Prima mea întâlnire cu Dumnezeu (autor, Dana Berciu)

Sub umbra necontenită a orizontului, oamenii se cutremură. S-a pus praful pe sufletele noastre. Ne simţim goi şi pustiiți de tot ceea ce ne făcea cândva fericiţi. Prea multe nopţi pline de lacrimi văzute doar de lună, prea multe zâmbete false, prea puţin din noi. În viaţa fiecăruia au existat momente în care am realizat că nu putem să controlăm apele tumultuoase ale râului din viaţa noastră, zbătându-ne pe uscat fără urmă de speranţă.

În liniştea cristalelor de gheaţă şi a fulgilor înfriguraţi, o fetiţă sfioasă îşi îndrepta privirea spre cortina cerului fără să ştie cum a ajuns în acel loc în care până şi stelele păreau pierdute. Luminile pâlpâitoare de-abia se zăreau prin ceaţa care alerga sălbatic, eliberându-se peste Creaţie din lanţurile iernii. Întreaga natură fusese înghiţită de gerul si de vânturile albastre ce îşi făceau auzite glasul în văzduh. Mâinile şi picioarele copilei erau îngheţate, iar energia ei părea a fi pe sfârşite. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Totul în jurul ei părea atât de frumos şi totuşi atât de aspru!

A încercat să îşi vadă chipul în tumultul râului ce se aşternea la picioarele ei, însă tot ce a găsit a fost reflexia unui Bătrân ce, de îndată ce a zâmbit, a îndepărtat orice sentiment de frig din fiinţa ei.

– Am călătorit atât de mult în susul acestui râu! Am văzut câmpuri înflorite, ceruri scăldate de soare şi păduri ce îşi făceau covoare din frunzele lor aurii. Acum iată-mă, sunt răpusă de albul zăpezilor şi nu ştiu ce să fac!

– Copilul Meu, ai călătorit atât de mult împotriva râului atunci când trebuia să te laşi purtată de el! Viaţa îşi urmează întotdeauna propriul curs, şi atât timp cât te laşi purtată de el, te vei putea bucura mai uşor de ceea ce întâlneşti. Acum călătoreşte cu râul, lasă-ţi corabia vieţii purtată de el şi vei întâlni un nou an, o nouă primăvară, un nou început. Este cadoul meu pentru tine!

-Cine eşti, Bătrâne, şi cum de ştii toate aceste lucruri?

-Eu? Eu sunt doar cineva care vă iubeşte mai mult!

Acea fetiţă avea părul creţ şi ochii sclipitori. Era în căutarea sălbăticiei. Acea fetiţă sunt eu.

Autor, Dana Berciu




Sighet: Festivalul de Datini – Marmația 2017 [VIDEO]

Alaiul Festivalului Datinilor de Iarnă “Marmația”, ediția XLIX (în traducere 49) s-a derulat în condiții destul de… gri (adică fără zăpadă și cu cer noros). Spectatorii au fost – din spusele celor de bună și dreaptă credință – mai puțin nemeroși față de anul trecut. Au participat grupuri folclorice din doar câteva comune din Țara Maramureșului (sunt demult apuse vremurile când erau prezente la Sighet, cu frumoase datini și obiceiuri, toate satele de pe Văile Izei, Marei, Ronișoarei, Cosăului, Vișeului). O imagine aparte ne-au oferit-o co-naționalii noștri din Botoșani, Gorj, Neamț, Sibiu, Suceava și nu în ultimul rând oaspeții de peste hotare, din Republica Moldova și Ucraina.

Probabil ediția de anul viitor, jubiliară, va fi mult mai spectaculoasă!…

Text: „Salut, Sighet!”

Video: Timur Chiș

Foto: Teofil Ivanciuc




Poesis – Instantanee de iarnă

Duhul pământului și-a pregătit micul dejun în dimineața de Crăciun.
Aproape de vechile case din lemn.
Căpițele verii i-au folosit drept cuptor.
Fuioare subțiri se înalță din ele spre cerul albastru.
Zăpada atinsă de urma căprioarei
Scrâșnește sub pașii grăbiți spre visare.
O dâră din plapuma îngerilor plutește în vale.
Râul își sapă poteca agale.
Clopotele bisericilor dau clipei contur.
Imensitate străjuită de Creasta Cocoșului.
Decor de iarnă. În Rai.

Autor, Carp

sursă foto: Peter Lengyel




De unde vine expresia… (II)

1. Dura lex, sed lex (lat. „Legea este aspră, dar e lege”)
Maximă antică prin care se susține forța și importanța legii pentru viața socială și nevoia de a o respecta.

2. Eminență cenușie (omul din spatele acțiunilor, cel care conduce fără a fi văzut)
Expresia vine de la colaboratorul cel mai apropiat al cardinalului francez Richelieu, prim – ministru al Franței în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea (1610- 1643), călugarul capucin François Le Clerc.

3. Et in Arcadia ego (lat. „Și eu am trăit în Arcadia”)
Exprimă regretul fericirii pierdute. Arcadia era o regiune din Pelopones, sudul Greciei, unde trăia un popor de păstori, pe care grecii îi considerau neprihăniți, oameni de o mare puritate. Expresia a fost folosită ca inscripție la tabloul “Păstorii Arcadiei” pictat de Poussin.

4. Evrika! (gr. „Am descoperit!”)
Strigătul inventatorului grec Arhimede, când a descoperit celebra lui lege: „un corp scufundat în apă pierde o parte din greutatea lui, egală cu volumul de apă dislocuit” – principiul lui Arhimede.

5. Ex aequo (lat. „La egalitate”)
Când doi candidați la un examen au obținut aceeași notă, ori când doi sportivi au cucerit același loc și același premiu.

6. Fiasco
Eșec complet, dezastru. În mod ciudat, cuvântul provine din limba italiană și înseamnă literalmente „sticlă, carafă”. Originea provine dintr-o tavernă venețiană, unde un cântăreț încerca să înveselească consumatorii, unul dintre ei însă, nemulțumit de prestația „artistului”, a cerut în mod repetat să i se aducă o sticlă (fiasco) pentru a aplica o corecție celui de pe scenă.

7. Grosso modo (lat. „În linii mari”)
Se spune despre o lucrare incompletă.

8. In vino veritas (lat. „În vin stă adevărul”)
În Grecia Antică, cei care erau bănuiți de fapte infame erau îmbătați de autorități și anchetați sub această stare.

9. În țara lui Papură Vodă
Poreclă dată lui Ștefăniță, domnitor al Moldovei, în timpul căruia, Principatul a fost lovit de o mare foamete, oamenii hrănindu-se cu papură.

10. Linșaj – executarea fără judecată a unui infractor de către mulțime
Expresia vine de la șeriful american John Lynch (se citește „linci”) care îți exercita meseria într-un oraș din Carolina de Sud, și care, pentru a stârpi tâlhăriile și omorurile, a indrodus pedeapsa cu linșajul. Lăsa mulțimea să pedepsească singură pe autorii infracțiunilor.

11. Luna de miere
Expresie persană, prin care orientalii arătau cât de puțin ține dulceața căsniciei… o lună!!!

12. Mană cerească (de la ebraicul „man, hu: ce e asta?”)
Are întelesul de surpriză plăcută picata pe neașteptate „din cer”. Expresia are legătură cu legenda biblică relatată în Exodul (cap. XVI, 4)… Dumnezeu pentru a-i hrani pe evreii plecați din Egipt, și aflați în mijlocul deșertului, le-a făcut marea surpriză să le trimită hrană zi de zi, dimineața și seara. Minunea era că hrana avea gustul pe care îl dorea cel ce o consuma.

13. „Mărul discordiei” – fruct simbolic, generator de conflicte
În timpul nunţii zeiţei Thetys cu Peleus, un rege din Tesalia, în timp ce zeii dănţuiau, şi-a făcut apariţia Eris, personificarea discordiei, care nu fusese invitată, şi a aruncat un măr de aur (mărul discordiei) pe care era scris “celei mai frumoase”. Văzând mărul, Hera, Atena şi Afrodita l-au revendicat, fiecare susţinând că le întrece în frumuseţe pe celelalte două. Văzând că nu pot ajunge la o înţelegere, cele trei zeiţe au hotărât să ceară o opinie obiectivă. De aceea l-au ales ca arbitru pe păstorul troian, Paris. Paris i-a oferit mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis ca soţie pe cea mai frumoasă femeie pământeană, Elena. Zeiţa a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris şi să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele cetăţii Micene a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat împotriva cetăţii troiene.

14. Mea Culpa (lat. ”E vina mea”)
Expresia provine din doua surse, de la o rugaciune catolică Peccavi, care consta în a-ți mărturisi păcatele și apoi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare “mea culpa, mea culpa”, și de la un obicei juridic în dreptul roman, cel acuzat era întrebat dacă își recunoaște vine, iar cei care recunoșteau, mea culpa, se bucurau de circumstanțe atenuante.

15. Munca lui Sisif
Se folosește cu înțelesul de muncă grea și inutilă. Sisif a fost primul rege legendar al Corintului. Din cauză că și-a sedus nepoata, i-a luat tronul fratelui și a scos în vileag nişte secrete de-ale lui Zeus, ca pedeapsă, Zeus l-a supus la o caznă perpetuă în Infern: a fost sortit să împingă la deal o stâncă uriaşă, care, ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale şi munca se relua. O muncă fără sfârşit, de unde şi expresia “munca lui Sisif”.

16. O.K.
În razboiul civil din S.U.A., după o bătălie, se afișau răniții și morții. Când armata nu avea pierderi se afișa “0 killed” (0 morți), de acolo provine expresia O.K.

17. Oul lui Columb
Soluție simplă la îndemâna tuturor, dar realizezi acest lucru abia după ce soluția a fost descoperită de altul. Columb a cerut nobililor să facă un ou să stea pe masă pe unul dintre capetele lunguiețe, fără ca ei să reușească acest lucru, Columb a luat oul și l-a lovit la unul dintre capete.

18. Panem et circenses (lat. “Pâine si circ”)
Expresia este întâlnită în Satirele lui Iuvenal și se referă la perioada de decadență a Romei republicane, când plebeilor nemultumiți li se ofereau spectacole de circ, la sfârșitul cărora primeau gratuit alimente. În sens general, a oferi pâine și circ înseamnă a da maselor lucruri neînsemnate, pentru a le distrage atenția de la lucrurile reale.

19. Ochi pentru ochi
Cunoscută și sub denumirea de legea talionului (Exodul.XXI.v24). ”Viață pentru viață, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Face parte din legislația antică mozaică. Atenție! Legea talionului spune clar, că pedeapsa trebuie să fie egală greșelii… ochi pentru ochi, nu dinte pentru ochi.

20. Sabia lui Damocles
În sensul de pericol care te pândește mereu. Damocles, curtean a lui Dionisos cel Bătrân, tiranul Siracuzei, a fost ca mai toţi curtenii… curtenitor şi linguşitor. Spunea că nu există mai mare fericire decât să fii tiran. Spre a-i da o lecţie, Dionisos, la un ospăţ, l-a aşezat în locul lui pe tron şi a poruncit să i se acorde toate onorurile regeşti. Dar când Damocles se lăfăia mai în voie, tiranul i-a cerut să se uite în sus. De tavan, exact deasupra capului lui Damocles, atârna o sabie fără teacă prinsă numai cu un fir de păr de cal. Îi arăta astfel primejdiile care îl pândesc în orice moment pe tiran.

21. Sânge albastru
Expresia vine din Spania medievală, când marii aristocrați susțineau că în vinele lor curge sânge albastru, spre deosebire de nobilii din categoriile inferioare, care au suferit mezalianțe cu maurii și evreii (în timpul ocupației arabe 711-1492).

22. Strugurii sunt acri
Un vers din fabula lui Esop, „Vulpea si strugurii”. O vulpe înfometată, neputându-se cățăra până la struguri, invocă faptul că “strugurii sunt necopți și tari”.

23. Vârstă matusalemică
Legenda biblică (Geneza, cap. V, verset 27) aminteşte de un strămoş al lui Noe, Mathusalem, care ar fi trăit nici mai mult nici mai puţin decât 969 de ani (din anul 4.277 până în anul 3.308 î.Hr.). Numele lui, sinonim astăzi cu recordul longevităţii, a ajuns proverbial şi e pomenit ori de câte ori vorbim despre o vârstă care depăşeşte mult limita obişnuită.

24. Veni, vidi, vici ! (lat. “Am venit, am vazut, am invins” ! – Cezar)
După victoria de la Zela asupra lui Farnaces, regele Pontului, Cezar a trimis la Roma o scrisoare cu numai trei cuvinte : Veni, vidi, vici! Acest mesaj, a devenit o expresie universala, care servește spre a caracteriza un succes rapid.

25. Veto (lat. ”Mă opun”)
Concept din legislația romană. Era folosit de consuli (2 la număr). Unul dintre consuli se putea opune unei decizii militare luate de celălalt (deci decizia militara trebuia să fie luată în unanimitate). Tribunii (aleși să reprezinte plebea romană) se puteau opune prin VETO, unei legi votate de senatul roman. Astăzi „veto” se folosește in consiliul de securitate O.N.U si in numeroase legislații (Marea Britanie, Australia, India, S.U.A, etc).

26. Ți-a mâncat pisica limba?
În imperiul asirian, soldaților dușmani capturați li se tăia limba, acestea deveneau delicatesele cu care erau hrănite pisicile regelui.

„Tălmăcite” de poetul Echim Vancea

sursă foto: www.illusionsgallery.com




Gloria in excelsis Deo! (autor, Marius Vișovan)

Marți, 19 decembrie 2017, Sala „George Enescu”, concertul de colinzi al Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” condus de doamna profesoară Rodica Gheorghiu.

O atmosferă minunată, o sală arhiplină, bucuria creștină a Nașterii Domnului, fiorul autentic al tradiției românești dar și sonorități (clasice și moderne) de pe alte meridiane, veselie dar și emoție, contemplație dar și exuberanță, muzică și poezie, sunet și culoare, sinceritate și naturalețe dar și munca serioasă îndelung pregătită, inocența copiilor de pe scenă ( dar parcă toți ne simțeam copii…), vocile splendide ale liceenilor dar și o regie minuțios articulată…indiferent de vârstă sau profesie ne-am regăsit cu toții într-o încântare care înalță și înnobilează sufletul. Mă bucur și mă simt mândru că la Sighet se poate organiza un asemenea concert. Și asta an de an, de vreo 25 încoace…(îmi amintesc cu plăcere entuziasmul meu de la prima ediție…)

Anul acesta, însă, spectacolul a mai avut o dimensiune, cea a împlinirii unei vieți de muncă, de sacrificii minunat concretizate în realizări de prestigiu. Biografia doamnei profesoare Rodica Gheorghiu a punctat discret etapele concertului, magicianul care inspiră, pregătește și asamblează aceste bijuterii de suflet dezvăluindu-ne câteva din treptele devenirii sale ca om și artist, dascăl și prieten, dragostea și recunoștința față de părinți detașându-se în mod impresionant, dar fără să lipsească și mulțumirile adresate tuturor celor care au sprijinit-o de-a lungul timpului (inclusiv în organizarea acestui concert).

E greu de descris avalanșa de felicitări, mulțumiri, cuvinte omagiale (impresionant și cuvântul fiicei dânsei), aplauze entuziaste, scandări, distincții și cadouri simbolice cu care a fost “bombardată” doamna Gheorghiu… elevii de pe scenă au desfășurat un banner imens pe care scria “Te iubim , Rodica! “, profesorii liceului i-au făcut o surpriză urcând pe scenă și dedicându-i câteva colinzi, etc, etc…

Am plecat acasă cu bateriile încărcate. Am scris doamnei Rodica un scurt sms de felicitare, cerând asupra dânsei binecuvântarea lui Dumnezeu, Izvorul tututor darurilor, Izvorul Iubirii care pune în mișcare toate energiile și dă valoare tuturor acțiunilor noastre.

preot prof. Marius Vișovan

P.S. Tot sub conducerea doamnei prof. Rodica Gheorghiu, ne-au încântat duminică colinzile interpretate de corul parohiei greco-catolice “Cristos Rege” din Sighet, în cadrul concertului anual de la biserică cu ocazia Nașterii Domnului.




Maramureșul și Regele Mihai la prima lor întâlnire (autor, Ioan Ardeleanu Pruncu)

Ca să poți spune că îți iubești țara, presupune, în primul rând, să o cunoști, pe ea și poporul care o însuflețește. În spiritul acesta ERAU crescuți și educați urmașii adevăraților noștri conducători de totdeauna. Așa a fost crescut și Regele Mihai. Și-a făcut școala împreună cu copii de seama lui, a fost cercetaș, a călătorit prin țară…

În Maramureș a fost de câteva ori. Ultima dată în 1997, împreună cu o parte a numeroasei sale familii, iar prima dată se pare că a fost în 1939.

Ca elev la Liceul „Sfântul Sava” din București, în timpul vacanțelor, împreună cu alți colegi de clasă și însoțiți de profesori, făcea excursii de studii prin țară, până în cele mai îndepărtate colțuri ale ei. Într-un interviu acordat Marilenei Rotaru își amintea de acele excursii în care a învățat geografia și istoria României, cunoscându-i pe oamenii ei „la fața locului”, mâncând și dormind la ei, ascultându-i și ajutându-i la muncile lor.

Cu ocazia unei asfel de excursii a ajuns, în vara anului 1939, și în Maramureș, prezența sa aici fiind consemnată într-o știre oarecare, apărută în paginile 3-4 ale săptămânalului „Dumineca”, organul de presă al Vicariatului Greco-Catolic Maramureș, ( nr. 25/15 iunie, 1939). Transcriem mai jos din textul respectivei știri :

„Marți, 13 iunie, la orele 12, a sosit la Dragomirești venind de la Năsăud Marele Voevod de Alba Iulia. Vlăstarul regal era însoțit de profesori și de doi colegi de clasă.

Dat fiind caracterul strict particular – călătorie de studii – al vizitei Măriei Sale, nu i s-a făcut primire oficială. Totuși, țăranii, îndeosebi tineretul, auzind de vestea sosirii Voevodului Mihai, îmbrăcați în pitoreștile lor costume naționale, i-au făcut o primire însuflețită, aclamându-l călduros.

Imediat după sosire, Voevodul Mihai s-a retras cu profesorii săi în grădina bisericii greco-catolice, unde sub umbra bătrânilor nuci, a făcut lecții de geografie. La orele 1,30 au servit masa, iar după masă au plecat să viziteze bisericile din Cuhea și Ieud, rămânând plăcut impresionat de stilul caracteristic maramureșan – cu puține nuanțe gotice – al bisericii din Ieud (ridicată în 1364) și a celei din Cuhea (ridicată la 1718).

Spre seară s-au întors la Dragomirești și după noi lecții, în timpul recreației, Voevodul Mihai și-a exprimat dorința de a asculta muzică populară. Un taraf de lăutari din Săcel a executat cântece și dansuri naționale, iar flăcăii și fetele din Dragomirești au încins „Bătuta” și „Învârtita” din Maramureș.

Miercuri, la orele 9 dimineața, Voevodul Mihai și suita au plecat spre Borșa.

În Dragomirești, peste patru mii de țărani l-au aclamat pe Marele Voevod. În Cuhea, Ieud, Borșa, pretutindeni unde a călcat, țăranul maramureșan l-a întâmpinat cu toată dragostea sufletului lui, ca pe copilul său iubit.

„Deapururi îmi va fi drag acest popor atât de românesc și atât de nobil în manifestările sale sufletești”- a declarat –printre altele- Marele Voevod Mihai de Alba Iulia, înainte de a părăsi Țara Voevozilor, „pentru că acest popor blând și cuminte, harnic și muncitor, dar care poartă pe nedrept crucea unor suferinți de cari nu el este vinovat”, i-a făcut o primire entuziastă.

Iar noi suntem mândri de românismul nostru, recunoscut de acel care este moștenitorul Tronului României”. Știrea nu este semnată.

P.S.

În 1939 Regele Mihai a absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București și, în condiții normale!, el ar fi trebuit să meargă la una din marile universități ale Europei, să-și continue pregătirea și să „guste” din viața de student, cu tot ce înseamnă ea. Dar nu s-a întâmplat așa. Copilăria și tinerețea sa – care nu au fost, nici ele, nespus de fericite – au trecut brusc și brutal într-o maturitate tensionată și adeseori dramatică. A trebuit să rămână în țară și să-și asume uriașa răspundere de a conduce, timp de șapte ani, o Românie ciuntită și amenințată din toate părțile și din care, apoi, a fost – mereu! – izgonit.

Ce destin tragic a avut acest om blând și bun și iubitor de țară!

Dormi în pace, MAJESTATE!

Ioan Ardeleanu – Pruncu




O viață (autor, Crina Voinaghi)

De la fereastra bucătăriei Irina urmărea liniştea cu miros de duminică. Era ora prânzului şi puţinii trecători se grăbeau să se pună la adăpost de razele furioase ale soarelui care păreau să pedepsească nedrept pentru ceva ce n-ai spus sau n-ai făcut. Bunica ei ar fi susţinut, ca întotdeauna, că 6 august e ultima zi de vară, că după asta va veni toamna încetişor şi căldura va fi uitată şi dorită. Dar cum bunica ei era demult plecată într-o lume mai bună sau în neant, Irina şi-a repetat singură, de vreo câteva ori, concluzia învăţată pe de rost. La ştiri se anunţaseră două săptămâni de caniculă dar asta nu o oprea să-şi spună că vine toamna, lucru de care muşcatele ei nu erau deloc impresionate.

S-a lăsat cu coatele pe pervazul interior, aproape lipindu-şi nasul de geam ca un copil cu guturai care trebuie să stea două-trei zile în casă înainte de a reîncepe redescoperirea lumii. Nu ar fi renunţat la confortul apartamentului cu orientare nordică, numai bun pe timp de vară, umbros şi răcoritor când peste tot era un adevărat cuptor. Dar, în acelaşi timp, ceva o făcea să-şi dorească cei câţiva paşi care o plasau în marele angrenaj universal, în plină atmosferă care apăsa asupra ei cu toată forţa recunoaşterii vieţii. Mai târziu, îşi spuse, urmărind cu jind cele câteva maşini care treceau la intervale rare şi cele câteva femei care traversau grăbite scuturându-şi buclele pe jumătate desfăcute de căldură. Apoi câteva momente a fost linişte şi nemişcare. Parcă toată viaţa s-ar fi oprit ca în jocurile ei din copilărie când îşi închipuia că ar exista pe undeva o baghetă magică cu care ar fi îngheţat orice mişcare şi scurgere a timpului pentru ca apoi să poată rătăci în voie printre trupurile devenite statui, prinse în nemişcarea unui gest. Încă mai visa uneori că poate face asta şi simţi că inima începe să-i bată cu putere, ca de fiecare dată când i se părea că ar fi posibil. Închise ochii şi îşi spuse că la 5 îi va deschide ; dacă nici atunci nu va vedea o mişcare, totul ar fi posibil. Începu să numere şi pe la 3 auzi o bătaie puternică în uşă, dintr-acelea care nu îţi oferă dreptul de a nu deschide. A stat în linişte căteva secunde, sperând că oricine ar fi va pleca dar în scurt timp se auzi o a doua bătaie în uşă, şi mai puternică decât prima.

-Valentin! Tu nu auzi că bate cineva? strigă iritată de faptul că trebuia să-şi părăsească poziţia comodă şi închipuirile adolescentine.
-Da, acum merg, auzi vocea baritonală a soţului ei.

Au mai trecut câteva secunde şi s-a auzit a treia bătaie, şi mai puternică decât primele două, energică şi iritată. S-a ridicat enervată, lăsând totul baltă.

– Nu pot să-mi explic de ce spui „acum” când de fapt nu ai de gând să te duci, bombăni înciudată trecând pe lângă camera de zi şi aruncând o privire.

Valentin era la birou, cu un ecran micuţ în faţă şi după figura lui concentrată putea să-şi dea seama că se juca iar ceva ce ea nu înţelegea. O cască îi era pe urechi, cealaltă o dăduse jos pentru a putea fi în două realităţi în acelaşi timp, sau măcar pentru a da impresia. Ar fi scăpat de o eventuală morală deşi îi explicase de atâtea ori că nu putea să întrerupă oricând jocul fără să rişte să piardă. Ea ar fi vrut să întrebe ce e chestia pe care o avea în faţă, dacă nu era cumva periculos să deţină aşa ceva, ce să mai vorbim de ilegal dar ştia că Valentin nu era impresionat de reguli. A lăsat întrebarea pentru mai târziu când planifica şi o discuţie serioasă.
Când a ajuns la uşă se pregătea a patra bătaie, simţea asta, aşa că a deschis brusc luând-o prin surprindere pe Carla care, rămasă cu mâna o secundă în aer, îşi reveni repede şi intră cu capul înainte, mai să o dărâme.

– De ce dracu închideţi uşa dacă nu aveţi chef să o deschideţi când bate cineva?
-Tu de ce nu ţi-ai luat chei? şi-a pus Irina mâinile în şold. Şi de fapt unde ai fost?
-La Cluj, mamă, mai vin şi eu în vizită când pot dar am problemele mele, doar nu vrei să vorbesc despre asta în uşă.
-Carla, nu fi obraznică! Auzi tu, la Cluj! Ce să facă o adolescentă acolo? Valentin, tu ai auzit să fi spus fata că pleacă? Eu o credeam în camera ei…
– Tată, cum e? întrebă Carla închizând uşa şi lăsând un sărut pe fruntea brăzdată a mamei ei care se trase ţâfnoasă.
-Tot aşa, zise tatăl ei cu nasul în ecran.

Avea o geantă micuţă, sport, şi o poşetă roşie din care scoase un elastic cu care îşi adună părul şaten şi creţ într-o coadă la spate după care răsuflă uşurată. Era mică de înălţime iar din depărtare părea o copilă datorită părului pentru care întotdeauna fusese invidiată. Cum şi-l prinsese, ieşeau în evidenţă urechile prea mari, ascunse de obicei printre bucle. Ochii verzi îi scoteau în evidenţă cearcănele care contrastau cu tenul alb cu pete roşiatice din loc în loc. Începuse să se îngraşe cu toate că nu mânca dulciuri şi mergea cât putea mai mult pe jos dar trecuse de adolescenţă şi asta îngreuna lucrurile. Nu era frumoasă în sensul propriu al cuvântului dar avea un oarecare farmec, mascat de rutină şi griji. S-a trântit pe scaunul de lângă intrare şi şi-a lăsat o secundă capul să se odihnească pe spătar. De când se ştia ea era şi acel scaun, rupt, cârpit, cu tapiţeria roasă şi acoperită cu pături care tot îşi schimbau modelele şi materialul. Acum avea o pătură cam pufoasă pentru căldura de august, roşie cu modele neclare mari, albe pe care s-a chinuit un timp să le descifreze.

– Cam rău drumul şi e atât de mare aglomeraţia…zici că e sărbătoare. E, mama? a spus pentru a rupe tăcerea şi a o face să reacţioneze pe mama ei care încerca să zărească ceva prin geamul de la bucătărie.
-Ce? a întrebat-o pe jumătate absentă.
-Sărbătoare.
-Da, a spus privind-o în sfârşit, e Schimbarea la faţă. Mare sărbătoare. M-aş fi dus la biserică dar cu toată agitaţia din ultima vreme…
-Ce agitaţie?
-Ştii tu, nu vreau să-i fac probleme tatălui tău la fabrică cu mersul meu la biserică. Pot să mă rog şi acasă, asta nu mă împiedică. Dar tu de unde vii?
-De la Cluj, mama.
-Aaaa, da. Şi cu ce?
-Cu maşina, mama.
-De unde ai avut atâta benzină? Şi cine ţi-a dat voie să te duci? a început iar să se agite. Duminica asta circulă numerele pare şi noi avem număr impar, cum ai îndrăznit? Ce, noi avem număr din trei cifre să poţi tu face ce vrei?
-Mamă, benzina o am de la benzinărie şi am 35 de ani, cred că pot decide singură. Acolo locuiesc, am o familie.. Iar numerele…nu cred că mai contează.
-Cine eşti tu? a privit-o Irina îngrozită. Valentin!
-Hai, las-o puţin Carla, că îşi revine, îşi făcu apariţia exact la timp Valentin luând-o pe soţia lui de după umeri şi conducând-o în cameră.

Era înalt şi masiv, cu câteva smocuri de păr cărunt şi ochelarii pe nas, părea bunicul clasic, întrerupt din lectura ziarului. Pe lângă el, Irina părea şi mai firavă decât era, îmbrăcată cu un capot lung, vechi dar întreţinut bine, într-o veşnică convalescenţă, puţin mioapă şi târşâindu-şi papucii de casă ce păreau cu două numere mai mari. Carla se descălţă şi intră în bucătăria care nu se schimbase prea mult din copilăria ei. Acelaşi bufet alb cu roşu făcut în serie, acelaşi linoleum maro cu modele, aceleaşi ferestre duble cu vopseaua scorojită pe margini. Doar scaunele erau altele, cu spătare albe şi tapiţerie mov. Se aşeză pe unul dintre ele privind ordinea de pe blatul de bucătărie, păstrată cu sfinţenie: solniţa, râşniţa de piper care avea cel puţin un secol dar funcţiona ireproşabil, cutia pentru zahăr, lângă ea cea pentru cafea care avea desenat un peisaj de iarnă cu reni şi tot apanajul şi pe care scria Jacobs. Mai era o tăviţă cu urme vagi de rugină pe care se uscau flori de sunătoare. Niciodată mama ei nu preparase ceaiuri la plic, tot timpul usca câte ceva, tei, salvie, măceşe iar acum sunătoare din care făcea o infuzie aromată care promitea tinereţe fără bătrâneţe. Nu exista cuptor cu microunde sau cafetieră, nici fierbător de apă, prăjitor de pâine ori alt accesoriu modern care uşura munca în bucătărie. Totul era simplu, aproape antic ar spune Carla.

– Îşi revine imediat, spuse Valentin intrând în bucătărie şi punând apă în ibricul de ceai. Ţi-am spus că e mai bine să nu vii, în ultima vreme e destul de agitată dar asculţi tu vreodată?
-Ce vrei sa fac? Acum am concediu, voiam să o văd şi să stau mai pe îndelete de vorbă cu tine. Plus că acum Andrei are 2 zile libere şi stă el cu Marc. Cum e?
-Cum să fie? În fiecare dimineaţă mă trezeşte la 6 şi-mi spune că voi întârzia la fabrică iar şeful nu-mi va da bananele premiu de Crăciun. Ba chiar îmi pregăteşte pachetul cu mâncare. Până la 7 îi explic că sunt pensionar, că fabrica s-a închis de ani buni, că nu mai trăim în comunism. Sunt dimineţi când înţelege uşor şi în zece minute o conving să mai dormim şi sunt altele când după o jumătate de oră de explicaţii nu mai pot şi înjur comunismul şi tot ce-a însemnat el iar ea îşi duce disperată degetul la gură implorându-mă să tac pentru că şi pereţii au urechi iar ea nu vrea probleme. Atunci mă ridic din pat, îmi fac o cafea iar ea are impresia că mă pregătesc să plec. Apoi uită.

-Ai mai dus-o la doctor?
-Ca să-mi spună ce? Că e amnezie anterogradă care poate deveni şi retrogradă cu vârsta? Merci, am auzit asta de n ori şi nu-mi prinde bine. Nici mie, nici ei.
-Da, ştiu, dar …

Se auzi uşa de la baie şi Carla nu-şi mai sfârşi propoziţia.

– Ce tot şuşotiţi voi acolo? Tot timpul am impresia că pregătiţi un complot, se auzi încă de pe hol vocea ei, veselă, complet diferită de cea din urmă cu câteva minute.

Irina intră în bucătărie puţin adusă de spate, cu părul cărunt aproape în totalitate, recent pieptănat şi prins cu agrafe la spate, o bunică puţin rătăcită înfăşurată în capotul ei şi păstrând o sclipire adolescentină în priviri, ascunsă şi păzită bine în străfunduri.

– Valentin, s-a întâmplat ceva cu oglinda din baie, e toată deformată şi înnegrită, nu mă mai văd deloc în ea, poţi să o repari? Sau poate o poţi schimba … vorbeşte cu şeful tău, că e de treabă.
-Da, dragă, rezolv mâine, spuse Valentin uitându-se la Carla cu înţeles.
-Ai văzut Carla ce mult a îmbătrânit tatăl tău? Eu îi tot spun să nu se mai streseze că aşa e acum viaţa, n-ai ce să faci, ce rost are să te aşezi contra curentului când eşti singur contra tuturor şi mai ai şi un copil de ţinut la şcoală. Educaţia ta e foarte importantă. Dar aşa e tatăl tău, mai vorbeşte gura fără el şi apoi îi pare rău.
-Aşa suntem noi, cei din familia asta: contra curentului, mormăi Carla, ferindu-şi privirea de săgeţile din ochii tatălui ei.
-Ei, lasă, noi să fim sănătoşi… Îţi pregătesc de mâncare, draga mamii? Dar să alegi ceva pentru care să nu trebuiască ulei. O să ia taică-tău pe cartelă zilele astea, acum nu am.
-Am uitat să cumpăr, şopti Valentin în direcţia Carlei.
-Nu-ţi face probleme, mama, mănânc o supă dacă ai.
-Fără carne de data asta, nici măcar tacâmuri de pui n-am mai găsit.

Cât timp Irina pregăti masa, Carla se apropie de tatăl ei:

– De ce nu mi-ai spus că ai probleme cu banii? Ţi-aş fi împrumutat! şuieră la urechea lui. Aţi răbdat destul de foame.
-Nu avem nicio problemă, îi şopti şi Valentin. Pur şi simplu am uitat. Am un joc acum foarte interesant. Îl joc cu alţii, facem echipe, îţi dai seama ce mult a avansat tehnica?
-Ia mai lasă-mă cu prostiile! Nu a fost ieri Silvia la curăţenie? De ce nu i-ai zis ei să aducă?
-Lasă că o sun chiar acum să aducă mâine când vine. Nu a venit sâmbătă. Avea ceva treabă.
-Câte aveţi voi doi de vorbit! zise Irina nu fără o urmă de invidie. Da’ oare Mihai o fi terminat sesiunea? Când vine?

Au împietrit amândoi, Carla cu lingura în mână şi Valentin pe jumătate ridicat, în căutarea telefonului.

– Nu a sunat, Valentin? Eu nu ştiu ce-i cu copilul ăsta. Cred că-i frumos să fi student la Timişoara, dar eu zic că ar trebui să mai vină şi pe acasă să-şi vadă părinţii, să nu uite de unde a plecat.
-E foarte bună supa, a zis Carla luând forţat o înghiţitură pe care o puteai vedea cum coboară ca un bolovan.
-E cu mult pătrunjel verde, asta contează la o supă, adăugă cu voce sugrumată Valentin.
-Să suni, Valentin, la cămin, să vorbeşti cu el, nu s-a lăsat Irina. Voi mâncaţi, eu merg să mă întind puţin, sunt obosită.

Carla a fost prima care a lăsat lingura jos şi a dat la o parte farfuria aproape plină.

– Tată, aşa nu se mai poate! Trebuie să facem ceva!
-Carla, nu vreau să discutăm despre asta, ţi-am spus că nu se poate face nimic.
-Dar asta e o tortură! Se întâmplă des?
-Destul de des. Am învăţat să nu pun la suflet, am jocurile mele pe calculator, bine că există!
-Dar…
-Nu mai discutăm! a trântit el lingura în farfuria goală. Tu crezi că aş mai trăi dacă am tot discuta? Au trecut 20 de ani, e altă viaţă.
-Dar nu-mi spune că nu te mai gândeşti la el.
-Am spus destul! şi s-a ridicat de la masă. Eşti binevenită să stai dar nu vorbim mai mult decât starea vremii.
-Bine, voi rămâne până mâine, o ajut pe Silvia şi pe urmă plec, a spus Carla cu ochii la piciorul scaunului să nu i se vadă lacrimile.

A doua zi dimineaţa când ieşi din cameră, Silvia şi mama ei povesteau în bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă. Nu dormise prea bine din cauza gândurilor care o treziseră de multe ori, dându-i două-trei palme şi scuturându-i rămăşiţele unui somn care oricum era greu de găsit. Valentin a profitat de ocazia rară de a fi cineva cu ochii pe Irina şi a ieşit pe undeva, la o poveste reală.

-Doamna Irina, eu vă spun, nu reuşesc ăştia să zugrăvească cât a construit Ceauşescu! a auzit-o pe tanti Silvia cu vocea ei răguşită de la prea multe ţigări.
-Tanti Silvia, să ştii matale că una e să construieşti cu cap şi alta e… Ei, da ce să mai vorbim că numai păcate ne facem. Mai bine ne-am apuca de treabă!
-Cu cap, fără cap, a făcut. A rămas ceva după el şi fiecare avea un acoperiş deasupra capului. Şi de bine de rău nimeni nu murea de foame. Nu vedeţi câţi tineri nu au de lucru, câţi oameni trăiesc de pe o zi pe alta… Şi alţii se îmbogăţesc. Nicu a meu la ce bun a făcut facultatea? Că nimeni nu îl angajează decât pe bani de nimic, nu merită să se ridice din pat pentru banii ăia.
-A terminat deja Nicu al dumitale facultatea?

Deşi nu ar fi vrut, Carla s-a văzut obligată să le întrerupă şueta care risca să ia o turnură imprevizibilă.

-Tanti Silvia, gata deja pentru muncă? Nu v-am văzut de mult, tot aşa tânără şi cu chef de muncă sunteţi!
-Carlita, ai venit! Nu mi-a spus doamna Irina că eşti acasă. Povesteam şi noi puţin înainte de muncă, doar atât mai putem face acum, să povestim, zise tanti Silvia cu o voce mieroasă.
-Da, aşa-i, şi e mare lucru că puteţi vorbi despre orice doriţi nu credeţi, tanti Silvia? i-o servi Carla.
-Da, sigur, draga mea, eu mai bine mă apuc de spălat geamuri în prima cameră că altfel ne apucă noaptea, spuse tanti Silvia în timp ce spăla ceştile de cafea.

Atunci apăru şi Valentin cu plasele pline, transpirat tot, cu cămaşa lipită pe spate şi respirând greu dar cu un zâmbet fluturându-i pe faţă.

– Am simplificat lucrurile şi am cumpărat eu de toate, zise cu vioiciune şi bucurându-se de bucuria Irinei.
-Ce multe ai luat! exclamă ea. Cum de ai găsit? Cred că te-ai trezit tare devreme ca să poţi ajunge la toate.
-Da, devreme, am avut şi noroc, nu ne facem griji o vreme, Irina.
-Da, da, ce bine, eşti un soţ tare bun, îi voi da ceva din ce ai luat şi Silviei, îi e greu, cică i-a terminat deja băiatul facultatea.
-Dă-i ce doreşti, fă ce te face mulţumită, i-a zâmbit Valentin.

Irina a început să aranjeze produsele prin dulap şi în frigider cu o deosebită mulţumire în timp de soţul şi fiica ei o urmăreau cu plăcere văzând bucuria demult uitată a omului obişnuit, nici sărac nici bogat, în faţa unei plase pline cu produse alimentare. Când a terminat, a împăturit plasa de material pe care Valentin o folosea întotdeauna şi a spus cu voce tremurată:

– Dacă ar fi şi Mihai aici, aş putea spune că e o zi perfectă. Ar trebui să-l sunăm. Unde e, uite pe calendar e august, ce face el în august la Timişoara?
-Mama, nu e la Timişoara, nu s-a putut abţine Carla cu ochii deja înotându-i în lacrimi.
-Carla! se răsti Valentin la ea, cu zâmbetul pierdut.
-Dar unde e? întrebă senină Irina
-Nu ştim, zise Carla şi lăsă să-i scape două lacrimi mari.
-Carla! repetă Valentin, mai tare ca prima dată.
-Cum adică nu ştim? Unde e Mihai? începu Irina să se agite.
-Nu se ştie unde e! În cele patru vânturi! Crezi că mie mi-e uşor fără el? Nici măcar nu i-am văzut trupul! Am făcut un mormânt gol! Mă duc şi plâng de 20 de ani la un mormânt gol şi tu te ascunzi după o amnezie anterogradă. Tu trăieşti încă în vremea comunismului care ţi-a omorât copilul încercând să anuleze o revoluţie care oricum a avut loc. Şi nici măcar un corp nu ne-au dat pentru că au încercat să ascundă tot, toată nebunia aia din primele zile de la Timişoara. Iar tu, de 20 de ani refuzi să-ţi aduci aminte!

Irina a început să plângă întinzând mâinile spre Valentin, complet pierdută, cu o privire rătăcită.

– Ce tot spune? Cine e doamna? Despre cine vorbeşte? Mihai al meu e la facultatea de politehnică din Timişoara, cel mai bun din an, copilul meu e student, e cel mai bun copil, spunea printre sughiţuri în timp ce Valentin o lua de după umeri aprobând-o şi conducând-o în cameră. S-a întors spre Carla şi i-a spus:
-Pleacă! Nu mai vreau să vii curând. Ne descurcăm şi fără tine.
-Valentin, Mihai al meu o să vină curând acasă, ai să vezi, mai auzi Carla care plângea pe un scaun din bucătărie, dorindu-şi o amnezie care să o scape de ruşine şi durere.

S-a îmbrăcat, şi-a pregătit geanta micuţă de umăr, poşeta roşie, s-a încălţat şi l-a aşteptat pe tatăl ei pe scaunul din hol încercând să-şi ia gândul de la toată durerea ei. I-a auzit, pe mama ei plângând din ce în ce mai stins iar pe tatăl ei mângâind-o cu vorbe din ce în ce mai şoptite, până când nu a mai distins nimic în afară de melodia pe care o cânta tanti Silvia în camera din faţă, spălând cu voioşie geamurile. S-a răzgândit, a smuls o foaie goală dintr-un carneţel uitat pe masa din hol, a scris cu litere de tipar ceva apoi şi-a luat geanta cu hotărârea de a trece pe la cimitir. Când Valentin a ieşit din cameră lăsând-o pe Irina liniştită şi aproape adormită, a găsit scris „ÎMI PARE RĂU. VĂ IUBESC PE AMÂNDOI. IARTĂ-MĂ.” S-a lăsat să cadă pe scaun, plângând aşa cum nu o mai făcuse de 20 de ani. Când tanti Silvia termină cu geamurile îşi făcu apariţia pe hol dar Valentin, înainte de a apuca să-l întrebe ea ceva, îi spuse:

– Te rog stai prin preajmă încă o oră. Verific-o şi pe Irina din când în când, e cam zdruncinată.
-Sper că nu din cauza a ceea ce am zis. Uneori mă cam ia gura pe dinainte.
-Nu, stai liniştită. Trebuie să ies. Oare mai găsesc flori în piaţă la ora asta?
-Mă îndoiesc, dar florăria din colţ sigur e deschisă.
-Te rog ai grijă de Irina, îi mai spuse din uşă şi fugi pe scări în jos cu sprinteneala unui adolescent care a întârziat la întâlnire. Până la cimitir nu făcea mai mult de 15 minute.

Crina Voinaghi




Ziua abdicării regelui Mihai, la Sighet (autor, prof. Aurelia Vișovan)

…30 decembrie 1947… aveam 14 ani, eram elevă la Liceul de fete “Domnița Ileana “ din Sighet (în clădirea actualului liceu ucrainean).

Ieșisem în oraș la niște cumpărături și ajunsă în fața cinematografului, văd cum lumea se oprește din mers și aud zgomotul puternic al unui difuzor montat la balconul cinematografului, care anunța “un comunicat de mare importanță”. M-am oprit și eu, în jurul meu lume de toate categoriile, tineri și bătrâni, orășeni și țărani… Vocea de la difuzor declamă : “Regele Mihai a abdicat! S-a proclamat Republica Populară Română!” Urmau niște fraze propagandistice din care am reținut doar “cel mai mare exploatator al țării”… apoi n-am mai receptat nimic. Eram total derutată, nu înțelegeam nimic… pe fețele tuturor celor din jur se citea consternarea și mâhnirea… n-am văzut pe nimeni bucuros.

Am ajuns acasă, părinții mei erau foarte îngrijorați… tata a zis doar atât: ”era de așteptat”. Eu eram prea mică și lipsită de viziune… am înțeles mai târziu că după falsificarea alegerilor din ’46 și arestarea lui Iuliu Maniu și a altor importanți lideri politici democratici abolirea monarhiei era ultimul pas al ocupantului sovietic pentru lichidarea suveranității României și instaurarea deplină a regimului comunist. În anul următor avea să fie arestat și tatăl meu…

Generația noastră a ținut foarte mult la regele Mihai. Îi admiram ținuta maiestuoasă din tablourile ce erau în toate sălile de clasă și în fotografiile de la începutul manualelor școlare. Nu ne puteam închipui țara fără rege. Iar pentru noi, cei ce am cunoscut și experiența amară a refugiului între 1940 și 1944  (când Ardealul de nord fusese sub ocupație maghiară) atașamentul față de regele nostru era și mai mare. Unde vedeam chipul regelui Mihai știam că suntem în România…

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: Brada Oanță




Sighet – Hanuka, Sărbătoarea Luminii [VIDEO]

Dacă doriți să gustați alături de Comunitatea Evreilor Sighetu-Marmației din atmosfera Sărbătorii Luminii (Hanuka), iată câteva selecțiuni. Au luat cuvântul David Lieberman, Rudi Marcovici și Hari Markus. A oficiat și a interpretat cântece tradiționale Rabinul Shraia.

Autor (text & video), Sorin Markus




Scrisoare deschisă către Consiliul local al muncipiului Sighetu Marmației (autor, Gheorghe Todinca director al Muzeului Maramureșan)

Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, aflat sub directa dumneavoastră subordonare funcționează ca un muzeu regional având ca arie de reprezentare provincia istorică Maramureș.

Sighetul  Marmației este singurul municipiu nereședință de județ ce deține un bogat patrimoniu muzeal, care pe lângă expozițiile de etnografie, istorie, științele naturii are un superb muzeu al satului maramureșean și opt mari obiective muzeale-case muzeu. Astfel deținem la Sighet Casa Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Casa muzeu Elie Wiesel – Muzeul Culturii și Civilizației Evreiești din Maramureș, Casa Ilie Lazăr la Giulești, Casa Kazar în Vadu Izei, Casa Deac Moșu în Bogdan Vodă, Casa Dunca în Ieud, Casa Stan Ioan Pătraș în Săpânța și Casa muzeu școală confesională în Bârsana.

Cu profundă îngrijorare am aflat de intenția de scoatere a Muzeului Maramureșan din spațiul Casei Elie Wiesel, urmând a fi cedată Institutului Național de Studiere a Holocaustului din România ”Elie Wiesel” din București.

Nimeni, niciodată, nu ne-a consultat sau abordat pentru acest transfer atât de păgubos în intenția sa pentru instituția noastră, pentru cultura sigheteană și pentru cetățenii orașului.

După cum se știe Casa muzeu Elie Wiesel – Muzeul Culturii și Civilizației Evreiești din Maramureș a fost deschisă oficial la 29 iulie 2002, în prezența ilustrului fiu al Sighetului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Domnul Elie Wiesel, ambasadelor SUA și Israel, a președintelui de atunci a României, Domnul Ion Iliescu și a numeroase personalități din țară și din stăinătate.

În anul 2002, Ministerul Culturii și Cultelor, Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor conferă Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației Premiul Tancred Bănățeanu pentru amenajarea expozițională și introducerea în circuitul turistic al Muzeului Culturii și Civilizației Evreiești din Maramureș – Casa Elie Wiesel.

Prin planul tematic și reorganizările din anul 2012, muzeografii instituției noastre au dat casei memoriale un simbol aparte, ce prezintă viața evreilor din Maramureș înainte și după Holocaust, date importante și fotografii despre Elie Wiesel în casa natală, gândurile sale despre sigheteni.

În ultima sa scrisoare adresată Primăriei Sighetu Marmației, Consiliului local, Muzeului și cetățenilor orașului, Elie Wiesel scria: ”Nu vă puteți închipui cât de rău îmi pare că nu pot fi azi alături de dumneavoastră. Muzeul pe care l-ați creat și organizat în casa în care am locuit este de mare importanță. Toți cei care i-au trecut pragul sunt sigur că au simțit atmosfera vremurilor când eu și familia mea încă mai trăiam acolo. Cu toată afecțiunea și recunoștința, Elie Wiesel” (noiembrie 2012).

După decesul în iulie 2016 a ilustrei personalități, conducerea muzeului prin muzeografii de specialitate a luat contact cu fiul acestuia, Domnul Elisha Wiesel, stabilindu-se pentru viitor coordonarea unei acțiuni comune de a face o casă memorială care să includă obiecte, documente, fotografii, diplome ale marelui dispărut.

Menționăm că în toți cei 15 ani de la inaugurarea casei-muzeu, i-au trecut pragul zeci de mii de vizitatori (în 2016 numărul vizitatorilor a depășit 4200, vizitatori cu plată). Până la 1 decembrie 2017 la Muzeul Maramureșan au fost înregistrați 50.000 vizitatori cu plată, fiind unul dintre cele mai vizitate complexe muzeale din România.

La Casa muzeu Elie Wiesel am organizat în toți acești ani sesiuni științifice, simpozioane, întâlniri cu mari personalități (Heidi Fried, Maia Morgerstern etc.) întruniri ale evreilor din Sighet și din diaspora evreiască, făcând din casa-muzeu un loc al toleranței între noi toți, indiferent de naționalitate, religie sau rasă.

Pierderea acestei case simbol al înțelegerii dintre noi va fi percepută ca o separare a memoriei evreilor, a lui Elie Wiesel de ce înseamnă cu adevărat memoria personalității sale la Sighet, casa în care s-a născut și a crescut, strada, parcul central, Grădina Morii, orașul cu farmecul său inegalabil, ”De la Sighet la Oslo” se intitulează un capitol al memoriilor sale. Nu cu mulți ani înaintea sfârșitului revedea mereu Sighetul, locurile amintirii, tot mai pregnant de la o vârstă a sintezei. Eu, colegii mei muzeografi mai tineri, spunem și vorbim tuturor despre acestea. Citiți cartea de impresii și veți găsi ce cred oamenii despre munca noastră.

Vestea pierderii Casei Elie Wiesel de la Muzeul Maramureșan a provocat din prima zi o vie emoție în spațiul public. Comunitatea evreilor sigheteni este alături de noi, afirmând că ”nu dăm nimănui Casa Elie Wiesel, Elie Wiesel este al nostru și casa lui este a noastră, a Sighetului” (Markus Sorin, 12 decembrie 2017). La fel spun și românii ”Casa Wiesel este a Sighetului și așa trebuie să rămână” (Teofil Ivanciuc, 12 decembrie 2017).

Consiliul de administrație și Consiliul științific al Muzeului Maramureșan din Sighetul Marmației m-au mandatat să prezint acest punct de vedere ferm al nostru, de a vă ruga, având puterea de decizie, să nu lăsați separarea Casei Elie Wiesel de instituția noastră. Nu vrem să fim partinici, nu ne implicăm în tabere politice, nu scriem pe facebook despre înțelegeri politice, incompetențe, rele  intenții sau nepăsare.

Argumentul economiilor, al competenței noastre ca specialiști ne jignește și ne dă dreptul la a fi mândri de munca noastră, talentul nostru de muzeografi și înțelegerea pentru lumea din jur și problemele ei.

Sighetul și sighetenii se mândresc cu orașul care este ”capitala culturală a Țării Maramureșului”, ”Orașul muzeelor”. Așa să fie!

Cu tot respectul ce vi-l port tuturor și fiecăruia dintre dumneavoastră,

muzeograf Gheorghe Todinca
director al Muzeului Maramureșan
13 decembrie 2017




Casa Memorială „Elie Wiesel” trebuie să rămână Sighetului! Scrisoare deschisă (autor, Teofil Ivanciuc)

Scrisoare deschisă

Casa Memorială „Elie Wiesel” trebuie să rămână Sighetului!

Stimaţi consilieri locali ai Municipiului Sighetu-Marmaţiei,

Din nou vi se cere să decideţi soarta unei instituţii emblematice de cultură sighetene. De data aceasta este vorba despre Casa Memorială „Elie Wiesel”. Muzeul Culturii Evreieşti.

Astfel, joi, 14 decembrie, va trebui să aprobaţi, sau nu, cererea Secretariatului General al Guvernului României, care, la solicitarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, vrea să cedaţi această Casă emblematică pentru Sighet către Institutul bucureştean.

Directorul Institutului, Alexandru Florian (de altfel, la o simplă căutare pe Google, puteţi afla cine este respectivul) s-a întâlnit pe 5 septembrie la Bucureşti cu primarul Horia Scubli, care a fost atunci şi acolo de acord cu cedarea Casei Wiesel către Institutul Holocaustului. Prin cererea adresată a doua zi Guvernului, Florian ne-a jignit profund: „prin transferul Casei Wiesel la Institut, se creează condiţiile financiare şi de expertiză profesională pentru relansarea activităţilor biografice şi memorialistice precum şi cele de civilizaţie evreiască în Sighet. Astfel se va putea valorifica patrimoniul istoric prin înscrierea acestui edificiu în circuitul naţional şi european al turismului memorialistic şi de promovare a lui Elie Wiesel”! Chiar aşa?!

Istoria Casei Wiesel a început în 2000, când demersurile directorului de atunci al Muzeului, dr. Mihai Dăncuş, au dus la demararea investiţiei. Inaugurarea a avut loc în 2002, în prezenţa lui Elie Wiesel însuşi, a Marelui Rabin Menahem Cohen, a Preşedintelui României, a ambasadorilor SUA şi Israelului etc. Unde erau pe atunci Alexandru Florian şi Mihai Tudose? De ce Sighetul nu poate să se bucure de ceea ce a construit? Căci Casa a fost reparată şi menţinută în funcţiune de-a lungul anilor cu banii oraşului. Ca o fereastră a Sighetului către ţară şi lume. Doar numele Wiesel se vinde bine. Iar Florian vrea acum s-o înscrie în “turismul memorialistic”, cică.

Amintim că, numai anul acesta, Casa „Elie Wiesel” a trecut printr-o nouă reabilitare plătită de Consiliul Local, a organizat un marş comemorativ cu peste 1000 de participanţi (incluzându-i pe Preşedintele Comunităţii Evreieşti din România, Aurel Vainer, Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, o serie de rabini din ţară şi străinătate etc.) şi a co-organizat o reuniune internaţională comemorativă întinsă pe patru zile, în care Fundaţia Tarbut Sighet împreună cu administraţia locală, Muzeul Maramureşului, Comunitatea evreilor şi Centrul Cultural municipal, au organizat vizite la obiectivele evreieşti sighetene, prezentări de film, piese de teatru şi conferinţe. De altfel, în această casă au loc în fiecare an manifestări de calibru internaţional.

Stimaţi consilieri locali,

Colegii voştri dintr-o legislatură anterioară au votat cedarea Palatului Cultural şi au aprobat apoi o chirie aberantă către Episcopia Ortodoxă (deşi iniţial fusese vorba despre folosirea gratuită a spaţiilor), ca apoi voi să acceptaţi fără proteste evacuarea scandaloasă din Palat, de la o zi la alta, a instituţiilor culturale esenţiale ale oraşului.

Drept urmare, nici azi nu avem Bibliotecă Municipală.

Apoi, aţi aprobat modificarea structurii şcolare în aşa fel încât prestigioasa Şcoală de Muzică şi Arte Plastice din Sighet şi-a pierdut personalitatea juridică, devenind o „anexă” (apropos, aţi putea să vă corectaţi greşeala la aprobarea noii structuri şcolare pentru 2018-2019).

Este adevărat, nimeni nu v-a întrebat dacă vreţi un Cui pe Pietonală, un Scaun într-un giratoriu la intrarea în Centrul Istoric şi dacă sunteţi, sau nu, de acord ca Fusul Maramureşean al marelui sculptor Pătru Godja Pupăză din Parcul „Grădina Morii” să dispară, în urmă cu două săptămâni. Acesta să fie noul mod de a face cultură şi artă în oraş?

Acum, primarul vă cere să acceptaţi cererea Guvernului şi să oferiţi cadou Bucureştiului Casa „Elie Wiesel”, vizitată anual de mii de turişti din toată lumea.

Mai mult, dacă veţi vota cedarea acestei case, se va crea un precedent periculos. Mâine, poate, primarul sau Guvernul Tudose vă va cere să cedaţi nu ştiu cui Muzeul Satului şi celelalte secţii ale Muzeului Maramureşean. Oricum, dacă se cedează Casa Wiesel, toate bunurile aflate acolo precum şi în Casa Drimer din Muzeul Satului vor pleca la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, a cărui proprietate sunt, muzeul sighetean urmând a fi afectat serios de această măsură.

Veţi vota da? Sper că nu. Căci nu primarul sau Guvernul sunt proprietari pe acele bunuri şi nu trăim în dictatură. Este legal ca ei să o ceară şi la fel de legal este să refuzaţi această cerere inoportună. Nimeni nu vă poate obliga sau pedepsi dacă nu veţi fi de acord.

Credeţi că prin trecerea la Institutul Holocaustului Casa Wiesel va avea mai mulţi turişti decât are acum? Va aduce mai mulţi bani la bugetul Sighetului? Muzeul Maramureşului va economisi enorm cu factura la curent şi salariile celor doi angajaţi? Nu observaţi că nici măcar nu s-a pus problema despăgubirilor financiare (valoarea de inventar a Casei Wiesel este de 272 mii RON, fără a se calcula valoarea reparaţiilor multianuale sau impactul asupra veniturilor Muzeului Maramureşului)? Credeţi că, în actuala formulă, Casa Wiesel nu era deja intrată în „circuitul turistic naţional sau european”?

Stimaţi consilieri locali,

Vă îndemn, şi alături de mine se află foarte mulţi alţii, să votaţi gândindu-vă nu la conjuncturile politice ale momentului, ci la un viitor cât mai bun al Sighetului. Prea de multe ori în ultimul an de zile cultura oraşului a fost decapitată. Vă rog să votaţi împotriva înstrăinării Casei „Elie Wiesel”!

Teofil Ivanciuc




Ceva nou. Ceva vechi. Ceva roşu. (autor, Crina Voinaghi)

Vine Crăciunul.  De obicei se simte în aer tensiunea de dinainte, aşteptarea, nerăbdarea, dorinţa de a fi totul ca la carte. Faci un rezumat cu o lună înainte şi în mintea ta totul iese perfect, masa arată ca în emisiunile de la Paprika, invitaţii sunt radioşi, odihniţi, bine dispuşi, tu la fel, cineva îţi pregăteşte casa, altcineva părul, altcineva calmează copiii, pisica, peştii, câinele sau alte animale de companie. În fiecare an sunt lucruri care nu se schimbă, vechi de când lumea şi altele care se prezintă complet diferit.

Mai sunt două săptămâni şi acest an nu face notă discordantă. Multe lucruri sunt la fel: aşteptarea, târgurile de Crăciun cu super sclipici şi lumini, colindele care se revarsă cam de peste tot, roşul Moşilor şi poate al cadourilor sau brazilor, filmul Singur acasă de pe Pro Tv. Dar e şi acel ceva diferit. Atmosfera este destul de încărcată negativ pentru că mai există nişte oameni care respiră acelaşi aer cu noi şi vorbesc aceeaşi limbă care în loc să se bucure de aroma unui pahar de vin cald cu scorţişoară se adună în pieţe pentru a protesta. Îşi dau timpul şi energia pentru o idee. Nu pentru bani, cum ar sugera unii, ci pentru că ei ştiu că nu e corect aşa şi tare ar vrea să fie. Pentru că vine Crăciunul, pentru că oamenii trebuie să fie mai buni ascultători, mai înţelegători, mai omenoşi, mai modeşti. Nu se prea potriveşte veselia luminilor cu furia celor care strigă iar cele 14 zile care au mai rămas până la Crăciun au un voal nou şi roşu. Sau mai degrabă gri.

Acest voal îl urăsc cel mai mult. Şi apoi:

– Schimbările peisagistice din oraşe făcute de unul sau doi oameni în numele tuturor, ca părintele care spune lasă, că ştiu eu ce e mai bine pentru tine şi interzicându-i copilului să participe la corul de Crăciun;

– Cozile şi învălmăşeala de la supermarketuri;

– Bradul împodobit cu două săptămâni înainte;

– Faptul că singura întrebare posibilă în răstimpul acesta este „Ce faci de Crăciun?” sau „Ce faci de Revelion?”  ori  amândouă mitraliate deodată.

Ce îmi place cât de cât sau mai mult, după caz:

– Dimineaţa devreme când e linişte şi aproape ger;

–  Că există sporturi de iarnă;

– Bucuria sinceră a unor oameni;

– Libertatea de a scrie.

Vă invit să vă puneţi şi voi ordine în gânduri, să fiţi mai buni şi mai toleranţi, oriunde v-aţi afla şi oricât de puternici v-aţi simţi.

Autor, Crina Voinaghi

 

 

 

 

 




La Sighet: „Nuanțele abisului” – prima expoziție personală Paul Hitter

Miercuri, 13 decembrie 2017, de la ora 15:00, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet, are loc vernisajul expoziţiei de pictură („Nuanțele abisului”) a artistului Paul Hitter. Expoziția va fi deschisă în perioada 13 decembrie 2017 – 7 ianuarie 2018.

Expoziţia are ca temă centrală „reeducarea”, punctul culminant al violenței detenției politice în perioada comunistă.

Picturile lui Paul Hitter vorbesc despre tortura fizică și psihologică și despre trăirile profunde ale deținutului în momentele cele mai dificile, iar fiecare lucrare are la bază mărturia unui supraviețuitor al detenției.

Expoziţia inaugurală a avut loc la Pitești, punctul cel mai fierbinte al Reeducării, apoi lucrările au fost expuse la Muzeul Cetăţii Făgăraşului, un alt loc unde opozanţii comunismului au fost închiși. Drumul tablourilor a bifat încă două expoziţii din zona Canalului Dunăre Marea Neagră, Hârşova şi Cernavodă.

Natural, din acest periplu expoziţional nu putea lipsi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, cel mai complet muzeu dedicat victimelor regimului concentraționar comunist.

„Deși, chiar în zilele noastre, foștii deținuți politic par a fi de multe ori uitați, chiar stigmatizați, dovada cea mai vie că ei au învins este faptul că mulți dintre noi, cei tineri, nu i-am uitat. În acest haotic început de mileniu, suferința și rezistența lor devin adevărate lumini călăuzitoare. Lecția lor, o lecție ce transcende generațiile și timpul, este una a demnității, a credinței și a valorilor autentice, atât de necesară nouă, celor de astăzi. Eu le mulțumesc; inspirația mea, știu sigur, de la ei a venit, iar mâna mea a circulat pe pânză, condusă, de multe ori, de către ei.

Printre aceste lucrări, vă veți simți, poate, apăsați la prima vedere; dar să nu uitați că vă aflați printre prieteni, printre cei care prin sângele și suferința lor, au răscumpărat sufletul și demnitatea unui întreg popor. ”  (Paul Hitter)

Paul HITTER este un pictor român, născut în 1982, care îl are ca Maestru pe artistul Matei Şerban Sandu. A studiat la Academia de Artă din München în clasele artiștilor: Nikolaus Lang, Sean Scully, Karin Kneffel. Şi-a descoperit propriul stil în pictură, numit Expresionism Balcanic.

Până în prezent, a avut expoziţii personale şi de grup în: București, Praga, Los Angeles, Marsilia, Milano, Paris, Las Vegas, Salt Lake City.

În prezent, trăieşte în România şi în Statele Unite ale Americii.

Site-ul de prezentare Paul Hitter: www.paulhitter.com