a născut Mihai Pop și s-a desfășurat în preajma zilei în care faimosul cercetător maramureșean ar fi împlinit 111 ani.

Asociația Academician Mihai Pop este o organizație înființată în mai, 2017 de preotul Dan Ioan Sidău și Rucsandra Pop, care au fost și organizatorii evenimentului, pentru a oferi un cadru instituțional demersurilor legate de valorificarea moștenirii culturale a etnologului și folcloristului Mihai Pop.

Scopurile principale ale asociației sunt stimularea gândirii critice legate de moștenirea culturală lăsată de profesorul Mihai Pop, valorificarea acesteia și derularea de programe de cercetare în domeniul folclorului, antropologiei, sociologiei și istoriei, precum și în domenii conexe.

Rucsandra POP

Coborâm la prima – debutul în lung metraj al lui Tedy Necula, a ajuns în cinematografele din România din 26 octombrie. La Sighet, filmul va fi proiectat duminică, 25 noiembrie, de la orele 16:00, la Școala de Muzică „George Enescu”.

Biletul costă 15 lei și poate fi cumpărat la intrare, înaintea proiecției.

Coborâm la prima este o poveste inspirațională despre natura umană și despre comportamentul în situații de criză, dar și despre cum poți să descoperi cu adevărat pe cineva dacă ai timp să-l asculți.
Nevoiți sa petreacă împreună câteva ore pentru că metroul se opreşte între stații, călătorii încep să se descopere, să înlăture prejudecățile pe care le au față de cei cu care, din întâmplare, sunt colegi de călătorie. Povestea filmului devine cu atât mai emoționantă datorită contextului: acțiunea se desfășoară în dimineața următoare incendiului de la Colectiv.

„Este o poveste inspirațională pe care o trăim în fiecare zi. Suntem în metrou așa cum suntem și în lume. Nu este un film despre Colectiv, dar viața nu poate nega evenimentul. Sunt povești paralele din viețile mai multor oameni care se întâlnesc într-o zi cu o semnificație specială pentru unii dintre noi”, declară regizorul Tedy Necula.

Tedy Necula a reuşit să adune în distribuția acestui film unii dintre cei mai îndrăgiţi actori români: Constantin Cotimanis, Adrian Păduraru, Teodora Mareş, Victoria Cociaş, Constantin Drăgănescu, Emilian Oprea, Ela Ionescu, Dan Murzea, Tudorel Filimon, Gavril Pătru, Tomas Otto Ghela, Cezar Grumăzescu, Francesca Leonte, Andrei Eftene, Dana Porlogeu, Iulia Dumitru şi Sonia Teodoriu.

Următoarea proiecție a filmului va avea loc în Slatina, Ucraina.

Comunicat de presă

Baia Mare este invitată în acest an să găzduiască în 22 noiembrie Gala Premiilor UAPR pentru anul 2017 la Colonia Pictorilor recent reabilitată. Suntem onorați să organizăm un astfel de eveniment de importanță locală și națională într-un cadru arhitectural însoțit de un discurs estetic ce aparține artiștilor băimăreni.

Proiectul, iniţiat încă din anul 1961 de către Uniunea Artiştilor Plastici din România era și este singurul moment dedicat recunoaşterii valorilor, performanţelor realizate în artele vizuale româneşti la nivel naţional. Festivitatea avea loc anual și era dedicată membrilor UAP consacraţi, dar şi tinerilor emergenţi nemembri, evenimentul fiind însoţit de o amplă expoziţie cu lucrările artiştilor premiaţi. Premiile nu au mai fost acordate din anul 2007, din lipsă de fonduri. Tot din 2007 nu s-au mai achiziţionat lucrări de artă pentru patrimoniul naţional, achiziţia reprezentând un alt mod de recunoaştere şi susţinere a creaţiei româneşti contemporane în domeniul artelor vizuale. Expoziţiile incluse în nominalizarea pentru premiile UAP au fost organizate cu forțe proprii de artişti și UAP urmând a fi analizate de un juriu naţional format din experţi în domeniul artelor vizuale, critică de artă. Selecţia celor mai valoroase expoziţii ale anului se face prin vot secret. Juriul acordă un premiu pentru tineret şi totodată desemnează prieteni ai artelor şi ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Tot acum se vor decerna și medalii centenare.

În anul 2015, după o pauză de opt ani, a fost reluată acţiunea de evaluare a scenei de artă contemporană în vederea recunoaşterii excelenţei în creaţia artistică derulată în anul 2014. În anul 2017, acordarea Premiilor UAP 2016 a avut loc la Râmnicu Vâlcea.

Anul acesta, Proiectul de acordare a Premiilor UAP 2017 – urmăreşte activitatea desfăşurată în scena artistică naţională în decursul unui an și își propune recunoaşterea contribuţiei aduse de către artiştii nominalizaţi, respectiv premiaţi, în sfera artelor vizuale contemporane. Platforma artei contemporane naţionale devine un mediu concurenţial deschis, profesionist în care oricine poate găsi o voce artistică cu care poate intra în dialog. Fiecare an este o provocare în ceea ce priveşte punctarea celor mai performante proiecte artistice.

Premiile sunt decernate pentru domenii diferite ale artelor vizuale contemporane: Pictură, Sculptură, Arte Decorative, Grafică, Critică, Artă Plastică Religioasă și Restaurare, Artă în Spațiul Public, Multimedia, Design.

Festivalul Arte+ s-a născut din ideea de dezvoltare locală prin cultură, așa cum a fost posibilă acum un secol, prin prezența pictorilor de pretutindeni la Baia Mare. Astfel, prima ediție a festivalului cuprinde un număr de 45 de artiști membri stagiari si titulari ai Filialei UAP Baia Mare care au organizat în mod individual și colectiv expoziții la Colonia Pictorilor, Bastionul Măcelarilor, Galeria Totus Tuus de la Biserica romano-catolică Sfânta Treime și Aeroportul Internațional Maramureș și la Sala Radio, Muzeul Maramureșan și Muzeul de Etnografie la Sighetu Marmației. Este un cadru care propune spații convenționale și neconvenționale pentru a veni în întâmpinarea publicului, pentru a « ieși din tipar », într-o altă formă, mai puțin obișnuită, și anume personale sub forma de « Eșantion de Artist ». De ce acest nume? Pentru că fiecare discurs expozițional personal este un semn, o amprentă, un gest, o trăire, un mesaj într-un periplu comun, așezate fiind o bună parte din ele pe simezele celor 26 rezidențe pentru artiști din Colonie.

La Sighetu Marmației fiecare din cele 3 expoziții reunește pe simeze un număr de 11 artiști membri în filiala băimăreană dar care provin din Sighet, localități maramureșene și chiar și din Ucraina.

Ideea care ne-a călăuzit a fost un început în ceea ce privește cutuma de a expune arta și în locuri mai puțin obișnuite, să facem din Baia Mare un « oraș al artelor » printr-un festival care să invite în viitor artiști din țară și străinătate ce să expună împreună cu artiști băimăreni și maramureșeni. În al doilea rând am dorit să descentralizăm și să delocalizăm fenomenul artistic, așa cum a fost el dintotdeauna și să dăm amploare evenimentului prin implicarea directă a Sighetului. Organizatorul expozițiilor de la Sighet este artistul plastic, pictorul Rozsnyai Valentin căruia îi mulțumim pentru curaj, eficacitate, răbdare și implicare.

Finanțatorii evenimentelor sunt Municipiul Baia Mare și Consiliul Județean Maramureș.

Laura Teodora GHINEA,
Președinte Filiala Baia Mare a UAPR

Odată, fiind întrebat de cineva de când locuiește familia mea în Sighet, am răspuns: Sunt la a patra generație, străbunicii mei s-au stabilit în Sighet la începutul anilor ‘20…

Se numeau Chindriș Găvrilă și Anuța (n. Hotico) și veneau de la Ieud. Au avut 6 copii: Ioan (bunicul meu), Ileana, Dumitru, Ioana, Găvrilă, Maria – ultimii doi fiind născuți la Sighet. Cei trei băieți au fost ținuți la studii, cu mari eforturi (doi au ajuns învățători și unul jurist). Destinul lor este asemănător cu al multor familii simple de români de la țară, care în noul cadru juridico-economic de după Marea Unire, au cumpărat terenuri și și-au făcut case la marginea Sighetului (în cazul lor, pe Mociar). În casa lor s-a născut mama, în 1933. Desigur, aceasta e doar o ramură a ascendenței mele, celelalte s-au stabilit la Sighet ceva mai târziu, în anii ‘30.

Mormântul străbunicilor mei se află în cimitirul de pe Călămar (foto) situat aproape de releul de pe Dobăieș. Străbunicul a murit repede, în 1935… mormântul său e cu siguranță printre cele mai vechi din cimitir; fusese rănit pe front în primul război mondial… a supraviețuit, dar sănătatea i-a rămas șubredă și a murit relativ tânăr ,la 53 de ani. Mama mea avea atunci doi ani.

Străbunica însă a trăit o viață lungă, până în 1976, atingând vârsta de 88 de ani (din care 41 de văduvie). Când a murit, avea deja 48 de urmași direcți (copii, nepoți, strănepoți și stră-strănepoți). Acum sunt deja 108 în total (dacă nu cumva numărul a mai crescut de la ultima evaluare…).

A fost o mărturisitoare statornică a credinței catolice toată viața ei. După 1948 a participat regulat la liturghie la biserica romano-catolică, ceea ce însemna 6 km de mers pe jos de pe Mociar până în centru, plus 6 înapoi… și asta și după 80 de ani… până aproape de sfârșitul vieții. O țin minte cum stătea în ultima bancă pe dreapta, îmbrăcată țărănește, alături de doamnele din oraș…. Nu știa ungurește decât foarte puțin, dar ținea neapărat să fie prezentă la o liturghie catolică. Ultimele sf. Taine le-a primit pe patul de moarte de la părintele de fericită memorie Vasile Hotico din Sighet, cel care și-a pecetluit mărturia cu cei 8 ani de temniță comunistă. Când a murit străbunica, eu aveam 9 ani, am mai multe amintiri directe cu dânsa.

Poate vă întrebați care e mesajul acestui articol… Să îngrijim și să vizităm mormintele familiei, rugându-ne pentru veșnica odihnă a celor dragi și păstrându-le vie amintirea? Categoric da, dar nu numai atât. Cred că prin efortul de a recupera și reînvia mici crâmpeie de istorie familială, fiecare român se poate racorda la Marea Istorie. Aflați mai sus sau mai jos pe scara socială, părinții și bunicii noștri – prin munca și jertfele lor – au construit România Mare. Tot așa, România demnă de mâine va fi edificată prin efortul nostru, al celor de azi. Al celor care iubim Adevărul și credem că neamul românesc merită dragostea și sacrificiul nostru, dincolo de dezamăgirea cruntă produsă de pseudo-elitele vremelnice.

preot prof. Marius VIȘOVAN
.