În nonculoarea alb (autor, Marin SLUJERU)

În nonculoarea alb

***
Vin Sărbătorile. Moșuc la frizerie: „Bine că ne mai vedem, domnu’! …Că tot la dumneata m-am tuns amu-i anu’, poate ai uitat…”

***
A nins peste noapte. Azi-dimineață eu am făcut pârtie în parc. Am stricat zăpada.

***
În parc. Alinierea băncilor albe. „Hai, să mai povestim un pic!…”

***
Chitilin, step by step! La fiece pas gheață sub zăpadă.

***
Neaua, liniștea. În curtea vecinului câinele lăsat liber.

***
Acum, chiar acum! Era să și ratez clipa în care zăpada cade de pe gard, cu tot cu scânteuțele.

***
Zăpada cât casa. Penzieși la lopată terminându-și lucrul:
– …Ce vine acum? Ploaie, polei, îngheț?
– Nu mai știm nimic. O înnebunit meteorologia asta!…

***
Dame pe ghețuș: „P-acolo nu! …P-acolo-i okei!”

Marin Slujeru

Foto: Marin Slujeru




Ce (ne) facem cu Sighetul la 700 de ani? (autor, Ion Mariș)

Suntem conștienți – aproape toți – că în mecanismul socio – economic urban faptele contează mai mult decât vorbele. Dar, trebuie să ne folosim și de cuvinte – știm prea bine că „la început a fost cuvântul” –  pentru a intra în atmosfera aniversării Sighetului multisecular.

În anul în care Sighetul Marmației marchează 700 de ani de la prima sa atestare documentară nu aniversăm doar o cifră rotundă – mai mult sau mai puțin semnificativă – dintr-un calendar istoric. Celebrăm un destin preponderent urban, o comunitate care a traversat secole de schimbări politice, economice și culturale, o geografie de graniță și un spirit care, în ciuda tuturor rupturilor, a reușit să rămână identificabil. Aniversarea celor 700 de ani este, în mod special, o invitație la reflecție profundă. Cine am fost, cine suntem și – absolut normal – ce vrem să devenim?

Istoria Sighetului nu este nici liniară și nici foarte… pașnică. Este o istorie sinuoasă, în care se suprapun perioade de prosperitate și declin, conviețuire și conflict, memorie și uitare. De la târg medieval la centrul administrativ al Maramureșului Istoric, de la oraș multicultural la simbol al represiunii politice din secolul XX, Sighetul a purtat pe umerii săi greutatea marii istorii, nu doar a celei locale. Tocmai de aceea, aniversarea de 700 de ani nu este doar un banal eveniment festiv, ci trebuie asumată ca un act de maturitate comunitară. Este o abordare, oare, prea… metaforică?

A sărbători Sighetul la 700 de ani înseamnă a recunoaște valoarea memoriei ca resursă principală. Orașele care știu să-și spună și disemineze „povestea” devin mai puternice, mai atractive și mai conștiente de propriile potențiale. Sighetul are o poveste complexă și, uneori, incomodă, dar tocmai această complexitate îl face unic. Moștenirea multiculturală – românească, maghiară, evreiască, ucraineană, germană și ruteană – nu este doar un capitol de „manual”, ci un fundament identitar viu, înscris în arhitectură, în limbaj, în obiceiuri și în memoria locului. Conviețuirea, uneori fragilă, alteori productivă, a acestor comunități a făcut din Sighet un oraș al interferențelor, nu al uniformității, iar această diversitate este una dintre cele mai valoroase resurse simbolice ale sale. Într-o lume tot mai uniformizată, globalizată, specificul, unicitatea, devin un avantaj competitiv pe care o administrație „smart” știe să-l exploateze.

Pentru locuitorii de astăzi, aniversarea celor 700 de ani este o provocare directă de conștiință civică. Ce înseamnă să fii sighetean în 2026? Este doar o apartenență administrativă sau o asumare afectivă și responsabilă a orașului?

Orașul este – pe lângă infrastructură, clădiri și servicii publice – suma relațiilor dintre oamenii săi, a felului în care aceștia se raportează la spațiul comun, a educației și conștiinței lor. A sărbători Sighetul înseamnă, implicit, a te întreba ce faci tu pentru orașul tău – și dacă ești dispus să treci de la atașament superficial la implicare reală. Greu de… acceptat?!
În acest sens, #Sighet700 trebuie să devină un moment de reactivare a comunității, nu o sărbătoare „delegată” exclusiv instituțiilor. Evenimentele culturale, expozițiile, conferințele, spectacolele sau proiectele educaționale  etc. nu ar trebui să fie simple bifări într-un program festiv, ci ocazii reale de implicare. Aniversarea poate stimula dialogul între generații, recuperarea memoriei locale prin povești de familie, arhive personale, mărturii orale etc. Fiecare locuitor poartă o mică parte din istoria orașului, iar această istorie merită cunoscută, împărtășită.

Pentru tineri – purtători sau nu ai tarelor „ne_socializării” –  #Sighet700 este o invitație la redescoperire. Prea des, orașele mici sunt percepute ca spații fără perspectivă, simple puncte de plecare spre „altundeva”, spre… „evadare”. Orașul nostru nu mai oferă chiar… nimic?! Totuși, aici mai locuiesc aproximativ… 40000 de suflete. Aniversarea poate oferi prilejul de a reconfigura această percepție, de a arăta că Sighetul are resurse creative, culturale și umane care pot genera viitor. Timpul trece și mă întreb… cum și cât de bine vom fructifica această aniversare?

Indiscutabil, aniversarea de 700 de ani reprezintă o provocare majoră pentru administrația locală – NOTA BENE! – poate una dintre cele mai serioase din ultimele decenii. Nu este suficient să organizezi festivități, este nevoie de o viziune coerentă care să „justifice” această sărbătoare și să revigoreze încrederea în evoluția viitoare. Sighet 700 ar trebui să fie un semnal de  prioritizare pentru politici publice orientate spre patrimoniu, educație și dezvoltare durabilă. Restaurarea clădirilor istorice, protejarea spațiilor publice, valorizarea centrului istoric, integrarea patrimoniului în strategii turistice inteligente etc. sunt pași necesari.

Administrația are responsabilitatea de a transforma aniversarea și într-un moment de asumare a RE_NAȘTERII. Sigur, Sighetul nu este doar un oraș-muzeu, blocat în nostalgie, este un oraș viu care își folosește trecutul ca fundament pentru generațiile viitoare. Răspunsul poate veni și dintr-o întâlnire cu personalitățile  Sighetului – răspândite în lumea largă – printr-un dialog real (sau virtual, de ce nu?), prin dialog cu cetățenii, mediul cultural, economic și educațional. #Sighet700 poate fi cadrul ideal pentru acest dialog, dar numai dacă este tratat ca un proces deschis, nu ca un exercițiu de imagine.

Un alt aspect esențial al acestei aniversări este relația cu memoria traumatică a secolului XX. Să nu uităm Holocaustul și pe cetățenii nevinovați ai Sighetului care au fost victime dramatice ale unei ideologii absurde, antiumane, dar nici Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, o altă „bornă” a terorii și-a gândirii inumane. Integrarea acestor dimensiuni în celebrarea celor 700 de ani este nu doar firească, ci necesară. A sărbători nu înseamnă a uita suferința, ci a o înscrie într-o narațiune matură despre IDENTITATE și RESPONSABILITATE.

Da, fără exagerare, #Sighet700 poate deveni o oportunitate reală pentru dezvoltare. Un program bine gândit, coerent și comunicat eficient – „cu celeritate”! – poate atrage vizitatori, cercetători, artiști și investitori interesați de orașe cu identitate puternică. Și, repet și mă repet, nu trebuie uitată diaspora sigheteană, personalitațile orașului care mai poartă Sighetul în suflet și care pot aduce/ propune idei interesante, fezabile.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de profesionalism și colaborare. #Sighet700 trebuie să fie și un proiect de ORAȘ ETALON, nu un proiect de birou, de „laborator”. Doar astfel celebrarea poate depăși nivelul simbolic și poate genera și schimbări benefice.
La nivel simbolic, aniversarea celor 700 de ani este un exercițiu de recunoaștere a continuității, dar și un test de onestitate colectivă. Sighetul nu este rezultatul unor momente „glorioase”, ci al unor acumulări de eforturi, greșeli, reușite și adaptări… inclusiv actuale.
Respectul pentru spațiul public, pentru patrimoniu și pentru „celălalt” nu sunt simple lozinci, ci condiții ale unei vieți urbane de calitate. #Sighet700 poate fi momentul în care comunitatea își reafirmă aceste valori și le traduce într-o aniversare emblematică.

Provocarea este deschisă, iar miza este una comună, ORAȘUL care își cunoaște trecutul, își trăiește prezentul își poate imagina și viitorul cu multă responsabilitate și inteligență.
Ce frumos sună versurile „Cât îi Maramureșu’/ Nu-i Oraș ca Sighetu’…”
Îmi doresc ca 2026 să fie un an aniversar pe înțelesul și pe „gustul” tuturor sighetenilor.

Foto & text: Ion MARIȘ




Interviu cu actorii Flavia Hojda și Pavel Ulici (autor, dr. Sorin Markus)

În aceasta seară (01.02.2026), la Sighet, a fost proiectat filmul Catane, în prezența actorilor din distribuție printre care și sigheteanca Flavia Hojda și Pavel Ulici.

Vă invităm să urmăriți un interviu realizat de colegul nostru, dr. Sorin Markus. Actorii vorbesc despre rolul lor, dar și despre procesul de lucru.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS




Poemul de duminică: Vasile MUSTE – 70. LA MULȚI ANI!

PĂMÂNT ȘI IARBĂ

pământul reavăn verde iarba
numai genunchii mei le știu pe dinafară
eram copil și nu credeam în stele
până să vină steaua mea amară

tu nu mai poți trăi în alte sfere
dincolo stă-ntunericul să bată
sărută-mi ochii să te pot în lume
iubi pământ și iarbă înghețată

                                         (din volumul „Eu nici în moarte n-am să pot muri”, 2016)

* * *

■ Vasile MUSTE s-a născut la 30 ianuarie 1956, Coruieni, Maramureș ■ Părinţi: Ioan şi Rozalia (născută Stan) ■ Licenţiat în filosofie şi jurnalism ■ A lucrat ca profesor, instructor, referent (Casa de cultură Sighetul Marmației, director și șef de secție al acesteia) ■ A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj și Galaxia ■ Redactor al revistei literare „Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor-şef al publicaţiilor „Tisa”, „etc” și „Țara Maramureșului” ■ Redator-șef-al revistei „Marmația literară” ■ Organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei  (1996-2019) ■ A publicat în: România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ateneu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contemporanul, Amurg sentimental, Arcadia, Convorbiri Literare, Litera Nordului, Familia, Liternet, Poezia,  Mişcarea Literară, Marmaţia literară, Iluminări, eCreator, Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Austria), Inima albaneză, (Londra) etc., emisiuni radio: Semnături în contemporaneitate, Dialoguri culturale etc.; emisiuni tv: Vocea poetului, Punctul sub I, etc. ■ A participat la Festivalul Internațional de Poezie de la Olomouc/ Poetry without Borders/ Poezia fără frontiere  (Cehia, 2003) ■ Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006) ■ Debut literar: la Radio Cluj (1975), Emisiunea „Unda pentru minte inimă şi literatură” ■ Debut editorial cu volumul de poezii: ■ Înstelarea frigului (Editura „Cybela”, Baia Mare, 1997) ■ După debutul editorial publică volumele: ■ Constelația copilăriei (Editura „Odeon”, Bucureşti, 1998; ediția a II-a, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2009; ediția a III-a, Editura „eLiteratura”, București, 2013) ■ Carte de vizită (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2003) ■ Coruieni, (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2006) ■ Proprietarul de distilerii (Editura „Galaxcia Gutenberg”, Târgu Lăpuş, 2008) ■ Însingurarea îngerilor (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2010) ■ Copilăria și singurătatea (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2010) ■ Copilăria-iubirea-singurătatea (Editura  „TipoMoldova”, Iaşi, 2011) ■ Cartea împăcării cu iarba (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2011) ■ Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012; ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2014) ■  Sfântul izgonit din calendare (Editura „eLiteratura”,  Bucureşti, 2013) ■ Vasile Muste 60 (antologie de autor, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2016) ■ Satul de tăietură va muri (Editura „Ethnologica”, Baia Mare, 2017) ■ Eu nici în moarte n-am să pot muri (Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2018) ■ AMI de sub cerul meu (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2019 ■ Inima Luanei (Editura „Juimea”, Iași, 2020) ■ Blesteme (Editura „George Coșbuc”, Bistrița, 2023)
■ A coordonat și editat volumele: ■ Un sfert de veac de poezie (Antologia Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației. Cuvânt înainte de Laurențiu Ulici, Editura „Luceafărul”, București, 1998) ■ Mara – 40 de ani de existență (album, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2008 ■ Ion Iuga – Binecuvântata amintire (în colab. cu Felicia Iuga, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012) ■ Gheorghe Chivu. Opera Omnia (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012) ■ Distins cu premii la festivaluri naționale de poezie ■ Este prezent în culegeri, antologii de poezie din țară și străinătate ■ I-au fost traduse și publicate versuri în  engleză, germană, franceză, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă și albaneză ■ Despre poezia sa au scris:  Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Radu Ţuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Daniel Corbu, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuţa, Adrian Alui Gheorghe, Virgil Raţiu, Ion Burnar, Dan-Silviu Boerescu, Gavril Moldovan, Vasile Morar, Alina Barbu, I. R. Roşiianu, Gheorghe Pârja, Cornel Cotuţiu, Olimpiu Nuşfelean, Nicolae Scheianu, Vasile Gogea, Ion Radu Zăgreanu, Ioan M. Mihali, Ioan Pavel Azap,  Nicolae Petricec, Ion Vădan, Olimpiu Nusfelean, Mioara Bahna etc. ■

Salut, Sighet!




Semn de carte: Dumitru MIHALI-PAGU – „Retrospectiva vieții mele”

Ultima apariție editorială a anului 2025 – la Editura Valea Verde din Sighet este volumul semnat de Dumitru Mihali-Pagu: „Retrospectiva vieții mele” (format B5, 560 pagini, editor – Ion Mariș, design copertă – Richard Rusneac, lector de carte – George Petrovai, tipar – Aska Grafika).

Volumul „include arborele genealogic al familiilor Teodora Danci Jetilă, Gabor Timiș Ciuclă, Lupa Timiș Răituța și Toader Mihali Pagu” din Borșa Maramureșului.

Salut, Sighet!




La Sinagoga „Vijnitzer Kloiz” din Sighet s-au comemorat victimele Holocaustului |VIDEO – dr. Sorin Markus|

27 IANUARIE a fost fixată în calendarul global ca Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
Decizia s-a luat pentru a imprima în memoria colectivă semificația zilei de 27 ianuarie 1945, zi simbolică, în care forţele aliate (Uniunea Sovietică, SUA, Marea Britanie) au eliberat lagărul de concentrare – exterminare Auschwitz-Birkenau.

La Sighet,marți, 27 ianuarie 2026, Comunitatea Evreilor din Sighet împreună cu reprezentanții principalelor instituții și organizații din municipiul nostrum au comemorat victimele Holocaustului la Sinagoga „Vijnitzer Kloiz” (VIDEO):

Foto & Video: dr. Sorin Markus




Sighet 700 (partea II): Popa Lupu și înfrângerea tătarilor la Strâmtura (autori, Marius Voinaghi & Alin Pralea)

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, noi ne continuăm periplul prin Sighet și prin programul aniversărilor. Și, din aproape în aproape, am ajuns la Popa Lupu, care are o stradă, devenită cartier în orașul nostru, încă din perioada interbelică (i s-a preconizat și un bust, n-a fost să fie!). Și, în mod surprinzător, la ceas aniversar, în articolul Sighet 680, îl întâlnim: „… la 1717 în Sighetul Marmației își fac apariția tătarii care jefuiesc bogățiile sighetenilor ascunse în biserica reformată. Știm cu toții că vor fi înfrânți la Strâmtura pe Valea Izei și nimiciți la Borșa prin acțiunea plină de vitejie și inteligență a preotului Lupu Timiș.” Este un argument solid pentru a pune ordine-n lucruri și pentru a elucida tema ultimei invazii tătare din Maramureș, ridicând, în același timp, încă două întrebări: Care este numele preotului greco-catolic Popa Lupu și despre care Strâmtura e vorba? Pentru început, se impune o analiză retrospectivă a literaturii de specialitate dedicate acestei teme. Alessiu Anderco, în articolul Victori’a Romaniloru la Borsia, din ziarul Familia (1870), susținea că: Preotulu d’atunci alu Borsiéi, Lupu Sandru, din o vechia familia nobila romanésca, adună intregu satu’u Borsiéi la svatu, pentru a cercâ medilóce de scapare contr’a furiei tatare, iar despre locul bătăliei: Map’a catastrala, in folio, făcută in 1786, i sub intieleptulu Iosifu imperatu,inca amintesce gréznic’a cădere a tatariloru, insemnandu Strimtur’a Borsiéi cu o. cruce si dóue sabie incruci- siate. Aci e scrisu: „17,000 Tartaren sind bier im Jalire 1717 geschlagen.“ (17,000 de tatari fure omoriti aci.). Pe harta iosefină sunt trecuți doar 15.000 de tătari (foto 1).

Varády Gabor, la 1901, relata cu lux de amănunte desfășurarea bătăliei și toate inițiativele comemorative propuse în secolul al XIX-lea pentru ridicarea unui monument la Borșa (1867, 1896). Alexandru Filipașcu, în articolul Eroul Popa Lupu din Borșa – 225 de ani de la nimicirea tătarilor, din ziarul Țara (1942), susține că Popa Lupu este descendentul unei străvechi familii româneşti, nobile şi preoţeşti, tatăl său fiind preotul Grigore Sándor, care, într-un document din 1677, figurează drept unul dintre cei mai de seamă proprietari. Originea familiei o găsește la Sandrim, aflat, într-un document din 1385, în posesiunea Borșei. Pentru a se deosebi de numeroasele lor rude, descendenţii lui Sandrin au adoptat cu timpul numele familiar Sándor, alias Saudrin de Borşa: în 1752 membrii familiei Şandor de Borsa şi-au dovedit cu prisosinţă, în fața comisiei inchizitoriale a Comitatului, descendența lor directă din Sandrin al lui Hotico, recunoscându-li-se oficial nobiliatul donator din anul 1456.

În cel mai consistent articol din perioada postbelică, Vasile Schrek, consultând Protocoalele Adunărilor generale ale anului 1717, prezintă contextul, măsurile de apărare luate de către autoritățile comitatului și cronologia evenimentelor, îmbunătățită ulterior de către Andrei Pogăciaș și Teofil Ivanciuc: la 30 august tătarii sunt învinși la Hust (de aici, o parte s-au întors prin Oaș, Baia Mare, Cavnic, reintrând în Maramureș dinspre Gutâi, și la Vad fac joncțiunea tătarii veniți pe Tisa); 1 septembrie: tătarii sunt învinși la Remeți, jefuiesc și incendiază biserica reformată din Sighet; 2 septembrie: tătarii sunt prinși în ambuscada de la Bârsana – Piatra Țiganilor/Mormântul Țiganilor (Czigányok sirhalma la Várady), în marș forțat înaintează prin Dragomirești, Rozavlea, Cuhea, Săliște, Săcel, și își stabilesc tabăra la Moisei; 3 septembrie: după ce tătarii incendiază biserica din deal a Borșei, își stabilesc tabăra în strâmtoarea Cheia, denumită de atunci Strâmtura Tătarilor, de pe Valea Vișeului, și nu a Cislei; 4 septembrie 1717: fostul căpitan din armata lui Francisc Rákóczi II, Popa Lupu (Șandrin/Șandru/Șandor), conform lui A. Pogăciaș, chiar fost haiduc de-al lui Pintea Viteazul, îi învinge pe tătari rostogolind copaci tăiați din timp pe jumătate și bolovani de pe vârfurile munților; au reușit să scape din capcană 4.000 de tătari, dar o alunecare de teren în Jgheabul Tătarilor de pe muntele Știol a mai cauzat moartea a jumătate dintre ei. Au fost eliberați 7.085 de robi creștini, din care 1.454 erau din Ugocea, iar restul din Sătmar și Valea Someșului; 5 septembrie: ajung la Borșa trupele comandate de Francisc Deak și garnizoana din Oradea comandate de colonelul Pivoda. Care este finalul? 8.000 de tătari capturați, o bogată pradă de război, să amintim doar de cai (se vindeau cu 5-6 florini bucata). Victoria aduce mai multe diplome de înnobilare: cazul haiducului Toader Crăciun, titlul de baron vicecomitelui Vasile Stoica și pe cel de protopop lui popa Lupu Șandru. Numele lui se găsește, de altfel, pe o Cazanie a lui Varlaam, dăruită de el bisericii din Borșa anului 1717. Iar în turnul-clopotniță sunt ridicate cele două clopote jefuite de tătari din biserica comunei Suciu de pe Valea Lăpușului. Fiul său l-a urmat în preoție, fiind înregistrat în procesul verbal al inchiziției nobiliare din 1752, alături de rudele lui din familia Șandor, alias Sandrin de Borșa. Nu știm exact de când locul bătăliei se numește Preluca Tătarilor (cea mai veche menționare a acestei denumiri apare în 1912 în Gazeta Transilvaniei), dar pe Harta Iosefină a Comitatului Maramureș mai era încă înscrisă Strâmtura (foto 1) și nicidecum localitatea Strâmtura de Valea Izei, deoarece aceasta se numea Szurdok (foto 2).

Incursiuni tătare au mai fost în istorie la Sighet (anii 1594/1595, 1629, 1658, 1661), dar numai această ultimă campanie a tătarilor din Crimeea, chemați de turci în războiul lor cu austriecii, a beneficiat de monumente comemorative: unul la Cavnic (Piatra Scrisă) și unul în Preluca Tătarilor din pasul Prislop (foto  3). După Primul Război Mondial, Generația Unirii cinstește memoria eroului Popa Lupu, acordându-i numele unei străzi din Sighet (fostă Hajnal utca), actualmente un respectabil cartier, și proiectează ridicarea unui bust în capitala Maramureșului Istoric. Proiect care, din păcate, nu s-a mai realizat. Să fie oare acesta momentul providențial în care să reluăm acest proiect, acum, când celebrăm cu mândrie șapte secole de existență atestată documentar a orașului nostru drag?

foto 1 – localizarea Strâmturii pe Harta Iosefină  și a înscrisului 15.000 de tătari (1785)
foto 2 – localizarea Szurdok (1901)
foto 3 – localizarea Stramtura Preluka (1901)

Bibliografie selectivă:

Várady Gábor, A borsai tatárverés emléke, în Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901.
Vasile Schrek, Năvălirea tătarilor în Maramureș  și înfrângerea lor la Borșa în 1717, Marmația, 3, 1977.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006.
Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism, Editura Valea Verde, 2012.
Andrei Pogăciaș, Diversiunea transilvăneană din 1717 – frontul secundar otoman și ultima campanie tătară la vest de Carpați, Revista Arhivelor, LXXXII, 2016.
Ilie Gherheș, Invazia tătarilor în Sătmar și Maramureș (1717) – legendă versus adevăr istoric, Gazeta de Maramureș, iunie 2023.

Marius Voinaghi & Alin Pralea




Premii importante pentru oamenii „Nordului Literar”!

Timp de trei zile, cea de-a XXXVI-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” de la Drobeta-Turnu Severin a reunit în orașul de pe malul Dunării un număr mare de scriitori și oameni de cultură din țară și din străinătate. În cadrul manifestării, organizate de Fundația Culturală „Lumina”, Episcopia Severinului și a Strehaiei, Primăria și Consiliul Local Drobeta-Turnu Severin și Palatul Culturii „Teodor Costescu”, au avut loc numeroase prezentări de carte și de reviste, dialoguri culturale, spectacole de muzică și poezie, depuneri de coroane. De asemenea, au fost acordate trofeele/medaliile „Mihai Eminescu” și premiile „Hyperion”.  Președintele juriului a fost academicianul Mihai Cimpoi din Republica Moldova.

Două din cele patru trofee „Mihai Eminescu” au venit în Maramureș, fiind obținute de scriitoarele Dana Buzura-Gagniuc, pentru volumul „Buzura la Berința. Locul de unde n-a plecat niciodată”, și Delia Muntean, pentru volumul „De veghe la hotarul limbii române”.

Premiul „Mihai Eminescu” a fost acordat deopotrivă Revistei de Cultură „Nord Literar” în semn de apreciere pentru promovarea literaturii române. De altfel, prezentarea publicației a constituit un punct important în programul manifestării. Managerul, Dana Buzura-Gagniuc, a vorbit despre proiectele revistei, despre pătrunderea acesteia pe piața națională prin rețeaua Cărturești, despre noua editură și despre târgurile de carte realizate în ultimii ani, precum și despre deschiderea spre tânăra generație prin parteneriate cu instituțiile de învățământ, prin dialoguri culturale și cenacluri, precum și prin intensificarea prezenței revistei în mediul on-line. Redactorul-șef, Delia Muntean, a prezentat revista din perspectiva colaboratorilor, a rubricilor relevante și a valorilor promovate.

Participanții la eveniment au avut prilejul să afle lucruri inedite din biografia lui Mihai Eminescu, expuse de scriitorul Florian Copcea, organizatorul și sufletul manifestării, să asculte poezia eminesciană cântată de Corul „Kinonia” și să se bucure de cântecele grupului „Sânzienele Mehedințiului”.

Ziua de 15 ianuarie a fost dedicată în exclusivitate Poetului Național. Scriitori, reprezentanți ai administrațiilor locale, elevi, profesori, iubitori de cultură au luat parte la momente emoționante desfășurate la bustul poetului din Drobeta Turnu Severin, Băile Herculane și Orșova. Ultimul popas a însemnat parastasul și slujba de pomenire ținute la Mănăstirea „Sfânta Ana” (Orșova), ctitorită de Pamfil Șeicaru.

Comunicat de presă




Poemul de duminică: Mihai NEBELEAC (17.01.1949 – 18.02.2003)

BALADĂ PENTRU MAI TÂRZIU

Oricât de mari am fi acum
suntem un firav fir de iarbă
și ne-ntrebăm de ce și cum
lumina zilei să ne aibă. 

În mine soarele-a depus
un bulgăre cât o căciulă
ca să-ncălzesc un gând supus
fiind o simplă moleculă.

De-atunci alerg ca un copil
ceasornicul zvârlind în noapte
şi ard frenetic ca Eschil
ciupind din propria mea moarte.

Şi zvârcolindu-mă-n apus
sărut sămânța din lumină,
căzând în fața lui lisus
sub lemnul crucii ce suspină.

Apoi mă-nalț spre necuprins
și zburd spre propria-mi cădere,
ibirea-i veşnic de ne-nvins
căci vrerea Domnului e vrere…

* * *

Poetul și romancierul Mihai Nebeleac s-a născut la 17 ianuarie 1949, în comuna Rona de Sus, Maramureș. După finalizarea școlii elementare din satul natal, urmează cursurile secției ucrainene a Liceului „Dragoș Vodă” (promoția 1967). În anul 1967, Mihai Nebeleac devine student al Facultății de Limbi și Literaturi Slave din cadrul Universității din București, secția ucraineană.
Debutează cu versuri în ziarul „Novyi vik”, încă din anii de liceu. Debutul editorial are loc în anul 1972, la Editura Kriterion, cu volumul de versuri Krynyți moih ocei (Fântânile ochilor mei). În anul 1974, Mihai Nebeleac debutează și ca prozator, cu romanul Lorana, urmat, în anul 1978, de cel de-al doilea roman al său, Liubov do blyjnioh  (Aproapelui dragoste), tradus în același an și în limba română.
De la absolvirea facultății până în anul 1974, poetul a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române din București după care se întoarce în satul natal unde va fi profesor de limba și literatura ucraineană.
După o tăcere mai lungă, publică în anul 1990 volumul Nespokii Vesn (Neliniștea primăverii). Poetul Echim Vancea i-a îngijit volumul postum, Nepermisele iubiri, apărut în anul 2018, în limba română, la Editura RCR Editorial, București.
Mihai Nebeleac a decedat la 18 februarie 2003, în comuna în care s-a născut.

Salut, Sighet!




Sighetenii au sărbătorit Unirea Principatelor Române! |VIDEO – dr. Sorin Markus|

Sâmbătă,  24 ianuarie 2026, pe Pietonala „Corneliu Coposu” din Sighetu Marmației, foarte mulți locuitori ai municipiului nostru au participat la tradiționala întâlnire la care s-a sărbătorit Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859).

Un montaj VIDEO de la eveniment puteți urmări în continuare:

Foto& Video: dr. SorinMarkus




„Conversații Cromatice” propuse de… membrii Atelierului de pictură „De L’arte” |VIDEO – dr. Sorin Markus|

La Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif  Mărturisitorul”,  joi,  22 ianuarie 2026,  a avut loc vernisajul expoziției de pictură „Conversații Cromatice”, ediția a III-a. Pe simeze au expus membrii Atelierului de pictură „De L’arte” din Sighetu Marmației!

Un scurt montaj VIDEO de la eveniment puterți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus




Premii și dans tradițional de Ziua Culturii Maghiare |VIDEO – dr. Sorin Markus|

Ziua Culturii Maghiare în Sighetu Marmației a fost marcată printr-o ceremonie de decernare a premiilor Hollósy și un spectacol de dansuri tradiționale, miercuri, 21 ianuarie 2026, la Școala de Muzică din Sighet.

Premiul Hollósy a fost fondat de UDMR Maramureș și s-a acordat la cinci categorii: tineret, educație, organizare socială – comunitară, cultură și artă.

În continuare puteți urmări un montaj VIDEO de la eveniment:

Foto & Video: dr. Sorin Markus




Sighet – orașul cu două primării (autor, Teofil Ivanciuc)

Cel mai incredibil lucru despre Sighet mi se pare că este faptul că, între anii 1618-1849, orașul a avut două comunităţi: una burgheză şi cealaltă nobiliară, fiecare cu primarul, consiliul local și cu primăria sa.

Sighetul a fost inițial locuit de oameni liberi, egali unii cu alții din punct de vedere socio-juridic, care aveau cu toții drepturi și obligații egale.
Ei își alegeau neîngrădit și anual conducătorii: un jude primar (judecător șef), care avea o echipă de 4 juzi, aleși dintre „cei 24 de bătrâni”.

Lucrurile s-au schimbat începând cu secolul al XVI-lea, când întâlnim un prim sighetean  înnobilat în anul 1515, ca în secolul XVII nobilii să devină majoritari.
Scopul obținerii nobilității era accesul la privilegii, în primul rând scutirea (sau reducerea) de vamă, de taxe și impozite, de obligații militare, de muncă obștească etc.
Desigur, sighetenii se inspiraseră de la românii maramureșeni care locuiau de jur împrejur în sate și care, după cum se știe, formau cea mai numeroasă nobilime rurală scutită parțial de taxe din Regat și mai apoi din Principat, respectiv din Imperiu.

Drept urmare, în anul 1618 găsim primul jude primar al nobililor.
De acum înainte Sighetul a avut doi primari și două consilii, cele două comunități uneori lucrând împreună, alteori dimpotrivă.

În 1705, numărul burghezilor simpli scăzuse atât de tare, încât nu mai erau suficienți ca să-și poată alege propriul consiliu orășenesc, astfel că, practic, pentru o vreme apoi, Sighetul a fost doar oraș nobiliar.

Prețul? Din cauza nobililor scutiți, povara fiscală asupra cetățenilor a fost tot mai ridicată, aceasta fiind progresiv distribuită între tot mai puține gospodării.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Sighetul nu s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere edilitar, comparativ cu alte târguri similare.

Odată cu venirea austriecilor, statutul fiscal avantajos al nobililor a început să fie zdruncinat, Viena impunându-le progresiv tot mai multe taxe și obligații, deși nobilimea Sighetului a protestat degeaba, susținând că „ei nu pot plăti precum țăranii”.

Revoluția de la 1848 a dus la anularea drepturilor nobilimii, în anul următor comunitatea nobiliară dispărând de facto, însă abia în 1855 s-a finalizat procedura de unificare a orașului Sighet, comunitatea nobiliară și burghezii devenind una, de atunci încoace localitatea având o singură conducere, consiliu și primar.

Începând din secolul XVIII, dacă nu cumva din cel precedent, cele două comunități au avut fiecare câte o primărie: Casa Nobililor, respectiv Casa Orașului, situate în centrul urbei, în apropiere una de alta.

Mai multe amănunte despre toate acestea veți putea afla peste câteva luni, într-o carte despre istoria Sighetului la care lucrez.

Teofil Ivanciuc