Yom Kipur, adică „Ziua Ispăşirii”, este considerată cea mai sfântă zi din calendarul iudaic, zi care marchează coborârea lui Moise de pe Muntele Sinai cu cea de-a doua tablă de legi, conţinând cele zece porunci.

Despre această sărbătoare iudaică ne vorbeşte cantorul Shaul Nachum din Paris, venit la Sighet să oficieze sărbătorile de toamnă evreiești:

Autor, dr. Sorin MARKUS

În perioada 27-29 septembrie 2018, la Sighet se desfășoară cea de-a 48-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie, iar la Desești, cea de-a 40-a ediție a Serilor de Poezie „Nichita Stănescu”.

Din program:
27 septembrie 2018, Centrul Cultural:
ora 11:00 – 12:00: primirea invitaților – cuvântul de salut
ora 12:00 – 13:30: întâlnirea poeților cu profesorii și elevii din liceele sighetene
ora 18:00: lansare de carte – „Proverbele Cenuşii Mele” de Daniel Bozga

ora 18:00, Comunitatea evreilor din Sighetu Marmației – întâlnire cu scriitorii Adrian Ernster și Etgard Bitel

ora 18:30, Slatina-Ucraina – seară de poezie românească în dreapta Tisei

28 septembrie 2018, Centrul Cultural
ora 10:00 – 12:00: lansare și prezentare de carte

ora 12:00 – Festivitate de premiere
– Recitalul poeților laureați
– Moment muzical cu Ducu Hotima și Gheorghe Ștețca

ora 16:00 deplasare la Desești
Serile de Poezie “Nichita Stănescu” Deseşti

29 septembrie 2018, Muzeul Satului, dealul Dobăieș
ora 12:00 – de la creația populară la poezia cultă
– Glasul poeților
Ora 15:00 – închiderea festivalului

Un eveniment organizat de Consiliul Județean Maramureș, Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Local, Primăria Sighet, Centrul Cultural Sighet.

Comunicat de presă

Moartea tatălui meu, în iulie 1958, ne-a găsit într-o situație financiară foarte grea. Locuiam în chirie pe strada Ady Endre (actualmente Basarabiei) într-o curte cu mai multe familii, de diferite origini etnice. De la întoarcerea din refugiu, în 1945, am dus-o tot timpul greu, am stat o vreme în chirie pe strada Gheorghe Lazăr… salariul de învățătoare al mamei era slab, aveam 3 frați mai mici. După terminarea facultății am început să predau și am adus și eu bani în casă, dar boala tatălui meu ne-a secătuit puținele resurse. Pentru supraviețuirea familiei, mama a intrat și în datorii… Când l-am adus pe tata mort de la Cluj, durerea era mare, nu avea nici 50 de ani… trebuia să ne pregătim de înmormântare, dar eram complet descoperiți… Nu știam în ce direcție s-o apucăm…

Atunci Dumnezeu ne-a ajutat într-un mod total neașteptat. Unul dintre vecini, domnul Huber Iosif, (care avea o fiică de 12 ani care mi-era elevă) vine la mama și ne oferă 1.000 de lei  (cam cât două salarii ale mele din vremea aceea): “Doamna Chindriș, luați banii aceștia. Mi-i dați înapoi mai târziu, când veți putea.” Așa am fost salvați din acea situație limită; domnul Huber a plecat în Israel după câțiva ani, dar i-am rămas recunoscătoare toată viața. Cu fiica dânsului m-am mai întâlnit de câteva ori în ultimii ani, cu mare bucurie.

După 11 ani, am fost din nou într-o situație limită. Împreună cu mama și cu soțul meu, Aurel Vișovan și cu cei doi copii mici – Marius și Flaviu locuiam, tot în chirie, pe strada Republicii (actualmente Iuliu Maniu), foarte aproape de gară. În 1969 a apărut șansa de a cumpăra un apartament într-un bloc nou din cartierul 1 Mai. Trebuia să depunem 28.000 de lei avans și să semnăm contractul (urmând ca ulterior să plătim ratele lunare). Am strâns banii cu mari eforturi, i-am depus și, foarte fericiți, ne-am prezentat la semnarea contractului. Vom avea și noi, în sfârșit locuința noastră!

Când, la fața locului… stupoare! Ni se spune, fără drept de apel, că avansul este de… 40.000 lei. Se primiseră instrucțiuni noi, se schimbaseră nu știu ce reglementări… Nici dacă ne-ar fi dat cu un ciocan în cap n-am fi fost atât de șocați! De unde să scoatem pe loc diferența de 12.000 de lei (cam 10 salarii ale mele la ora aceea) când eram deja îndatorați, n-aveam ce vinde, n-aveam alte resurse? Visul nostru s-a prăbușit!… Am ieșit din clădire întunecați la față și mergeam pe stradă ca un vapor în derivă… soțul meu era și foarte bolnav după cei 16 ani de închisoare… la bolile lui grave de plămâni și de ficat exact de un asemenea șoc mai era nevoie…. Cineva ne vede și ne oprește… era Sandor Fekete, colegul de birou al soțului meu la cooperativa “Mara”. Ne întreabă mirat care era cauza supărării noastre, mai mult decât evidente. După ce i-am povestit, a zis spontan: “Păi vă dau eu banii ăștia!”. Am încercat să protestăm motivând că nu vom avea cum restitui, dar nu ne-a lăsat și a zis: “Nu-i nimic, voi aștepta până veți putea!“ Trecând de la agonie la extaz, am reușit să completăm diferența, iar după un an, în decembrie 1970 ne-am mutat în apartament, în singura locuință proprietate personală pe care eu sau părinții mei am avut-o vreodată, unde locuiesc și azi. Dumnezeu să-l odihnească pe Sandor Fekete, a murit de mult, cu câțiva ani înaintea soțului meu. Era un om foarte cult, pasionat de muzica de operă.

Am ținut să relatez aceste două fapte de mare generozitate, prin care Domnul ne-a binecuvântat și ne-a salvat prin instrumentele Sale – în cazul de față un evreu și un maghiar reformat, ceea ce conferă o dimensiune supra-etnică și supra – confesională acestor minunate gesturi de solidaritate umană.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

În localitatea Giulești, județul Maramureș, a fost înființat Centrul de Cercetări Istorico – Teologice ale Credințelor și Cultelor din Maramureș, care a primit aprobarea de a funcționa sub egida Academiei Române conform exigențelor impuse. Directorul onorific și organizatorul acestui Centru a fost acad. Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române și președintele Secției de Filozofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române, iar directorul efectiv este dr. Livia Ardelean, consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale. În organigrama Centrului există mai multe departamente coordonate de către anumite personalități cultural-științifice maramureșene.

În perioada 13-14 septembrie, are loc inaugurarea acestui Centru, dotat conform cerințelor solicitate de Academia Română.

Având în vedere că deschiderea Centrului are loc în anul Centenarului Marii Uniri, dedicăm și noi acest eveniment memoriei eroilor care s-au jertfit pentru acest ideal al românilor, motiv pentru care în sala de conferințe a clădirii Centrului va fi dezvelit un grup statuar în lemn executat de către sculptorul maramureșean Ioan Bledea, grup care simbolizează plecarea maramureșenilor din Giulești cu căruțele spre Alba Iulia.

De asemenea, în cadrul evenimentului, va fi vizitată și Casa Memorială Dr. Ilie Lazăr cel care, împreună cu alți patrioți maramureșeni, a mobilizat satele din dreapta și stânga Tisei pentru a participa la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Ilie Lazăr și-a adus o impresionantă contribuție și la intrarea armatei române în Maramureș în vederea eliberării acestuia de sub ocupația bolșevică.

La acest moment sperăm să fie prezenți acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, acad. Alexandru Surdu, vicepreședintele Academiei Române, George Ivașcu, ministrul Culturii și Identității Naționale, episcopii celor două culte din Maramureș (ortodoxă și greco-catolică), precum și actorii Florin Piersic, Dorel Vișan, Maria Ploae și regizorul Nicolae Mărgineanu, care vor realiza un scurt recital de poezie.

În data de 14 septembrie va avea loc și o sesiune de comunicări științifice sub egida Centrului, Simpozionul Național Istorico-Teologic din Maramureș, ediția a IV-a, Personalități maramureșene participante la Marea Adunare de la Alba Iulia, dar și lansarea cărții Destinul unui erou (învățătorul Grigore Țiplea – reprezentantul învățătorilor maramureșeni la Marea Adunare de la Alba Iulia), autor, dr. Laurențiu Batin, carte apărută la Editura Ethnologica, Baia Mare și prezentată de prof. Doina Voina și dr. Ștefan Mariș, redactor șef al Editurii Ethnologica.

Primarul comunei Giulești,
dr. Laurențiu Batin

Lucrarea „Culturi francofone” (Editura Valea Verde, ediția 2018) propune documentele elveto-române ale zilei Francofoniei care a avut loc la Lausanne (martie 2016), organizată de Cancelaria Cantonului Vaud, de Ambasada României în Elveția și Liechtenstein și de Institutul Pedagogic al Cantonului Vaud. Cartea evocă și partea festivă pregătită și susținută de grupul „Mara” din Maramureș. Această manifestare se înscrie în tradiția unei participări active a României în cadrul Francofoniei. Coordonatorii lucrării, Gafia Galay și Jean-Louis Chancerel, prezintă și prestațiile grupului de elevi al Liceului „Dragoș Voda” pregătit de către profesorii de limbă franceză și de către domnul Dorel Todea.

După prezentarea semnificațiilor actuale ale Francofoniei de către coordonatorii cărții, se succed mesajele Doamnei Ambasador a României în Confederația elvețiană și în Principatul Liechtenstein, mesajul Domnului Rector Guillaume Vanhulst. Aceste discursuri plasează evenimentul în contextul celebrărilor anuale ale Francofoniei. Conferința Doamnei Profesor Dumitra Baron „Exilés du langage” propune o analiză circumstanțiată a unui posibil „exil într-o altă limbă: exil lingvistic” ce exprimă o dezrădăcinare dar și o posibilă cale de a fi recunoscut în „cealaltă țară”.

Conferința Domnului Benoît-Joseph Courvoisier (“Balades et Doïnas, la poésie populaire roumaine en traduction”) abordează problematica traducerii poemului „Miorița” – incomparabila creație a literaturii populare române.

Conferința Domnului Dan Ottiger (“Quelques réflexions sur Panaït Istrati “) aduce prețioase mărturii, anecdote și texte de Panaït Istrati care permit descrierea exilul scriitorului în Elveția.
Cele două texte semnate de Jean-Louis Chancerel („Réflexion sur la traduction et en particulier la traduction des textes poétiques” și „Présentation et analyse du recueil de poèmes de Ioan Dorel Todea: Ruga de Veci”, volum tradus în franceză de G. Galay-Coman „Prière pour l’Eternité”) propun o analiză îndeosebi a dificultăților specifice traducerii poeziei într-o altă limbă.

Plin de emoții a fost și intermediul muzical al pianistului Mihai BOITAN – interpretând J.-S. BACH, C. DEBUSSY și G. ENESCO.

Eleva Camelia Trifoi, laureată a concursului „Ursul de Aur” de la Deva, a susținut un recital de muzică ușoară cu un repertoriu internațional și plurilingv.

În final, grupul Mara, laureat al premiului Herder și al Colierului de Argint din Dijon, a ridicat sala inclusiv la joc prin suitele din Maramureș a lui Mihai Chiș și prin cântecele solistei Ileana Matus – un moment artistic de o mare frumusețe conceput de domnul Dorel Todea.

În concluzie, putem afirma că era necesar ca această carte să fie publicată pentru a arăta că acest eveniment, dincolo de complicații și dificultăți, este o reușită colectivă a numeroaselor personalități din cele două țări.

Referitor la traducere și la experiența traducătorilor care au participat la acest eveniment, putem afirma că abordarea aspectelor de traductologie a permis o reactualizare a traducerii ca negociere și dublă proprietate: cea a autorului și a traducătorului, așa cum de altfel susținea și Pr. Doina Cornea.
Un alt ingredient determinant care a operat de-a lungul acestui eveniment a fost bineînțeles prietenia și încrederea care, dincolo de distanțele geografice și poate chiar dincolo de trecut și de prezent, sugerează perspectiva poetică a eternității.

Gafia Galay & Jean-Louis Chancerel

Aurelia Vișovan a fost… “Încântarea primei zile de concurs!” Afirmația aparține criticului muzical al radioului polonez oficial care a scris cronica Concursului „Chopin” de la Varșovia (probabil cel mai celebru concurs de pian pe plan mondial) ce se desfășoară din cinci în cinci ani.

La concurs, au fost selectați, în urma unei dure preselecții, 30 de pianiști. Iar după prima zi fantastică, povestea va continua pentru Aurelia: s-a calificat între primii 15 concurenți. Aceștia sunt: Dmitry Ablogin (Rusia), Łukasz Byrdy (Polonia), Eric Clark (SUA), Antoine de Grolée (Franța), Naruhiko Kawaguchi (Japonia), Dinara Klinton (Ucraina), Agnieszka Korpyta (Polonia), Justyna Kreft (Polonia), Krzysztof Książek (Polonia), Yui Nakamura (Japonia), Kamil Pacholec (Polonia), Tomasz Ritter (Polonia), Joanna Różewska (Polonia), Aleksandra Świgut (Polonia), Aurelia Vișovan (România).

Urmează etapa a doua la Filarmonica din Varșovia (8 – 10 septembrie 2018), iar finala cu orchestră se va desfășura în perioada 12 – 13 septembrie 2018. Aurelia Vișovan va concura mâine, 08 septembrie 2018, în etapa a doua, de la ora 10:00.

Valoarea premiului întâi este de 15.000 euro.

Succes, Aurelia Vișovan!!!

Salut, Sighet!

Pe itinerariul “Symphonic Jazz in Transylvania” ar fi trebuit să se afle și… Sighetul! Deși în urmă cu un an, prin intermediul Rotary Club Sighet, noi ne-am exprimat dorința de a fi parteneri în proiectul Symphonic Jazz in Transylvania propus de îndrăgita și cunoscuta solistă de jazz Elena Mîndru, am constatat, cu mâhnire, când trebuia luată decizia finală că aici, în “capitala” Țării Maramureșului, nu avem o sală adecvată pentru concerte mai… ample. În acest turneu în care Sighetul – cu părere de rău pentru noi – a fost înlocuit de Negrești Oaș, Elena Mîndru va cânta alături de Orchestra Română de Tineret (60 de instrumentiști) și de alte câteva nume de referință din jazz-ul internațional. Inițial am sperat că va fi finalizată Sala „Studio” și că vom avea ocazia să oferim sighetenilor acolo, un moment special. Dar… viața bate muzica! Negreștiul s-a pliat pe condițiile necesare desfășurării acestui concert, iar noi, noi, sighetenii suntem așteptați la oșeni, să ne bucurăm de jazz.

Pentru a prefața concertul din 08 septembrie 2018, de la Negrești Oaș, (când, cu siguranță, iubitorii de jazz sigheteni vor fi prezenți acolo în număr mare!), am reușit să-i “fur” câteva minute Elenei Mîndru Turunen (stabilită de doi ani în Finlanda), protagonista acestui turneu, pentru o discuție… fulger!

Ion Mariș: După cum bine știi, Elena Mîndru, am avut multe discuții în încercarea de-a organiza și la Sighet un concert din turneul vostru Symphonic Jazz in Transylvania. Dar, lipsa unei infrastructuri adecvate și a sponsorilor ne-a anulat șansa de-a te vedea la noi acasă, pentru a… patra oară. Cred și sper că Negrești – Oașul va fi o variantă adecvată. Știu că ai muncit mult, te-ai implicat pe toate palierele. Cum este perceput acest statut al tău de persoană… multilateral dezvoltată? Așa-i… românul?
Elena Mîndru: Îmi pare extrem de rău că nu reușim să ajungem în Sighetu Marmației, având în vedere că era parte din planul original al turneului. Despre mine, e greu să știu percepția celorlalți, trebuie întrebați cei care mă cunosc despre cum percep ei statutul meu. Aș vrea câteodată să nu pot înșira toate lucrurile de care mă ocup, aș vrea să mă pot concentra pe studiu și muzică.

Ion Mariș: Nu-i prea mare efortul tău și lupta cu o birocrație specific… estică? Ar fi fost mai simplu în Finlanda?
Elena Mîndru: E, într-adevăr, o birocrație imensă, care distrage categoric atenția de la actul cultural. Sper ca într-o bună zi să se renunțe la acest sistem nepotrivit culturii. Da, ar fi fost mai simplu în Finlanda în ceea ce privește partea de decontare a finanțărilor nerambursabile.

Ion Mariș: Ce noutăți aduce acest proiect – concept respectiv turneu, Symponic meets Jazz?
Elena Mîndru: Proiectul urmărește susținerea tinerilor compozitori și a noilor lucrări simfonice scrise de aceștia, dialogul între genurile muzicale și mobilitatea muzicienilor participanți. Prin intermediul turneului Symphonic Jazz in Transylvania din toamna acestui an, urmărim realizarea unui eveniment de calitate superioară, în orașe care nu dispun la ora actuală de filarmonică proprie și în care accesul la acest tip de eveniment este redus. Prezența unor muzicieni internaționali în cadrul combo-ului de jazz precum și a dirijoarei de proveniență cubaneză dă acestui turneu o notă de originalitate și creează un mediu adecvat schimbului intercultural.

Ion Mariș: Soțul tău, pianistul și compozitorul Tuomas J. Turunen, finlandez, care participă la acest proiect, s-a obișnuit cu România?
Elena Mîndru: Da, vorbește chiar și românește la un nivel mediu. Reușește să comunice cu părinții mei doar în limba română. Se descurcă chiar și cu taximetriștii din București fără probleme! :))

Ion Mariș: Dacă ne poți dezvălui, ce program propuneți publicului?
Elena Mîndru: Vom cânta lucrări scrise de muzicieni contemporani, printre care și… eu, sătmăreanul Dan Variu, soțul meu Tuomas J. Turunen și alte surprize. Lucrările sunt o combinație între simfonic și jazz, cu influențe din folclorul românesc.

Ion Mariș: Sala Dallas din Negrești Oaș, unde veți evolua, are o capacitate de 600 de locuri. Vom găsi și noi, “intrușii”, spectatori din alte zone, câteva locuri libere? :))
Elena Mîndru: Intrarea este liberă pentru toată lumea, de la mici la mari și, evident, și pentru sigheteni.

Ion Mariș: Ca să nu-ți răpesc foarte mult timp, îmi spui te rog, în cîteva cuvinte, ce gânduri, idei vei pune în “mișcare”, după ce vei încheia cu succes acest turneu?
Elena Mîndru: În primul rând, voi petrece timp cu băiețelul nostru de un an. Organizarea acestui turneu a presupus multă muncă și timp departe de el. Ca planuri de viitor, voi lansa un nou CD cu Jyväskylä Big Band din Finlanda. CD-ul e înregistrat deja, e în etapa de producție.

Ion Mariș: Symphonic Jazz in Transylvania se dorește și o celebrare a Centenarului României. Muzica, jazzul, ar putea, oare, uni românii?
Elena Mîndru: Categoric. Muzica de orice fel poate uni oameni de pretudindeni. Muzica e unul din puținele limbaje universale, iar actul muzical și cultural deschide suflete și minți.

Ion Mariș: Eu mai sper ca într-un viitor nu foarte îndepărtat să avem o sală adecvată de spectacole și să te vedem împreună cu o orchestră simfonică la Sighet. Mulțumesc! Mult succes proiectului și turneului vostru! Ne vedem la Negrești Oaș!
Elena Mîndru: Și eu sper tare mult ca promisiunile făcute orașului Sighetu Marmației să fie duse până la finalizare. Oamenii acestui oraș merită o sală de concerte! Venim cu drag!!!

Ion MARIȘ,
Salut, Sighet!

Barocul în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului

Argument
Ansamblul bisericilor de lemn din Țara Maramureșului (Fig. 1, cu precizarea că biserica din Sarasău este construită parțial din piatră) reprezintă unul dintre cele mai de seamă repere istorice și culturale ale României în lume, definind caracterul unei regiuni istorice de o importanță crucială pentru formarea poporului român. Aici își au originea descălecătorii Dragoș și Bogdan, părinții mitici ai statului medieval Moldovean, și tot de aici provin și cele mai vechi traduceri în limba română (1). Importanța bisericilor din Țara Maramureșului este atestată de faptul că cinci dintre acestea, alături de încă trei din imediata vecinătate geografică a regiunii, au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1999. Este vorba despre bisericile din Desești, Budești-Josani, Bârsana-Jbâr, Ieud-Deal și Poienile Izei, alături de bisericile din Șurdești, Plopiș și Rogoz.

Dacă arhitectura bisericilor de lemn din Maramureș a fost studiată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (2), cercetările evoluând până în stadiul în care există și o serie de datări dendrocronologice (3) care încearcă să clarifice vechimea unora dintre aceste biserici, mult mai rar menționată este pictura murală care le împodobește la interior. Realizată într-o sumedenie de stiluri diferite de către meșteri zugravi mai mult sau mai puțin pricepuți, pictura murală maramureșeană reflectă vremurile în care a fost creată, oglindind gândurile și problemele comunității în care a apărut.

Identificarea particularităților de creație și înțelegerea motivelor din spatele acestora ne pot ajuta să construim o imagine mai clară a locuitorului Maramureșului de la cumpăna veacurilor XVIII și XIX, a cărui mod de viață și sistem de valori, influențate și de contextul istoric, social și politic în care se regăsea, au pătruns în creația populară. Prin descifrarea contextului în care a fost produsă pictura murală amintită avem acces la o imagine de ansamblu a perioadei istorice în cauză, fără intervenția unei instanțe intermediare care să perturbe realitatea istorică. Este cu atât mai importantă conservarea acestei mărturii a unei perioade de mari schimbări politice și sociale în istoria Maramureșului, Transilvaniei și implicit României.

Context istoric: Reforma maghiară și Contrareforma habsburgică – efecte asupra Transilvaniei și Maramureșului
Țara Maramureșului reprezintă o entitate geografică, istorică și culturală de sine stătătoare și bine definită, de către locuitorii ei într-un mod nescris și de către autoritățile maghiare care au intervenit de multe ori în evoluția ei într-un mod scris. Singurele date concrete referitoare la Maramureșul medieval provin din surse maghiare (4), pe măsură ce regalitatea maghiară începe să manifeste un interes pentru această zonă. Astfel, o primă inițiativă de delimitare a hotarelor Maramureșului apare în 1271 (5), când se stabilește hotarul cu nou formatul comitat vecin de Ugocea, pentru ca în 1299 (6), la doar un secol de la prima menționare a Maramureșului, să se consemneze pătrunderea „oaspeților regali” de origine germană în „Terra Maramoros”, pătrundere care se soldează cu formarea celor patru orașe (7) de oaspeți regali: Visc, Hust, Teceu și Câmpulung, cărora li se adaugă și Sighetul.

Foarte puține se știu despre Maramureșul anterior acestor diplome, dar prin analiza documentelor putem deduce că sistemul politic era format din cnezate de sat grupate în cnezate de vale care formau Voievodatul Maramureșului. Contactul cu regalitatea maghiară i-a prins pe maramureșeni încă în plin proces de autodefinire politică, dar aceștia se administrau deja după propriul lor sistem de legi strămoșești (8), atestat chiar de către diplomele maghiare.

Făcând presiuni între cnezii maramureșeni și folosindu-se de conflictele civile iscate, regalitatea maghiară a încercat să dezbine rândurile maramureșenilor pentru a impune Comitatul. Încununarea eforturilor de dezbinare este reprezentată de numirea voievodului Balc (9) în funcția de Comite al Maramureșului, fapt care a pecetluit soarta Maramureșului și a atestat irevocabil ocupația maghiară a regiunii începând cu anul 1373 (10).

Reforma maghiară a reprezentat un eveniment important în istoria Maramureșului. În timpul ei oaspeții regali, acum maghiarizați complet, au fost convertiți integral la calvinism. Principalele două menționări ale oaspeților regali din Maramureș se leagă de biserica lor din Sighet (11). În 1334 este menționat un paroh catolic al Sighetului în listele papale, un anume Benedict (12). Până în 1556, populația catolică a Maramureșului era deja convertită integral (13).

Dacă efectele Reformei nu i-au afectat în mod direct pe maramureșeni, eforturile adepților Contrareformei se vor solda cu apariția unei noi religii pentru românii din Transilvania. Habsburgii sunt cei care au impus Contrareforma în Transilvania, după ce Principatul Transilvaniei a trecut sub curtea de la Viena (14) în 1699. Soarta Maramureșului a fost legată de cea a Transilvaniei până în 1732, când acesta a fost anexat Ungariei (15), aservită direct Habsburgilor. În acea perioadă are loc și revenirea catolicilor în Maramureș (16), în 1717 minoriții din Baia Mare sprijinând ridicarea unei capele catolice la Sighet (17). În 1730 încep demersurile pentru construcția mânăstirii Sfântul Carol de Borromeo, după ce la Sighet sosesc primii 9 călugări piariști (17). Construcția bisericii a început în 1736 (17), dar aceasta a fost sfințită de abia în 1783 (18). Din cauza rivalității cu calvinii, a avut loc și un conflict în 1768, când populația catolică a orașului a încercat să preia cu forța vechea biserică catolică utilizată de către reformați (19).

Încununată de succes a fost însă reformarea credincioșilor români, care s-a soldat cu apariția Bisericii Unite cu Roma. Încă de la primul sinod, cel din februarie 1697, reprezentanții clerului au fost de acord cu unirea cu Biserica Latină, atât timp cât ritul propriu Bisericii Române nu va fi afectat de acest lucru (20). Anexarea Maramureșului la Ungaria însă îl va izola de această formațiune religioasă, deși clerul românesc din Maramureș se considera inclus în Biserica Unită cu Roma din Transilvania, iar episcopii acesteia se considerau episcopi legitimi ai Maramureșului (21). În 1720 are loc o intervenție a Împăratului, care ordonă Comitatului Maramureșului să respecte autoritatea episcopului rutean de Muncaci (21), căruia i-a fost aservit clerul din Maramureș. Situația problematică a Bisericii din Maramureș a contribuit și ea la diversificarea manifestărilor artistice în pictura murală maramureșeană.

De la postbizantin la baroc: O scurtă istorie a picturii murale maramureșene
Tumultoasa istorie a Maramureșului a contribuit la apariția unei variate game de exprimări artistice în arta populară maramureșeană. Deși regiunea geografică a Maramureșului este una izolată, resursele naturale și pământurile fertile ale acesteia au atras în mod constant noi locuitori, românii din Maramureș intrând în contact cu aceștia. Astfel, în creația populară și-au făcut simțită prezența influențe culturale slabe sau puternice din mai multe direcții. Ele se reflectă foarte bine și în pictura murală a bisericilor (Fig. 2), care acoperă trei secole de exprimări artistice prin care autorii au căutat să își exprime în mod plastic felul în care văd lumea, dar și nemulțumirile la adresa altor popoare conlocuitoare (22). Extrem de des întâlnită este scena luptei Sfântului Nestor cu păgânul Lie 923), unde acesta din urmă este îmbrăcat în husar (24), simbolizând ura pe care locuitorii asupriți ai Maramureșului le-o poartă soldaților imperiali (Fig. 3).

În evoluția ei, pictura murală maramureșeană a pornit de la fondul postbizantin specific artei religioase a românilor. Cel dintâi zugrav maramureșean ale cărui opere se mai păstrează este presupusul zugrav comun al bisericilor din Breb și Mânăstirea Giulești (25). Despre pictura murală a bisericii din Breb știm că a fost realizată în 1626 (26). Alte două exemple de pictură de secol XVII găsim în cazul ușilor împărătești ale bisericilor din Oncești (27), datate printr-o inscripție din anul 1621 (28), și respectiv Budești-Susani (29), datate tot printr-o inscripție din anul 1628 (30).

Puternic infuzat de valențe locale, filonul postbizantin al picturii murale maramureșene a cunoscut o perioadă de înflorire în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin prisma a doi mari meșteri zugravi activi în zona Maramureșului. În primul rând, se remarcă zugravul Alexandru Ponehalschi din Berbești, probabil cel mai mare pictor de biserici maramureșene, zugrav muralist dar și de de icoane, meșter itinerant care marchează prin prezența sa în Maramureș evoluția stilistică a picturii din zonă. Lui i se datorează unul dintre cele mai vechi ansamble picturale conservate în întregime (31), cel de la Călinești-Căieni, realizat în anul 1754 (32). Celălalt mare zugrav postbizantin este Radu Munteanu din Ungureni, originar din Țara Lăpușului dar care și-a desfășurat o parte considerabilă a activității în Maramureș. Lui este cel mai probabil să i se datoreze realizarea ansamblului pictural de la Săliștea-Bâleni (33) (Fig. 4), care a fost pictat în 1775 (34). Cei doi zugravi au colaborat și în realizarea ansamblului pictural al bisericii din Desești, pe care l-am considerat cel mai elocvent exemplu de picturală murală de inspirație postbizantină, la care voi reveni. De luat în considerare este și pictorul anonim al bisericii din Oncești, care redă programul iconografic specific lui Ponehalschi într-o manieră proprie (35).

La începutul secolului al XIX-lea pătrunde într-un final și curentul Baroc în zona Maramureșului, datorat climatului politic în continuă schimbare. Reprezentatul principal al acestui curent este zugravul Toader Hodor din Vișeu de Mijloc, care aduce Maramureșului un aspect rococo al Barocului, cu puternice influențe locale și care păstrează multe elemente postbizantine. Lui și ucenicului său Ioan Plohod din Dragomirești li se datorează și ansamblul pictural al bisericii din Bârsana, realizat în 1806 (36) și păstrat doar fragmentar, considerat cel mai elocvent ansamblul pictural structural după legi baroce din Maramureș, la care voi reveni.

Introducerea curentului baroc nu a rezultat în toate cazurile în trecerea directă la un nou stil. Foarte mulți zugravi din prima parte a secolului al XIX-lea au ales să folosească componentele ale ambelor curente stilistice, realizând ansamble picturale eclectice de foarte mare valoare. Cel mai important zugrav eclectic este Ioan Plohod din Dragomirești, care a fost ucenic al zugravului baroc Toader Hodor. Dintre autorii anonimi, îi amintim pe cei ai bisericilor din Poienile Izei și Borșa, amândoi pictând bisericile respective spre sfârșitul secolului XVIII (37).

Biserica de lemn din Desești

Primul ansamblu pictural pe care îl voi analiza aparține bisericii cu hramul „Cuvioasei Paraschiva” din satul Desești (Fig. 5), pe care am vizitat-o ultima dată în data de 26 martie. Aici am fost întâmpinat de parohul acesteia, preotul ortodox Ardelean Ioan, singurul preot care are ocazia să slujească într-o biserică de lemn din Maramureș inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La momentul respectiv, cunoștințele mele în domeniul picturii murale maramureșene se reduceau la ceea ce observasem cu proprii ochi în interiorul bisericilor pe care le vizitasem până atunci. Dânsul a fost cel care mi-a prezentat pictura bisericii, și multe dintre informațiile interesante legate de compoziția scenelor pictate de Radu Munteanu le-am aflat de la acesta.

Context geografic și istoric

Satul Desești se află pe valea Marei, pe terasele de la baza Piemontului Mara-Săpânța ce mărginește Depresiunea Maramureșului, pe malul opus desfășurându-se Piemontul Gutâiului, marcat de vârful Creasta Cocoșului care străjuiește regiunea (38) (Fig. 6).

Trecutul satului Desești este strâns legat de existența Cnezatului Marei, din care a făcut parte. Conform diplomelor de secol XIV, acesta era alcătuit din 8 sate. Satele Giulești, reședință a familiei cneziale, și Mestecăniș (absorbit ulterior de Giulești) au reprezentat nucleul domeniului giuleștenilor. Prima diplomă care îi amintește datează din 1317. O nouă diplomă din 1349 rezumă domeniul giuleștenilor doar la satele Giulești și Mestecăniș, lucru întărit de o hotărnicie din 1355. Restul satelor din Cnezatul Marei sunt amintite în diploma din 1360 care îi conferă lui Dragoș, fiul lui Giulea, drept de posesiune asupra întregii „Possessio Zlatina” formată din satele Șugatag, Hărnicești, Desești, Slatina (Onca Șugatag), Breb și Copăcești (sat astăzi dispărut). Ulterior acestei diplome, la scurt timp, apare o corectare, care atribuie domeniul întregii familii, fapt care atestă că acesta reprezenta totuși domeniul strămoșesc al giuleștenilor. Cnezatului i se adaugă și satul Crăcești, astăzi denumit Mara, întemeiat în secolul XV (39).

Construirea bisericii din Desești
Biserica de lemn din Desești a fost construită cel mai probabil în anul 1770 (40), pentru a fi pictată la scurt timp, în anul 1780, de către cei doi mari zugravi ai vremii. Este vorba despre zugravii Alexandru Ponehalschi din Berbești și Radu Munteanu din Ungureni. Dacă munca lui Ponehalschi s-a rezumat doar la pictarea tâmplei, Radu Munteanu, ajutat de un anume Gheorghe zugravul amintit de o inscripție din altar (41), a realizat integral pictura murală a altarului, naosului și pronaosului. Tocmai faptul că biserica a fost pictată la puțin timp după construire pare să fi influențat conservarea atât de bună a stratului pictural în timp. Gradul extrem de bun de conservare al ansamblului pictural cât și valoarea lui au fost factori hotărâtori în includerea bisericii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în decembrie 1999.

Elemente arhitecturale ale bisericii
Biserica din Desești este o construcție destul de impunătoare față de alte biserici de lemn din zonă, faptul că aceasta nu a fost suferit modificări radicale la exterior păstrându-i aspectul unitar. Singura modificare radicală a avut loc la interior, în 1920 (42), când a fost montat un balcon pentru cor în naos, acțiune care a expus pereții din acea parte la distrugerea cauzată de oamenii care urcau în balcon. Tot atunci au fost tăiate și ferestre în peretele dintre naos și pronaos, pictura extrasă fiind pierdută. Cu toate acestea, ansamblul pictural din Desești rămâne unul dintre cele mai bine conservate din Maramureș. La exterior se remarcă ușa sculptată (Fig. 7) și funia răsucită ce înconjoară biserica.  Deosebit este și geamul central al altarului, cu o margine frumos sculptată (Fig. 8), precum și un geam lateral al acestuia ce păstrează fragmentar aceiași decorație (43).

Pictura pronaosului
Biserica maramureșeană este alcătuită din trei încăperi, fiecare cu un rol precis. Prima încăpere este reprezentată de pronaos, cunoscut și ca biserica femeilor. Acesta era spațiul destinat femeilor din sat, care puteau asculta slujba dar nu aveau voie să o vadă. Programul iconografic abordat în această primă încăpere era unul necanonic, zugravii maramureșeni alegând scene considerate potrivite pentru o audiență feminină. Și pictura pronaosului din Desești respectă tiparul clasic pentru Maramureș, pronaosul fiind dominat de ansamblul Judecății de Apoi, care începe de pe peretele opus intrării și se întinde pe pereții din stânga (Raiul și Cetele Drepților) și dreapta (Iadul și Cetele Necredincioșilor, Fig. 9). Deasupra intrării spre naos apare Iisus în ipostaza de judecător, înconjurat de cei 12 apostoli. La picioarele lui Iisus, în poziție de rugăciune, apare perechea primordială, Adam și Eva, reprezentați la o vârstă înaintată, Adam cu o barbă albă iar Eva cu un batic pe cap. În partea din dreapta apare scrisă pe o bârnă pisania bisericii: „1780 au plătitu această tindă deo au zugrăvitu gazdele satului azu pisană Radu Munteanu zugravu” (44). Aflăm astfel atât anul pictării cât și numele autorului.

Tot pe peretele din dreapta, sub bârna cu pisania bisericii, începe seria Cetelor Necredincioșilor. Primul este „Moisi” (Moise) urmat de popoarele păcătoase ale lumii: „Jidovi” (Evrei), „Turci”, „Nemț”, „Tătari” și „Frnci” (Franci) (45). Sub acestea se desfășoară prima parte a Judecății de Apoi, scenă marcată de focul iadului scuipat de monstrul Leviatan, în care sunt chinuiți păcătoșii. Alții sunt torturați de diavoli sau cărați în roabe pentru a fi aruncați în foc. Printre păcătoși putem să descoperim, cu ajutorul inscripțiilor, pe „vărsători de since” (vărsători de sânge, ucigași), „prăcurvari” (desfrânați), „gudecători nedrepț” (judecători nedrepți), „furi” (hoți), „călugării curvari”, „fata curvă” precum și pe (fata) „care dorme dumi(nic)a” (46).

Printre ei apare și un personaj tras într-o căruță de către un drac, cu un sac de bani în mână. Inscripția ne spune că el este „Șpanu” (47) (Fig. 10), nimeni altul decât comitele maghiar al Maramureșului. Prezența lui în iad a pus pictura în primejdie în perioada comunistă, deoarece autoritățile au considerat că reprezentarea este interpretabilă (48). Astfel, scena iadului a fost văruită, fiind descoperită de abia în urma restaurărilor. Tot în această scenă apar, în dreapta sus, stând pe scaune, cei patru călăreți ai apocalipsei, în varianta locală. Dacă în varianta canonică ei sunt Foametea, Războiul, Ciuma și Moartea, aici Războiul a fost înlocuit de un personaj mai elocvent. Astfel, cei patru călăreți au devenit „Fomete”, „Lene”, „Ciuma” și „Morte”, ultimul fiind reprezentat în picioare, cu coasa intr-o mână și cu un arsenal de alte arme în cealaltă (49).

Pictura naosului

A doua încăpere a bisericii maramureșene este reprezentată de naos, denumit și biserica bărbaților. Aici este locul în care se strânge partea masculină a satului pentru a asista la slujbă, și tot aici are loc sfatul satului. Decorația picturală a aceste încăperi este una mai degrabă canonică, ilustrând cât se poate de coerent scene biblice, prin paralele între Vechiul și Noul Testament, dar și prin expunerea unor pilde care poartă învățături importante. Pe boltă apar Maica Domnului în ipostaza de orantă (în rugăciune) și Iisus în ipostaza învățătorului. Pe timpan, peretele opus tâmplei, este reprezentat „Vi patriarși dinu vița lui Avraamu”, o scenă unică în pictura murală maramureșeană (Fig. 11).

Registrul superior al naosului este dominat de Geneză, care începe din partea dreaptă și se rezumă la doar patru scene din Rai. Prima scenă  înfățișează Facerea lui Adam. Aici primul om este înfățișat într-o stare infantilă, copilărească, părând să se țină cu greu pe picioare în fața Tatălui protector, de dimensiuni impresionante față de Adam. A doua scenă reprezintă Facerea Evei (Fig. 12), inscripția care o însoțește spunând: „Și pre Eva dinu costa lui Adamu”. Următoarea scenă este Înșelarea Evei (Fig. 13), în care șarpele o păcălește să culeagă un măr din pomul cunoașterii, așa cum spune și inscripția: „Șerpele au înșelatu pre Eva”. Pomul cunoașterii este reprezentat într-un mod foarte naiv, ca un trunchi de pe care cresc flori mari și colorate, pe care se încolăcește șarpele. Atât Adam cât și Eva țin în mână câte un măr, lucru care contrazice versiunea canonică în care Eva ia un măr și il dă lui Adam. Mâinile cu care cei doi se întind după acestea sunt extrem de lungi, demonstrând nepriceperea zugravului când vine vorba de proporții și distanțe. Ultima scenă reprezintă Alungarea din Rai.

În continuarea registrului superior apar alte scene din Vechiul Testament, dintre care se remarcă prima, cea a uciderii lui Abel de către Cain (Fig. 14). În reprezentarea lui Radu Munteanu, Cain a fost împins la păcat de un diavol cenușiu (50), care pare să îi dirijeze mișcările lui Cain, postat victorios peste trupul fratelui său, aplecat peste o lună cu chip uman. Cu această ocazie merită menționate și semnificațiile profunde ale simbolurilor lunii și soarelui în iconografica creștină, așa cum le-am aflat direct de la preotul Ardelean Ioan, cel care slujește în biserică. Soarele, ridicându-se din pământ, în fiecare zi, reprezintă viața, nașterea și renașterea, pe când Luna, coborând în pământ, în fiecare noapte, reprezintă moartea, sfârșitul vieții și trecerea în viața de dincolo. Moartea lui Abel fiind prima moarte din istoria omenirii, a reprezentat prima cădere a lunii în pământ, la fel cum Maica Sfântă pe bolta naosului este reprezentată ca ieșind din Lună, având putere de dincolo de moarte. De menționat este și scena Arderii Sodomei și Gomorei (51), în care cetățile deviante sunt reprezentate la propriu „pe dos”.

Următoarele registre se axează pe Noul Testament (Fig. 15), îndeosebi pe ciclul Patimilor lui Iisus. Aici remarcăm inscripția scenei în care Iisus este pus pe cruce (Fig. 16). Ea se citește: „Pironitau pre IC pre cruce jidovi” și astfel îi acuză pe evrei de crucificarea Mântuitorului. Autorul face o confuzie între faptul că evreii l-au condamnat pe Iisus la crucificare, adică l-au pus pe cruce în mod figurat și actul propriu-zis al crucificării. Nu este exclus ca această confuzie să fie una intenționată cu scopul de a instiga la ură rasială față de evrei (52).

Tâmpla bisericii

Tâmpla bisericii din Desești (Fig. 17) iese în contrast față de restul ansamblului pictural atât prin registru stilistic cât și prin tehnică și paletă de culori. Prin alcătuire și program iconografic, îi este specifică lui Alexandru Ponehalschi (53). Tâmpla este alcătuită din trei registre pictate, completate de un al patrulea alcătuit din icoane mobile. Registrul superior este dominat de scena Răstignirii, unde Mântuitorul de pe cruce este flancat de soare la stânga și lună la dreapta. Crucea acestuia este înfiptă într-un delușor sub care apare craniul lui Adam, simbolizând Golgota – dealul căpățânei (54). Sub primul registru se regăsește următoarea inscripție, descifrabilă doar parțial: „(IC atuncea) au zis: Părintele mieu iartă lor (păcatele) lor ca nu (știu) ce fac ei… Către talharul… vei fii cu mine în rai.” de pe primul rând, iar de pe al doilea: „… se temi de (tine)… cu durere… în mănule tăle dau sufletulu mieu.”.

Altarul bisericii

Altarul reprezintă ultima încăpere a bisericii, destinată clerului religios și în care se săvârșesc sfintele taine. Deoarece biserica din Desești este în folosința comunității ortodoxe din sat, în altarul acesteia încă se slujește, motiv pentru care nu am avut acces la ansamblul pictural al acestuia.

Biserica de lemn din Bârsana

Al doilea ansamblu pictural pe care îl voi analiza aparține bisericii cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din satul Bârsana de pe dealul Jbâr (Fig. 18), pe care am vizitat-o ultima dată în data de 12 mai. Aici am fost întâmpinat de persoana responsabilă cu vizitarea bisericii, din moment ce aceasta nu mai este destinată cultului. De data aceasta am venit înarmat cu cartea Ancăi Bratu, volumul „Pictura murală maramureșeană” (55), care prin grija autoarei este dotat cu scheme ale programului iconografic care m-au ajutat să îl urmăresc.

Context geografic și istoric

Satul Bârsana se află într-un punct superior al Izei inferioare, la sfârșitul strâmtorii ce separă în două bazinul Izei. Localizarea satului în acest punct, cu deschidere spre bazinul Izei inferioare și spre bazinul Mara-Cosău, l-a făcut să fie un important punct strategic (Fig. 19).

Prima atestare a satului datează din 1326, când se afla în stăpânirea cneazului Stanislau (56). Se pare că satul a făcut parte din Cnezatul Varaliei, împreună cu satele Nănești, Oncești și Valea Porcului (57). Radu Popa consideră că familia cnezială de Bârsana a fost subordonată inițial celei de Oncești (58), acolo aflându-se și cetatea Onceștilor, construită în secolul XIV (59).

Construirea bisericii din Bârsana

Biserica din Bârsana a fost construită ca biserică de mânăstire în 1711 (60) în locul Părul Călugărului de pe valea Slătioarei, la circa 2 km în aval de confluența cu Iza. În 1739 (61), mânăstirea s-a mutat în locația actualei Mânăstiri Bârsana (Fig. 20), pe locul unui cimitir apărut pentru victimele luptei cu tătarii din 1717. Tot atunci, ea este ultima reședință cunoscută a unui episcop clandestin al maramureșului, Gavril Ștefanca de Bârsana (62). Mânăstirea Bârsana a supraviețuit mult timp politicii de desfințare a mânăstirilor românești din Maramureș, funcționând până în anul 1795 (63). După desfințarea mânăstirii, biserica este mutată pe dealul Jbâr din interiorul satului Bârsana (64), unde a fost pictată în 1806 în calitate de biserică parohială.

Elemente arhitecturale ale bisericii

Biserica din Bârsana reprezintă o construcție modestă, de mici dimensiuni, clar destinată vieții monahale la momentul construcției. Ca o particularitate, pentru că biserica aparținea unei mânăstiri de călugări, pronaosul este extrem de mic față de restul bisericii, o biserică a femeilor încăpătoare negăsindu-și locul. Până și turnul bisericii este foarte scund. Se remarcă funia sculptată de-a lungul bisericii, care se desface în două cercuri, fiecare pe câte o laterală, motiv regăsit și pe ușă. O fereastră a naosului are schițat un pom al vieții deasupra ei (Fig. 21).

Pictura pronaosului

Din pictura pronaosului s-a păstrat doar un singur fragment pe peretele drept (Fig. 22). Acest fragment pare să surprindă o parte a Cetelor Drepților (65), putându-se distinge ușor trei cete diferite. Categoriile sociale cărora le corespund aceste cete nu pot fi identificate, deoarece personajele nu au o costumație specifică vreunei categorii sociale distincte. Prima ceată, cea mai estompată, este formată din bărbați tineri, celelalte două cete fiind formate din bătrâni cu plete albe și barbă. De remarcat că fiecare astfel de ceată este formată din exact trei personaje.

Pictura naosului

Adoptarea stilului baroc nu a afectat doar stilul pictural și alcătuirea personajelor și decorațiilor, ci și programul iconografic abordat. Toader Hodor reformulează programul iconografic clasic, abordat de pictorii de factură postbizantină dinaintea lui, impunerea barocului susținut de Contrareforma catolică soldându-se cu pătrunderea unor noi teme în pictura murală maramureșeană. În naos, observăm în registrele inferioare scene din viața Mariei și din copilăria și adolescența Mântuitorului, care au apărut foarte rar sau chiar deloc în pictura murală a Maramureșului de până atunci. Se remarcă scena care reprezintă vizita lui Iisus, copil fiind, la Templu (Fig. 23). Inscripția se citește: „Când sau întrebat IC cu dascali în dovești (povesți)”. În mulțime, la dreapta, se remarcă și Maica Sfântă. O altă scenă reprezentativă este Fuga în Egipt (Fig. 24), în care Maria și Iosif fug cu pruncul Iisus ca să îl scape de mânia regelui Irod. Inscripția, păstrată fragmentar, se citește: „Când o vrut (Irod)… lo l(ua)t Maria… ca lui Irod: în braț în Egi(p)tie” (66). Scena, păstrată și ea fragmentar, este dominată cromatic de Maria, cu pruncul Iisus în brațe, aceasta fiind înveșmântată într-o haină de un roșu intens. Lângă ea este reprezentat și un înger, care i-a prevenit pe părinții Mântuitorului de planul lui Irod de a ucide toți pruncii din Țara Israelului. Prezența scenelor de acest tip marchează o mică victorie a autorităților catolice în Maramureș, mai ales pentru că acestea se află în biserica fostei Mânăstiri Bârsana, una dintre ultimele instituții religioase maramureșene care au rezistat în fața influențelor străine.

Găsim în pronaos, deasupra unei ferestre, și pisania bisericii (Fig. 25), care se citește: „În anu Dmnului 1806 am zugrăvi(t) această sfânt beseri(c)ă eu Hodo Toade zugrav di Vi(șeu) de mijlc și eu Plohod (din) Dr(agomi)raș(ti)” (67). Bolta naosului este dominată de Înălțarea Sfântului Ilie, aflat într-un car tras de cai înaripați și cu un bici de foc, trecând peste nori și pe deasupra unor oameni care fug speriați de ploaie (68). Tot pe boltă apare și Arhanghelul Mihail, înarmat cu o sabie și o balanță, sugerând Judecata de Apoi. Ambele teme indică o afinitate a autorului spre sfera catolică a reprezentărilor pictografice de acest fel.

Tâmpla bisericii

Tâmpla bisericii din Bârsana (Fig. 26) preia programul iconografic utilizat și de zugravii postbizantini, Toader Hodor aducând puține modificări în transpunerea lui în arta barocă. Singura modificare o reprezintă ultimul registru, în care este figurată Duminica tuturor sfinților, avându-l pe Iisus în centru, înconjurat de cete de sfinți din ce în ce mai mici pe măsură ce se îndepărtează de el, sugerând o continuare la infinit a acestora. O altă diferență constă în inversarea poziției soarelui și a lunii în scena Răstignirii din registrul superior.

Pictura Altarului

Deoarece biserica nu mai este utilizată de cultul ortodox, altarul acesteia a fost desacralizat, drept pentru care am putut urmări programul iconografic al acestuia. În altar, temele dezvoltate de Toader Hodor cunosc o înflorire deosebită. Pe bolta altarului tronează Încoronarea Fecioarei de către Sfânta Treime (69) (Fig. 27), scenă de mari dimensiuni, în care se remarcă stângăcia autorului. Dintre registrele altarului, se remarcă cel superior, în care sunt reprezentate cele 9 cete îngerești. Cele mai interesante reprezentări din punct de vedere plastic sunt cele ale cetelor Heruvimilor și ale Serafimilor. Primii sunt reprezentați acoperiți de ochi pe tot corpul, așa cu spune și inscripția care se citește: „Ceata Herovimilor cielor cu ochi mulți”, iar ceilalți sunt acoperiți de aripi, însoțiți de inscripția: „(Ceata Serafimi)lor clor cu mult(e) aripi” (70).

Concluzie

În concluzie, prin analizarea și compararea programelor iconografice ale bisericilor UNESCO din Desești și Bârsana, realizate la aproape trei decenii distanță, putem observa momentul aproximativ al pătrunderii curentului baroc în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului și felul în care acesta se manifestă, pe măsură ce presiunile autorităților austriece catolice se intensifică și în plan religios, nu doar în cel politic. Conservarea și descifrarea picturii murale maramureșene este de maxim interes pentru o mai bună înțelegere a schimbărilor cultural-politice dar și sociale survenite în Maramureș la cumpăna secolelor XVIII și XIX.

(1) Este vorba despre textele rotacizante, despre care se presupune că au fost traduse la Mânăstirea Peri în secolul al XV-lea sau chiar mai devreme. Ele au supraviețuit indirect, prin intermediul a patru copii, care pot fi datate între 1420 și 1570, cf. Ioan Bota, Începuturile culturii scrise, p. 86 și 180.
(2) Când o echipă de școlari maghiari a remarcat pentru prima dată unicitatea monumentelor de lemn din nordul Transilvaniei, în anul 1862, cf. Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition, p. 12.
(3) Datările dendrocronologice ale unor biserici de lemn din Maramureș au fost realizate de Alexandru Baboș și publicate în câteva lucrări ale acestuia, amintite în bibliografia acestei lucrări.
(4) Prima atestare documentară a regiunii datează din anul 1199, când se menționează în cronica curții maghiare că regele Emeric al Ungariei participă la o partidă de vânătoare în „Pădurea Maramureș”, pădure care este deja denumită „pădure regală” în anul 1231, cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 45.
(5) Atunci când, după presupunerea lui Radu Popa, începe pătrunderea oaspeților regali, în op.cit., p. 48.
(6) cf. op.cit., p.48
(7) Cele patru așezări primesc privilegii orășenești de la regele Carol Robert de Anjou în anul 1329. În 1352, acestea se vor extinde și asupra Sighetului, prin diploma acordată de Ludovic I, cf. Alexandru Filipașcu, Maramureșul, p. 7.
(8) Cunoscute ca dreptul românesc sau Jus Valachicum, cf. op. cit., p. 10.
(9) Nepotul lui Dragoș Vodă, el a fost gonit din Moldova de către Bogdan Vodă, revenind în Maramureș în jurul anului 1365, unde devine ulterior voievod, cf. Ștefan Berci și Rodica Berci, Drăgoșeștii, p. 26.
(10) Atunci este numit Balc, alături de fratele său Drag, Comite al Maramureșului, cf. op. cit., p. 29.
(11) Din aceasta se mai păstrează o secțiune de secol XIV în cadrul actualei biserici reformate, cf. Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației, p. 32.
(12) cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 102.
(13) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 96.
(14) În urma Tratatului de la Karlowitz, prin care Transilvania trece sub stăpânire austriacă, cf. Gábor Ágoston, Encyclopedia of the Ottoman Empire, p. 309-310.
(15) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 133.
(16) Primii simpatizanți catolici au fost semnalați în jurul anului 1711, cf. op. cit., p. 121
(17) cf. op. cit., p. 137-138.
(18) cf. Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației, p. 35
(19) cf. op. cit., p.33.
(20) cf. Radu Nedici, Identitatea confesională, p. 96.
(21) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 125.
(22) Așa cum se observă și în pictura pronaosului bisericilor din Maramureș, de unde nu lipsesc popoarele păcătoase, precum evreii, tătarii sau chiar țiganii, așa cum am putut observa personal în cazul bisericii din Săliștea-Bâleni, pictată în 1775.
(23) Pe care am observat-o în pictura bisericilor din Călinești-Căieni (1754), Săliștea-Bâleni (1775), Desești (1780), Bârsana (1806) și Rozavlea (1810-1825).
(24) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 185, în cazul bisericii din Desești, respectiv p. 254 pentru Bârsana.
(25) „Compararea acestor picturi murale cu fragmentele din pictura bisericii din Breb ne-au sugerat că ne aflăm în prezența unor lucrări datorate aceluiași meșter zugrav.”, cf. op. cit., p. 89.
(26) cf. op. cit., p. 92.
(27) Care a fost mutată în cadrul Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației în 1974.
(28) cf. Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 127.
(29) Acestea au fost mutate în biserica UNESCO din Budești-Josani.
(30) cf. op. cit., p. 112.
(31) Celălalt ansamblu pictural bine conservat și la fel de vechi este reprezentat de pictura murală a bisericii din Cuhea (actualul Bogdan Vodă), cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 194.
(32) cf. op. cit., p. 103.
(33) Stratul pictural de la Săliștea-Bâleni a fost descoperit în urma unor lucrări de restaurare demarate în 2010, lucrări nefinalizate până la data la care am vizitat biserica (16 iunie 2018). Atât prin stil artistic dar și prin program iconografic, el este încadrabil în opera lui Radu Munteanu, așa cum am putut observa cu ochiul liber. Se aseamănă mai ales cu ansamblul pictural de la Desești, semnat de acesta în 1780.
(34) Conform pomelnicului bisericii, păstrat astăzi în Muzeul Mânăstirii Bârsana, semnat de către „Ștefan Radu Zu(gravu)”, așa cum am reușit să îi descifrez numele, și care specifică anul 1775. Cf. și cu Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 118 și Anca Bratu, Pictura murală, p. 342.
(35) Așa cum am putut observa personal, dar și cf. op. cit., p. 193. Biserica a fost pictată în 1802, cf. Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 127.
(36) Conform inscripției din naos pe care am descifrat-o, dar și cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 237.
(37) Este vorba despre manifestări precoce, deoarece ansamblul pictural de la Poienile Izei datează din 1794, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 314, iar cel de la Borșa din Jos din 1775, cf. op. cit., p. 302.
(38) Aceste informații de ordin geografic au la bază hărțile din atlasul geografic alcătuit de Marin Ilieș, Gabriela Ilieș și Mihai Hotea, Țara Maramureșului, p. 22.
(39) cf. Radu Popa, în Țara Maramureșului în veacul al XVI-lea, p. 157-161 și Cnezatul Marei, p. 10-13.
(40) cf. Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 63.
(41) „Pentru zugrăvitu au plătit boerii satului, zugrav: Radu Munteanu și Gheorghie”, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p.174-175 și nota 209.
(42) cf. Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 63.
(43) Deși există varianta ca această decorație să fi fost lăsată neterminată, nu poate fi exclusă ipoteza ca, inițial, toate cele trei geamuri ale altarului să fi avut această decorație, ea fiind pierdută prin înlocuirea materialului lemnos în timpul diverselor lucrări de reparație.
(44) Descifrarea îmi aparține. O altă variantă: „1780; au plătit această tindă de o au zugrăvit jupînesele satului; (eu am scris) Radu Munteanu zugrav”, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 174-175, n. 209.
(45) „Reprezentarea „frâncilor” printre neamurile condamnate în scena Judecății de Apoi ilustrează conflictul surd dintre Imperiul Austriac și Franța aflată în pragul revoluției.”, cf. op. cit., p. 189, n. 223.
(46) Toate descifrările din acest paragraf, precum și cele din continuare, îmi aparțin.
(47) Șpan = s. m. (În Evul Mediu în Transilvania) Titlu dat nobilului care avea funcția corespunzătoare vicontelui sau contelui din Apus; nobil care deținea acest titlu; stăpânitor sau (mai târziu) șef administrativ al unui ținut. Din magh. span, cf. DEX-ului Academiei Române, 2009.
(48) Nu pot confirma această informație, deoarece ea nu a fost menționată în nicio lucrare acreditată.
(49) Reprezentări ale morții sunt des întâlnite în pictura de inspirație poztbizantină a bisericilor din Maramureș. Astfel, la Săliștea-Bâleni întâlnim aceiași reprezentare a morții ca la Desești, doar că de mai mari dimensiuni. La Oncești moartea apare călare pe un cal alb, cosind capetele păcătoșilor, pe care calul le mănâncă. Cf. observațiilor proprii dar și ale Ancăi Bratu, op. cit, p. 194, pentru Oncești.
(50) Așa cum observă și Anca Bratu: „Zugravul popular și l-a imaginat pe Cain împins la păcat de un diavol cenușiu; odată cu primul omor o uriașă semilună cu chip uman, a căzut de pe cer si zace pe sol, sub Avel.”, cf. op. cit., p. 181, n. 211.
(51) Așa cum spune și Anca Bratu: „Scena, de o deosebită expresivitate plastică, înfățișează întreg orizontul întors cu capul în jos, odată cu arhitecturile fanteziste ale celor două orașe.”, cf. op. cit., p. 181, n. 214.
(52) Prima menționare a unor evrei în Maramureș datează din 1728, cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 146, autorul arătând că aceștia nu erau foarte agreați nici de către locuitorii români ai Maramureșului și nici de către autorități.
(53) cf. Raluca Betea, Tâmpla bisericii de lemn din Desești, p.46.
(54) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 164, n. 188.
(55) Editura ACS, București, 2015, ediție adăugită și îngrijită de Ana Bârcă.
(56) cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 68.
(57) cf. op. cit., p. 161.
(58) În 1360 Ludovic I le întărește Onceștilor doar jumătatea apuseană a cnezatului, cf. op. cit., p. 161.
(59) cf. op. cit., p. 234.
(60) Anul a fost confirmat de cercetări dendrocronologice, cf. Olafur Eggertsson și Alexandru Baboș,p. 44.
(61) Data se susține prin datarea bazei turnului, modificată în urma mutării, op. cit., p. 44.
(62) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 124 și Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 71.
(63) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 143 și Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 71.
(64) Data se susține prin datarea unei console, care a fost schimbată în urma mutării, cf. Olafur Eggertsson și Alexandru Baboș, p. 44.
(65) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 257.
(66) Ambele descifrări îmi aparțin.
(67) Descifrarea îmi aparține. O altă variantă: „În anul Domnului 1806 am zugrăvit această Sfântă beserică eu Hodor Toader zugrav… și eu Plohod… zugravu din Dragomirești.”, cf. op.cit., p. 237-238 și n. 274.
(68) Anca Bratu consideră că această temă își are originea în asocierea Sfântului cu zeul roman Jupiter, cf. op. cit., p. 238 și n. 277.
(69) Tema este reprezentată într-o redactare occidentală și deci de origine apuseană, cf. op. cit., p. 239.
(70) Ambele descifrări îmi aparțin.

Sursele bibliografice utilizate, în ordinea menționării lor în notele de subsol:

• Ioan M. Bota, Începuturile culturii scrise în limba română, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 1999, pp. 82-88 și 146-180.
• Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition. Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramureș until the turn of the 18th Century, Department of Architectural History, School of Architecture, Lund Institute of Technology, Lund University, Sweden, 2004, 307 p.
• Olafur Eggertsson, Alexandru Dumitru Baboș, Dendrochronological dating in Maramureș with special emphases on objesct from the Maramureș museum in Sighetu Marmației, în Tradiții și Patrimoniu nr. 2-3, Sighetu Marmației, 2002, pp. 40-49.
• Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, 304 p.
• Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997, 240 p.
• Alexandru Filipașcu, Maramureșul, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2002, 83 p.
• Ștefan Berci și Rodica Berci, Drăgoșeștii. Între legendă și adevăr, Editura Casei Corpului Didactic Maria Montessori, Baia Mare, 2017, pp. 24-41.
• Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, 144 p.
• Gábor Ágoston, Encyclopedia of the Ottoman Empire, Infobase Publishing, New York, 2010, pp. 309-310.
• Radu Nedici, Identitatea confesională a ortodoxiei ardelene în preajma unirii cu Roma, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești nr. 11 al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2005, pp. 93-101.
• Anca Bratu, Pictura murală maramureșeană. Meșteri zugravi și interferențe stilistice, ediție adăugită și îngrijită de Ana Bârcă după ediția din 1982 de la Editura Meridiane, Editura ACS, București, 2015, 391 p.
• Marius Porumb, Biserici de lemn din Țara Maramureșului, în Monumente istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1982, pp. 97-130.
• Ana Bârcă, Biserici de lemn din Maramureș, în România. Monumente UNESCO, Editura Noi, București, 2013, pp. 51-81.
• Marin Ilieș, Gabriela Ilieș și Mihai Hotea, Țara Maramureșului. Atlas geografic, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, 103 p.
• Radu Popa, Cnezatul Marei, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1970, 79 p.
• Raluca Betea, Tâmpla bisericii de lemn din Desești, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești nr. 14 al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2008, pp. 46-60.

Suport fotografic

Precizări

Toate resursele fotografice utilizate în acest proiect au fost realizate de către autorul lucrării. Proiectul a fost realizat de Ilieș Dragoș Ionuț, absolvent al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” Sighetu Marmației și susținut în cadrul etapei naționale a Sesiunii de referate și comunicări științifice ale elevilor din învățământul liceal la disciplina istorie, la Arad, în data de 27 iulie, sub coordonarea domnului profesor Voinaghi Marius Cornel.

Pentru a afla mai multe despre pictura bisericilor de lemn din Maramureș, dar și pentru a afla mai multe despre patrimoniul cultural și istoric al României, vă recomand cu încredere să îmi accesați profilul de Instagram, la @travelguster.

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

“Woodstock de Săpânța” – așa a concluzionat un jurnalist prezent la ediția inaugurală a festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, în august 2010. Și acum, 8 ani mai târziu, cu câteva zile înainte de evenimentul principal al celei de-a noua ediții a acestei manifestări, inițiatorul proiectului, Peter Hurley, declară că are sentimentul că se coace ceva chiar la fel de memorabil!

“Pregătim cea mai amplă petrecere Centenară din vara aceasta! Cu Consiliul Județean Maramureș în rol de organizator, sub patronajul Ministerului Culturii și Identitătii Naționale, cu sprijinul operațional a mai multor organizații non-guvernamentale, precum Asociația Comunelor din România (ACoR), Federația Națională a Grupurilor de Acțiune Locală (FNGAL), Congresul Autorităților Locale din Republica Moldova (CALM) și partenerii noștri media, în special Televiziunea Română, Radio Antena Satelor, Radio România Actualități și Agerpres, aducem împreună în Săpânța peste 800 de artiști, meșteri, dansatori, rapsozi, din toată România, pentru evenimentul Reuniunea Satelor al proiectului “SATELE UNITE ALE ROMÂNIEI”.

Vin delegații din aproape fiecare județ al României, din Transcarpatia, Bucovina de Nord și Voievodina. Suntem în legatură cu comunități de români din Ungaria și Timoc, din Bulgaria. Ne bucurăm foarte mult că din Republică Moldova vor veni peste 80 de oameni, dintre care 55 de primari din satele Moldovei, care ne vor cânta împreună un cântec din Basarabia. Vor fi momente foarte emoționante.

Nu obișnuiesc să fac preconizări. Întotdeauna am preferat să las faptele să vorbească. Dar acum, sunt atât de impresionat, de uimit, de răspunsul pe care chemarea noastră îl stârnește, pentru că văd ce fel de oameni se vor aduna, vorbind cu ei la telefon, comunicând în continuu. Cred că oricine cât de cât interesat de cultura tradițională a Europei, indiferent dacă e român sau străin, și-ar dori să afle ÎNAINTE, ce fel de eveniment, absolut unic din punctul meu de vedere, se dospește aici, în Maramureș!

Reuniunea Satelor este un fel de AGA a SATELE UNITE ALE ROMÂNIEI. Propunem să fie gazduită în fiecare an de o altă comunitate din România. Nu pregătim un spectacol popular, ci un dans masiv, participativ, spontan. Bariera dintre performer și observator se va dizolva. Nu ai nevoie de costum tradițional, nu trebuie să știi să dansezi, tot ce ai nevoie vei învăța pe loc, în câțiva pași! Nu există scenă, ci un pod de lemn la nivelul solului în jurul unui fus cu zurgulăi masiv. Fără playback, nu cântăm pe negativ, nu dansăm pe CD-uri. Sută la sută LIVE!

Fără mici, fără grătar! Vom servi numai mâncare tradițională!

Mai mult decât o promovare a satului Săpânța sau a Maramureșului, este o promovare a României însăși, despre acel ceva pe care voi îl numiți România profundă. Din ceea ce am văzut, de 25 de ani, de când locuiesc aici, voi, mai mult decât oricine altcineva din Europa, cunoașteți încă secretul generării bucuriei. Unii zic al ospitalității. Dar este ceva mult mai adânc. Este ceva autentic, onest, moștenit, pe care toți ceilalți europeni l-au uitat. Acesta este aurul vostru, ca un mare foc de tabără. Bucurați-vă de căldura lui!” (Peter Hurley)

Filmul de promovare: https://www.youtube.com/watch?v=Y5ZeCT4DMJI
Website: www.sateleunitealeromaniei.ro
Asociația Interculturală de Tradiții
Peter Hurley: peterhurley68; tel.: 0744.649.687

În completarea textului domnului profesor Ardeleanu, oferim cititorilor două mărturii memorialistice care subliniază personalitatea marelui intelectual sighetean, prof. Irina Berinde. Prima aparține episcopului greo-catolic Ioan Ploscaru de la Lugoj, cea de a doua profesorului Aurel Vișovan.

„Am început la Lugoj în 1941 o serie de devoțiuni la biserică, în același timp am preluat conducerea congregației mariane de femei, care își ținea întrunirile la Școala normală în fiecare duminică. Președintă era o refugiată de la Sighet – domnișoara profesoară Irina Berinde. Treptat, am introdus devoțiunea Preasfintei Inimi în primele vineri ale lunii, cu slujbe de seara, spovedanii și cuminecări dese. Aceste programe spirituale au ridicat moralul credincioșilor și i-au pregătit pentru marea lovitură dată Bisericii noastre în anul 1948, prin suprimarea ei.” (Ioan Ploscaru, Bucurii și speranțe)

*

„Era în 1965, primul meu Paști liber după 16 ani de închisoare… Deodată, în faţa casei se opreşte o maşină luxoasă, o Volga mare, neagră, din care coboară surâzând Ghiţă Negrea, contabilul-şef de la cooperativa unde lucram. Venise să o stropească pe sora mea… După ce s-a servit câte ceva, ca de Paşti, şi a ciocnit cu noi tradiţionalul ou roşu, îmi zice: – Aurel, desigur tu n-ai mai fost de mult la stropit. Ştii ce? Hai cu mine, s-o stropim pe profesoara Irina Berinde. Este bătrână, singură şi cu certitudine că s-ar bucura mult.

Îmi aminteam de domnişoara Berinde. Fusese directoare la Liceul „Domniţa Ileana”, liceul de fete, unde am predat şi eu ca suplinitor până în 1948. Era o fiinţă cu totul deosebită, distinsă şi foarte religioasă, conducătoarea unui grup de rugăciune al femeilor greco-catolice, ceea ce, desigur, a condus la îndepărtarea ei de la catedră mai târziu. Era licenţiată în ştiinţe: matematică, fizică şi chimie şi doctor în filosofie. Era un privilegiu să poţi sta cu ea de vorbă! Am acceptat repede ideea de a merge s-o întâlnesc. Scotocind prin dulapul nepoţilor, am găsit o sticlă de parfum; şi iată-mă aşezat confortabil în maşina lui Ghiţă, care se îndrepta undeva spre gară.

A fost într-adevăr mare bucuria revederii!… Ne-am amintit de anii când predam la acelaşi liceu, iar acum nu-şi ascundea simpatia faţă de mine, ca şi faţă de toţi ceilalţi care ne-am ridicat împotriva ateo-comunismului. Mi-a spus că suferinţa din închisori este o suferinţă binecuvântată de Dumnezeu. Cuvintele ei au fost un balsam pentru mine.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Autor, preot prof. Marius Vișovan

Începută cu un an în urmă, povestea cămășii de sărbători continuă să fie în atenția Găzdoilor călineștence, grup care activează în cadrul Asociaţiei Culturale Călineştenii Ţării Maramureşului. De această dată atenţia lor s-a îndreptat spre Cămaşa bărbătească.

Pentru o documentare aprofundată am făcut cercetări în zona Mara – Cosău, luînd în considerare faptul că această piesă de port, deşi are aceeaşi utilitate prezintă unele caracteristici proprii de la sat la sat. Diferenţe vizibile se întâlnesc la croi, la ornamente, la coloristică, dar şi la terminologia locală. Deşi aceste caracteristici erau puternic nuanţate pe la mijlocul secolului al XX-lea, azi se constată o adoptare a unor elemente de la o zonă la alta, de la un sat la altul.

Ornamentele adunate, tipurile de cusături au fost reproduse pe hârtie ori pe pânză, ele stau la baza activităţii Cercului de cusături din cadrul Şcolii Rădăcinilor Străbune care își desfășoară activitatea la Călinești sub atenta îndrumare a învățătoarei Ileana Șandor.

Nu doar motivele ornamentale și tipurile de cusături au făcut obiectul cercetării, ci și chiar tipul de cămașă purtată de bărbați pe la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul celui următor. O astfel de piesă de port a fost reconstituită după informaţiile primite de la câteva femei mai în vârstă care îşi aminteau de cămaşa purtată de bunicii lor. Această cămaşă confecţionată din pânză de cânepă de fuior, ori de trăsuri purta denumirea de cămaşă de gheme.

Informaţii utile ne-au fost oferite de femei care încă mai practică vechiul meşteşug al confecţionării pânzei, dar şi pe cel al cusutului. Unele găzdoi s-au perfecţionat şi azi lucrează cămăşi nu numai pe seama casei, dar şi în sat, devenind adevărate specialiste în domeniul cusutului. Aşa am cunoscut-o pe Tiran Ileana a Budeanului de 67 de ani din satul Breb, pe Oanţa Maria, 68 de ani din Călineşti, pe Petran Claudia de 37 ani din Breb, pe Pop Năstafa, 62 de ani din satul Văleni. La Târgul Iei organizat de Consiliul Judeţean Baia Mare în anul 2015, Năstafa Pop a obţinut Locul I cu o cămaşă care a fost apreciată ca fiind cea mai frumoasă dintre cele prezentate.

Activitatea noastră de cercetare a fost impulsionată de cuvintele de apreciere transmise de profesorul Ion H. Ciubotaru, aprecieri făcute primei cărţi pe care am publicat-o (“Cămeșa de sărbători”, Editura Valea Verde, 2016). Distinsul profesor constată că autoarele „…au adus un frumos omagiu celor ce întreţin flacăra vie a tradiţiei în această binecuvântată vatră folclorică”. (Ion H.Ciubotaru, Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, XVI, Iaşi-2016).

Cu informaţiile culese şi prezentate în lucrarea de faţă, cu motivele ornamentale reproduse după cele originale găsite în teren, sperăm să oferim un sprijin tinerelor cusătoare pentru a se iniţia în acest frumos meşteşug, acela al cusutului.

Autoarele: Maria Șerba, Ileana Șandor, Măriuca Verdeș
(Introducere, “Cămeșa de gheme”)

Nota redacției: Volumul “Cămeșa de gheme” a apărut la Editura Valea Verde – Sighetu Marmației, august 2018, publicarea acestuia fiind sprijinită financiar de către Editura VALEA VERDE, SC STICAL Co – ATC SRL (manager ing. Adrian Coman) și Tipografia ASKA GRAFIKA.

În prima parte a anului 1919, țara vecină Ungaria a cunoscut din experiență proprie pericolul bolșevizării. Un agent al Moscovei, Béla Kun, a încercat și a reușit pentru aproximativ o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică” Sovietică.

Acest Béla Kun, pe numele său de familie inițial Cohen, s-a născut în Ardeal, după cunoscutul istoric militar Aurel Vaida la Nimigea, jud. Bistrița–Năsăud (1), după alții la Cehu Silvaniei, pe 20 februarie 1886. A urmat Liceul la Gherla și mai apoi Dreptul la Cluj. Înainte de Primul Război Mondial a făcut în Cluj jurnalism și politică în cadrul Partidului Social-Democrat. Având probleme cu Justiția, la izbucnirea Primului Război Mondial se înrolează voluntar și pleacă pe front. Luptă pe frontul din Galiția și, în vara anului 1916, cade prizonier la ruși. În lagărul de la Tomsk este recrutat de către agenții bolșevici. Este adus la Moscova, unde este însărcinat cu extinderea revoluției bolșevice în Ungaria, în consecință Lenin personal îi pune la dispoziție importante sume de bani și îl trimite în Ungaria. Béla Kun sosește la Budapesta pe 3 noiembrie 1918, când are loc declararea independenței Ungariei față de Austria (2), cumpără cu banii aduși de la Moscova o mulțime de elemente declasate și își constituie o vastă rețea de colaboratori, cu care penetrează marile unități militare. Cadrele de comandă ale mai multor regimente trec de partea sa, umilite fiind de înfrângerile suferite pe front. Ajungând să dispună de cea mai mare parte a Armatei, Béla Kun își disimulează cu grijă intențiile comuniste internaționaliste și joacă cu succes cartea ultranaționalistă, promițând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. Atrage de partea sa și „Divizia secuiască” din Transilvania, este acceptat de către unele cercuri conducătoare de la Budapesta și văzut ca un „salvator” al națiunii maghiare.

În perioada ianuarie – martie 1919, Armata Română din Transilvania era staționată pe o linie de demarcație provizorie, care trecea de la sud la nord prin localitățile Lugoj – Brad – Câmpeni – Ciucea – Zalău – Baia Mare – Sighet, în așteptarea hotărârilor Conferinței de Pace. Dar, pentru a-și dovedi intențiile de refacere a „Ungariei Mari”, Béla Kun ordonă formațiunilor sale paramilitare terorizarea și asasinarea a mii de români aflați la vestul aliniamentului de contact dintre trupele române și cele maghiare. Ulterior ocupă Budapesta, la 21 martie 1919, alungă de la putere guvernul lui Karoly Mihaly și instaurează o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naționalizarea proprietăților industriale și agricole, inclusiv a fermelor mici, apoi reorganizează armata de sub comanda sa, de aproximativ 200.000 de oameni (3), după principiile Armatei Roșii. Un eșalon de 70.000 de soldați erau în dispozitiv între Tisa și Munții Apuseni, iar restul acestei armate se afla în rezervă, dispusă în adâncime la vest de Tisa. Iar pe Valea Tisei, de la Maramureș spre Vest, era staționată celebra „Divizie secuiască”, cu unitățile sale numite „cap de mort”.

Această Divizie, considerată ca fiind o mare unitate de elită a Armatei Austro-Ungare, gata în orice moment să atace Armata Română, era staționată pe Valea Tisei, între Câmpulung la Tisa și Hust, și avea în total aproximativ 6.000 de militari, dotată cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere), un tren blindat și cuprindea Reg. 1 Secui „Cap de mort” (1.700 oameni), Reg. 12 Honvezi şi o parte din Reg. 1 Secui (2.400 oameni) şi 2.000 de oameni în curs de mobilizare (4)­­. După ce Ungaria sovietică condusă de către bolșevicul Bela Kun declară război României, la data de 16 aprilie 1919, această divizie, despre care se spune până azi în fals de către propaganda maghiară, în special din secuime, cum că nu ar fi fost învinsă niciodată, este împinsă de către Armata Română pe aliniamente succesive spre interiorul Ungariei, până în zona Mateszalka – Nyiregyhaza, unde zece zile mai târziu, pe 27 aprilie este complet încercuită de către detașamentul colonelului Ioan și se predă necondiționat. Armata Română a făcut atunci capturi impresionante: 477 ofițeri și 4.500 de soldați făcuți prizonieri, 800 de cai, 23 de tunuri, 116 mitraliere, peste 4.500 de arme diferite, trenuri blindate, divers material de război (5).

Béla Kun s-a înțeles cu puterea sovietică de la Moscova să desfășoare o acțiune militară comună împotriva României și să realizeze joncțiunea între armata sa și Armata Roșie, purtând în acest sens o corespondență telegrafică cu Lenin personal. El cere României ca să-și retragă armata de pe linia de demarcație menționată mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre vest împotriva României. Iar dinspre est, mari unități ale armatei bolșevice ruse și ucrainiene staționate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiția și Bucovina, pentru a realiza undeva pe teritoriul Ardealului de Nord joncțiunea cu armata bolșevică maghiară. Aceste condiții find întrunite, pe 16 aprilie 1919, Béla Kun declară în mod oficial război împotriva României (6) și declanșează ostilitățile dinspre vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentul cunoscut: Brad – Câmpeni – Ciucea – Zalău – Baia Mare. Situația militară pe frontul din Est a evoluat însă într-un fel contrar planificării făcute de către bolșevicii maghiari și ruși. Înaintarea armatei bolșevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în nord de către Armata Cehă și în sud, pe Nistru, de către Armata Română. Apoi România a contra-atacat energic pe frontul din Vest, a determinat armatele lui Béla Kun să se retragă și, în mai puțin de două săptămâni, pe 29 aprilie 1919, a ajuns la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Béla Kun a încercat în mod viclean să câștige timp, a solicitat un armistițiu pe data de 2 mai 1919 și a declarat că dorește să poarte tratative cu Guvernul României, situația politico-militară trenând astfel mai bine de două luni, până pe la mijlocul lunii iulie. Văzând că nu poate să obțină pe cale diplomatică ceea ce dorea, Béla Kuhn și-a concentrat principalele forțe militare, aproximativ 70.000 de oameni și puternice unități de artilerie pe Tisa în zona Szolnoc și a atacat încă o dată România pe data de 20 iulie 1919, a trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcția Szolnoc – Oradea, în speranța că va realiza aici o breșă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acțiune, a nimicit complet armatele bolșevice maghiare și, în mai puțin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Aventurierul Béla Kun a părăsit puterea și a fugit mai întâi la Viena și apoi la Moscova. Acolo și-a sfârșit zilele într-un fel rușinos, a fost arestat și executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, sub învinuirea că ar fi delapidat o sumă mare de bani din fondurile partidului comunist al URSS.
*
Intrarea Armatei Române în Budapesta, în zilele de 3 – 4 august 1919, a fost descrisă amănunțit și la modul cel mai viu posibil chiar în memoriile generalilor români care au condus atunci unitățile militare în cauză, Mărdărescu și Rusescu.

Primul care s-a apropiat de marginile orașului Budapesta în după-amiaza zile de 3 august 1919 a fost colonelul (încă nu era general) Gheorghe Rusescu, care comanda o mică avangardă de Cavalerie aparținînd de Brigada 4 Roșiori, având în total doar 400 de cavaleriști, două tunuri și zece mitraliere (7). Dinspre oraș l-a întâmpinat o delegație de trei persoane din partea guvernului maghiar, care a venit în goana automobilului și i-a cerut să oprească trupa ca să nu intre în oraș (8). Aceștia, care credeau că efectivele și puterea de foc ale detașamentului colonelului Rusescu erau mult mai mari, amenințau cu faptul că în Budapesta există în cazărmi trei regimente bolșevice înarmate (ei încă nu știau că regimentele bolșevice fugiseră deja din oraș) și că populația civilă este foarte agitată, că este gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de vreo 20.000 de oameni și că trupa lui Rusescu va fi măcelărită.
Dând dovadă de o îndrăzneală și de o abilitate ieșite din comun, colonelul Rusescu a spus din mers delegației că el a ordonat detașamentului său să meargă la trap și prin urmare nu îi poate opri imediat. A continuat să meargă la trap încă vreo trei kilometri, împreună cu automobilul maghiar care s-a întors și care gonea alături calul lui, până când a apreciat că tunurile sale pot lovi clădirile guvernamentale din capitală, apoi a oprit și a intrat în discuții cu delegația. Le-a spus că problema măcelului s-ar pune de fapt invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt care nu era încă realizat), că îi sfătuiește să calmeze populația civilă și să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a se evita măcelărirea soldaților maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieșire. Și, ca să fie mai convingător, Rusescu a ordonat celor două tunuri din apropierea sa (singurele pe care le avea de fapt, dar ungurii nu știau acest lucru) să se pună în baterie asupra orașului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române. Atunci delegația i-a cerut colonelului Rusescu să trimită și el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, colonelul Rusescu făcut dovada unui act de mare curaj și a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 3 august 1919, la ora șase seara.
La ora 6.30 seara, colonelul Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru ședință. Fără prea multe discuții, el pune guvernului maghiar o serie de condiții. Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare, care își vor lăsa armanentul și echipamentul acolo, spre a fi pusă la dispoziția detașamentului lui, fiind de acord ca să lase grosul trupelor sale (care de fapt nu existau încă) în afara orașului. Le-a mai spus că a dat armatei sale un ordin pe care el nu mai are cum să îl contramandeze, anume dacă până la ora 8.30 seara el nu se va fi întors la trupă, artileria să înceapă bombardarea orașului. Guvernul maghiar cedează și la ora 8.00 seara trimite un ofițer maghiar cu ordinul semnat de colonelul Rusescu ca detașamentul român să intre în oraș fără probleme și să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”. În aceeași seară, colonelul Rusescu a primit defilarea trupei sale în cazarma sus-pomenită, iar el și cu ofițerii săi au fost cazați și au servit masa la un hotel luxos din apropiere.

Jocul la cacealma al colonelului Rusescu, care din fericire pentru noi a ținut, a luat sfârșit abia în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu a pătruns într-adevăr cu grosul Armatei în Budapesta, cu efective impunătoare, fără să mai întâmpine nici un fel de rezistență și, la ora 6.00 seara, a primit defilarea Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din fața Parlamentul Maghiar. Pentru faptul de a fi intrat în Budapesta fără ordin, cu o zi mai devreme, de fapt pentru că a furat startul victoriei, colonelul Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioși, cum că „a depășit marginile admisibile ale îndrăznelei” (9).
*
Consecințele acțiunii Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolșevice au fost imense și nu doar pentru Ungaria, ci și pentru întreaga Europă. De departe, cea mai importantă consecință a fost aceea a stăvilirii înaintării bolșevismului în inima Europei, izolarea internațională și compromiterea lui.

Potrivit ideologiei marxist-leniniste, revoluția comunistă nu trebuia să se mărginească la o singură țară sau la un grup mic de țări, ci trebuia să fie o revoluție cu adevărat mondială, adică să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluție a proletariatului mondial împotriva capitalismului mondial (10). Așadar revoluția bolșevică, începută mai întâi în Imperiul Țarist, trebuia să se extindă în întreaga Europă. Din Rusia existau două culoare spre Vestul Europei. Unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolșevicii ruși au fost găsit deja o coadă de topor în persoana lui Béla Kun, pentru a înainta pe direcția Budapesta – Viena – Berlin, pentru că în Austria și Germania s-a fost creat deja o „situație revoluționară” (după expresia lui Lenin), de fapt aici domnea dezorientarea, anarhia și haosul de după pierderea războiului și, deci, Germania putea deveni un teren propice pentru extinderea experimentului comunist. Al doilea culoar de expansiune a bolșevismului era prevăzut de către conducerea comunistă de la Moscova prin nordul Europei Centrale, prin Polonia, pe direcția Varșovia – Berlin – Paris, ceea ce s-a și încercat un an mai târziu. Pentru că în Polonia nu s-a găsit un trădător de speța lui Béla Kun, Polonia a fost atacată pe două fronturi de către „Armata Roșie” a bolșevicilor ruși. Într-un faimos Ordin de zi dat de către mareșalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, se arăta direcția în mod răspicat: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vilna și Varșovia spre Berlin, înainte!” (11).

Expansiunea bolșevică spre Vestul Europei a fost însă oprită prin două evenimente militare de mare anvergură, anume intrarea Armatei Române în Budapesta (pe culoarul central) și înfrângerea categorică a lui Tuhacevski de către Armata poloneză sub comanda mareșalului Pilsudski (pe culoarul nordic). Acest lucru este demonstrat între altele și de faptul că un teoretician marxisto-troțkist târziu, englezul Alan Woods, găsește de bine să deplângă retrospectiv înfrângerea lui Béla Kun de către Armata Română. Într-un articol publicat în 12 noiembrie 1979, la împlinirea a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta, Alan Woods afirma următoarele: „La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Sovietică Ungară. Pe 3 august, 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională […]. Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919 a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămânea izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primul stat comunist din lume” (12). Iată așadar că acest autor troțkist însuși, care etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolșevice ale lui Bela Kun drept o „intervenție imperialistă”, recunoaște indirect câteva adevăruri dureroase pentru comuniști. ”Revoluția proletariatului” a început într-o țară înapoiată, în Imperiul Țarist și, grație campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieși din „izolarea internațională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei și, deci, nu a putut căpăta legitimitate și față umană europeană. În fine izolarea internațională, „sanitară” am adăuga noi, a bolșevismului a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală și criminală dictatură în anii stalinismului.

Armata Română a rămas în Budapesta ceva mai puțin de patru luni, spre deosebire de Armata Sovietică de după al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta în 1945 și a „uitat” să mai plece mai bine de patruzeci de ani. În intervalul august – noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta și în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieții normale într-o țară devastată de război și amenințată de anarhie, a hrănit copiii și populația civilă maghiară înfometată de la cazanele proprii ale trupei și a pacificat țara, fapte pentru care Ungaria nu a mulțumit încă nici până azi României și Armatei Române, dar poate că nu ar fi prea târziu să o facă chiar în acest an, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Aliaților, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919, în Budapesta să-și facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei mici armate numită „Armata Națională”, amiralul Horthy Miklos, fost combatant în Armata Austro-Ungară, deci luptător împotriva Aliaților, și cu toate acestea a fost acceptat de către Aliați, care au închis ochii asupra acestui amănunt. La Budapesta, Horthy a fost pe rând comandantul armatei, ministru de război, iar la 1 martie 1920 a fost ales regent (locțiitor de rege) de către Parlamentul Ungariei. Același Parlament a modificat și Constituția Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy cu puteri dictatoriale, acesta fiind astfel primul dictator european din secolul XX cu acte în regulă, cu un an mai-nainte de Mussolini, cu trei ani înaintea lui Stalin și cu doisprezece înaintea lui Hitler. Aliații au închis din nou ochii, admițând ideea că dictatura lui Horthy este o alternativă acceptabilă la comunism. Apoi, când Horthy a ajuns să patroneze un regim politic criminal, în timul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost prea târziu. În plan intern însă, Horthy se bucura în mod real de sprijinul mediilor catolice și antisemite, confruntate cu manifestările ateismului iudeo-comunist, precum și de sprijinul micilor proprietari rurali și al industriașilor, înspăimântați de confiscarea proprietăților pe care au comis-o anterior comuniștii lui Béla Kun. Așa se face că Ungaria, spre deosebire de celelalte state-națiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democrație politică în perioada interbelică.

Așadar, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolșevic, a asigurat ordinea și un început de prosperitate în țară, după care a predat țara la cheie viitorului dictator Horthy Miklos, confirmând cumva ironia amară din proverbul românesc, care zice că acela pe care nu îl lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Dar ca să nu își facă nimeni iluzii în privința intențiilor sale, Horthy a declarat public încă din toamna anului 1919 că „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că față de această țară Ungaria are pretențiile teritoriale cele mai mari și pentru că aceasta este cea mai puternică dintre toate țările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor” (13). Și într-adevăr, Horthy și-a urmărit țelul cu obstinație, atâta doar că „rezolvarea problemelor cu România” nu s-a făcut pe calea armelor, printr-o confruntare militară între Armata Română și cea maghiară, ci printr-un dictat, prin apelul laș la ajutorul altor puteri fasciste ale Europei, și nu a fost chiar o „rezolvare definitivă”, ci una care a ținut tot atâta timp cât a ținut și Războiul al Doilea Mondial. Și, deși a venit la putere cu concursul indirect și involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios și antisemit pe care l-a patronat, s-a dedat la atrocități și la crime de război împotriva populației civile românești, în scurta perioadă dintre 1941-1944, cunoscută în istoriografia românească sub denumirea de ocupație horthystă a Ardealului de Nord.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
Departamentul de Ştiinţe Socioumane
E-mail: [email protected]

sursă foto: jurnalmm.ro

(1) Aurel Vaida, Béla Kun, un aventurier sadic,  în: „Bibliotheca Septentrionalis”, nr. 2 (37) / 2011, p. 134-140
(2) Ibidem.
(3) Ibidem
(4) http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
(5) http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
(6) https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C3%A9la_Kun
(7) https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu
(8) http://www.teoriisecrete.ro/cucerirea-budapestei-de-catre-armata-romana-memoriile-generalului-rusescu /
(9) https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu
(10) Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014, p. 12.
(11) Richard M. Watt, Bitter Glory: Poland and Its Fate, 1918-1939, Simon&Schuster,  New York, 1979,  pag. 126.
(12) https://www.marxist.com/hungarian-soviet-republic-1919.htm
(13) Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. a IV-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2014