De la fereastra bucătăriei Irina urmărea liniştea cu miros de duminică. Era ora prânzului şi puţinii trecători se grăbeau să se pună la adăpost de razele furioase ale soarelui care păreau să pedepsească nedrept pentru ceva ce n-ai spus sau n-ai făcut. Bunica ei ar fi susţinut, ca întotdeauna, că 6 august e ultima zi de vară, că după asta va veni toamna încetişor şi căldura va fi uitată şi dorită. Dar cum bunica ei era demult plecată într-o lume mai bună sau în neant, Irina şi-a repetat singură, de vreo câteva ori, concluzia învăţată pe de rost. La ştiri se anunţaseră două săptămâni de caniculă dar asta nu o oprea să-şi spună că vine toamna, lucru de care muşcatele ei nu erau deloc impresionate.
S-a lăsat cu coatele pe pervazul interior, aproape lipindu-şi nasul de geam ca un copil cu guturai care trebuie să stea două-trei zile în casă înainte de a reîncepe redescoperirea lumii. Nu ar fi renunţat la confortul apartamentului cu orientare nordică, numai bun pe timp de vară, umbros şi răcoritor când peste tot era un adevărat cuptor. Dar, în acelaşi timp, ceva o făcea să-şi dorească cei câţiva paşi care o plasau în marele angrenaj universal, în plină atmosferă care apăsa asupra ei cu toată forţa recunoaşterii vieţii. Mai târziu, îşi spuse, urmărind cu jind cele câteva maşini care treceau la intervale rare şi cele câteva femei care traversau grăbite scuturându-şi buclele pe jumătate desfăcute de căldură. Apoi câteva momente a fost linişte şi nemişcare. Parcă toată viaţa s-ar fi oprit ca în jocurile ei din copilărie când îşi închipuia că ar exista pe undeva o baghetă magică cu care ar fi îngheţat orice mişcare şi scurgere a timpului pentru ca apoi să poată rătăci în voie printre trupurile devenite statui, prinse în nemişcarea unui gest. Încă mai visa uneori că poate face asta şi simţi că inima începe să-i bată cu putere, ca de fiecare dată când i se părea că ar fi posibil. Închise ochii şi îşi spuse că la 5 îi va deschide ; dacă nici atunci nu va vedea o mişcare, totul ar fi posibil. Începu să numere şi pe la 3 auzi o bătaie puternică în uşă, dintr-acelea care nu îţi oferă dreptul de a nu deschide. A stat în linişte căteva secunde, sperând că oricine ar fi va pleca dar în scurt timp se auzi o a doua bătaie în uşă, şi mai puternică decât prima.
-Valentin! Tu nu auzi că bate cineva? strigă iritată de faptul că trebuia să-şi părăsească poziţia comodă şi închipuirile adolescentine.
-Da, acum merg, auzi vocea baritonală a soţului ei.
Au mai trecut câteva secunde şi s-a auzit a treia bătaie, şi mai puternică decât primele două, energică şi iritată. S-a ridicat enervată, lăsând totul baltă.
– Nu pot să-mi explic de ce spui „acum” când de fapt nu ai de gând să te duci, bombăni înciudată trecând pe lângă camera de zi şi aruncând o privire.
Valentin era la birou, cu un ecran micuţ în faţă şi după figura lui concentrată putea să-şi dea seama că se juca iar ceva ce ea nu înţelegea. O cască îi era pe urechi, cealaltă o dăduse jos pentru a putea fi în două realităţi în acelaşi timp, sau măcar pentru a da impresia. Ar fi scăpat de o eventuală morală deşi îi explicase de atâtea ori că nu putea să întrerupă oricând jocul fără să rişte să piardă. Ea ar fi vrut să întrebe ce e chestia pe care o avea în faţă, dacă nu era cumva periculos să deţină aşa ceva, ce să mai vorbim de ilegal dar ştia că Valentin nu era impresionat de reguli. A lăsat întrebarea pentru mai târziu când planifica şi o discuţie serioasă.
Când a ajuns la uşă se pregătea a patra bătaie, simţea asta, aşa că a deschis brusc luând-o prin surprindere pe Carla care, rămasă cu mâna o secundă în aer, îşi reveni repede şi intră cu capul înainte, mai să o dărâme.
– De ce dracu închideţi uşa dacă nu aveţi chef să o deschideţi când bate cineva?
-Tu de ce nu ţi-ai luat chei? şi-a pus Irina mâinile în şold. Şi de fapt unde ai fost?
-La Cluj, mamă, mai vin şi eu în vizită când pot dar am problemele mele, doar nu vrei să vorbesc despre asta în uşă.
-Carla, nu fi obraznică! Auzi tu, la Cluj! Ce să facă o adolescentă acolo? Valentin, tu ai auzit să fi spus fata că pleacă? Eu o credeam în camera ei…
– Tată, cum e? întrebă Carla închizând uşa şi lăsând un sărut pe fruntea brăzdată a mamei ei care se trase ţâfnoasă.
-Tot aşa, zise tatăl ei cu nasul în ecran.
Avea o geantă micuţă, sport, şi o poşetă roşie din care scoase un elastic cu care îşi adună părul şaten şi creţ într-o coadă la spate după care răsuflă uşurată. Era mică de înălţime iar din depărtare părea o copilă datorită părului pentru care întotdeauna fusese invidiată. Cum şi-l prinsese, ieşeau în evidenţă urechile prea mari, ascunse de obicei printre bucle. Ochii verzi îi scoteau în evidenţă cearcănele care contrastau cu tenul alb cu pete roşiatice din loc în loc. Începuse să se îngraşe cu toate că nu mânca dulciuri şi mergea cât putea mai mult pe jos dar trecuse de adolescenţă şi asta îngreuna lucrurile. Nu era frumoasă în sensul propriu al cuvântului dar avea un oarecare farmec, mascat de rutină şi griji. S-a trântit pe scaunul de lângă intrare şi şi-a lăsat o secundă capul să se odihnească pe spătar. De când se ştia ea era şi acel scaun, rupt, cârpit, cu tapiţeria roasă şi acoperită cu pături care tot îşi schimbau modelele şi materialul. Acum avea o pătură cam pufoasă pentru căldura de august, roşie cu modele neclare mari, albe pe care s-a chinuit un timp să le descifreze.
– Cam rău drumul şi e atât de mare aglomeraţia…zici că e sărbătoare. E, mama? a spus pentru a rupe tăcerea şi a o face să reacţioneze pe mama ei care încerca să zărească ceva prin geamul de la bucătărie.
-Ce? a întrebat-o pe jumătate absentă.
-Sărbătoare.
-Da, a spus privind-o în sfârşit, e Schimbarea la faţă. Mare sărbătoare. M-aş fi dus la biserică dar cu toată agitaţia din ultima vreme…
-Ce agitaţie?
-Ştii tu, nu vreau să-i fac probleme tatălui tău la fabrică cu mersul meu la biserică. Pot să mă rog şi acasă, asta nu mă împiedică. Dar tu de unde vii?
-De la Cluj, mama.
-Aaaa, da. Şi cu ce?
-Cu maşina, mama.
-De unde ai avut atâta benzină? Şi cine ţi-a dat voie să te duci? a început iar să se agite. Duminica asta circulă numerele pare şi noi avem număr impar, cum ai îndrăznit? Ce, noi avem număr din trei cifre să poţi tu face ce vrei?
-Mamă, benzina o am de la benzinărie şi am 35 de ani, cred că pot decide singură. Acolo locuiesc, am o familie.. Iar numerele…nu cred că mai contează.
-Cine eşti tu? a privit-o Irina îngrozită. Valentin!
-Hai, las-o puţin Carla, că îşi revine, îşi făcu apariţia exact la timp Valentin luând-o pe soţia lui de după umeri şi conducând-o în cameră.
Era înalt şi masiv, cu câteva smocuri de păr cărunt şi ochelarii pe nas, părea bunicul clasic, întrerupt din lectura ziarului. Pe lângă el, Irina părea şi mai firavă decât era, îmbrăcată cu un capot lung, vechi dar întreţinut bine, într-o veşnică convalescenţă, puţin mioapă şi târşâindu-şi papucii de casă ce păreau cu două numere mai mari. Carla se descălţă şi intră în bucătăria care nu se schimbase prea mult din copilăria ei. Acelaşi bufet alb cu roşu făcut în serie, acelaşi linoleum maro cu modele, aceleaşi ferestre duble cu vopseaua scorojită pe margini. Doar scaunele erau altele, cu spătare albe şi tapiţerie mov. Se aşeză pe unul dintre ele privind ordinea de pe blatul de bucătărie, păstrată cu sfinţenie: solniţa, râşniţa de piper care avea cel puţin un secol dar funcţiona ireproşabil, cutia pentru zahăr, lângă ea cea pentru cafea care avea desenat un peisaj de iarnă cu reni şi tot apanajul şi pe care scria Jacobs. Mai era o tăviţă cu urme vagi de rugină pe care se uscau flori de sunătoare. Niciodată mama ei nu preparase ceaiuri la plic, tot timpul usca câte ceva, tei, salvie, măceşe iar acum sunătoare din care făcea o infuzie aromată care promitea tinereţe fără bătrâneţe. Nu exista cuptor cu microunde sau cafetieră, nici fierbător de apă, prăjitor de pâine ori alt accesoriu modern care uşura munca în bucătărie. Totul era simplu, aproape antic ar spune Carla.
– Îşi revine imediat, spuse Valentin intrând în bucătărie şi punând apă în ibricul de ceai. Ţi-am spus că e mai bine să nu vii, în ultima vreme e destul de agitată dar asculţi tu vreodată?
-Ce vrei sa fac? Acum am concediu, voiam să o văd şi să stau mai pe îndelete de vorbă cu tine. Plus că acum Andrei are 2 zile libere şi stă el cu Marc. Cum e?
-Cum să fie? În fiecare dimineaţă mă trezeşte la 6 şi-mi spune că voi întârzia la fabrică iar şeful nu-mi va da bananele premiu de Crăciun. Ba chiar îmi pregăteşte pachetul cu mâncare. Până la 7 îi explic că sunt pensionar, că fabrica s-a închis de ani buni, că nu mai trăim în comunism. Sunt dimineţi când înţelege uşor şi în zece minute o conving să mai dormim şi sunt altele când după o jumătate de oră de explicaţii nu mai pot şi înjur comunismul şi tot ce-a însemnat el iar ea îşi duce disperată degetul la gură implorându-mă să tac pentru că şi pereţii au urechi iar ea nu vrea probleme. Atunci mă ridic din pat, îmi fac o cafea iar ea are impresia că mă pregătesc să plec. Apoi uită.
-Ai mai dus-o la doctor?
-Ca să-mi spună ce? Că e amnezie anterogradă care poate deveni şi retrogradă cu vârsta? Merci, am auzit asta de n ori şi nu-mi prinde bine. Nici mie, nici ei.
-Da, ştiu, dar …
Se auzi uşa de la baie şi Carla nu-şi mai sfârşi propoziţia.
– Ce tot şuşotiţi voi acolo? Tot timpul am impresia că pregătiţi un complot, se auzi încă de pe hol vocea ei, veselă, complet diferită de cea din urmă cu câteva minute.
Irina intră în bucătărie puţin adusă de spate, cu părul cărunt aproape în totalitate, recent pieptănat şi prins cu agrafe la spate, o bunică puţin rătăcită înfăşurată în capotul ei şi păstrând o sclipire adolescentină în priviri, ascunsă şi păzită bine în străfunduri.
– Valentin, s-a întâmplat ceva cu oglinda din baie, e toată deformată şi înnegrită, nu mă mai văd deloc în ea, poţi să o repari? Sau poate o poţi schimba … vorbeşte cu şeful tău, că e de treabă.
-Da, dragă, rezolv mâine, spuse Valentin uitându-se la Carla cu înţeles.
-Ai văzut Carla ce mult a îmbătrânit tatăl tău? Eu îi tot spun să nu se mai streseze că aşa e acum viaţa, n-ai ce să faci, ce rost are să te aşezi contra curentului când eşti singur contra tuturor şi mai ai şi un copil de ţinut la şcoală. Educaţia ta e foarte importantă. Dar aşa e tatăl tău, mai vorbeşte gura fără el şi apoi îi pare rău.
-Aşa suntem noi, cei din familia asta: contra curentului, mormăi Carla, ferindu-şi privirea de săgeţile din ochii tatălui ei.
-Ei, lasă, noi să fim sănătoşi… Îţi pregătesc de mâncare, draga mamii? Dar să alegi ceva pentru care să nu trebuiască ulei. O să ia taică-tău pe cartelă zilele astea, acum nu am.
-Am uitat să cumpăr, şopti Valentin în direcţia Carlei.
-Nu-ţi face probleme, mama, mănânc o supă dacă ai.
-Fără carne de data asta, nici măcar tacâmuri de pui n-am mai găsit.
Cât timp Irina pregăti masa, Carla se apropie de tatăl ei:
– De ce nu mi-ai spus că ai probleme cu banii? Ţi-aş fi împrumutat! şuieră la urechea lui. Aţi răbdat destul de foame.
-Nu avem nicio problemă, îi şopti şi Valentin. Pur şi simplu am uitat. Am un joc acum foarte interesant. Îl joc cu alţii, facem echipe, îţi dai seama ce mult a avansat tehnica?
-Ia mai lasă-mă cu prostiile! Nu a fost ieri Silvia la curăţenie? De ce nu i-ai zis ei să aducă?
-Lasă că o sun chiar acum să aducă mâine când vine. Nu a venit sâmbătă. Avea ceva treabă.
-Câte aveţi voi doi de vorbit! zise Irina nu fără o urmă de invidie. Da’ oare Mihai o fi terminat sesiunea? Când vine?
Au împietrit amândoi, Carla cu lingura în mână şi Valentin pe jumătate ridicat, în căutarea telefonului.
– Nu a sunat, Valentin? Eu nu ştiu ce-i cu copilul ăsta. Cred că-i frumos să fi student la Timişoara, dar eu zic că ar trebui să mai vină şi pe acasă să-şi vadă părinţii, să nu uite de unde a plecat.
-E foarte bună supa, a zis Carla luând forţat o înghiţitură pe care o puteai vedea cum coboară ca un bolovan.
-E cu mult pătrunjel verde, asta contează la o supă, adăugă cu voce sugrumată Valentin.
-Să suni, Valentin, la cămin, să vorbeşti cu el, nu s-a lăsat Irina. Voi mâncaţi, eu merg să mă întind puţin, sunt obosită.
Carla a fost prima care a lăsat lingura jos şi a dat la o parte farfuria aproape plină.
– Tată, aşa nu se mai poate! Trebuie să facem ceva!
-Carla, nu vreau să discutăm despre asta, ţi-am spus că nu se poate face nimic.
-Dar asta e o tortură! Se întâmplă des?
-Destul de des. Am învăţat să nu pun la suflet, am jocurile mele pe calculator, bine că există!
-Dar…
-Nu mai discutăm! a trântit el lingura în farfuria goală. Tu crezi că aş mai trăi dacă am tot discuta? Au trecut 20 de ani, e altă viaţă.
-Dar nu-mi spune că nu te mai gândeşti la el.
-Am spus destul! şi s-a ridicat de la masă. Eşti binevenită să stai dar nu vorbim mai mult decât starea vremii.
-Bine, voi rămâne până mâine, o ajut pe Silvia şi pe urmă plec, a spus Carla cu ochii la piciorul scaunului să nu i se vadă lacrimile.
A doua zi dimineaţa când ieşi din cameră, Silvia şi mama ei povesteau în bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă. Nu dormise prea bine din cauza gândurilor care o treziseră de multe ori, dându-i două-trei palme şi scuturându-i rămăşiţele unui somn care oricum era greu de găsit. Valentin a profitat de ocazia rară de a fi cineva cu ochii pe Irina şi a ieşit pe undeva, la o poveste reală.
-Doamna Irina, eu vă spun, nu reuşesc ăştia să zugrăvească cât a construit Ceauşescu! a auzit-o pe tanti Silvia cu vocea ei răguşită de la prea multe ţigări.
-Tanti Silvia, să ştii matale că una e să construieşti cu cap şi alta e… Ei, da ce să mai vorbim că numai păcate ne facem. Mai bine ne-am apuca de treabă!
-Cu cap, fără cap, a făcut. A rămas ceva după el şi fiecare avea un acoperiş deasupra capului. Şi de bine de rău nimeni nu murea de foame. Nu vedeţi câţi tineri nu au de lucru, câţi oameni trăiesc de pe o zi pe alta… Şi alţii se îmbogăţesc. Nicu a meu la ce bun a făcut facultatea? Că nimeni nu îl angajează decât pe bani de nimic, nu merită să se ridice din pat pentru banii ăia.
-A terminat deja Nicu al dumitale facultatea?
Deşi nu ar fi vrut, Carla s-a văzut obligată să le întrerupă şueta care risca să ia o turnură imprevizibilă.
-Tanti Silvia, gata deja pentru muncă? Nu v-am văzut de mult, tot aşa tânără şi cu chef de muncă sunteţi!
-Carlita, ai venit! Nu mi-a spus doamna Irina că eşti acasă. Povesteam şi noi puţin înainte de muncă, doar atât mai putem face acum, să povestim, zise tanti Silvia cu o voce mieroasă.
-Da, aşa-i, şi e mare lucru că puteţi vorbi despre orice doriţi nu credeţi, tanti Silvia? i-o servi Carla.
-Da, sigur, draga mea, eu mai bine mă apuc de spălat geamuri în prima cameră că altfel ne apucă noaptea, spuse tanti Silvia în timp ce spăla ceştile de cafea.
Atunci apăru şi Valentin cu plasele pline, transpirat tot, cu cămaşa lipită pe spate şi respirând greu dar cu un zâmbet fluturându-i pe faţă.
– Am simplificat lucrurile şi am cumpărat eu de toate, zise cu vioiciune şi bucurându-se de bucuria Irinei.
-Ce multe ai luat! exclamă ea. Cum de ai găsit? Cred că te-ai trezit tare devreme ca să poţi ajunge la toate.
-Da, devreme, am avut şi noroc, nu ne facem griji o vreme, Irina.
-Da, da, ce bine, eşti un soţ tare bun, îi voi da ceva din ce ai luat şi Silviei, îi e greu, cică i-a terminat deja băiatul facultatea.
-Dă-i ce doreşti, fă ce te face mulţumită, i-a zâmbit Valentin.
Irina a început să aranjeze produsele prin dulap şi în frigider cu o deosebită mulţumire în timp de soţul şi fiica ei o urmăreau cu plăcere văzând bucuria demult uitată a omului obişnuit, nici sărac nici bogat, în faţa unei plase pline cu produse alimentare. Când a terminat, a împăturit plasa de material pe care Valentin o folosea întotdeauna şi a spus cu voce tremurată:
– Dacă ar fi şi Mihai aici, aş putea spune că e o zi perfectă. Ar trebui să-l sunăm. Unde e, uite pe calendar e august, ce face el în august la Timişoara?
-Mama, nu e la Timişoara, nu s-a putut abţine Carla cu ochii deja înotându-i în lacrimi.
-Carla! se răsti Valentin la ea, cu zâmbetul pierdut.
-Dar unde e? întrebă senină Irina
-Nu ştim, zise Carla şi lăsă să-i scape două lacrimi mari.
-Carla! repetă Valentin, mai tare ca prima dată.
-Cum adică nu ştim? Unde e Mihai? începu Irina să se agite.
-Nu se ştie unde e! În cele patru vânturi! Crezi că mie mi-e uşor fără el? Nici măcar nu i-am văzut trupul! Am făcut un mormânt gol! Mă duc şi plâng de 20 de ani la un mormânt gol şi tu te ascunzi după o amnezie anterogradă. Tu trăieşti încă în vremea comunismului care ţi-a omorât copilul încercând să anuleze o revoluţie care oricum a avut loc. Şi nici măcar un corp nu ne-au dat pentru că au încercat să ascundă tot, toată nebunia aia din primele zile de la Timişoara. Iar tu, de 20 de ani refuzi să-ţi aduci aminte!
Irina a început să plângă întinzând mâinile spre Valentin, complet pierdută, cu o privire rătăcită.
– Ce tot spune? Cine e doamna? Despre cine vorbeşte? Mihai al meu e la facultatea de politehnică din Timişoara, cel mai bun din an, copilul meu e student, e cel mai bun copil, spunea printre sughiţuri în timp ce Valentin o lua de după umeri aprobând-o şi conducând-o în cameră. S-a întors spre Carla şi i-a spus:
-Pleacă! Nu mai vreau să vii curând. Ne descurcăm şi fără tine.
-Valentin, Mihai al meu o să vină curând acasă, ai să vezi, mai auzi Carla care plângea pe un scaun din bucătărie, dorindu-şi o amnezie care să o scape de ruşine şi durere.
S-a îmbrăcat, şi-a pregătit geanta micuţă de umăr, poşeta roşie, s-a încălţat şi l-a aşteptat pe tatăl ei pe scaunul din hol încercând să-şi ia gândul de la toată durerea ei. I-a auzit, pe mama ei plângând din ce în ce mai stins iar pe tatăl ei mângâind-o cu vorbe din ce în ce mai şoptite, până când nu a mai distins nimic în afară de melodia pe care o cânta tanti Silvia în camera din faţă, spălând cu voioşie geamurile. S-a răzgândit, a smuls o foaie goală dintr-un carneţel uitat pe masa din hol, a scris cu litere de tipar ceva apoi şi-a luat geanta cu hotărârea de a trece pe la cimitir. Când Valentin a ieşit din cameră lăsând-o pe Irina liniştită şi aproape adormită, a găsit scris „ÎMI PARE RĂU. VĂ IUBESC PE AMÂNDOI. IARTĂ-MĂ.” S-a lăsat să cadă pe scaun, plângând aşa cum nu o mai făcuse de 20 de ani. Când tanti Silvia termină cu geamurile îşi făcu apariţia pe hol dar Valentin, înainte de a apuca să-l întrebe ea ceva, îi spuse:
– Te rog stai prin preajmă încă o oră. Verific-o şi pe Irina din când în când, e cam zdruncinată.
-Sper că nu din cauza a ceea ce am zis. Uneori mă cam ia gura pe dinainte.
-Nu, stai liniştită. Trebuie să ies. Oare mai găsesc flori în piaţă la ora asta?
-Mă îndoiesc, dar florăria din colţ sigur e deschisă.
-Te rog ai grijă de Irina, îi mai spuse din uşă şi fugi pe scări în jos cu sprinteneala unui adolescent care a întârziat la întâlnire. Până la cimitir nu făcea mai mult de 15 minute.
Crina Voinaghi
Sub umbra necontenită a orizontului, oamenii se cutremură. S-a pus praful pe sufletele noastre. Ne simţim goi şi pustiiți de tot ceea ce ne făcea cândva fericiţi. Prea multe nopţi pline de lacrimi văzute doar de lună, prea multe zâmbete false, prea puţin din noi. În viaţa fiecăruia au existat momente în care am realizat că nu putem să controlăm apele tumultuoase ale râului din viaţa noastră, zbătându-ne pe uscat fără urmă de speranţă.
