Câte nu s-ar putea spune și scrie despre aceste linii separatoare de State, oricum ar fi ele marcate, acestea prezentând extrem de multe aspecte locale, naționale și internaționale, în multe interpretări, forme și conținut, fiind departe de această simplistă denumire statică: „separatoare de state”.

Maramureșul istoric este la margine de țară, râul Tisa separând de el câteva plase cu cetățeni români în majoritate, care au trecut pe rând sub diferite stăpâniri străine. Ce bine ar fi dacă acest fluviu și-ar schimba cursul și le-ar aduce și pe acestea în întregirea țării! În multe situații aceste frontiere separă libertăți depline, de libertăți formale, întemnițate, trecerea lor clandestină fiind însoțită de atâtea tragedii. Oricum, ele împiedică libera circulație pe întinse spații ale lumii. Tot ele pun de atâtea ori problema de reîmpărțire a acesteia, aduc războaie și nenorociri, cu o reconfigurare frecventă a lor, după deciziile celor mari și puternici, ducând lumea într-o altă ordine mondială.

Înainte de 1990, patria noastră se afla închisă de frontiere extrem de meticulos organizate și păzite, cu arături, fluvii, borne, cu multe gherete pe care erau cocoțați la înălțime grăniceri, înzestrați cu tot arsenalul de arme necesar, cu unități mobile de grăniceri de mare răspândire și densitate; deci o libertate de circulație mult sechestrată. Oare pentru a nu fugi de la noi, de rău, sau pentru a nu permite altora o înghesuială la mai „binele” de aici? Cine știe?! Oricum, mulți din temerarii care au încercat trecerea lor au rămas în apele Dunării, înecați natural ori forțați să se înece, sau alții și-au împrăștiat viețile pe marginile lor, ori au completat locurile rămase libere în cine știe ce temnițe. În acea perioadă, treceau fără probleme frontierele doar înalți demnitari de stat și politici, care administrau toată această stare a națiunii, a țării.

În aceste restricții de circulație, am avut și eu o susținere pentru trecerea unor „frontiere”, fără a avea dreptul de a le traversa, deci am fost susținut pe nedrept în acest demers, am fost „favorizat”și trecut peste ele cu dezinvoltură, cu susținere, „clandestin”, de către „protectori”. A trebuit, bineînțeles, să „cotizez” pentru aceasta și am plătit mult, mult de tot. A fost trecerea mea peste „frontierele” detențiilor, m-au trecut torționarii prin 9 filtre, pentru că 9 au fost locațiile de chin și suferința grea ce mi le-au administrat, fără nicio „legitimație”, fără Mandat de Arestare și în lipsa oricărei Hotărâri a vreunei Instanțe de Judecată, pe NV, cum se spune! M-au dus pe atâtea itinerarii ascunse și întunecate, încât era să nu mă mai găsească, să mă lase pe acolo, „pierdut”! Am plătit cu libertatea fizică suprimată, odată cu celelalte componente ale ei, pe timp de 29 de luni, pentru refuzul de a le fi colaboartor, cu toate consecințele grele ce au rămas la discreția lor, ale călăilor care au suprimat atâtea vieți, fiind și eu în acele prevederi ale lor. Chiar după ieșirea din aceste lungi coclauri ale anchetelor și ale muncilor de exterminare, la un nou șantaj făcut de torționari de a le fi „prieten”, când eram cu studiile aproape încheiate, le-am adresat un refuz și mai agesiv, în recidivă, la solicitarea reînnoită de a le fi colaborator, deși știam ce mă așteapta și m-a și așteptat, chiar dacă nu a fost de greutatea consecințelor primului refuz, asumându-mi-le, oricare ar fi fost ele. Mă întreb, oare câți ar fi procedat la fel, răspicat și fără ezitare, cu atât de grele consecințe, într-o fază de pregătire profesională aproape finalizată, conștiincios pregatită? Mi-ar plăcea să cred că toți cei de bună credință, dar poate n-ar fi fost chiar așa. Puteam face un compromis inactiv, să-mi iau apoi concedii medicale, să mai plec pe acasă, oricum, să mă sustrag din menghina lor. Am avut prezența la cursuri de 100% în primul semestru și, doar cu câteva prezențe la acestea în semestrul II (prezența la cursuri și seminarii era atunci obligatorie), mă admiteau să mă prezint la ultima sesiune și să-mi închei anul; mai ales că eram unul din cei mai buni studenți ai promoției. Poate chiar torționarii să nu fi intervenit cu promptitudine, aveau mulțime de informatori, nu duceau lipsă de ei și-i interesa și semnătura, compromisul, murdăria. Dar eu nu doream să am acest ecuson al trădării nici pe lângă mine, deloc, să-mi lipsească nu numai din inimă și suflet, dar să nu-l am agățat nici pe o haină, nici în buzunar. Acesta era „hobiul” meu, de a rămâne „curat, lacrimă”, fără nicio zgârietură, niciun compromis. Și am reușit în acest demers, cu determinarea totală avută, cu rezistența în suferință și provocări și cu ajutorul Domnului. Acesta era cel mai murdar accept dintr-o viață pe care-l putea face cineva, pentru că acea asociere vinovată te făcea părtaș la producerea unor suferințe atât de grele pentru alții, pentru colegi și prieteni, pentu cei din jurul tău, la suprimări de vieți prin complicitate, te făcea criminal prin asociere; tu reprezentai mâinile murdare cu care torționarii își chinuiau și suprimau victimele, în nevinovăția lor. De același refuz ferm s-au „bucurat” răufăcătorii și la a treia tentativă de „racolare”, când i-am și deconspirat, refuz prin care am încheiat acel Dosar de securitate cu ultima sa pagină prezentă în acesta.

Dar atât de multe strungiri grele, prin atâtea locații de supliciu, cu fel și fel de torționari, unii mai cruzi decât alții, care pe rând și împreună îți puneau și viața la sacrificiu, au determinat pentru mine o construcție de caracter, o moralitate și demnitate de neatins în modestia dar și tăria ei, impermeabile la orice fel de compromis, de orice nuantă, în acele solicitări de colaborare cu răul profund, cu torționarii, în mod definitiv.

Această „Triadă” a deciziilor mele se constituie într-un medalion mai presus de orice valoare, chiar mai presus decât viața însăși, pentru că a fost încrustat pe viu în aceasta, în trăirile ei, este constituit din frânturi sângerande ale acesteia, care au fost puse ca jertfă în devenirea ei.

Au fost multe restricții pentru foștii deținuți politici și după eliberare, manifestate în multe feluri, cu șicanării și drepturi cuvenite încălcate, purtând cu ei mereu atributul de foști deținuți politici, de „bandiți”, de răufăcători. Dar toate au o limită până la urmă și nu puteam fi mereu considerați mereu răi, cum nu eram, niște „paria”, niște „proscriși”. S-a plătit cu vârf și îndesat pentru toate cele ce ni se imputau, în optica lor, aceste persecuții acerbe, de tot felul, fiind administrate în jur de peste 20 de ani. Aproape sigur că și la presiuni externe, în 1964, s-a aplicat o grațiere a foștilor deținuți politici, golind-se pușcăriile de ei, fiind însă considerați și în continuare dușmani ai regimului, tolerați mai mult, după aceea, iar cei considerați încă periculoși luând de atunci calea secțiilor de psihiatrie.

Pentru aceste motive, Securitatea, ori aceasta la îndemnul Partidului, a permis încadrarea cu pregătirea avută a unor foști deținuți politici, ca medici, ingineri, profesori ș. a. și au permis reluarea studiilor întrerupte ale unora, sau începerea unor pregătiri prin Instituții de învățământ superior ale altora. Aveau și nevoie socială de aceste profesii, de cadre pregătite pentru economie și nu-i puteau trimite din nou pe toți la muncile de jos, probabil având și încredere în onestitatea și activitatea profesională a acelor atât de mult blamați și chinuiți politic. În acest fel, mi s-a permis și mie continuarea studiilor blocate 5 ani, pe care le-am încheiat în anul de grație 1964, după 10 ani de la începeea lor, cu posibilitatea de repartizare în învățământ, ca profesor titular de matematică, la 33 de ani. Eu am predat o disciplină de studii exacte, matematicile, unde manipulările erau cu totul excluse, dar s-a îngăduit aceasta și în domeniul umanistic. Așa, de exemplu, i s-a permis D-lui Nistor Man să urmeze după eliberare, dupa 1964, o Facultatea de filologie și să funcționeze apoi ca prof. de limba franceză, la un liceu din Tg. Mureș. El a fost arestat în Grupul Vișovan și a executat mulți ani de pușcărie (peste 10 ani, după câte cunosc), fiind unul din eroii închisorilor, cunoscut pentru multe proteste împotriva regimului, de tratamente grave și criminale față de cei întemnițați politic; au fost multe alte cazuri din acestea, pentru cei ce au reușit să-și termine liceul și apoi să suporte obligativitatea studierii științelor sociale, care nu erau pentru noi de convingeri ideologice, ci pentru convingeri contrare acestora, pentru apărarea credinței și a sentimentului național.

Chiar înainte de 1989, dar mai ales după această dată, în tumultul încâlcit al atâtor transformări, s-au găsit persoane care și-au exprimat îndoieli în legătură cu acele scoateri de sub restricțiile de atunci a unor drepturi elementare, de ocupare a unor slujbe conform pregătirii avute a celor persecutați și spuneau: aceștia nu mai erau „bandiți”, nu mai erau „foști deținuți politic”.

Chiar și torționarii ne-au acordat acest răgaz temporar și au părăsit această pistă, iar cei ce o urmează singuri, îi depășesc și pe ei, ne considerau definitiv scoși din drepturi, definitiv „bandiți”; unii dintre aceștia puteau fi, sau chiar erau „de-ai noștri”, fie că au îndurat sau n-au pătimit persecuții politice!

Cei ce fac neglijent astfel de judecăți, riscă să fie considerați „prizonieri” ai unor manifestări ideologice securistice retardate, din alte vremi!

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet
Minneapolis, 06. 08. 2018

Sigheteanul şi Braşoveanul şi  Clujeanul Vasile Gogea de Ieud şi Făgăraş, Luptător cu Rol Determinant în Revolta din Noiembrie 1987 de la Braşov,  este născut în 7 august 1953 la Sighet. Este scriitor. Scrie o proză şi o poezie captivante. “Propoeziţiile” sale sunt nişte confesiuni tulburătoare, chiar dacă foloseşte mijloace stilistice obiectiviste… Publicistica sa, polemicile  purtate abordează neabătut fenomenul social-politic şi  literar din perspectivă etică.  Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca l-au considerat demn de un “dialog în vacarm”. Dar ceea ce-i  împlineşte rotund nobleţea este adeziunea la Substanţa Maramureş,  modestia, spiritul fratern, disponibilitatea spre  scriitura celorlalţi, fie ei scriitori propriu-zişi, fie  aspiranţi… Am avut onoarea şi bucuria să mă publice la secţiunea “Pavilionul de oaspeţi” a blogului său Gogea’s Blog, unul referenţial  între e-publicaţiile literare de la noi. Un om frumos! Fie să aibă ani buni înainte, să scrie şi să descindă cât mai des printre noi,  în …provinciile Clujului! La Mulţi Ani, Vasile, domnúle!

                                                   Marin Slujeru

*

Vasile GOGEA s-a născut la Sighet, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).

Este autorul mai multor cărţi în care… “în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, interviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013), Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017).

Despre el au scris, mai ales înainte de 1989, Securitatea română, în dosarul său de urmărire informativă D.U.I. 3357, iar după 1990, foarte mulți critici literari si istorici, în reviste literare, volume de critică, sinteze şi dicţionare precum şi în volume de istorie recentă.

A fost elev la Liceul Militar Dimitrie Cantemir până după revolta din noiembrie 1969, a fost martorul ”Virgil” al Revoltei de la Braşov din 15 Noiembrie 1987, a fost Luptător în Revoluţia Română din Decembrie 1989.

A fost: pedagog la Şcoala de şoferi profesionişti, preparator de produse explozibile (dinamită nobel), dispecer de producţie în industria de produse cosmetice, referent literar la teatru, instructor cultural-sportiv în cooperaţie, redactor şef de revistă şi editură, bibliotecar, profesor asociat la universitate, şomer fără indemnizaţie, mitingist şi grevist al foamei.

A fost membru fondator al Alianţei Civice şi al Partidului Alianţei Civice, al Mişcarii 15 Noiembrie, al  Asociaţiei Zariştilor Români şi al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, al Asociaţiei Amicii Regelui Mihai, al Despărţămîntului Central ASTRA Braşov. Din anul 2013 este  redactor la revista românească de cultură ALTERNANŢE, care apare la München.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.

Este POET, PROZATOR, ESEIST, JURNALIST și BLOGGER!

LA MULȚI ANI, STIMATE PRIETEN, IUBITOR de SIGHET și de ȚARĂ!

Salut, Sighet!

 

E-liberare

Palmele-mi respiră muzică
Și-apoi cântă pe o foaie albă pură
Cuvinte mari și mici, ce sună lin și curat.
Sufletu-mi e plin de proza neinterpretată,
Așteaptă un semn de la dirijor
Dar nimic!
Ochii mei strigă versuri neauzite
Ce se pierd în apusul infinit,
Suferința îmi mângâie încet inima fragilă
Și simt cum mă doare,
O durere ce bate mereu la ușa sângerând a zilei de azi;
Prăbușirea o simt ca o reverie nemiloasă
Aștept un sfârșit istovitor
Sunt la limita zorilor
Dar nimic!
Îmi deschid plămânii,
Plumbul ce s-a așternut e prea încărcat
De mânie și nesiguranță
Căderea devine penibil de lungă și chinuitoare
Doar îngerul creator din mine mă poate salva,
Hai coboară la mine
Atingerea ta vindecătoare mă va elibera!
…
Și mă scald în lumină…

Si re ♩♪

Tot ce știu e nimic
Și parcă totuși am un aer măreț
Oglinda-mi reflectă un necunoscut
Și când vorbesc am o voce ciudată
Credeam ca îmi ajung anii ce-i am
Să mă cunosc
Se pare că nu sunt ce-am crezut că am fost!

La sol ♩♩

Barza se plimbă grațioasă în grădina plină cu flori muritoare:
Aș vrea să fiu ca ea lipsită de griji,
Dar sunt încărcată de cuvinte grele
Ce mă trag la pământ
Buzunarele-mi sunt pline de chicoteli bârfitoare
Țin fermoarul închis
Încerc să închid ochii dar le tot aud
O plenitudine de fantezii alb negre
Se ridică la cer
Balonul cu aer cald colorat îmi iese de sub cămașă
Eu mă întorc la pământ și-l umplu cu saci de osmiu
Ce mă blochează la sol!

Hajnalka Cuth

Nici cerșitul nu mai este ce a fost. Cândva știai că persoana care se apropie de tine urmează să-ți ceară bani, era cumva previzibil. De exemplu la ieșirea din biserică sau la intrarea în cimitir, bănuiai că cineva îți va întinde mâna spunând sau nu o poveste. Te pregăteai moral fie să-l ignori fie să-ți cauți câteva monede în buzunar. Apoi au fost cei care veneau pe la mese și cereau pur și simplu sau vindeau câte ceva. Cei care stăteau așezați direct pe trotuar cu câte un carton legat de gât pe care apăreau vreo 100 de cuvinte, scrise de mână, de cele mai multe ori stâmb, scrijelit și neciteț.

Acum mi se pare că cerșetorii s-au schimbat, s-au rafinat, fiecare îți spune o poveste, te iau pe nepregătite și nu știi dacă să te lași sau nu manipulat. Nu știi ce stă în spatele poveștii și dacă nu ați văzut încă filmul românesc „Filantropica”, acum ar fi  momentul. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Nimic mai adevărat.

Fiecare țară cu cerșetorii și săracii ei, da, cum nu se poate mai bine spus dar ai noștri te iau pe nepregătite. Se îndreaptă spre tine la ieșirile din supermarketuri sau pe stradă persoane îmbrăcate decent despre care ai putea crede că s-au rătăcit într-un orășel străin sau că te cunosc de undeva și pe tine te-a lăsat memoria. Le lași să vină spre tine, le acorzi toată atenția ca apoi să le auzi spunând o poveste cu mai mulți morți, cu incendii, cu copii de crescut sau bătrâni de îngrijit. Oameni nu neapărat bătrâni care probabil spun „pentru 1000 de lei pe lună nu mă ridic din pat” sau oameni care ar necesita îngrijiri speciale și de care statul se spală pe mâini. Rămâi perplex câteva secunde după care scotocești jenat după o bancnotă întrebându-te în același timp de ce te lași atât de ușor manipulat, analizând situația și încercând să-ți dai seama ce este mai rău: că cerșesc sau că te iau prin surprindere. Sau te mângâi cu ideea că poate cerșetorul căruia i-ai dat face parte din acei 1% care spun adevărul. Sau poate nu există nici atât?

Mai sunt bătrânii care își vând cărțile și pe lângă care treci cu sufletul rupt în zece, ai vrea să le cumperi pe toate, sau poate nu sunt cărțile lor, te întrebi brusc, suspicios, mai sunt copiii cu ochi mari care îți cer să își ia o înghețată și cărora nu le poți rezista. Și ți se rupe sufletul când vezi persoana matură dubioasă care vine și-i ia banii și căreia nu i-ai fi dat nimic niciodată. Bărbatul tânăr cu un copil de câteva luni la gât care îți smulge un oftat sau bătrâna cu plase așezată pe un scaun.

Probabil pe viitor poveștile se vor diversifica și ne vom ocoli suspicioși unii pe alții. Vom trece pe lângă persoana care are nevoie de un telefon la 112 sau pe lângă turistul care vrea să știe cum să ajungă la Săpânța. Vom obosi să ne lăsăm puși în situații ciudate. Sau vom trăi într-o Românie perfectă fără cerșetori, fără câini vagabonzi și cu oameni buni. Glumesc, normal.

prof. Crina VOINAGHI

revenire
D.lui doctor Costache Chertif 
– chirurg plastician-

mijloc de mai
umbra-i o nuanţă de timp
n-o să rămână din maluri nimic
în cincincizecişinouă în cincizecişişase
apoi în cincizecişicinci
privind de la şase către astre
facă-se voia ta doamne
între palmele mele
se stinge o rugăciune

îmbrăţişarea umbrei
mă îmbarcă odată cu timpul
pe o corabie nesfârşită
pe un drum fără întoarcere
chiar dacă nu ştiu încotro

doamne urc anevoie pasarela corăbiei
pasul îmi este pustiu de la o vreme
chiar dacă-n jur e lumină
plâng şi umbra râde de mine
râde corabia mea pe care
m-ai îmbarcat fără voia ta
doamne
încotro mă duci
în juru-mi apele se fac uscat
uscatului îi cresc aripi
aripilor le cresc lanţuri de ancore
şi se joacă cu soarele
departe peste ape
în timp ce povestesc
despre plecări
niciodată despre întoarceri

noapte de noapte
din tufele de alge creşte luna
netulburată
de ceruri
de ape
de pământuri
care nu ştiu de întoarceri
şi nicicum de lacrimi
că pe mare odată furtuna pornită
pasărea se ascunde în grabă
după culoarea valurilor

trebuie să se afle pe aici
pe aici pe undeva prin hambare
mâncătorii de şerpi
refugiaţi sau poate numai rătăciţi
prin locurile astea devenite de nelocuit

agonia îngerilor în noaptea zăpădită
aruncă pe maluri păsări rare împăiate
ştiindu-se  susţinută de ura celor morţi
martori oculari povestesc îngroziţi
cum păsări îndemnate la joacă
planau în deşert
sprijinite doar în aripile
atârnându-le inconştiente
printre lumini şi umbre înghiţite
de somnul de ape

nu-i decât revenirea
ce a rămas atârnată
de numele tău de pasăre umilă
lăsată să zboare sub ferestrele oarbe
şi din când în când
lăsată în bătaia puştii uitate
deasupra valurilor de vânătorii
prea însetaţi
de lumină
de îmbrăţişări
de carne
de sânge
de ceva ce-i muritor
de ceva ce-i destinat topeniei
de ceva ce-i destinat visului

privit de departe zborul
nu-i decât o revenire
o încercare
o ameninţare
pentru lumina din proprii lui paşi
ţâşnind din adâncul
apelor de piatră
un mesager muritor
părăsit de toţi expeditorii
la înţelegere cu destinatarii
cinei de taină

zborul îi dă bătăi de cap păsării
malul dă bătăi de cap apei
pasărea dă bătăi de cap zborului
apa dă bătăi de cap malului
pasărea şi uscatul
dau bătăi de cap corăbierului

viaţa ne ţine minte moartea
mai ales ţine minte
încotro mergem
duminică de duminică
convinsă fiind că am trăit normal
şi că vom muri odată cu ea
nelăsându-se înşelată
de dorinţa orbului de a fi lăsat să vadă
întunericul încă o dată
în timp ce piatra se lasă îndoliată
milimetru cu milimetru
nerăbdătoare în a privi –
cât mai devreme
şi odată pentru totdeauna –
numele atârnat de pelerina de ploaie
adăpostită de cealaltă parte a malului

umbra culcată pe spate
murmură înjurături
la adresa vieţii ei trândave
ferite de văzul împerecherii
ploii cu zborul

zăpada verde-mătrăgună a rămas
uitată
în pădurea
ce nu mai ascunde rătăciţi

cărarea prin zăpada-mătrăgună
în desişuri albe-mustrător
rătăceşte cu un şirag de mătănii
atârnat de o parte şi alta a malului

clopotele din miezul de noapte
aşteaptă-n amurguri
umbra din palmele îmbrăţişate de frig
astăzi e ziua zborului printre zidurile
înalte urmărind ploaia printre picături

pe maluri mai sunt străini
care-s dornici să-nchidă ochii
şi să se trezească în adâncurile apei
spălând spinii crucii
culoarea norilor le întoarce spatele
nemulţumită că îşi petrec
timpul cu nimeni

poate fi dezgustător
cum apa spală malurile
aşa cum nimeni altcineva nu o face
ochilor le provoacă milă
şi umbra-i un nor pestriţ
arată groaznic aşa înţepenit
refuzând să privească –
fie şi pentru o clipă –
fulgerul oprit în mijlocul apei

doctore ar fi timpul ca
întâlnirea noastră neterminată
să o terminăm aici unde suntem
tăcerea se întâlneşte pentru o clipă
cu lumea întreagă
noaptea sfinţilor bartolomeu şi-a pus
măştile umbrei arzândă
şi într-o bucurie neţărmurită
încărunţind mirată în ceruri
aştepta un semn
să vadă neiertătoare
cum apa şi malurile
au ales pentru odihna dintru început
umbra corăbiei
scaldă malurile
mângâie zborul în durere
umbra prea scoasă din fire
se pregăteşte de o altă poveste
şi ca să nu fie călcată-n picioare se trage la marginea malului
lăsând corăbiei
plăcerea naufragiului

de pe catarg
privesc nehotărât
dacă să vină sau să plece
înainte de apariţia primilor nenăscuţi
ca un orb aştept să trec valul
pe o trecere de pietoni
marcă cu pene de păsări

doctore toată ziua am umblat
pe urma umbrei
precum un infractor
persecutat de misterul întunericului
dar ştiai că la început a fost
umbra
şi abia mai târziu
cuvântul s-a ivit
din rugina găleţii cu apă vie
convins că altă tinereţe nu va apuca
că am rămas singuri noi doi acum
îţi pot a spune
că păşesc peste umbră
precum un salahor al valurilor
cu picioarele amorţite
de apa zălăzită
deasupra căreia
încep armistiţiile zborului

„voi iubi păsările până la capătul
cuvântului tău” (Francisc Garigga) precum
şi umbra care se ia la întrecere
cu măturatul urmelor nopţii
din care nu se mai poate alege nimic

vom găsi undeva o oră pentru
a-i pune pe fugă pe cei cu parcarea plătită
înainte să cobor de pe valul
care nu mai iese din ani
şi fiecare ne vom
îndrepta mulţumiţi de-a lungul
străzii mai mari de două pagini
şi ne vom aşeza la intrarea din spate
doar doară ne va cădea şi nouă
ceva de jefuit
doar că asta este o altă poveste

fără ape
fără zori
ar fi numai ochi intacţi
nu-i o greşeală dacă stai în spatele tău
fără să-ţi vezi umbra

tăcerea poartă
un lanţ din care lipseşte o za
şi nu înţelege de ce moartea-i
atât de tristă
pe această corabie
nimic nu se leagă
oglinda în care s-a născut umbra
condamnată să fie bârfită la
la fiecare pas
aşezată în spatele tău
se simte înşelată
plină de lacrimi
un pământ al nimănui
o pagină într-o celulă de ceară
învelită în hârtie albastră
fără să îşi aducă aminte
de noaptea trecută
atât de uşor
strecurată pe sub umbra
catargului înşelător

numărător de umbre
vântul îmi stoarce cuvintele
desface pânza corăbiei
peste care a căzut o lacrimă
pentru umbra pierdută
şi să se bucure
pentru când va fi să se nască

21.05.- 18.06.2018
(SJU Baia Mare)

(Din volumul “Ultima pagină” în curs de apariție la Editura Junimea – Iași)

Foto: Ion Mariș

La 20 de ani de la prima ediție a Școlii de Vară de la Sighet, elevi și profesori ai Școlii de Vară se întâlnesc din nou, la Memorial pentru a vorbi despre ce a reprezentat pentru ei această experiență.

Școala de Vară este organizată de către Fundația Academia Civică și Institutul Polonez și se desfășoară în perioada 13-16 iulie 2018.

*

Programul cuprinde:

Sâmbătă, 14 iulie

10:00-13:30
Prima masă rotundă: 18 ANI DE ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI
Elevi și profesori ai Școlii de Vară despre ce a reprezentat pentru ei această experiență
(amintiri, semnificații, influențe, urmări)

Moderator : Stéphane COURTOIS

15.30-16 :00
Vernisarea expoziției de fotografii: „Speranța moare ultima”. Foști deportați în Rusia Sovietică își aduc aminte
O expoziție a artistului Marc Schroeder

16:00-19.30
A doua masă rotundă: NOI ȘI ROMÂNIA
Despre Centenar ca exercițiu de exorcizare

Moderator : Dennis DELETANT

*

Duminică, 15 iulie

9.30-11:30
A treia masă rotundă: AM AJUNS ÎN EUROPA. EUROPA UNDE E?

Moderator: Thierry WOLTON

12:00-13 :00 
ALUMNI PENTRU O VIAȚA: Despre viitorul Școlii de Vară

13:00-16:30
Excursie prin Maramureș

17.00
Vernisarea expoziției: Războiul rece. Scurtă istorie a unei lumi divizate, realizată de Institutul Național al Memoriei de la VarșoviaEveniment organizat cu sprijinul Institutului Polonez din București

*

ȘCOALA DE VARĂ DE LA SIGHET (1998-2014)

Un proiect educațional  al Fundației Academia Civica în parteneriat cu Fundația Konrad Adeanauer

Concept și conducere: Ana Blandiana și Romulus Rusan

Organizare: Gheorghe Arvunescu și Ioana Boca împreună cu colegii de la Fundația Academia Civică și Memorialul Sighet

Rectori: Dennis Deletant (1998-2000), Stéphane Courtois (2001-2014)

Moderator: Romulus Rusan

Un proiect sprijinit – de-a lungul celor 17 ediții – de

Biroul de Informare al Consiliului Europei la București

Institutul Polonez din București

Serviciul Cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti 

British Council

ProHelvetia

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău

Ambasada Republicii Cehe în Bucureşti

Alcatel Lucent

*

Premiile Școlii de Vară (poartă numele generoșilor donatori):

Premiul Gheorghe Arvunescu

Premiul dr. Miron Costin

Premiul Ilinca și Ion Balș

*

ȘCOALA DE VARĂ DE LA SIGHET

17 ediții

238 de conferențiari din 19 țări

participanți: peste 1300 de elevi și studenți din România și Republica Moldova, peste 200 de profesori de istorie din România

zeci de conferințe, mese rotunde, dezbateri, lansări de carte, expoziții, concerte, filme, excursii

*

Conferențiari

România

Sorin Alexandrescu, lingvist, București

Vartan Arachelian, jurnalist, București

Sorin Antohi, istoric, Iași

Dinu Antonescu, medic, București

George Ardeleanu, filolog, București

Brîndușa Armanca, jurnalist, Timișoara

Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, violonist, București

Hannelore Baier, istoric, Sibiu

Petre Mihai Băcanu, jurnalist, București

Gheorghe Mihai Bârlea, sociolog, Sighet

Annie Bentoiu, scriitor, București

Doru Berbecar, preot, Maramureș

Octav Bjoza, inginer, fost deținut politic, Brașov

Ana Blandiana, scriitor, București

Ioana Boca, istoric, București

Marius Boeriu, participant la revolta muncitorilor din Brașov din 1987

Mihalache Brudiu, istoric, Galați

Ion Caramitru, actor, București

Andreea Cârstea, istoric, București

Ruxandra Cesereanu, scriitor, Cluj

Corina Cimpoieru, istoric, București

Adrian Cioroianu, istoric, București

Gheorghe Cipăianu, istoric, Cluj

Ioana Creţoiu-Casassovici, arhitect, Bucureşti

Alexandra Chiliman-Juvara, arhitect, București

Petru Codrea, fost deținut politic, Sighet

Nicolae Constantinescu, medic, București

Doina Cornea, filolog, opozant al regimului comunist din anii 80, Cluj

Dorana Coșoveanu, istoric de artă, București

Mihai Dăncuș, etnolog, Sighet

Petre Diaconu, arheolog, București

Neagu Djuvara, istoric, București

Andrea Dobeș, istoric, Sighet

Dorin Dobrincu, istoric, Iași

Ion Drimuș, victimă a represiunii comuniste, Oradea

Constantin Ticu Dumitrescu, inginer, fost deținut politic, București

Iulius Filip, fost deținut politic, Cluj

Octavian Fornica, fost deținut politic, Focșani

Victor Frunză, istoric, București

Robert Fürtös, istoric, Sighet

Micaela Ghiţescu, scriitor, fost deținut politic, București

Dan Grigore, pianist, București

Armand Goșu, istoric, București

Alexandru Gussi, politolog, București

Lucia Hossu-Longin, cineast, București

Constantin Hrehor, preot, Suceava

Dănuţ Iacob, participant la revolta muncitorilor din Brașov din 1987

Gheorghe Iancu, istoric, Cluj

Ioana Ieronim, scriitor, București

Sorin Ilieşiu, cineast, București

Virginia Ion, istoric, București

Nicu Ioniţă, medic, fost deținut politic, Pașcani

Leontin Iuhas, inginer, opozant al regimului comunist în anii ’80, Cluj

P.S. Justin Sigheteanul, episcop de Maramureş şi Sătmar

Doina Jela, scriitor, Bucureşti

Lucreția Jurj-Costescu, fost deținut politic, Cluj

Gheorghe Leahu, arhitect, București

Gabriel Liiceanu, filosof, București

Monica Macovei, avocat, București

Doina Magheţi, scriitor, Timișoara

Nistor Man, fost deținut politic, Târgu Mureș

Alexandru Maier, fost deținut politic, Târgu Mureș

Solomon Marcus, matematician, București

Clara Mareș, istoric, București

Viorel Marineasa, scriitor, Timișoara

Adrian Marino, scriitor, fost deținut politic,  Cluj

Mircea Martin, scriitor, București

Ioan Mănucu , inginer, Craiova

Nicolae Mărgineanu, regizor, București

Teodor Mărieş, preşedinte al Asociaţiei „21 Decembrie 1989”, Bucureşti

Dora Mezdrea, filolog, Bucureşti

Alexandru Mihalcea, fost deținut politic, Constanța

Florian Mihalcea, preşedinte al Societăţii „Timişoara”, Timişoara

Dan C. Mihăilescu, scriitor, Bucureşti

Miodrag Milin, istoric, Timişoara

Silviu Moldovan, istoric, Bucureşti

Eusebiu Munteanu, medic, fost deținut politic, București

Cornel Nicoară, fost deținut politic, Iași

Nicolae Șt. Noica, inginer, Bucureşti

Ion Gavrilă Ogoranu, membru al rezistenţei anticomuniste din munţi, Făgăraş

Andrei Oișteanu, scriitor, Bucureşti

Gheorghe Onişoru, istoric, Bucureşti

Marius Oprea, istoric, Bucureşti

Traian Orban, preşedinte al Asociaţiei „Memorialului Revoluţiei”, Timişoara

Rodica Palade, scriitor, Bucureşti

Șerban Papacostea, istoric, fost deținut politic, București

Vasile Paraschiv, opozant al regimului comunist din anii ’80, Ploieşti

Dan Pavel, politolog, Bucureşti

Matei Păun, economist, Bucureşti

Aurel Pentelescu, istoric, Bucureşti

Lia Perjovschi, artist plastic, Bucureşti

Dan Perjovschi, artist plastic, Bucureşti

Cristina Petrescu, istoric, Bucureşti

Dragoş Petrescu, istoric, Bucureşti

Ioan Pintea, preot, Bistriţa

Monica Pillat, scriitor, Bucureşti

Lucian Pintilie, regizor, Bucureşti

Andrei Pleşu, filosof, Bucureşti

Georgeta Pop, istoric, Bucureşti

Ion Pop, scriitor, Cluj

Nicolae Prelipceanu, scriitor, Bucureşti

Dan Puric, actor, Bucureşti

Doru Radosav, istoric, Cluj

Nestor Ratesh, jurnalist, Bucureşti

Romulus Rusan, scriitor, fondator al Memorialului Sighet, Bucureşti

Nicolae Scurtu, profesor, Bucureşti

Claudiu Secașiu, istoric, Bucureşti

Elena Siupiur, istoric, Bucureşti

Vasile Soare, diplomat, Bucureşti

Teodor Stanca, inginer, fost deţinut politic, Timişoara

Teodora Stanciu, jurnalist, Bucureşti

Dumitru Şandru, istoric, Iaşi

Mihai Șora, filosof, Bucureşti

Florin Şperlea, istoric, Bucureşti

Aurelian Trișcu, arhitect, Bucureşti

Dana Mărgineanu-Țăranu, profesor, Cluj

Cornel Țăranu, compozitor, Cluj

Virgiliu Țârău, istoric, Cluj

Liviu Ţîrău, istoric, Cluj

Ana Țuțuianu, profesor, Bucureşti

Cristian Vasile, istoric, Bucureşti

Gavrilă Vatamaniuc fost deținut politic, Vicovu de Jos, Suceava

Ion Vianu, medic psihiatru, Bucureşti

Daniel Vighi, scriitor, Timișoara

Dan Voinea, procuror militar, București

Smaranda Vultur, antropolog, Timișoara

Andrei Ursu, inginer, fiul disidentului Gheorghe Ursu, Bucureşti

Mihai Zamfir, scriitor, Bucureşti

Șerban Rădulescu-Zoner, istoric, fost deținut politic, București

Alexandru Zub, istoric, fost deținut politic,  Iași

Austria

Ioan Holender, dirijor, Viena

Bulgaria

Alexander Dimitrov, fost deținut politic

Mimoza Dimitrova, psiholog, Sofia

Cehia

Petr Blazek, istoric, Praga

Jiri Gruntorad, fondator Libri Prohibiti, Praga

Petr Slinták, istoric de film, Uherské Hradišti

Petruska  Sustrova, jurnalist, purtător de cuvânt Charta’77, Praga

Pavel Zacek, istoric, Praga

Frantisek Zahrádka, fost deținut politic, Praga

Libuse Valentová, filolog, Praga

Elveția

Alex Decotte, jurnalist, Geneva

Dan Ottiger Dumitrescu, biolog, Freiburg

Franța

Maria Brătianu, fiica istoricului Gh. Brătianu

Bernard Bruneteau, istoric, Grenoble

Stéphane Courtois, istoric, Paris

Ion Filotti, informatician, Paris

Pierre Hassner, politolog, Paris

Pierre Henri Imbert, director în Consiliul Europei, Strasbourg

Cicerone Ionițoiu, fost deținut politic, membru al exilului anticomunist, Paris

Anca Lemaire, arhitect, Paris

Patrick Moreau, istoric, Paris

Bujor Nedelcovici, scriitor, Paris

Basarab Nicolescu, fizician, Paris

Alexandru Niculescu, filolog, Paris

Luiza Palanciuc, scriitor, Paris

Remus Radina, fost deținut politic, membru al exilului anticomunist, Paris

Sanda Stolojan, scriitor, membru al exilului anticomunist, Paris

Mihai Sturdza, istoric, fost deţinut politic, Paris

Nicolas Werth, istoric, Paris

Thierry Wolton, jurnalist, Paris

Germania

Hans Bergel, scriitor, München

Ulrich Burger, istoric, Köln

Mircea Carp, jurnalist, München

Norbert Chauvistre, director al biroului din România al Fundației Konrad Adenauer

Günter Czernetzky, cineast, München

Holger Dix, director al biroului din România al Fundației Konrad Adenauer

Günter W. Dill, director al biroului din România al Fundației Konrad Adenauer

Helmuth Frauendorfer, cineast, Berlin

Anneli Ute Gabany, istoric, Berlin

E.S. Wilfried Gruber, ambasador al Germaniei la București (2003-2006)

Sven-Joachim Irmer, director al biroului din România al Fundației Konrad Adenauer

Katharina Kilzer, jurnalist, Frankfurt

Hubertus Knabe, istoric, Berlin

Helmut Müller-Enbergs, istoric, Berlin

Stela Rusu, sociolog, Köln

Rita Schorpp, istoric, Berlin

Aurel Stroe, compozitor, Mannheim

Harald Welzer, sociolog, Hanovra

Italia

Camilian Demetrescu, artist plastic, Galesse

Bruno Mazzoni, filolog, Pisa

Israel

Hanna Volovici, istoric, Ierusalim

Leon Volovici, istoric, Ierusalim

Letonia

Danute Dura, istoric, Riga

Luxembourg

Michel Thomas Penette, director Institutul European pentru Itinerarii Culturale

Marea Britanie

Vladimir Bukovski, biolog, opozant al regimului comunist din URSS, Cambridge

Dennis Deletant, istoric, Londra

Tom Gallagher, politolog, Bradford

Christian Mititelu, jurnalist, Londra

Mark Percival, istoric, Londra

Republica Moldova

Ana Bantoş, critic literar, Chișinău

Alexandru Bantoş, scriitor, Chișinău

Eugenia Bulat, scriitor, Chișinău

Vitalie Ciobanu, scriitor, Chișinău

Nicolae Dabija, scriitor, Chișinău

Emilian Galaicu-Păun, scriitor, Chișinău

Alexei Mașec, medic, Chișinău

Gheorghe Mârzenco, jurnalist, Chișinău

Boris Movilă, cineast, Chișinău

Gheorghe Palade, istoric, Chișinău

Ludmila Pădureţ, istoric, Chișinău

Anatol Petrencu, istoric, Chișinău

Elena Postică, istoric, Chișinău

Mariana Ţăranu, istoric, Chișinău

Ion Varta, istoric, Chișinău

Norvegia

Jardar Seim, istoric,  Oslo

Wenke Elena Medboe, actor, Oslo

Polonia

Konrad Bialecki, istoric, Poznań

Seweryn Blumsztajn, jurnalist, Varșovia

Jerzy Borowczak, vicepreședinte al Solidarității, Gdansk

Miroslaw Chojecki, cineast, Varșovia

Jerzy Eisler, istoric, Varșovia

Tadeusz Fiszbach, om politic, Varșovia

Alicja Wancerz-Gluza, istoric, Varșovia

Aleksander Hall, politolog, Gdansk

Peter Jacubovski, istoric, Varșovia

Bogdan Lis, lider al Solidarității, Gdansk

Patryk Pleskot, istoric, Varșovia

Roman Wyborski, diplomat, Grodzisko

Henryk Wujek, lider al Solidarității, Varșovia

Spania

Jose Maria Ballester, director în Consiliul Europei, Madrid

SUA

Alexandra Bellow, matematician, Evanston

Thomas S. Blanton, istoric,  Washington DC

Andrei Brezianu, jurnalist, Washington DC

Monica Ciobanu, istoric,  Plattsburgh

Miron Costin, medic, Los Angeles

Sanda Golopenţia, lingvist, Providence

Paul Michelson, istoric, Huntington

Christian Östermann, istoric, Washington DC

Svetlana Savranskaia, istoric, Washington DC

Eliot Sorel, medic, Washington DC

Vladimir Tismăneanu, politolog, Washington DC

Mihai Wurmbrand, fiul lui Richard Wurmbrand, Torrance

Suedia

Göran Lindblad, președinte Platforma European Memory and Conscience, Goteborg

Ungaria

Péter Apor, istoric, Budapesta

Gábor Bánkúti, istoric, Pécs

Gyarmati György, istoric, Budapesta

Béla Borsi-Kálmán, istoric, Budapesta

Pál Germuska, istoric, Budapesta

János Tischler, istoric, Budapesta

*

Sub egida Școlii de Vară au avut loc concerte, recitaluri de poezie, spectacole de teatru

Povestea Elisabetei Rizea. Mărturii (regia Attila Vizauer scenariu Rodica Mandache) Interpretează Rodica Mandache Rodica Negrea Dorina Lazăr (2004)

„Adagio de Albinoni” un spectacol de Dan Puric (2005)

Recital de vioară Mirana Țuţuianu (2005)

Recital Grigore Leșe (2009, 2013)

Recital Dan Iordăchescu (2010)

”Deportaţi în Siberia”, un spectacol al Teatrului Naţional Radiofonic, scenariu Lăcrămioara Stoenescu, adaptare radiofonică Ion Costin Manoliu, regia artistică Petru Hadârcă (2011)

Recital de poezie Maria Ploae (2011)

Concert extraordinar Ada Milea (2014)

*

Cărțile Școlii de Vară de la Sighet (editor Romulus Rusan)

„Exerciții de memorie” (în seria adolescent), editor Romulus Rusan, postfață de Ana Blandiana, 2000

„Ce știu eu despre anii comunismului?” a fost întrebarea la care Fundația Academia Civică le-a cerut adolescenților să răspundă. Apelului publicat în presa bucureșteană și reluat în ziarul „Flux” din Chișinău i-au răspuns mai bine de 150 de elevi între 11 și 18 ani, din România, Republica Moldova și Ucraina (Nordul Bucovinei). Volumul însumează o parte dintre aceste răspunsuri revelatoare.

„Exerciții de speranță” (în seria adolescent), editor Romulus Rusan, postfață de Ana Blandiana, 2001

Eseuri scrise de 81 de adolescenți pe tema „România în care aș vrea să trăiesc”. Din toate rezultă nu numai speranțele de viitor, dar și o analiză critic-comparativă a prezentului.

„De unde vine extremismul?” (în seria adolescent), editor Romulus Rusan, postfață de Ana Blandiana, 2001

Eseurile a 64 de adolescenți, participanți la ediția a patra a Școlii de Vară de la Sighet, în contextul avansului tendințelor extremiste și populiste din țară.

„Cum aș vrea să fie familia mea” (în seria adolescent), editor Romulus Rusan, postfață de Ana

Blandiana, 2001

Un volum cuprinzând răspunsurile date de adolescenții participanți la Școala de Vară de la Sighet la întrebarea „Cum aș vrea să fie familia mea?”.

„Bukovski la Sighet”, editor și prefață Romulus Rusan, trad. Cristina Connolly, Armand Goșu și Anatol Petrencu, 2002

Conferințele și discuțiile cunoscutului disident sovietic Vladimir Bukovski cu participanții la Simpozionul și la Școala de Vară organizate de Fundația Academia Civică la Sighet, în iulie 2002

„Școala memoriei. Sighet 2002”, editor Romulus Rusan, 2002

Nouă dintre conferințele ținute de profesorii Școlii de Vară de la Sighet, precum și discuțiile pe care le-au avut cu elevii lor. Cartea reproduce de asemenea fragmente din eseurile participanților la concursul de admitere pentru Școala de Vară – ediția 2002.

„Școala Memoriei 2003”, editor Armand Goșu, 2003

Conferințele și discuțiile pe care le-au avut la Sighet, în iulie 2003, cu adolescenții Școlii de Vară, figuri de marcă ale rezistenței românești și cunoscuți intelectuali

„Courtois la Sighet”, editor Ioana Boca, 2003

Renumitul istoric francez Stéphane Courtois, coordonatorul „Cărții negre a comunismului”, a fost, începând din anul 2001, rectorul Școlii de Vară de la Memorialul Sighet. Volumul este alcătuit din prelegerile, disputele, convorbirile și interviurile susținute în acei ani de primă colaborare.

„Școala Memoriei 2004”, editor Romulus Rusan, 2005

Conferințele și discuțiile pe care le-au avut la Sighet, cu adolescenții Școlii de Vară

„Școala Memoriei 2005”, editor Romulus Rusan, 2006

Prelegerile și discuțiile de la cea de-a VIII-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet

„Școala memoriei 2006”, editor Romulus Rusan, 2007

Conferințe și dezbateri de la cea de-a IX-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet

„Școala memoriei 2007”, editor Romulus Rusan, 2008

Conferințe și dezbateri de la cea de-a X-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet

„Școala Memoriei 2008”, editor Romulus Rusan, 2009

Conferințe și dezbateri de la cea de-a XI-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet

„Școala memoriei 2010”, editor Traian Călin Uba, 2011

Cartea conține conferințe și dezbateri de la cea de-a XIII-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet

„Școala memoriei 2011”, editor Traian Călin Uba, 2012

Cartea conține conferințele și dezbaterile de la cea de-a XIV-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet

„Alexandru Zub la Sighet”, editori: Ioana Boca și Andrea Dobeș, cuvânt introductiv Romulus Rusan, 2012

Cartea academicianului Alexandru Zub înmănunchează luările sale de cuvânt la simpozioanele și școlile de vară desfășurate la Memorialul Sighet de-a lungul a 20 de ani de existență, precum și impresiile comunicate în diferite reviste de specialitate

„Şcoala memoriei 2012”, editor Traian Călin Uba, 2014

Cartea conţine prelegerile şi dezbaterile celei de-a XV-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet, desfăşurată între 16 şi 23 iulie 2012.

„Școala memoriei 2013”, editor Traian Călin Uba, 2014

Cartea cuprinde evenimentele ştiinţifice care s-au desfăşurat în cadrul ediţiei jubiliare (două decenii de existență a Memorialului), în zilele de 12-16 iulie 2013, la Sighet şi la Spaţiul Public European (U.E.) din Capitală. Întregul an 2013 a marcat două decenii de la începuturile Memorialului.

„Dennis Deletant la Sighet”, editor Romulus Rusan, 2014

Un volum din seria magiştrilor fondatori ai Memorialului Sighet şi ai Şcolii de Vară închinat lui Dennis Deletant, eminentul istoric englez, legat de ţara noastră nu numai prin referinţele ştiinţifice ale operei, ci şi prin prezenţa sa fizică şi afectivă, între timp familială şi profesională, de aproape o jumătate de secol.

„Școala memoriei 2014”, editori Teodora Stanciu și Oana Enăchescu, 2015

Volum alcătuit din trei mese rotunde, dedicate anului revoluționar 1989

 

Comunicat de presă,
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

 

Cea de a IV-a ediție a Sărbătorii Rădăcinilor Străbune s-a desfășurat, în perioada 30 iunie – 01 iulie 2018, în comuna Călinești, Maramureș, ediție care a cuprins ateliere de pictură pe sticlă, vopsit vegetal, confecţionare de opinci, cusut de cămeşi tradiţionale, ţesut. Ca o notă inedită, anul acesta a fost inclus în program un concert de muzică clasică, un spectacol folcloric şi lansarea albumului artistei Măriuca Verdeş, “Hori din Maramureş”.

Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune este organizată (din 2015) de Asociația „Călineștenii Țării Maramureșului” (președinte Măriuca Verdeș) și Centrul de Informare Turistică, Călinești – Căeni.

Măriuca Verdeș: Pentru acest eveniment s-a lucrat ca la o nuntă și, doar prin implicarea „găzdoilor” din sat ne-am putut bucura și în acest an de reușite. Faptul că ele m-au ajutat, voluntar, unește și mai mult satul Călinești pentru că, lucrând în „clăci” oamenii au putut să se cunoască și mai bine, dar și să lege prietenii de suflet.

Chiar dacă am venit în acest sat de noră – chiar pe 1 iulie s-au împlinit șase ani de-atunci – s-a clădit o relație frumoasă în special cu găzdoile Călineștiului. Ele sunt „artistele” din spatele cortinei, dacă pot să le numesc  așa, au fost la fel de importante ca grupurile sau interpreții de muzică populară veniți de departe sau de aproape. Cu permisiunea dumneavoastră aș vrea să le enumăr, în semn de mulțumire pentru timpul alocat pentru această sărbătoare: Ileana Șugătanului, Măria lu’ Gheorghiță, Anuța Pleșului, Ileana Vârvarii, Ileana Nănașului, Măria lu’ Florea, Măria lui Ilcaci, Măria lu’ Piroș, Ioana lu’ Nicoară, Irina lui Găvrilă.

La diferitele ateliere din cadrul Școlii Rădăcinilor Străbune, care au avut loc în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului, au participat meșterii populari: Maria Șerba ne-a împărtășit tainele vopsitului vegetal, Ileana Șandor le-a învățat pe doritoare regulile de bază ale cusutului cămeșilor, Ileana Nănașului a pus o theară (război de țesut) și a dat posibilitatea doritotilor să țeasă. Trebuie spus că făcutul opincilor, este un meșteșug care trebuie păstrat, deoarece, noi încă mai purtăm opinci, iar meșterul din satul Sârbi, uncheșul Opriș, i-a învățat pe coconii doritori acest meșteșug. Pictura pe sticlă a fost condusă de Asociația „Călineștenii Țării Maramureșului”. Am avut parte și de preparate tradiționale în această primă zi (30 iunie) de Sărbătoare a Rădăcinilor Străbune:  pită-n cuptor, cornulețe, două oale pline-vârf cu sarmale.

Apoi, a doua zi, în 1 iulie, concertul de muzică clasică de la Biserica Greco Catolică, ne-a dat posibilitatea, prin intermediul Fundației Culturale „Dana Ardelea” (București), să aducem mai aproape muzica cultă susținută de tinerii Tudor Ioana Daniela (vioară), Iliescu Teodora (flaut), Marius Groza (pian) – toți masteranzi în anul I la Universitatea Națională de Muzică din București, iar din Maramureș, soprana Paula Coteț, elevă în clasa a X-a la Liceul de Artă din Baia Mare.

De acolo, în alai, ne-am îndreptat spre Casa Iurca, cu toți invitații noștri: Rafila Bărbos, Ana Hosu, Uivarosi Ionuț, Voichița Nemeș, Andreica, Onișor Pop, soții Maria și Petre Botiș, Ionuța Denisa Bud, horitoarele din Lăpuș, Alexandru Ilea, Gheorghe Pop, Vasile Boiciuc, Ion și Ionuc Ivanciuc, Ivanciuc Andreea, Mirela Voicu din Ploiești, Mărioara Pop, Ilinca și Julia Mărcan din București, Mitroi Rianna. Grupurie din localitățile: Breb, Șieu, Sârbi, Bogdan Vodă, Suciu de Sus, Călinești, Văleni, Fundația Culturală Dana Ardelea din București. Am avut și invitați speciali: Mihaela Zana Bârsan din Suceava, dl. prof. universitar Ilie Gherheș, frații gemeni Bența din Bârsana, Grupul lui Văsâi din Vadu Izei.

Le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de noi și site-ului „Salut, Sighet!” pentru promovare!

Brîndușa Oanță

 

M-am întors de mai bine de două luni… Am tot lăsat timpul să curgă și nu m-am putut hotărî să scriu, să mai scriu despre lumea pe care am lăsat-o în urmă. O lume pe care mulți ar vrea s-o cunoască, s-o priceapă, pentru care, poate, ar fi ultimul vis s-o vadă în realitate.

Există și-o vorbă: „viața bate filmul”. Câteodată da, câteodată nu. În cazul de față, și în cele ce voi relata, eu zic că „filmul bate viața”. Dacă viața e doar o înșiruire de zile și nopți în așteptarea acelui ceva ce parcă nu mai vine, filmul a fost un surogat perfect pentru a susține o lume mohorâtă, fără perspective, fără vreo licărire de speranță că, odată, de undeva, va erupe ceva punând capăt coșmarului (comunist) de dinainte de ’89, ce părea nesfârșit.

În tot acest coșmar și întuneric, din griul predominant, mai săreau și câteva scântei prin anii aceia, ’75-’78, sub forma unor seriale ieșite din tipare, de genul „Dallas”. Au fost, poate, printre puținele momente de respiro în atmosfera sufocantă a acelor ani, când, la ora difuzării serialului, lumea era conectată la „visul american”.

Se respira o altfel de lume. Iluzia unei societăți evoluate de tip american, era visul (fie el și iluzoriu)  oricărui român, care, după o oră de vizionare, se trezea brusc, trezirea fiind și mai crudă în adevărata realitate pe care trebuia s-o îndurăm fiecare dintre noi.

Poate că și atât cât ni se dădea cu pipeta, această falsă iluzie a unei lumi civilizate, a contribuit la alienarea de moment sau, a contribuit la acumularea de noi tare, de frustrări și care, într-un final, au adus „mămăliga” la o așa presiune că, la un moment dat, a explodat. A fost una din acele picături care tot s-au adunat formând un ocean de revoltă care, în ’89, a inundat aproape toată Europa.

Aveam pe atunci cam 20 de ani și cuvântul America era asociat cu Fata Morgana. Cum puteam să bănuiesc că după 40 de ani voi avea privilegiul de a-i călca pământul, de a intra în această Lume Nouă, de a face constatări, comparații, critici… (toate astea prin prisma unei „novice” scăpate de sub „ciuperca” otrăvită a 40 de ani de comunism)?!

Să nu vă așteptați, însă, ca în cele ce vor urma să găsiți doar elogii la adresa acestei societăți „edenice”. Dacă derulez filmul celor 40 de ani scurși de la primele episoade, ar trebui să constat cu un gust amar că deziluzia și amărăciunea sunt două sentimente care mă încearcă. De ce spun asta? Deaoarece, anul acesta, am avut oportunitatea de a vizita Southfork-ul Dallas, unde s-a turnat mare parte din serialul Dallas.

Cu toate că nu mai sunt așa de tânără, se pare că nu sunt vaccinată la impactul dintre ceea ce te aștepți să vezi și ceea ce ți se oferă. Încă de la intrare, a trebuit să-mi las marile speranțe în așteptare…

Ne-a întâmpinat un „car alegoric”, format dintr-un cap de tractor, pe capra căruia trona un fermier american, care făcea onorurile fermei, urmat de niște vagoane din tablă perforată, cu niște bănci reci pe care te așezai și făceai turul fermei, cu explicațiile de rigoare.

Ferma constă într-un teren imens întins pe hectare întregi, delimitată de garduri albe. Am zărit din mers două lame și doi ponei (de serviciu) care-și cunoșteau bine rolul de a se poza alături de vizitatori.

Primeam informații sporadic: acolo-i căsuța lui miss Ellie, aceasta-i sonda ce apărea în film (o machetă), acolo-s grajdurile și, în sfârșit, aici e reședința familiei Ewing, unde am și poposit. După o ședință de inițiere într-o anticameră a fermei, în care ni s-a explicat că, de fapt, ceea ce vedem este doar o copie a adevăratei proprietăți a celebrei familii după care s-a turnat serialul, am aflat că nu li s-a dat voie producătorilor să filmeze pe acea proprietate și, atunci, au încropit ad-hoc această fermă. Atmosfera generală era de blazare, o blazare care, după 40 de ani, mai producea bani. Avea un miros de închis, de praf de încremenire, care, pe mine, m-a făcut să mă simt tristă.

Da, ăsta era sentimentul când îți vezi iluzia tinereții din acel film sfărâmată. Peste tot, cordoane de pluș care-ți marcau culoarele pe unde ai voie să treci – oricum, nici nu te puteai abate de la traseu, deoarece spațiile erau minuscule, cât să introduci camera de filmat ca să vezi un cadru dorit. Ni s-a explicat că prin stilul adoptat în ceea ce privește filmările, toate încăperile păreau imense. Piscina apărea în film de dimensiuni olimpice. În realitate, era una normală, pe care orice american modest o are în curte. Toți pereții erau capitonați cu pozele protagoniștilor din film, în rame, prin camere, peste tot. Ba s-au montat și machete reprezentând anumite personaje, postate în anumite nișe iluminate, în așa fel încât, să pară adevărate. Parcă era o casă bântuită de umbrele trecutului care, încă, mai păstra ceva din anii aceia…Sub vitrine din sticlă, erau așezate diferite obiecte specifice fiecărui personaj. De exemplu, la J. R., erau expuse cizmele de cowboy, pistolul, pălăria și nelipsita sticlă de whisky. Stăteau acolo ca niște moaște.

Băile erau așa concepute din focuri de lumini și oglinzi, că păreau interminabile. Încercam să scormonesc prin cenușa amintirilor o asemănare cât de cât cu ceea ce vedeam de-adevăratelea, dar nu mi-a trezit nicio emoție. Doar un ușor sentiment de melancolie. Să fi fost oare timpul care a trecut, percepția diferită a acelor ani, sau nevoia de a vedea doar ce ți se oferă, numai să fie altceva? Mă uitam în jur, vedeam chipuri diferite, de naționalități diferite, venite să viziteze acest muzeu, dar n-am remarcat o prea mare decepție pe chipurile lor. Poate veneau din locuri unde nu au avut parte de „drogul” Dallas, n-au trecut prin niște ani în care, fie și datorită unui serial mai puteai „evada” și mai puteai spera…

Când am venit, ne-a adus cu tractorul, cu vagoneți. Când am plecat, ne-a lăsat pe jos. Probabil că în prețul biletului (destul de piperat), n-a intrat și plecarea. În America, și timpul și drumul costă bani.

Așa că, am luat-o la pas, având timp să ne facem câteva poze cu animalele din fermă. M-am uitat în urmă și mi-am zis: încă un vis spulberat dintre multele visuri ale tinereții…

Ileana Pisuc

 

 

„Revista de Povestiri” a organizat cea de-a 11-a ediție a Concursului trimestrial de povestiri, ediție jurizată de scriitoarea Ana Maria Sandu. Primii doi premianți, printre care se numără și prof. Crina Voinaghi de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, vor participa , în toamna acestui an, la  Creative Writing Sundays, seria a 19-a. Crina Voinaghi nu este la prima apariție în paginile acestei reviste, anul trecut, în septembrie 2017, fiindu-i publicată povestirea Schimbarea.

Povestirea „Trei la masă” scrisă de Crina Voinaghi, apreciată de Ana Maria Sandu drept „o altfel de poveste „de familie”, a fost selectată și publicată „pentru finețea observațiilor și stilul curat în care e scrisă. Pentru felul în care autoarea se joacă cu planurile temporale. Pentru că reușește să creeze și tensiune și emoție.” (www.revistadepovestiri.ro)

*

Trei la masă

Cel mai bine îmi amintesc cum suna telefonul. Un ţârâit lung, nervos, care desena puncte prin aerul din jur făcându-l mai strident. Nimeni nu mai vorbea, toată hărmălaia se întrerupea brusc şi împietrit de parcă nu ne-ar fi venit să credem că sunetul acela este real şi mai credeam că, dacă am fi tăcut toţi, el ar fi putut dispărea ca prin farmec. Stăteam în aşteptare preţ de un ţârâit cumpănind cine se va duce să răspundă, uitându-ne unii la alţii ca nişte jucători abili de poker care abia aşteaptă să apară slăbiciunea în ochii partenerilor de joc. Bunicul câştiga întotdeauna, el nu mergea niciodată să răspundă. Jocul îl juca, dar nu răspundea. Eu eram de obicei cea care pierdea, pentru că bunica se ridica greu şi erau mari şanse să nu mai sune pe când ar fi ajuns ea, aşa încet mergea, atât de bătrână era.

De cele mai multe ori, deschizând în grabă uşa camerei-bucătărie care ducea spre holul neîncălzit, trebuia să feresc pisica ce aştepta răbdătoare să intre în casă. Nu mai apucam să o ocolesc în lateral aşa că întotdeauna, din obișnuință, făceam un salt peste pisica reală sau imaginară care mie mi se părea de o perfecţiune uluitoare şi, răvăşită de frigul de pe hol, ridicam receptorul rece cu un alo curios, cercetându-mă în acelaşi timp în oglinda care purta în ea hărţi de puncte negre, deformând vag imaginea şi suferind cu fiecare secundă.

Niciodată nu am primit vreo veste proastă de la acel telefon. Tot timpul analizam oglinda, nu neapărat chipul meu cât pe ea, cât mai îmbătrânise, câte pete mai apăruseră şi apoi doar ce culoare aveau ochii mei oglindiți în ea. Pare incredibil dar sunt aproape sigură că aveau de fiecare dată alte nuanțe. Apoi îi chemam pe bunica sau pe bunicu să preia telefonul, pe mine nimeni nu mă suna vreodată pe holul tăcut, partenerii de joacă de pe stradă strigându-mă strident și tărăgănat de la poartă. Mă întorceam repede la căldură, mulţumită că nu e o veste proastă, deşi nu ştiam niciodată ce fel de veste e cu exactitate. Luam în braţe o pisică – cred că am avut în toate combinațiile de culori, mureau destul de des – şi o învârteam în aer sau o aruncam pe pat, din prea multă dragoste, fireşte.

Totul avea o culoare, un miros, o muzică interioară, iar universul era suficient de mare. Nu îmi doream multe şi nu m-am întrebat de ce stăteam doar cu bunicii. Îi mai auzeam vorbind de mama şi de tata dar de fiecare dată când întrebam se fereau să răspundă. Se uitau unul la altul şi mici fire nevăzute se ţeseau între ochii lor. Bunica mă lua în braţe iar eu nu mai întrebam nimic. Era cald la ea în braţe şi mirosea a mere şi a lână. Cred că nimeni nu m-a iubit atât de mult ca bunica mea. Poate doar bunicul. În zilele când ploua şi nu ieşeau copiii la joacă, scotea dintr-un sertar pe jumătate înţepenit un pachet lipicios de cărţi de joc, cele mai vechi cărţi de joc pe care le-am văzut vreodată. Nu ştia decât două jocuri şi pe acelea le jucam până se lăsa seara şi atunci, în căldura din încăpere, ni se alătura şi bunica spunând „O tură, că pe urmă pun cina”. Dar totdeauna se făceau 4-5 ture până pachetul de cărţi se întorcea în sertarul vechi iar noi mâncam ce ne punea bunica în farfurii. Era cea mai bună mâncare, cei mai buni noi trei, cu câte o pisică cerșind la picioare, într-o liniște picurată de sunetul tacâmurilor în farfurii și de buletinul de știri de la radio.

Viaţa e simplă la început, poate noi o complicăm cu aşteptările şi tristeţile noastre, ar fi mult mai comod dacă am reuşi să ne păstrăm cumva copilăria. Dacă am fi doar copii. Dacă unii ar fi doar bunici, alţii doar părinţi. Dacă s-ar putea să alegem, eu aş vrea să fiu doar copil. Dar cred că ar fi prea simplu și toți am alege să fim copii. Nimeni nu ar vrea să fie bunic sau părinte. Sau poate da? Poate fiecare ar fi făcut pentru a juca un rol așa cum unii sunt făcuţi să fie doctori, alţii cântăreți, alții conducători de stat. Așa ar putea să fie unii copii iar alţii bunici. Să se nască bătrâni dar să nu-i doară nimic, niciodată. Şi să poată sta toată viaţa cu nepoţii lor, care să rămână copii. Să moară deodată. Sună egoist, poate chiar este. Dar ei sunt tot ce am cunoscut vreodată la capitolul dragoste necondiţionată. Bărbaţii care au trecut prin viaţa mea şi care au pretins că mă iubesc au fost tot atât de schimbători ca vremea la Londra. Am învăţat cu timpul să nu mai cred toate visele pe care mi le ţes, le lăsam puţin să se formeze, apoi le aruncam direct la gunoi şi răvăşeam totul, ca să nu mă mai pot apuca apoi să caut prin toate mizeriile de acolo ca să le recuperez. Să nu credeţi că m-am născut aşa înţeleaptă. Nicidecum. Oamenii cresc şi trebuie să dea cu capul de tot felul de chestii ca să nu mai fie proşti. Unii dau mult şi bine. Eu o dată. Apoi nu am mai vrut.

Mult timp după ce am plecat de la bunici a sunat telefonul. Au fost doar veşti proaste şi aşa am început să fiu adult. Nu prea mi-a plăcut, a fost cea mai neinspirată perioadă din viaţa mea.

Prima dată a sunat un telefon Nokia cu butoane. M-a anunţat că moştenisem casa bunicilor, pentru că ei nu mai erau. După câţiva ani a sunat un Iphone nou-nouţ, ca să îmi dea de veste că aveam părinți. Apoi un Samsung să îmi spună că o mamă pe care nu o cunoșteam are o boală incurabilă și vrea să o iert. Apoi au tot țârâit să mă anunțe diverse morți, dispariții, obligații, căsătorii, întîlniri, evenimente, lucruri fără rost. Și filosofii de genul „Ori mă iubeşti ori nu mă iubeşti, e simplu, căsătorește-te cu mine!”

Şi iar suna telefonul. Iar cineva murea sau se răzgândea sau era deja însurat. Iar cuvinte spuse aiurea, iar reproşuri, iar repetări inutile. Până când într-o zi l-am aruncat. Da, exact. I-am făcut vânt. L-am zvârlit cât acolo. L-am mătrășit. Mă enerva, mă controla, îmi spunea cum să-mi împart zilele, orele, îmi planifica viața, care era puțin altfel decât aș fi vrut să fie.

M-am mutat înapoi în țară după ce am muncit o vreme în Spania, am refăcut casa bunicilor și am păstrat, nefuncțional firește, telefonul de pe hol. Era mai mult o piesă de muzeu, la fel și oglinda care îmbătrânise groaznic și avea nevoie de niște operații de liposucție pentru pete negre. Abia mă vedeam în ea. Dar nu m-am îndurat să le execut. Le-am curățat și le-am lăsat la locul lor pe același material cu maci roșii jerpeliți, cusuți de mână, pe care ceilalți nu l-ar fi folosit decât poate pentru cușca câinelui sau adăpostul pisicii. Dar eu nu eram ceilalți.

Mi-am luat un laptop cu conexiune la internet, dar m-a enervat destul de rapid așa că am renunțat la el. Mi-am mai luat un job plătit binișor și am refuzat să-mi iau telefon sau o pisică. Bărbații îmi mai cereau numărul de telefon sau mă mai căutau pe facebook pentru că urâtă nu sunt, ba pot să fac și conversație fără ca interlocutorul să se plictisească, dar le răspundeam de fiecare dată:

— Am putea ieși, dar, de sunat… mai greu. Nu am telefon. Nu am nici cont de facebook.

Ei făceau ochii mari când auzeau asta și mă măsurau imediat din priviri. Oricine avea un telefon mobil, nici nu se punea problema să nu ai. Și bunica ar fi avut dacă ar mai fi trăit. Mă considerau probabil o ciudată periculoasă și mă simțeam obligată să adaug pentru a mai îndulci reacțiile:

— Nu-mi plac telefoanele.

Dar tot ciudată rămâneam în ochii lor și renunțau. Asta până când l-am întâlnit pe Virgil. Era pur și simplu îndrăgostit de telefonul lui, avea husă, folie de protecție a ecranului, șervețele speciale pentru curățare, era pentru el ca un fel de animal de companie super dresat. Iar adevărul e că mă fascina. Îl țineam aproape pentru că voiam să observ mai bine, într-un fel vulgar și ridicol, ca un adevărat voyeur, relația lui cu telefonul. Lui i se părea fascinant faptul că eu nu am telefon și uite-așa, încet încet ne-am redescoperit îndrăgostiți. S-a mutat în casa bunicilor mei care era a mea și iar a început să sune telefonul. El se agita, se grăbea sau se pierdea în funcție de ce era pe ecran sau ce auzea, iar eu nu mă mai săturam să interpretez zâmbete, trăiri, tristeți, înflăcărare și plictis. În scurt timp ne-am luat o pisică și luam masa ca pe vremuri, în 3. Eu, Virgil și telefonul. Și pisica, normal, la picioare, cerșind din când în când pentru că nu voiam să o educăm, voiam să fie naturală, pisică în toată splendoarea caracterului pisicesc. De multe ori uitam că e telefonul lui și îl mai luam să pornesc un video pe youtube sau să mai citesc o știre, era ca și cum făcea parte din familie. A mers o vreme până când brusc nu a mai mers.

— Adela, tu mă verifici? m-a întrebat el într-o zi, abia stăpânindu-și furia.

— Cum adică? m-am mirat eu.

— Adică îmi verifici telefonul? Apelurile, mesajele?

— Ce tot vorbești? Citesc o știre, mai joc un candy crash. Până acum nu te supărai…

— Credeam că e ceva accidental, că nu-ți plac telefoanele, dar văd că îl folosești mai mult decât mine.

— Te deranjează?

— Cred că da. Plus că nu prea ești credibilă cu știrile. Cred că mă verifici. Mă bănuiești. Și greșești. Pentru că eu nu aparțin nimănui. Ia-ți propriul telefon dacă începe să-ți placă.

Și așa s-a terminat. În 2 zile, pentru că totul era clar. Nu puteam să-mi iau și eu unul pentru că asta ar fi însemnat să fim 4 la masă.

Apoi nu s-a mai mutat niciun bărbat la mine. Au mai fost unul sau doi în viața mea, dar asta era tot, nu voiam să se mute la mine, nu mergea. În schimb mi-am luat 2 telefoane. Unul cu conexiune la internet, iar celălalt fără, ca să le diferențiez, să fie distincte. Și uite așa, de fiecare dată când mâncam eram 3 la masă. Plus pisica de la picioare, care, între timp, urmându-și instinctele, se urca pe masă și-mi lua din farfurie dacă eram pierdută într-o postare pe facebook sau instagram. Dar m-am obișnuit, nu mă supăr și știu că bunicii ar fi încântați să mă vadă la aceeași masă, ca și cum am fi toți trei și ar suna telefonul. Iar eu aș câștiga așa cum câștiga odinioară bunicu, pentru că nu răspund niciodată atunci când mă sună cineva. Nu suport veștile proaste spuse la telefon.

Autor, prof. Crina Voinaghi

Sursă: www.revistadepovestiri.ro

Corul HASHDERA din orașul israelian Afula a concertat azi, 01.07.2018, în Sinagoga din Sighet.

Autor, dr. Sorin Markus

Suferința

Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit suferința?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simț!
Era să uit că știu să simț,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.

*

Fără cuvinte

Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de la patiseria mea preferată
Care știe ce vreau să comand fără a mai rosti vorbe
Cuvinte-n zadar…
Cum ar fi o lume fără cuvinte?
O lume prin care să vorbim doar din priviri, zâmbet și cântec
Ar fi o lume mai bună, fără războaie și fără suferință.
O lume fără cuvinte ar fi o tragedie bine venită
Ce ne-ar schimbă viețile de tot,
Doar așa am putea asculta ploaia
Și-am percepe-o ca pe o binecuvântare
Doar așa am putea auzi foșnetul frunzelor în luna mai
Doar așa am putea asculta simfonia naturii
Pe care mulți o ignorăm
Căci suntem prea obsedați de cuvinte
Rostite de mine, de tine, de mama și tata,
Cuvinte alterate…
Fără cuvinte n-am mai avea așteptări
Am fi mai puțin întemnițați de povara vorbelor
Am fi liberi cu adevărat!
Singura mea resemnare ar fi că nu aș mai putea scrie poezii
Dar totuși le-aș scrie
Le-aș scrie cu o rază de soare pe cer, pe un nor trecător, efemer
Ți le-aș cânta cu o voce sublimă
Ți le-aș desena pe nisipul umed al mării
Și-apoi le-aș șterge cu lacrimile mele.

*

Aripi de plumb

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și nu mai pot să cânt la instrumentul meu preferat
Fără muzică nu mai e viață
Încerc să-mi încălzesc glasul
Dar nu pot să scot nici un sunet
Sunt paralizat de durere
O durere cumplită ticsită de dor
De dorul de a zbura, dar nu pot să zbor
Și cum aș putea oh, Doamne? Simt că mor
Am aripi de plumb și nu pot să zbor…

Hajnalka Cuth

Timp de 11 zile (21 iunie-01 iulie), la Cluj se desfășoară Jazz in the Park, în mai multe zone din oraș: Opera Maghiară, curtea Muzeului de Artă, malul Someșului, în stradă, la Pata Rât, în Parcul Central.

Ediția a VI-a a festivalului, a debutat joi, 21 iunie, cu Juan de Marcos Afro Cuban All Stars, dar ne vom întâlni și cu artiști ca Nouvelle Vague, Richard Bona, Afro-Cuban All Stars, The Herbaliser, Bill Laurance, Fanfara Ciocârlia, Nik Bartsch’s Ronin, Forq și mulți alți interpreți excepționali de jazz.

Accesul este gratuit la concertele din spațiul public, dar cei care doresc să susțină procesul artistic, pot cumpăra un bilet neobligatoriu cu 10, 30 sau 100 lei. În acest fel, banii vin de la cei care chiar doresc să contribuie și merg către proiecte artistice.

Pe când și la Sighet un Jazz in the Park, având în vedere că, în urmă cu niște ani, mișcarea jazzistică a fost mult mai prezentă în orașul meu natal prin cele trei ediții de Jazz rendez-vous organizate de Asociația „Valea Verde” și Rotary Club Sighet?

Găsești reguli generale și recomandări pentru Jazz in the Park 2018, AICI.

 

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca