Azi, 27 februarie 2018, la propunerea primarului Horia Scubli, Consiliul Local al muncipiului Sighetu Marmației a hotărât acordarea titlului de cetățean de onoare post mortem profesoarei Monica Chifor, plecată la cele veșnice anul trecut.

Au luat cuvântul prof. Eugenia Godja – consilier local, prof. Nicolae Paraschiv – directorul Școlii de Muzică, av. Mircea Cupcea – inițiatorul proiectului, și prof. Rodica Gheorghiu – colegă și colaboratoare a profesoarei Monica Chifor în cadrul corului “Cristos Rege” al parohiei greco-catolice Sighet.

Toți vorbitorii au evidențiat, într-o manieră emoționantă, meritele deosebite pe multiple planuri ale profesoarei Monica Chifor și durerea despărțirii de un prieten drag și om de caracter.

Primarul Horia Scubli a înmânat diploma de “cetățean de onoare” soțului dânsei, dr. Alexandru Chifor, care a fost onorat cu o diplomă de excelență pentru activitatea pe linie medicală în slujba cetățenilor municipiului.

A consemnat preot profesor, Marius Vișovan

Vă oferim o fotografie din secolul… trecut!

Formația de muzică instrumentală ce încânta publicul din Sighetul nostru dar și de prin împrejurimi, prin anii 1970, avea în componență (de la stânga la dreapta) pe Zekany Iosif (acordeon), Bumbac Ioan (saxofon), Dragomir Ignat – jurnalistul (clarinet) și Philip Gavrilă (chitară).

Mulțumim domnului Philip Gavrilă (actualmente pensionar) care ne-a oferit fotografia de… colecție!

Salut, Sighet!

Era acum mulți ani, prin 1982. Aveam vreo 15 ani. Era prima zi de liceu, colegi noi. Privirile noastre s-au întâlnit pentru câteva secunde și asta m-a derutat. Nu înțelegeam ce se petrece cu mine. Nu am mai simțit niciodată așa ceva. Parcă îmi doream să fug dar, în același timp să rămân acolo, încremenită în ochii lui. Îmi vorbea… dar oare ce spunea? Ceva îmi învârtea stomacul, era ca un uragan care îmi dădea amețeli și în creierul meu era un zgomot asurzitor. Zilele treceau în același fel. Eram epuizată de adâncimea ochilor lui; mi se părea că, în tot acest timp, am înotat nonstop în două mări cu irizări căprui.

– Vreau să te rog ceva… restul cuvintelor s-au pierdut undeva, în nedumerirea mea. Se uita ciudat la mine, nu prea știa ce să înțeleagă… Nu era singurul… nici eu nu știam.
– Mă auzi? Aș vrea să vii cu mine la film.

La film? Oare ce însemna asta? Nu am mai fost cu niciun băiat la film. Și brusc, am realizat că până atunci fusesem cea mai sălbatică fată și că el a fost primul băiat care a avut curajul să mă invite undeva. Mă uitam la fel de pierdută la el și nu puteam să scot un sunet. Ce să-i răspund? Îmi doream mult să merg cu el la film, dar asta însemna să fim numai noi doi? Ce puteam să-i spun? Cum trebuia să mă port?

– Ce spui? Mergem mai mulți din clasă.

Uhhhh… simțeam că toate gândurile mele se revărsau printr-un tunel invizibil în mintea lui. De câte ori deschideam gura să spun ceva, mi-o lua înainte. Îmi răspundea la întrebări pe care nici nu apucasem să i le pun. Eram uluită, dar și foarte speriată. Oare de acum înainte, va ști tot ce gândesc? Ce simt? Cum reușește să-mi cunoască nedumeririle? Brusc mi-am dat seama că știe ce se întâmplă cu mine, știe mai bine decât mine, chiar. Ce rost mai are să mă ascund? Așa că…

– Da… cred că da… am răspuns abia șoptit, însă convinsă că el cunoștea dinainte răspunsul.
– Da?… sau crezi că da? Zâmbea. Avea un zâmbet ușor arogant.

Simțeam cum în mine crește ceva și inima mea primea cu bucurie acest cal troian pe care mi-l aducea în dar, el .

Chiar dacă era septembrie, soarele încă avea putere asupra pământului… sau poate mi se părea mie? Ne-am întâlnit în fața cinematografului. Luase deja biletele. Ochii lui mă scanau. Parcă îi simțeam privirea până în adâncul cel mai adânc. M-a prins de mână și atunci m-am trezit ca dintr-un vis. Mi-am retras imediat mâna. V-am spus deja că nu eram obișnuită cu astfel de gesturi. Nu mă vedeam de mână cu un băiat… nu aveam niciun fel de experiență pentru că până atunci am fugit de astfel de experiențe. Și, spre surprinderea mea, s-a uitat la mine cu înțelegere și mi-a spus: Hai să intrăm! Începe filmul imediat.

Au trecut vreo trei luni, cred, la fel de nevinovate ca această primă ieșire la cinematograf. Între timp, în stomacul meu se înmulțeau fluturii, de nu mai încăpeau; se izbeau de pereții acestuia și se încurcau între organele interne. Mă simțeam rău și totuși era ceva care îmi plăcea. Nu știam nimic despre o relație. Nu aveam de unde să îmi iau aceste informații. Nu exista internet ca și acum. Aveam vreo două colege care au avut „prieten” , așa se spunea pe vremea aia… acuma expresia corectă este „iubit”. Dar nu mă grăbeam să le povestesc prin ce treceam, de frică să nu râdă de mine. Mă chinuiam zi de zi să-mi înving emoțiile, emoții care reușeau să mă împingă într-o zonă încă neexplorată de mine. El avea oarecare siguranță, în orice caz, mai multă decât mine. Și avea o răbdare care m-a motivat să pășesc ușor în acest tărâm al relațiilor.

Ieșeam din ce în ce mai des: la plimbare, la filme, cu colegii sau singuri. Eram aproape unul de celălalt și totuși nu îl lăsam încă să mă țină de mână. Pe vremea aia la liceu erau perioade în care se făcea practică, conform cu profilul clasei în care erai elev. Așa că noi făceam practica în atelierele de mecanică ale liceului. Țin minte că într-o zi, una dintre colege a adus o revistă cu rochii de mirese la practică. Atunci nu se găseau astfel de reviste decât cu foarte mare greutate, aduse din afara țării; așa că, nu aveai ocazia să le răsfoiești dacă nu te lovea, cumva, vreun noroc. Mă uitam la rochiile alea superbe, când s-a apropiat el de mine. Fără să stau să mă gândesc, i-am adresat întrebarea: Cu care rochie ți-ar plăcea să fiu îmbrăcată la nunta noastră ? S-a blocat. Bineînțeles că eu, atunci, nu realizam asta. Aveam impresia că el mi-e destinat și că povestea noastră se va sfârși cu happy end: și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe. Nu vedeam paradoxul situației. În mintea mea, dacă el dorea să mă țină de mână, însemna mă iubește și atunci, automat, ne vom căsători. Trăiam într-o bulă formată din toate poveștile siropoase citite până la vremea aceea. Nici măcar nu mi-am pus vreodată întrebarea dacă m-aș putea vedea o viață întreagă cu și lângă el. Aflată sub imperiul emoțiilor, eram controlată de sistemul limbic. Memoria mea funcțională era blocată și nici măcar nu realizam asta. M-a privit zâmbind… (oare ce gândea?). Și mi-a arătat una dintre zecile de rochii pe care i le așezasem în fața ochilor. Mâna mea o cuprinse pe a lui pentru prima dată.

Gabriela Mariana Cosovan

Foto: Cristian Laubach

În data de 28 februarie 2018, la Sala “George Enescu” a Școlii de Muzică din Sighetu Marmației, va avea loc un concert In Memoriam Monica Chifor, ce va reuni trei foști elevi ai acestei instituții de educație și cultură: Aurelia Vișovan (pian), Raluca Michnea (vioară) și Cadmiel Boțac (pian).

Prețul unui bilet este de 10 (zece) lei. Biletele se vor putea procura la Școala de Muzică începând cu data de 26 februarie 2018.

Întâlnirea mea cu Lucian Blaga

Era prin noiembrie 1951, eram studentă la Cluj la matematică-fizică. Eram însă și foarte pasionată de literatură, de aceea de multe ori împrumutam cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Într-o zi, mi se spune că volumul pe care-l cerusem (“Din jale se întrupează Electra” de Eugene O ‘Neill) nu se împrumută decât cu aprobarea directorului. Îl cunoșteam pe director, era domnul Hrițan, coleg cu tatăl meu la Școala Normală din Sighet în anii ‘20.

Îl găsesc pe director într-o sală mare unde lucrau mai multe persoane. Îl văd că discută cu un domn înalt, elegant, cu un pardesiu negru destul de lung… Domnul Hrițan mă observă, îmi face semn să mă apropii și apoi spune domnului respectiv:

– Maestre, dați-mi voie să vă prezint o maramureșeancă de-a mea… Am întins mâna și am spus: Aurelia Chindriș.
– Chindriș ?… Nepoată de-a lui Andrei Mureșanu? reacționă acesta în mod surprinzător.
– Nuuuu… am răspuns eu, convinsă că nu e nicio legătură între familia mea și poetul pașoptist, autorul imnului care înflăcărează generații după generații de români, actualul imn național.
– Ba da, fetițo, familia lui Andrei Mureșanu era originară din Maramureș și s-a numit inițial Chindriș. Citește Istoria Maramureșului… Apoi, meditativ și cu o anumită tristețe în glas: “Frumoasă Țara Maramureșului…”

După vreo două ore mă întâlnesc din nou cu domnul Hrițan și îl întreb cine era domnul căruia mă prezentase.
– Cum, nu știi ? Este marele scriitor Lucian Blaga. A fost eliminat de la Universitate și a fost angajat aici la Bibliotecă.

Eram complet nedumerită. Spre rușinea mea, numele de Lucian Blaga nu-mi spunea nimic. De când comuniștii schimbaseră programa școlară, opera lui Blaga nu se mai studia (ca de altfel și a lui Goga, Rebreanu, Arghezi și cea mai mare parte a operei lui Eminescu). Mai târziu am găsit drumul spre poezia și filosofia lui Blaga și mereu mă emoționez la gândul ce mare personalitate am avut ocazia să cunosc…

Cartea lui Eugene O’Neill nu mi s-a permis s-o împrumut. Așa că n-am citit-o nici atunci și nici până în ziua de azi. Au trecut 67 de ani… Dar încă nu e târziu….

Prof. Aurelia Vișovan

Oricît de puține „afinități” aș avea eu cu societatea de consum americană, totuși, nu pot să neg că, pe undeva, am avut și multe de învățat, de comparat, de negat dar și multe de aprobat. Aș fi ipocrită să zic că am rămas chiar impasibilă la tot ce propune această societate în continuă schimbare și într-un ritm care pe mine mă ia cu amețeală.

Cam tot ce acasă auzeam la știri la tv. despre anumite ,,revoluții’’ în domenii de vîrf, odată ajunsă aici, constatam de multe ori, că acestea erau deja demult puse în practică. Aici se investește foarte mult în informatică, aceasta devenind (după oxigen), un al doilea mediu de existență. O banală pană de curent e mai periculoasă decît o rachetă nucleară. Totul se oprește și se așteaptă ,,scînteia magică’’ să se reaprindă, pentru a fi resuscitați. Din păcate, dependența de tehnică aici, parcă e mai acută ca în alte părți ale Pămîntului. Omul modern devine pe zi ce trece doar un apăsător de butoane și taste, care îi aduc la comandă cam tot ce își poate închipui.

Intri în (anumite) magazine, nu te întîmpină nimeni, nu-i țipenie de angajat, ai nevoie doar de un card potrivit, ești scanat la intrare, iei marfa de pe raft, nu stai la casa de marcat, nu plătești, doar că la ieșire cardul tău e mai ușor cu cîțiva dolari. Asta dacă ai chef să mergi la magazin. Dacă nu, este un serviciu care-ți livrează totul direct în frigider, iar tu, la întoarcera acasă, doar constați că tocmai ți-ai făcut cumpărăturile. N-ai chef să-ți tunzi gazonul, există echipe care îți fac toată treaba în lipsa ta, doar trebuie să le dai codul de la intrare. Tot ce trebuie să știi, e să operezi de pe telefon toate aceste servicii.

Eu și pînă acum mă plîngeam că nu văd OAMENI, dar după cum merge treaba, prezența omului va deveni din ce în ce mai rară. Nu înțelegeam atunci cînd Prințul Charles se minuna și lăuda satele noastre, pentru că sunt vii. Adevărat vă spun că doar OMUL și acțiunile lui pot anima viața satului, a orașului.

Avem aici în stînga și în dreapta două case, doi vecini. Niciodată în șase luni nu i-am văzut la față. Storurile sunt trase tot timpul, seara răzbate o lumină ca de cavou prin geamurile camuflate. Singura animație o mai oferă din cînd în cînd echipele de mexicani care vin și le tund gazonul. Stau pitiți pe după obloane, au parcă o frică de a ieși din case, dacă nu sunt protejați de habitaclul unei mașini. Oare ce-i sperie, ce-i face să se retragă la adăpost ?…

Mi-e drag cînd mă întorc acasă, să mă duc prin sat, unde mai am rude în viață, mai în vîrstă, dar cu un spirit critic viu și tăios. Le povestesc și lor experiențele mele din America. Despre tehnică, despre telefoane inteligente etc. Și ce credeți? Că-i dau pe spate? Ți-ai găsit! N-am avut argumente care să stea în picioare și să nu nu fiu pusă la punct (sau măcar pe gînduri).
Exact ca în povestea în care, cînd unu-i trimis să cumpere ouă și le sparge pe toate:
-Da’ le-ai spart pă tăte ?
-Oho, încă să mai si fost !

Ce tehnică, ce telefoane inteligente di pă care afli tăt.
– „Auzi, da’ pă acolo pîn America încă nu s-o eventat on tilifon care să-i comande găinii să-ți scape ou direct în poală? Ori să hrănească șî să adape vaca șî să curgă laptile derect în doniță?
– Da’, tilifon să margă la fîn ori la sapă sîngur, nu s-o eventat ?
Apoi dacă nici acolo nu-s de aieste, a si vai șî amar de noi. Că batăr cît om apăsa pă butone, nime nu ne-a fa lucru! Noroc cu noi, aieștia mai bătrîni că mai știm ,,tasta’’ sapa, grebla, coasa, furca, că cei ce zin după noi or muri de fome, cu tăt cu tilifonile lor deștepte! Că deageaba or mere în cămară să cate de mîncare, că dacă tătă vara o stat pă tilifon, iarna or mînca ce-o băgat în iel!”… (VORBE)

Adevărate judecăți de valoare venite din partea unor oameni simpli, de la țară, pentru care singura „tehnică” adevărată este munca, care implică efort, sudoare, drag de tot ce faci și te înconjoară și despre care Petre Țuțea spunea: „Țăranul este Omul Absolut!”

În final, sunt nevoită să le dau dreptate și să apelez la un citat al altui înțelept autohton din Vad ,Văsîi Poștașu, pe care de multe ori îl acuz de țuțianisme pentru felul neaoș de a pune problema și a-i da și răspunsul pe măsură: „Dacă s-ar cîștiga din fapte cît să cîștigă din vorbe (celularele), amu, unde ar si țara aiasta?”

Ileana Pisuc
2 Feb. 2018

Ziua Limbii Materne Ucrainene – День Рідної Української Мови

Ziua Internațională a Limbii Materne este o sărbătoare ținută anual la 21 februarie în întreaga lume, cu scopul de a promova diversitatea lingvistică și culturală, precum și multilingvismul.

În organizarea Uniunii Ucrainenilor din România, Filiala Maramureș, Ziua Internațională a Limbii Materne a fost sărbătorită, în avans, la Sala George Enescu din Sighetu – Marmației pe data de 18.02.2018.

Evenimentul a fost deschis de dl. Petrețchi Miroslav – președintele Organizației Județene Maramureș, care a salutat și a prezentat, plin de vervă, invitații și cele 14 grupuri artistice venite la Sighetu Marmației. Despre importanța evenimentului a vorbit dl. Petrețchi Nicolae Miroslav – președintele UUR.

Pe scena de la Sala George Enescu, au fost prezenti preșcolari, bunici, tineri recitatori, dansatori. Din programul spectacolului remarcăm excepționala evoluție a vestitul cor din Rona de Sus, ”Vocile Ronei” dirijat de prof. Geta Petreţchi, cor care se apropie de 70 de ani de la înființare precum și înalta măiestrie a cântăreților veniți din Ucraina.

Programul a constat în recitarea de poezii și cântece în limba ucraineană, însoțite de dansuri tradiționale și coregrafii realizate cu multă muncă și cu mult drag.

Limba maternă este cel mai puternic instrument de conservare și dezvoltare a patrimoniului tangibil și intangibil. ONU consideră că toate acțiunile ce promovează diseminarea limbilor materne servesc nu doar scopul încurajării diversității lingvistice și educației multilingve, ci ajută și la dezvoltarea conștiinței tradițiilor lingvistice și culturale în întreaga lume și la inspirarea solidarității bazată pe înțelegere, toleranță și dialog.

Limbile materne, într-o abordare multilingvistică, sunt componente esențiale ale educației de calitate, care este însăși fundamentul pentru emanciparea atât a femeilor, cât și a bărbaților în cadrul societăților lor. Limba maternă și cultura sunt componente esențiale în procesul de definire a unei minorități naționale. Însușirea limbii materne, precum și utilizarea ei ca mijloc de comunicare contribuie la conservarea și perpetuarea identității fiecărei minorități. Există obiceiuri, există tradiții care se păstrează și se transmit mai departe, dar limba maternă se poate pierde foarte ușor, dacă nu este învățată și vorbită în familie ori dacă nu este studiată și exersată în școală. Limbile sunt cele mai puternice instrumente de conservare și dezvoltare a patrimoniului mondial material și imaterial.

Limba e prima convenție pe care copilul o învață, primul nostru mod de „a veni laolaltă cu ceilalți”. Primii pași în educație se fac prin corectarea greșelilor de limbă. Doar învățând limba, copilul este adus la numitorul comun al umanității. El intră în lume în numele limbii pe care a învățat să o vorbească și iese din lume lăsând în urmă amprenta limbii pe care a vorbit-o. Așa cum într-o țară străină limba te exclude din comunitatea celorlați, limba vorbită la tine acasă e cea care te include, te integrează și te face egalul celorlalți.

Limba ucraineană – limba mea maternă, este o limbă din subgrupul oriental al limbilor slave. Se bucură cu statutul de limbă oficială în Ucraina, limba ucraineana scrisă folosind o versiune modificată a alfabetului chirilic. Împărtășește partea vocabularului cu limbile națiunilor slave vecine – poloneză și slovacă la vest, bielorusă la nord și rusă la nord și est. Ucraineana a rămas în uz în ciuda faptului că utilizarea ei a fost deseori limitată sau chiar interzisă. Limba a fost păstrată de ucraineni în folclor, muzică și literatură.

Limba ucraineană- limba mea maternă, este pentru mine cea mai frumoasa si dulce limba, este limba cu care mereu m-am mândrit și mereu o voi face! Limba mamei mele, răsuna-n fiecare zi, o altă limbă mai armonioasă ca limba ucraineană, nu găsim nicăieri în lume! Pentru mine, limba ucraineană e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet. Noi, ucrainenii, avem limba noastră: atât de sonoră, de expresivă şi de plastică, atât de exactă şi de bogată în cele mai variate locuţiuni. Nicio limbă nu se poate compara cu ea, o limbă sonoră, plină de cuvinte vesele și melodioase. Sunt mandră că vorbesc o limbă atât de dulce, sunt măndră că locuiesc într-un sat plini de ucraineni care nu se rușinează de limba lor maternă și de portul tradițional! Sunt mândră că sunt ucraineancă! А я просто українка!

„Чужу мову можна вивчити за шість років, а свою треба вчити все життя.” -Франсуа Вольтер („O limbă străină o poți învăța în șase ani, dar limba ta maternă trebuie să o înveți toată viața!” – François Voltaire)

„Мово, рідна матусю, за руку мене ведеш!” -М.Самійленко.

Mihaela Delia Firisciac,
clasa a X-a G,
C.N. „Dragoș Vodă”

Citind articolul lui Teofil Ivanciuc Pictori români şi străini despre Maramureş, publicat pe blogul său personal, am descoperit cea mai veche reprezentare a Casei Wiesel. Este vorba despre o pictură intitulată Peisaj la Sighet realizată de pictorul Tasso Marchini. Pictura nu este datată, dar, potrivit Wikipedia, Tasso Marchini pictează între 1930 și 1932, alături de Traian Bilțiu Dăncuș, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Sighet. Prin urmare, putem data pictura între 1930 și 1932 devreme ce știm că în această perioadă pictorul lucra în imediata apropiere a Casei Wiesel. Potrivit fișei CIMEC , pictura se află în patrimoniul Muzeului Memorial „Octavian Goga” – Ciucea, ulei pe pânză, 44 x 38 cm , nr. de inventar 202/223.

Privind pictura nu putem avea nici un dubiu că este vorba despre Casa Wiesel: poziționarea ușilor și ferestrelor, acoperișul „restaurantului Iurca” reliefându-se în spatele casei etc. Surprinzător este gardul casei care pare a fi din piatră. În ușa din centrul imaginii (ușa de pe verandă, astăzi vitrină) apare, ușor schițată, o siluetă umană, cine știe, poate unul dintre membrii familiei Wiesel. Nu putem să nu ne gândim că la data realizării picturii Elie Wiesel avea 2-4 ani, privind din interior acest peisaj de iarnă sigheteană pe care noi, prin intermediul pictorului Marchini, îl privim din exterior.

Muzeograf, Alin Spiridon Pralea

Sursă articol: pagina de facebook a Muzeului Maramureșean Sighet

Pianista Aurelia Vișovan, actualmente asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena, revine acasă la Sighet pentru a onora memoria profesoarei Monica Chifor. Plecată prea devreme dintre noi, în luna iunie 2017, doamna profesor Monica Chifor, rămâne în inima noastră a celor care am cunoscut-o, iar foștii elevi ai domniei sale continuă să-i respecte și să-i omagieze munca.

În data de 28 februarie 2018, la Sala “George Enescu” a Școlii de Muzică din Sighetu Marmației, va avea loc un concert ce va reuni trei foști elevi ai acestei instituții de educație și cultură: Aurelia Vișovan (pian), Raluca Michnea (vioară) și Cadmiel Boțac (pian).

Discutăm cu Aurelia Vișovan, cea care a fost inițiatoarea acestui concert, pentru a afla câteva detalii despre acest eveniment major pentru comunitatea sigheteană, primul la acest început de an.

Ion Mariș (IM): Frumoasă și remarcabilă această inițiativă de-a nu uita de profesoara de pian Monica Chifor. A cui a fost mai exact ideea de-a susține un concert la Sighet, luna aceasta, în 28 februarie?
Aurelia Vișovan (AV): Cel mai frumos mod de a omagia un profesor de muzică este tot prin muzică. Ideea „circula” deja încă din luna iunie, însă a fost nevoie de timp pentru a găsi o dată potrivită pentru toți participanții, având în vedere că atât eu, cât și colegii mei suntem plecați din Sighet de ceva ani…

IM: Moștenirea d-nei prof. Chifor va rămâne definitiv în sufletul vostru. Există “explicație” pentru această legătură indestructibilă?
AV: Este foarte greu să uiți un asemenea om; doamna profesoară Chifor avea un mod aparte de a educa tinerii pianiști în devenire, punând accentul pe performanță și profesionalism încă de la începuturi. Pentru noi dânsa a devenit în timp ca o a doua mamă, adeseori călătorind cu noi prin țară și străinătate pentru diverse concursuri și evenimente. Acest lucru este foarte aparte și reprezintă o dovadă de dăruire maximă în slujba elevilor și a muzicii.

IM: Ce program veți avea, dacă ne poți dezvălui în avans?
AV: Vom interpreta piese din diferite epoci și stiluri, de la Ave Maria de Schubert până la creațiile lui Enescu. Mai multe detalii însă vor afla cei care decid să ni se alăture pe data de 28 februarie!

IM: Cum te-ai acomodat în nu foarte lunga perioadă petrecută la Universitatea de Muzică din Viena?
AV: Perioada de la Universitatea din Viena continuă să se prelungească, datorită faptului că am avut onoarea de a primi un post de Asistent imediat după terminarea studiilor acolo. Așadar… cred că acomodarea a fost un succes!

IM: Se ajunge greu pe acasă, domnișoară Aurelia Vișovan?
AV: Mai greu decât mi-aș dori, dar încerc să revin cât de des pot. În orice caz, încă nu am lipsit de acasa niciodată de Crăciun și aș dori să păstrez tradiția asta. În rest, așteptăm să se deschidă un aeroport și la Sighet!

IM: Ce evenimente/întâmplări semnificative au avut loc în viața ta, de la ultimul concert de la Sighet, de anul trecut?
AV: Cred că cel mai semnificativ eveniment a fost numirea ca asistent la catedra de pian a Universității de Muzică din Viena. E un pas foarte important pentru mine și o muncă ce îmi face mare plăcere. În rest, sigur, multe concerte, dar astea sunt deja la ordinea zilei!

IM: În ultima perioadă în municipiul nostru au lipsit evenimentele muzicale valoroase. Ce-i de făcut pentru cultura muzicală sigheteană, pentru publicul larg?
AV: Din păcate, toate aceste lucruri sunt strâns legate de aspectul financiar. Avem o sală mare de concerte cu o acustică excelentă, însă pentru a aduce la Sighet artiști de valoare e nevoie de fonduri. Noi, foștii elevi ai Școlii de Muzică, ne propunem să revenim cât mai des cu concerte pentru publicul sighetean, însă într-adevăr ar fi nevoie de mai multă varietate și de concerte mai dese.

IM: Cu ce se poate înlocui muzica?
AV: Nu știu să se fi reușit niciodată în istoria omenirii a se înlocui sau renunța la muzică…

IM: Mulțumesc mult! Așteptăm cu nerăbdare concertul de la Sighet și… te-aș ruga să transmiți un mesaj sighetenilor!
AV: Transmit cele mai calde urări de bine tuturor celor de Acasă și îi așteptăm în număr cât mai mare la concert! Mulțumesc și eu!

Ion Mariș

Nota redacției: Prețul unui bilet la Concertul de pian și vioară de la Școala de Muzică Sighet – Sala “George Enescu”, din 28 februarie 2018, miercuri, ora 19:00 va fi de 10 (zece) lei. Biletele se vor putea procura la Școala de Muzică începând cu data de 26 februarie 2018.

Sclav dintr-o eroare comună

O, iubite, dar tu nu m-ai iubit pe mine, de fapt, niciodată.
Ai iubit iluzia unei himere, aceleia care credeai că mă reprezintă.
Mi-ai aurit colivia, dar nu mi-ai mângâiat aripile vreodată.
M-ai eliberat de sub sclavia unei iubiri toxice,
Dar doar pentru a mă antrena în alta.

Și ți-a păsat de mine, e drept.
Dar nu mai mult decât îi păsa unui pater familias de un sclav de-al său.
Dacă vreodată cineva ar fi îndrăznit să mă fure,
Ai fi luptat până în pânzele albe să mă ai înapoi.
Dar doar pentru că socoteai că îți aparțin pe deplin
Și nu pentru că îmi voiai libertatea.

Sau totuși hai să nu fiu așa crudă cu tine.
Poate între noi era mai mult decât exercitarea unei dominica potestas.
Poate, în zilele bune, când îmi dădeai o mică portiță de libertate,
Fie ea şi măcar în gândire,
Era rezultatul unei încercări de sine manu.
Părea să ai atâta affectio maritalis,
Dar ne lipsea cu desăvârşire honor matrimonii, deci eram lezați.
Dar chiar şi această lipsă a conviețuirii, propriu-zisă,
Nu te-a-mpiedicat să-ncerci să-mi controlezi fiecare tentativă de zbor individual.

Legătura noastră m-a ținut sclavă fără să ai vreun drept scris undeva, sau vreo cutumă acceptată.
Am fost o alieni iuris, care şi-a ales călăul de sine stătător,
Fără ca nimeni s-o oblige,
Ci mai degrabă, împotriva tuturor.

O, tu, acela ce m-ai robit cu ale tale cuvinte pline de neadevăr,
De ce nu mi-ai lăsat o portiță spre fericire?
De ce ai fost mai crud chiar decât vechii romani?
Până şi ei aveau puțină considerație față de zeitățile lor.
Contractul era stabilit, şi până la proba nerespectării acestuia,
Tot aveau încredere.

Tu de ce te-ai hotărât unic suveran al vieții mele?
Fără să crezi că deasupra ta stăpâneşte un zeu mai mare decât tine?
Fără să-mi dai miez de credit şi fără măcar o şansă de salvare?
Nici prin conduită, nici prin repararea unei greşeli, nici prin fapte extraordinare.
În fața ta nu eram absolvită de vina îndoielii permanente pe care o aveai asupra mea nicicum.
Pentru mine ca şi-un fel de egal omenesc al tău, nu exista nicio Lex Cornelia, cu-al său ius postliminii.
Şi cu-atât mai puțin ca simplu bun, nu mi-ai dat o şansă la a respira un aer diferit de-al tău…

Măcar în testament să-mi fii lăsat,
Dreptul de-a fi un dezrobit.
Măcar după a ta moartea fizică,
S-am dreptul de a fi iubit…
Căci mort în sufletul meu erai de mult.
Dar un mort la care nu vrei să renunți.
Mă legaseşi de tine şi de voința ta,
Şi zbaterea mea era una insuficientă.
Căci o parte din mine credea în schimbarea ta.
Dar tu nu mi-ai fi dat dreptul la emancipare, nici măcar ca şi pedeapsă.

Şi usus să fii încercat,
Nu m-ai fi văzut seară de seară
Chiar dacă-aş fi fost în cealaltă parte de pat.
Mintea ta îmbibată-n îndoială,
M-ar fi văzut undeva la celălalt capăt de țară.
Dar chiar şi-aşa, nu m-ai fi repudiat,
M-ai fi ținut acolo, să ştii că măcar afirm că sunt în pat.
Chiar dacă nu ai fi considerat asta deloc adevărat.

Ce pot să mai zic, eu cu-al meu suflet robit?
În final, când ne-am despărțit,
N-ai avut pic de milă,
Măcar s-avem un divortium bona gratia.
Măcar la despărțirea pe care într-un fel mi-o doream, să fi avut drept de decizie.

Dar de unde când eram orice altceva, dar nu o sui iuris, în fața ta.
Pedeapsa de a avea un tutore ți se părea prea uşoară, când puteai să mă stăpâneşti tu.
Astfel, că la final, tot eu am fost vinovată.
M-ai acuzat de abandon, pentru că am abandonat calea deciziilor pe care le luai în numele meu.
M-ai acuzat de adulter, pentru că sufletul meu făcea dragoste cu gânduri despre independență.
Şi, cel mai grav, m-ai acuzat de tentativă de omor asupra iubirii noastre.
Când noi, iubite, n-aveam aşa ceva…

Căci, iubite, tu nu m-ai iubit pe mine, de fapt, niciodată.
Ai iubit iluzia unei himere, aceleia care credeai că mă reprezintă.
Mi-ai aurit colivia, dar nu mi-ai mângâiat aripile vreodată.
M-ai eliberat de sub sclavia unei iubiri toxice,
Dar doar pentru a mă antrena în alta…

Ioana Sidău

Săptămâna trecută am reușit să vizitez pentru prima dată închisoarea Jilava, unul din cele mai sinistre locuri de pe pământul românesc, intersecția groaznică a nenumărate destine frânte de tirania comunistă.

Împreună cu un grup de prieteni am străbătut, timp de două ore curțile interioare dintre corpurile de clădire precum și multitudinea de galerii din Fortul 13 (o componentă a structurii destinate apărării militare a Bucureștiului la sfârșitul sec.19) ale cărui încăperi au fost transformate în celule, spații ce adăposteau într-o înghesuială extremă, peste 100, poate chiar 200 de persoane… deținuți politici anticomuniști de toate orientările, aflați în tranzit spre alte destinații…

Majoritatea dintre noi fiind la prima vizită și relativ tineri am avut nevoie de un ghid competent. L-am avut în persoana doamnei Niculina Moica, fost deținut politic, arestată și întemnițată la vârsta de 16 ani! O parte din detenție a petrecut-o aici la Jilava… Dânsa și-a oferit timpul cu bucurie pentru a ne însoți.

Multe personalități ale neamului românesc au pătimit aici, unii aici și-au găsit sfârșitul. Deși majoritatea spațiilor sunt complet goale (repararea și amenajarea muzeală e încă doar o speranță…) în celula unde a murit Monseniorul Vladimir Ghika (deja beatificat) în anul 1954, a fost pusă o fotografie și un mic altar. Aici noi, vizitatorii, ne-am oprit și am rostit o scurtă rugăciune.

N-am să ascund faptul că m-am gândit mult și la tatăl meu, Aurel Vișovan, conștientizând cu emoție că pășesc pe urmele lui, care a străbătut aceste coridoare, în cei 16 ani de detenție fiind de mai multe ori adus aici… prima dată fiind în 1949, când, după condamnarea în procesul de la Cluj sighetenii au trecut prin Jilava fiind apoi repartizați la diferite închisori, el fiind destinat infernalului Pitești…

Nu vă invit să vizitați Jilava (deocamdată e nevoie de aprobări și formalități). M-aș bucura ca sighetenii să vadă măcar Memorialul de la noi din oraș, pentru a înțelege ce a însemnat comunismul… Dacă veți duce acolo un prieten care n-a fost încă, veți contribui la trezirea națiunii din coșmar!

preot, Marius Vișovan

N. r.: Să nu uităm că azi se împlinesc 65 de ani de la moartea, în închisoarea de la Sighet, a marelui om politic, lider țărănist și premier al României interbelice, Iuliu Maniu. 

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)

Luni, 5 februarie 2018, de la orele 16, în cadrul evenimentului „Despre Johnny” organizat de Muzeul Maramureşean Sighetu Marmaţiei la Casa muzeu „Elie Wiesel”, în semn de omagiu pentru tot ce a însemnat şi a făcut Johnny Popescu pentru oraşul nostru, se va deschide filiala sigheteană a Bibliotecii româno-maghiare „Corbii Albi”.

Johnny Popescu a fost un excelent vorbitor de limbă română, de limbă maghiară, de limbă engleză. A fost un erudit, un excelent cunoscător al istoriei locale. Cărţile scrise de el stau mărturie că a fost o personalitate de prim rang a oraşului, care merită aprecierea noastră prin toate mijloacele.

Tocmai de aceea Mihail Manole a propus ca filiala din Sighet a Bibliotecii româno-maghiare să poarte numele celui pe care nu avem cum să-l uităm vreodată.

Biblioteca „Ioan J. Popescu” este o filială a Bibliotecii „Corbii albi” înfiinţată la Cluj-Napoca, în cadrul Asociației Clubul Media Corbul Alb. Statutul Asociaţiei prevede organizarea următoarelor evenimente:
-Mese rotunde, itinerarii, cu tematici legate de jurnalism, probleme minoritare, prezentare de cărți și alte activități culturale
-Sprijină educarea tinerilor în spiritul toleranței față de minoritățile de toate genurile, prin concursuri, diverse evenimente, tabere și alte căi
-Editează volume publicistice în diferite limbi
-Realizează portalul de contact român-maghiar care are misiunea de a înlesni contactele dintre comunitățile maghiare și românești
-Colaborează cu alte instituții pe tematici sociale, culturale, sportive
-Creează legături umane între diferite comunități etnice, regionale, sociale, culturale prin atragerea reprezentanților acestora în diferite activități tematice comune
-Reprezintă interesele membrilor săi la diferite evenimente, simpozioane.

În momentul de faţă sunt trei localităţi unde există Biblioteca româno-maghiară „Corbii albi”: Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi Cristuru Secuiesc. Începând cu 5 februarie 2018, se va deschide şi filiala „Ioan J. Popescu” a aceleiaşi biblioteci.

Despre modul cum va funcţiona biblioteca vom discuta luni, după ce (sau în timp ce) ne vom aminti „Despre Johnny”. O precizare trebuie făcută de pe acum: Biblioteca primeşte şi dă împrumut doar cărţi scrise de autori români şi maghiari.

Convinşi că autorii de cărţi români şi maghiari pot contribui mult pentru a ne cunoaşte mai bine unii cu alţii, vă aşteptăm luni / hétfő la prima noastră întâlnire!

Coordonatorii filialei din Sighetu Marmaţiei: Horia Picu şi Mihail Manole

Comunicat de presă