Aveam 10 ani… Eram, cred, în clasa a IV-a… în primele zile din ianuarie (1948). După ce s-au reluat cursurile, învățătoarea intră în clasă și ne spune: „Nu mai avem rege! S-a proclamat republica populară!”. Apoi ne cere să deschidem cărțile de citire și ne ordonă: „Să rupeți poza regelui Mihai!” (care se afla la începutul cărții).

Colegii mei s-au conformat; îi vedeam pe toți rupând poza din carte. Eu am ezitat, învățătoarea m-a văzut și m-a întrebat: „Arba, de ce nu rupi poza?”. Am răspuns cu o oarecare frică, dar totuși hotărât: „Doamna învățătoare, eu nu rup poza. Mie-mi place de regele Mihai, că e tânăr și frumos.” S-a enervat, m-a scos în fața clasei și a început să mă lovească cu bățul în palmă. Am rezistat cât am rezistat, dar la un moment dat mi-au pușcat lacrimile…

Era clar că trebuia să dea o lecție celorlalți ca să nu mai îndrăznească cineva să se opună. După ce am mai crescut și am văzut ce a însemnat comunismul, m-am gândit că poate și învățătoarei îi fusese frică de consecințe… Am suferit și eu, un pic, pentru regele nostru Mihai… Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Arba Mihai, pensionar, Sighetu Marmației (str.Valea Cufundoasă)

A consemnat Marius Vișovan

sursă foto: jurnalul.ro

De când mă ştiu, Moş Nicolae, la fel ca Moş Crăciun, a reprezentat una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei.

De fiecare dată când discutăm de Moş Nicolae ne gândim la ghetuţe perfect lustruite puse în geam şi aşteptarea ca Moşul cel bun să ne copleșească cu darurile pe care ni le dorim. De când eram… (mai) micuţă, Moşul s-a “asigurat” să îmi ofere ce mi-am dorit. Dar, anul acesta, pentru că sunt… (mai) mare, am dorit să aflu cum așteptau și pregăteau părinţii mei sosirea Moşului.

Aşa că, am pregătit trei ceşti cu ceai şi m-am aşezat alături de părinţii mei întrebându-i:
– Dragii mei, având în vedere că se apropie venirea Moşului, aş vrea să ştiu, pe vremea voastră, ce însemna Moş Nicolae?
Tata, uitându-se la mine cu o privire adâncă, strălucitoare, ca şi cum i-aş fi răsfoit calendarul vieţii, îmi răspunde:
– Fetiţa mea, pe când eram eu mic, îl aşteptam pe Moş – sunt sigur! – cu mult mai multă înfrigurare. Eram cel mai cuminte şi ştiam că Moşul mă va răsplăti. Dar, Anca dragă, pe vremea noastră, nu ne bucuram decât de un pacheţel de bomboane din partea Moşului, dar cât era de bun!
Uimită, îl întreb:
– Cum adică un pacheţel de bomboane? Adică acum Moşul aduce smartphone-uri de ultimă generaţie, laptop-uri şi o mulţime de dulciuri, iar voi primeaţi doar bomboaneee?
– Ei bine scumpo, spuse mama cu o voce caldă, noi eram extrem de bucuroşi dacă primeam acele bomboane, iar dacă nu eram cuminţi ştiam că vom primi o…. vărguţă.
– Nu îmi vine să cred cât de mult a evoluat lumea!
– Pe vremea noastră, Moş Nicolae sau sărbătorile în general, nu erau despre lucruri materiale. Ne bucuram de orice pentru că nu acesta era lucrul esenţial de sărbători.
– Ce vrea să însemne asta, tati?
– Uite. Îţi voi spune o poveste de acum 50 de ani, pe cand eram doar un copil. Aveam vreo 9 ani, când Moş Nicolae nu ne-a mai adus bomboane ci un pachet mare pentru 4 fraţi. Când l-am deschis, am găsit doua felii de pâine cu untură. Când am văzut am zis că eu nu accept aşa ceva de la Moşu’. În schimb, fratele meu, a luat cele două felii şi ce să vezi? Pe una dintre felii era lipită o bancnotă de 25 de lei, ceea ce însemna banii pentru o zi de muncă. Am fost atât de dezamăgit că nu m-am putut mulţumi cu ce mi-a adus Moşul, încât am învăţat să apreciez orice lucru mărunt pentru că uneori poate ascunde lucruri măreţe.
– Vezi tati! Trebuia să iei şi tu din pâine şi aşa poate împărţeaţi suma.
– Aşa este! Dar eu, eram prea ocupat să mă gândesc de ce nu am primit bomboane ceea ce m-a transformat dintr-un copil cuminte, în unul cu pretenţii.
– Acum înţeleg despre ce este Moş Nicolae.
– Despre ce? mă întreabă mama curioasă să vadă dacă am înţeles ceva.
– Am înţeles că sărbătorile nu înseamnă doar cadourile materiale. Trebuie să fii mulţumit cu ceea ce ai primit, trebuie să te bucuri că eşti cu familia ta și să te gândeşti că unora nici măcar familia nu le-o aduce Moşul! Pentru simplul fapt că ești împreună cu ai tăi, cânţi colinde, te bucuri de sănătate şi simţi spiritul sărbătorilor, poți spune: Mulţumesc Doamne sau Moşule pentru cadoul frumos pe care mi l-ai oferit, cel mai de preţ cadou pe care îl poţi primi cu ocaza sărbătorilor! Și să sperăm ca în viitor, Moşul să nu vină cu limuzina pe la geamurile copiilor ca să le aducă maşini 4×4 sau cine ştie ce ciudățenii, să rămână Moșul tradițional care, călătorind cu sania lui trasă de reni, aduce în primul rând veselie și bună-dispoziție.

Am terminat ceaiul și, discret, mă voi duce să-mi verific ghetuțele. Sigur vine Moșul și-n acest an!

Anca CORNEȘTEAN
Liceul Pedagogic “ Regele Ferdinand”
Clasa a IX-a A

1. Acarul Păun
La începutul sec. XX a avut loc o catastrofă feroviară în stația Vintileanca, de pe ruta Ploiești-Buzău. Ancheta a ajuns la concluzia că vinovat pentru catastrofă era acarul de stație Ioan Păun. Adevărații vinovați au fost scoși de sub acuzație.

2. Abracadabra
Abrevierea cabalistică a cuvintelor ebraice: ab (tata), ben (fiu), Ruah a cadish (sfântul duh).

3. A priori
În latină: “din cele precedente”. Când cineva pretinde că știe acel lucru dinainte, a priori.

4. A da mâna cu cineva
Obiceiul vine din antichitate, când două persoane care se întâlneau voiau să demonstreze că mâna nici unuia nu conține o armă.

5. A-și da arama pe față
În evul mediu, falsificatorii monedelor de aur ori de argint le făceau din aramă și le acopereau numai cu un strat subțire de aur ori argint. După un timp de folosire, se rodea acea pojghiță, rămânând numai materialul inițial, arama.

6. A trăi ca în sânul lui Avraam
Expresia care înseamnă „a trăi fericit”, se trage de la Evanghelia lui Luca (c.XVI,v.22 si 23), unde se spune că săracul Lazăr a murit și a fost dus la sânul lui Avraam (în paradis).

7. Avocatul diavolului
Vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată de biserica catolică să cerceteze un candidat propus la canonizare. El este în opoziție cu Advocatus Dei (avocatul Domnului).

8. A se bate cu morile de vânt
Expresie care înseamnă, a te lupta cu năluci, cu himere. Cunoscutul personaj a lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha a pornit să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui infierbântată, le luase drept adversari.

9. A spune brașoave
A spune minciuni, lăudăroșenii. Expresia vine de la negustorii brașoveni medievali, care își lăudau exagerat marfa.

10. Banul nu are miros
Împăratul roman Vespasian (69-79) a pus foarte multe taxe, printre ele și una asupra folosirii closetelor publice (numite și vespasiene). La ironia fiului său Titus, care îi reproșa acest lucru, Vespasian a luat un ban, i l-a dat să-l miroasă fiului, și i-a zis: “vezi, nu are nici un miros”.

11. Bătaia e ruptă din rai
Zicală aproape universală care se regăsește la aproape toate popoarele europene. ”Bătaia e ruptă din rai”, ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă” și ”încurcate sunt căile Domnului”, nu sunt citate biblice.

12. Călcâiul lui Ahile
Orice persoană are un punct slab. Legendele grecești povestesc că zeița Thetis, la nașterea fiului său, Ahile, l-a îmbăiat pe acesta în Styx, fluviul care despărțea infernul și oferea invulnerabilitate. Dar când l-a scăldat, zeița l-a ținut de călcâi. Astfel, Ahile era invulnerabil, cu o singură excepție, călcâiul. El a fost ucis la asediul Troiei de o săgeată trasă în călcâi.

13. Carpe Diem
Bucură-te de ziua de azi, trăiește clipa. E începutul unei ode scrise de Horațiu “Bucură-te de ziua de azi și nu te încrede în ziua de mâine”.

14. Cui Bono
Expresie latină care înseamnă “cui folosește” ori “în folosul cui”. Este atribuită marelui jurist roman Cicero, care, într-o pledoarie asupra unui asasinat, a cerut să se cerceteze “cui bono”, cui folosește acel asasinat.

15. Curriculum Vitae – Cursul vietii
Toate datele referitoare la starea civilă, studii, ocupații și funcțiile avute.

16. Dacă nu vine muntele la Mohamed, se duce Mahomed la munte
În anul 612, păgânii i-au cerut lui Mohamed, care începuse să predice islamul, să facă o minune și să aducă muntele la el. Mohamed a cerut o clipă de răgaz, a început să se roage spre cer, apoi s-a închinat și a zis “mare este înțelepciunea ta, Allah, dacă ai fi dat ascultare rugii și ai fi urnit muntele ne-ai fi omorât pe toți. Trebuie să mă duc eu la munte pentru a nu muri acești păgâni”.

17. De la Ana la Caiafa
Semnifică o amânare, o tergiversare premeditată a unei rezolvări de mare importanță, amânare ce presupune de fapt un refuz. Sunt trimis de la Ana la Caiafa sau: M-am săturat să mă duc de la Ana la Caiafa – adică nu se rezolvă nimic, niciodată. Iisus, după ce este trădat, s-a dus la Ana, socrul arhiereului Caiafa și fruntaș al Sinedriului. Purtat apoi de la unul la altul i se pun întrebări, la care Iisus răspunde simplu și demn. Pentru a nu fi implicați în pedeapsa lui Iisus, aceștia îl predau procurorului Pilat din Pont.

18. Degetul din mijloc
In ziua de azi este ceva jignitor să arăți cuiva degetul mijlociu. Dar acum sute de ani, gestul avea altă semnificație. Înaintea bătăliei de la Agincourt din 1415, francezii, anticipând victoria lor asupra Angliei, au decis să le taie degetul mijlociu tuturor soldaților luați prizonieri. Asta pentru că fără degetul mijlociu le va fi imposibil să mai tragă cu arcul și astfel să mai ia parte la vreo luptă pe viitor. Însă francezii au pierdut acea batalie, iar soldații englezi îi batjocoreau arătându-le degetul mijlociu, pe care aceștia intenționaseră să îl taie.

19. Demiurg
Cuvântul înseamnă în limba greacă „constructor”, „arhitect”. În filozofia platoniană numele dat lui Dumnezeu, Creatorul, Sufletul universului.

20. Divide et Impera (lat. ”Împarte și stăpânește”)
Acest adagiu roman a fost folosit de Machiaveli sub forma „divide ut regnes”, „divide pentru a domni”.

„Tălmăcite” de poetul Echim Vancea

sursă foto: https://twitter.com/VeraCausa9

Concursul de pictură “Gheorghe Chivu”, ediția a VIII – a s-a încheiat cu succesul sighetenilor!

Două zile (1 – 2 decembrie 2017) de evenimente artistice au marcat cei 69 de ani de la înființarea Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației (și – nu mai puțin important! – 150 de ani de învățământ artistic în orașul nostru cu un trecut cultural remarcabil).

Au fost cântece (chiar patriotice!), folclor, simpozion dar, esența recent încheiatei ediții a fost Concursul Național de Artă Plastică “Gheorghe Chivu“- secția Pictură.

Un juriu format din Liviu Andronic – director Școala Populară de Arte Botoșani, Vasile Corpodean – director Școala Populară de Artă “Tudor Jarda” Cluj Napoca, Florin Pop – director adj. Școala Populară de Arte Satu Mare, Marinel Petreuș – director Școala Populară de Arte Baia Mare, Liviu Buțiu – director Școala Populară de Arte “Francisc Hubic” Oradea și Robert Zolopcsuk – profesor Școala de Artă “Gheorghe Chivu” Sighet, a stabilit ierarhia ediției din acest an: Premiul I (premiul “Gh. Chivu “) – Hegedűs Istvan – Ștefan – Sighet, Premiul II (premiul “Peter Uto Erzsebet”) – Porumbăcean Ioana – Satu Mare, Premiul III (premiul “Lucian Caius Lugojan”) – Valentin Petreuș – Sighet, Premiul Zaharia – Codrea Cristian Răzvan – Baia Mare și Premiul juriului – Buiciuc Cristina Romașcan – Botoșani.

Au fost acordate trei mențiuni artiștilor: Timofte Mihaela – Botoșani; Răcean Felicia – Cluj Napoca și Patrik Moț – Oradea.

Așadar două premii importante au rămas la Sighet, talentații pictori Ștefan Hegedűs (premiul I) și Valentin Petreuș (premiul III) fiind “plasați” de juriu pe podiumul de premiere. Felicitări tuturor laureaților și la cât mai multe și mai valoroase ediții sighetene!

István – Ștefan Hegedűs (născut la 14 octombrie 1960 la Sighetu Marmaţiei) laureatul anului 2017 a Concursului de Artă Plastică “Gheorghe Chivu” are o activitate artistică foarte bogată. În şcoala generală, de la vârsta de 13 ani, a urmat cursurile de pictură ale profesorului Andras Csaba, temele iniţiale abordate în lucrările sale ţinând în special de peisajul natal, maramureşean. A absolvit liceul la Baia Mare şi a revenit la Sighet, unde s-a stabilit definitiv. După debutul apropierii de pictură (tehnica utilizată acuarela), a trecut la ulei pe pânză, adoptând ulterior „inovaţia” picturii în ulei pe lemn. Lucrările sale reflectă pasiunea pentru peisaj, imaginea umană – portret şi pentru natura statică.

A avut trei expoziţii personale (1996, 2002, 2016) şi a participat la numeroase expoziţii de grup (Sighetu Marmaţiei, Baia Mare, Satu Mare, Târgu Lăpuş, Vaja – Ungaria).

Are lucrări în diferite colecţii particulare din România, Ungaria, Italia, Germania, etc.

Ion Mariș

Joi, 30 noiembrie 2017, în cinstea Zilei Naţionale, la Alba Iulia a fost inaugurat Muzeul Museikon, un muzeu unic în țară, care cuprinde 5.000 de piese de artă religioasă şi cărţi vechi, fiind expuse însă, doar câteva sute dintre acestea. Cea mai veche carte aflată în muzeu datează din secolul al XVII -lea iar cea mai nouă, din secolul XIX. Din punct de vedere arheologic, se pot vedea atât piese care aparţin perioadei castrului roman, până la piese care aparţin cetaţilor medievale.

Clădirea muzeului a fost restaurată, aceasta funcţionând în trecut ca spital militar (în secolul XVII), ansamblul fiind Monument Istoric de clasa B. Se presupune că vechiul spital datează din perioada Principatului, neştiindu-se însă, data exactă, a fost atestată cartografic în anul 1711.

Cei 15 elevi ai C. N. „Dragoș Vodă”, însoțiți de prof. Vasile Mih (directorul instituției), Marius Voinaghi și Alina Oana Ilieș, au avut privilegiul de a se afla printre primele 200 de persoane care au vizitat muzeul tocmai în ziua deschiderii. Cu această ocazie, CNDV a fost dublu medaliat: o medalie pentru că a fost prima instituție școlară (grup organizat) care a trecut pragul Museikon – ului, iar o medalie a primit Cercul de Istorie „Gemina”. Întregul grup „drăgoșist” a primit câte un bilet de colecţie.

Cu toţii am fost impresionaţi de varietatea şi frumuseţea icoanelor, dar icoana care a stârnit cele mai multe priviri a fost şi una dintre cele mai controversate, aceasta reprezintă Sfânta Treime prin intermediul simbolului triunghiului şi prin cele 3 feţe care se îmbină. Este originară dintr-un atelier transilvănean şi datează de la finalul secolului al XVIII – lea, a fost găsită la Geoagiu de Sus, în judeţul Alba. Cele mai vechi icoane au fost găsite într-un atelier din Moldova, în Urisiu de Jos (judeţul Mureş), adică o icoană a Sf. Nicolae şi o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul.

Autor, Raluca Simion,
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”

La Colegiul Național Dragoș Vodă din Sighetu Marmației s-a desfășurat concursul de istorie destinat elevilor claselor a VII-a din cadrul CNDV şi Şcolii Gimnaziale „George Coşbuc”, dedicat Zilei Naţionale a României. Concursul la care s-au înscris 6 grupe a câte 4 – 5 elevi a avut loc miercuri, 29 noiembrie 2017, de la ora 12.00, fiind organizat de profesorii Dura Claudia şi Dragoste Florin.

Imparțialul juriu a fost format din profesorii Lucaci Georgeta, Havrileţ Simona şi Voinaghi Marius.

Concursul a fost structurat pe 4 secţiuni: Participarea României la Primul Război Mondial, Unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România, Unirea Transilvaniei cu România şi Maramureşul şi Unirea. “Formula” de concurs a fost de tip test clasic grilă cu timp de rezolvare 10 minute: 10 întrebări a câte trei variante de răspuns, una fiind corectă, fiecărui răspuns corect atribuindu-i-se un punct. Între secţiuni concurenții au fost susținuți cu frumoase cântece patriotice, şi… nu numai, de către corul CNDV „Armonia”, condus de prof. Petrovan Lenuţa. 

Și așa cum se întâmplă la orice concurs – mai ales cu premii! – au fost stabiliți și laureații: Menţiune – Grupa a V-a, CNDV – Ştefănescu Diana Nadir, Colopelnic Daria Nicola, Şteţiu Antonia Ilaria, Laber Emilia Adela; Premiul III – Grupa I, CNDV – Trifoi Mihaela Ioana, Petrar Andreea, Şteţ Stephanie Ioana, Rodilă Rareş Andrei, Mintău Andrei Cătălin; Premiul II –  Grupa a VI-a, Şcoala Gimnazială „George Coşbuc” – Coroian – Mariş Ioana Andreea, Motoc Alexandra, Michnea Raluca, Szebeni Amalia, Dăncuş Andreea; Premiul I – Grupa a II-a, CNDV – Dolca Diana Alina, Pontoş Silviu Andrei, Gherlan Marius Vasile, Giurgi Bogdan Vasile, Cotârlan Briana.

Câştigătorii au fost premiaţi cu diplome, cărţi și…. ședințe foto!

A fost un concurs reușit la care s-au evidențiat… elevi cu bună pregătire, profesori serioși, organizatori voluntari.

Anul viitor, în 2018, la Centenarul Unirii, sunt așteptați toți elevii pasionați de istorie, mai ales că CNDV organizează un concurs  județean. Atenție elevi, se pregătesc multe și surprinzătoare premii!

Autor, “Salut, Sighet!”

Elevi de la Liceul „Dragoș Vodă” Sighet, figuranți în filmul artistic „Ultima frontieră a morții” (regia Virgil Calotescu, cu Ion Dichiseanu, Emanoil Petruț, Mariana Mihuț). Fotografie din timpul filmărilor de la Moisei din anul… 1978!

N.R. Fotografie din colecția privată Ion Mariș

Cu prilejul Adunării generale a Romanian PEN Centre, care a avut loc la sfîrşitul săptămânii trecute, la Bucureşti, scriitorul clujean Vasile Gogea (foto) a fost primit membru al acestei organizaţii mondiale a scriitorilor.

Iniţiat în 1921 de un grup de scriitori englezi şi francezi, International PEN (acronimul PEN semnifică „Poets Essayists Novelists” – “Poeţi Eseişti Prozatori”) a fost prima şi este până azi singura organizaţie mondială a scriitorilor. Carta PEN, aşa cum fusese ea formulată în 1921 de către părinţii fondatori ai organizaţiei, a fost alcătuită ca un act de reconciliere intelectuală între scriitorii de dincolo de toate frontierele, după experienţa devastatoare a primului război mondial. Cuprinzând treptat peste 100 de ţări de pe toate continentele, organizaţia a devenit un veritabil parlament scriitoricesc, care se preocupă de drepturile profesionale, de libertatea cuvântului şi, nu în ultimul rând, de libertatea autorilor, PEN Clubul Român a fost creat în 1923 şi a avut printre iniţiatori pe Liviu Rebreanu. A avut o activitate remarcabilă pînă în 1944, după cum se poate deduce din câteva caiete salvate de familia Cioculescu la arestarea lui Radu Cioculescu, remarcabilul traducător al lui Proust, şi care deţinuse mulţi ani funcţia de secretar al Centrului. Cioculescu a murit la scurt timp în închisoare, iar cei mai importanţi membri ai Centrului au fost şi ei arestaţi sau li s-a retras dreptul la semnătură.

Interzis după bolşevizarea României, şi recreat din iniţiativa poetei Ana Blandiana în septembrie 1990, PEN – Centrul România întruneşte în jur de o sută de prestigioşi scriitori români, printre care şi alţi membri ai Filialei Cluj a U.S.R., precum Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Dinu Flămând, Alex Goldiş, Vasile Igna, Virgil Mihaiu, Ion Pop, Adrian Popescu. În prezent, Preşedinte al PEN Club România este scriitoarea Magda Cârneci.

Să nu încheiem înainte de a reaminti că Premiul PEN Romania 2017 a fost acordat scriitoarei Ruxandra Cesereanu pentru volumul “Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX” (editura Polirom, 2016).

V. DĂDULESCU

Profesorul Gheorghe Andrașciuc, maramureșean născut la Rona de Sus, absolvent al Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, după ce a cochetat o perioadă cu „dăscălitul” în capitală, a revenit pe plaiurile natale. Este profesor titular de limba română la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, actualmente fiind inspector școlar general adjunct în cadrul I.S.J. Maramureș. În anul 2010 a obținut titlul de doctor cu o teză – nici nu se putea altfel – dedicată unui scriitor sighetean: Alexandru Ivasiuc. Lucrarea a fost publicată în 2013 la Editura clujeană Grinta, având titlul: Alexandru Ivasiuc sau „vocația speculației teoretice”.

Pentru cititorii noștri solicităm detalii de la autor, din dorința de a-l readuce în casa și lectura concetățenilor noștri pe sigheteanul care promitea să se ridice la nivelul lui Marin Preda.

Brîndușa Oanță: Am observat, stimate domnule profesor, că ați făcut o „pasiune” pentru scriitorul nostru concitadin, Alexandru Ivasiuc. Ce/ cine a determinat interesul pentru opera literară a acestuia?
Gheorghe Andrașciuc: Interesul pentru opera literară a lui Alexandru Ivasiuc derivă din dorința mea de a aprofunda atmosfera culturală a unei perioade în care literatura a cunoscut atât „umbre”, cât și „lumini”. Peste această curiozitate intelectuală personală s-a suprapus statutul aparte al lui Alexandru Ivasiuc, absolvent al actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă”, o personalitate care a înrâurit literatura națională din perioada postbelică. În acest sens, mi-am propus să întreprind demersuri de cercetare în vederea înțelegerii dinamicii raportării conștiinței critice la scriitorul și la omul Alexandru Ivasiuc, fiind stârnit de curiozitatea de a înțelege dubla referire la statutul prozatorului: scriitorul, care a făcut parte din canoanele literare românești, alături de Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban ș.a., bucurându-se de toată considerația de care beneficia un scriitor canonic în literatura noastră, după 1989, a fost scos din categoria scriitorilor care au marcat discursul literar românesc. Prin urmare, pentru a adânci acest aspect, am analizat atât opera scriitorului, cât și Dosarele de urmărire informativă pe care Securitatea i le-a întocmit lui Alexandru Ivasiuc. În acest sens, monografia dedicată scriitorului sighetean abordează fără parti pris atât aspectele biografice ale prozatorului, cât și opera sa literară și eseistică.

Un alt element, care m-a determinat să mă aplec asupra lui Ivasiuc, a fost nevoia de a înțelege grila de receptare a operei de către conștiința critică postdecembristă, definită prin impunerea unor șabloane diferite de abordare. Oarecum tiparele ideologice existente în perioada în care a creat Ivasiuc au fost înlocuite cu alte clișee ideologice postdecembriste. Din această perspectivă, mi-am propus să aplic o grilă diferită de lectură a operei lui Ivasiuc și să-i urmăresc pașii în labirintul experiențelor sociale, identificând limbajul duplicității pe toate palierele sale.

Brîndușa Oanță: Considerați că opera lui Alexandru Ivasiuc are o latură subtilă a speculativului… romanesc?
Gheorghe Andrașciuc: Opera lui Alexandru Ivasiuc este omogenizată prin existența unui registru al subtilității gândirii ce scoate în evidență complexitatea ființei în fața jocului dintre „văzut” și „nevăzut”. În perioada „postliberalizării”, Alexandru Ivasiuc examinează tenebrele „obsedantului deceniu”, printr-o retorică în care sunt individualizate interogațiile generației sale. Sub această „umbrelă” a speculativului, se regăsesc temele operei sale precum: familia, iubirea, demascarea, amintirile, trecute prin grila procustiană a supratemei puterii. În reprezentarea acestora, Ivasiuc își articulează ideile cu vocația teoreticianului capabil de a surprinde mobilitatea speculației intelectuale a ideilor în care se reflectă interogațiile condiției umane obligate să trăiască în carapacea ideologică extrem de limitativă. În prelungirea acestui registru al gândirii, prozatorul supune dezbaterii contradicțiile societății, prin conturarea raportului antinomic dintre discursul oficial și adevărata realitate. Participând la încercările de a oferi răspunsuri la interogațiile contemporaneității, Alexandru Ivasiuc este preocupat de observarea inadvertenței dintre discursul politic și consecințele sale în plan social și moral. În această zbatere a prozatorului este oglindită în spațiul speculației intelectuale criza morală a personajelor care, de fapt, particularizează opera lui Alexandru Ivasiuc. Eticul nu este întotdeauna în concordanță cu principiile conștiinței sau nu este susținut de formele tangibile ale logosului, ceea ce determină prezența eșecului existențial și dezechilibrarea microcosmosului subiectiv. Criza ontologică capătă proporțiile unei crize sociale. De multe ori, în cazul personajelor care s-au identificat cu puterea, momentele de cumpănă le ajută să-și recâștige propria individualitate. Impasul social, moral sau politic le trezește sentimentul dureros că au urmat un itinerar greșit și că nu și-au ales „armele” existențiale cele mai eficiente, pentru a-și apăra individualitatea de vicisitudinile sociopolitice.

Singurătatea omului în cadrul societății marcate de ideologia comunistă reprezintă un alt element surprins de prozator în această zonă a speculativului. Ipostazierea interogațiilor individului într-o societate ce-i refuză dialogul creează premisele unui solitarism dureros, resimțit în zona ontologicului. Sentimentul singurătății în fața destinului acaparează aproape toate personajele scriitorului, generând o conștiință alienată.

Brîndușa Oanță: Care sunt „nuanțele” inedite vis-a-vis de opera lui Alexandru Ivasiuc pe care le-ați surprins în cartea dumneavoastră?
Gheorghe Andrașciuc: În proza lui Alexandru Ivasiuc poate fi identificat un palier al limbajului duplicitar în care este reprezentată retorica focusată pe evidențierea tarelor sistemului comunist. Scriitorul proiectează universul său romanesc spre intelectualitate, atât la nivelul ideilor propagate, cât și la nivelul stilisticii retoricii.

Într-un plan general al „jocului” existențelor determinate social, îndreptarea spre trecutul experiențelor reprezintă o încercare de regăsire a propriei identități. Retrospecția și introspecția faptelor săvârșite contribuie la definirea spațiului imanentului, de care personajele s-au distanțat, din cauza participării lor intense la vibrațiile mundaneității. Mulți dintre protagoniștii scriitorului, precum eroii romantici, se refugiază în atmosfera trecutului, unde caută să justifice o anumită stare de paralizie a voinței, cunoscută în prezent. Demersul lor este asociat cu pierderea sentimentului „ordinii”, care le-a dominat ipostaza prezentului. În acest demers, Alexandru Ivasiuc valorifică formula proustiană, în ceea ce privește restabilirea legăturii cu avatarurile ființei, trăite în trecut, pe baza memoriei voluntare sau involuntare. Focusarea pe anterioritate are doar rolul de a defini ființa prezentului, întrucât autorul este preocupat de cunoașterea trăirilor și a interogațiilor actuale.

Alexandru Ivasiuc este unul dintre scriitorii care sesizează atrocitățile săvârșite de aparatul represiv, aservit puterii oficiale. În romanele sale, sunt reprezentate tragediile umane din perioada „obsedantului deceniu”, datorate promovării opoziției eroilor față de pervertirea conștiințelor, urmărită de exponenții regimului totalitar. Printre primii scriitori, Ivasiuc a dezvăluit formele abominabile ale demascării, cruzimea anchetelor din celebrele „beciuri” ale Securității, formele de dezumanizare din cadrul închisorilor comuniste, șantajul, omniprezența informatorilor, modalitățile parvenirii sociopolitice, promovările datorate obedienței față de regimul politic și nu competenței, și alte multe metode care au generat stigmatizarea ființei umane.

În romanul politic, Ivasiuc nu face decât să analizeze, cu obstinație, influența nefastă a politicului asupra individului. În substratul prozei sale, dimensiunea ideologicului strivește omul, îl anulează ca ființă rațională, întrucât cel care acceptă să facă parte din mecanismul ei este supus „purificării” de tot ce înseamnă complexitatea umanului. Cu „ochiul” unui analist al raportului dintre individ și autoritate, Ivasiuc oprește procesul alienării, punându-și personajele în anumite circumstanțe în care să conștientizeze formele nocive ale politicii oficiale. Sentimentul descoperirii ipostazei lor alienate determină declanșarea procesului reabilitării, prin căutarea individualității pierdute.

Din perspectiva receptării operei, o parte a criticii a adus anumite reproșuri dezechilibrului dintre narativitate și descriptivitate, cultivării abstracțiunilor, dar și apropierii periculoase a lui Alexandru Ivasiuc de putere. Cert este că prozatorul s-a folosit de acest mediu pentru a-i surprinde viața subterană și pentru a deconstrui scenariul ideologic în care indivizii reprezentau niște pioni aflați în „jocul” autorității.

Brîndușa Oanță: Istoriografia literară îl prezintă pe Alexandru Ivasiuc ca pe un scriitor destul de controversat. De la implicarea în revoltele din 1956 până la colaborarea cu securitatea, e o schimbare dramatică. Ce ne puteți spune despre acest aspect?
Gheorghe Andrașciuc: Alexandu Ivasiuc a fost o figură imprevizibilă, aflată într-o perpetuă mobilitate. Era un om care nu își putea cenzura ideile și gândurile, ci verbaliza ce simțea. Comunicate rapid, părerile sale nu reușeau să treacă prin sita cenzurii a ceea ce era permis în epoca totalitară. Primele semne de revoltă față de politica oficială sunt depistate încă din anii ’50, în perioada studenției, la Facultatea de Filozofie a Universității din București, când Ivasiuc a intrat sub observația serviciilor aparatului represiv încă din 1952.

Un moment semnificativ al implicării scriitorului în demantelarea mitului comunist este cel al protestelor studențești din noiembrie 1956, când Alexandru Ivasiuc a avut un rol important în procesul destabilizării regimului stalinist. După arestare, Alexandru Ivasiuc a fost încarcerat la Jilava, Aiud și la Gherla și în lagărele de muncă Periprava, Stoienești, Rubla-Călmățui și Salcia.

Atitudinea antitotalitară a prozatorului este cuprinsă în două Dosare de urmărire informativă, organizate în șase volume, întocmite în interiorul structurilor Securității. În spațiul public, este propagată ideea colaborării scriitorului cu structurile Securității. După analiza atentă a Dosarelor, asemenea informație nu este susținută de dovezi concludente. Mulți se referă la acuzațiile formulate de Paul Goma, însă Nota pe care o invocă scriitorul disident nu este semnată, ea putând fi extrasă de către Securitate din catalogul de recenzii existent la vreo editură sau revistă literară. Din cele două Dosare de urmărire informativă ale romancierului nu decurge calitatea de colaborator sau informator, ci dimpotrivă, iese în evidență poziția ostilă față de regimul politic, dar și o exacerbată neîncredere a Securității în prozator. Pentru mai multe detalii, cei interesați de reconstituirea atmosferei epocii respective și a statutului de victimă al prozatorul, impus de serviciile obediente regimului politic, pot citi studiul Alexandru Ivasiuc sau „vocația speculației teoretice”.

Brîndușa Oanță: Ce detalii considerați că sunt mai spectaculoase din biografia familiei Ivasiuc?
Gheorghe Andrașciuc: Întreaga viață a scriitorului este spectaculoasă. Încă de pe băncile actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă”, Alexandru Ivasiuc ieșea în evidență printr-o curiozitate intelectuală de excepție, situându-se printre primii elevi ai acestei instituții de învățământ. Această implicare activă în interesele colectivității l-a însoțit pe Ivasiuc pe tot parcursul existenței sale. Oarecum, prozatorul împărtășește situația paradoxală a scriitorului din perioada comunistă, fiind obligat să trăiască în spațiul ideilor exprimate prin operă, modelat de orchestratorul politic. Din această perspectivă, scriitorul sighetean a făcut parte din grupul intelectualilor, redus sub aspect numeric, care a avut curajul de a relativiza linia politică trasată de ideologii partidului unic. Prin urmare, elemente de interes în biografia lui Ivasiuc pot fi situate pe două paliere. Pe de o parte, după cum am scris și în studiul dedicat prozatorului, după eliberare, a devenit o prezență umană și literară ieșită din tiparele firescului, cunoscând rapid succesul social și profesional: a fost secretar al Uniunii Scriitorilor, redactor-șef al Editurii „Cartea Românească”, director al Casei de film nr. 1 și funcționar al Ambasadei SUA din București. În timpul vieții, scriitorul a fost prețuit și recompensat prin numeroase premii naționale, făcând parte din canoanele istoriilor literare. Temeritatea ideilor susținute prin opera sa, utilizarea mijloacelor de primenire a discursului epic și oglindirea interogațiilor generației sale au reprezentat câteva dintre elementele care au fost apreciate de contemporanii săi. Dincolo de această dimensiune a fluxului devenirii sociale și artistice a lui Ivasiuc, ascensiunea rapidă a surprins conștiința critică. De fapt, mobilitatea gândirii, finețea intelectuală a personalității, curajul fără limite, autenticitatea gândirii și a faptelor, retorica de o frumusețe cuceritoare, îl plasau pe Alexandru Ivasiuc în centrul atenției, indiferent de contextul în care se afla.
Într-un alt plan al receptării lui Ivasiuc, din perspectiva conștiinței postdecembriste, dramatismul biografiei, atitudinea antitotalitară a romancierului sunt eludate în totalitate. Receptorii se lasă conduși de eticheta de apropiat de putere, aplicată lui Ivasiuc, de cele mai multe ori nejustificat și malițios. Cititorii din prezent nu mai sunt dispuși să contribuie la descifrarea dramei omului Ivasiuc, care nu s-a putut regăsi în inepțiile proliferate de puterea comunistă, punând în subsidiar statutul de victimă al prozatorului, persecutat de sistem, exmatriculat din Facultatea de Filozofie a Universității din București și din Facultatea de Medicină din București și arestat în urma intenției sale de a organiza o manifestație de amploare în Piața Universității, în vederea sprijinirii colegilor din Ungaria. Din cauza poziției sale anticomuniste, pe 4 noiembrie 1956, scriitorul a fost arestat și supus unor anchete brutale, în celebrele beciuri ale Securității, și condamnat la cinci ani de detenție, iar după eliberare, a fost deportat în Bărăgan, întrucât Securitatea a considerat că prozatorul nu a fost suficient „reeducat” în spiritul societății socialiste. Sunt câteva date din biografia scriitorului curmată brusc în timpul cutremurului din ’77.

Brîndușa Oanță: Prin ce credeți că s-a distins Alexandru Ivasiuc față de ceilalți scriitori din generația lui?
Gheorghe Andrașciuc: Desigur, oricare dintre scriitori se particularizează în raport cu ceilalți prin registrul stilistic și discursiv și prin retorica ideatică, adică viziunea asupra lumii, prin reprezentarea felului în care omul se raportează la celălalt și prin temele abordate. Ce îl individualizează pe Alexandru Ivasiuc față de scriitorii pe care dumneavoastră i-ați amintit este reprezentarea mecanismului puterii, în multiple experiențe umane și sociale. În plan literar, Alexandru Ivasiuc este cunoscut ca promotor al romanului-eseu. Alături de Nicolae Breban, de Augustin Buzura ș.a., el a avut inițiativa salutară de a reînnoda legătura estetică cu romanul interbelic de analiză, întreruptă de realismul socialist. Pe de altă parte, Ivasiuc a avut meritul de a fi contribuit, cel puțin prin romanul său de debut, Vestibul, la dezideologizarea discursului romanesc, prin ocolirea dogmatismului estetic al perioadei staliniste. Din această perspectivă, universul său imaginar se structurează în opoziție cu literatura proletcultistă, centrată pe ilustrarea realismului socialist și pe schematismul maniheic al personajelor, proiectând diegezele spre formele superioare de cunoaștere și spre structurile narativității cu elemente puternic intelectualizate, prezentate într-un mod strălucitor. În mai multe sectoare, Alexandru Ivasiuc depășește retorica realismului dogmatic, care a modificat fundamental structura literarității. Dacă în perioada anterioară „liberalizării” scriitorii au fost nevoiți să redea în operele lor, aliniate ideologic, formarea „omului nou”, ca prototip al societății egalitariste, Alexandru Ivasiuc a fost cel care a modificat radical discursul literar. Pe de o parte, a prezentat „obsedantul deceniu”, cu instrumente critice evidente, sancționând tenebrele sociale, politice și morale ale acestei etape, pe de altă parte, a conturat un discurs care se remarcă printr-o analiză psihologică ascuțită și printr-o atitudine reflexivă și analitică în fața existenței, depășind astfel schematismul prozei agreate de regim. Pentru a demonstra că poate crea în orice registru al epicității, prozatorul revigorează, în unele direcții, formulele tradiționale, însă fără a abandona resursele eseistice.

Pentru Alexandru Ivasiuc, literatura reprezintă o formă eficientă pentru provocarea receptorului la un dialog al conștiințelor. Prin interogațiile lansate, cărțile sale au ca scop suscitarea spiritului reflexiv. În viziunea scriitorului, textul nu reprezintă o oglindire ad litteram a realității, ci surprinde unele trăsături ascunse „ochiului” profan. Așadar, literaritatea lui Ivasiuc pledează pentru o personalitate activă, implicată în scrierea istoriei. Prozatorul eludează evaziunea în spațiile idilice, mitice sau exotice, oprindu-se asupra problemelor contemporaneității. Evaziunea în trecutul nicidecum idilic este determinată doar de oportunitatea conștientizării necesității autoevaluării propriului fatum.

În raport cu ceilalți prozatori, Alexandru Ivasiuc se particularizează și prin reiterarea obsedantă a temei puterii, care a reprezentat dintotdeauna o provocare pentru scriitori. Eroii prozei lui Ivasiuc parvin pe scara socială, nu prin intermediul banilor, ca la Balzac, ci prin intermediul puterii pe care o obțin, de cele mai multe ori, pe căi oculte. Proza scriitorului se individualizează prin tendința personajelor de a se raporta la mecanismele puterii, din interiorul sistemului. Vraja autorității împarte eroii scriitorului în două categorii antagonice: pe de o parte, apar personajele care se identifică cu autoritatea, pe de altă parte, apar personajele care luptă împotriva forței distructive a puterii. Cert este că, în ambele situații, puterea determină prezența eșecului ontologic, punând eroii în ipostaza unor ființe tragice. E o formulă de a se delimita de puterea condamnabilă.

Într-un alt registru al creației sale, predispoziția spre o viziune abstractizată, caracteristică prozatorului, este transferată personajelor sale. Înzestrat cu o puternică forță a teoretizării, scriitorul manevrează cu abilitate ideile conceptuale, care, de multe ori, derutează cititorul în urmărirea lor. Formele epicității sunt reduse la minimum, făcând loc elementelor descriptivității. Cel puțin în primele sale romane (Vestibul (1967), Interval (1968) și Cunoaștere de noapte (1967)), epicul este folosit pentru a promova dezbaterile sociopolitice. În următoarele romane: Păsările (1970), Apa (1973), Iluminări (1975) și Racul (1976), prozatorul adoptă instrumentele tradiționalismului, asigurând un oarecare echilibru între narativitate și descriptivitate. În planul construcției exterioare a personajelor, Ivasiuc își focalizează atenția pe eroii din societatea superioară, atât sub aspect politic, cât și social. Ei devin expresia viziunii auctoriale în raport cu resursele sociopolitice. Protagoniștii sunt puși în situația de a reflecta asupra interiorității lor și asupra statutului ontologic al propriei ființe. Prin această stare reflexivă și introspectivă, ”ființele de hârtie” se înscriu în categoria marilor spirite umane, care caută justificări raționale, privind impasul lor în spațiul mundaneității. Așadar, tensiunea conștiinței generată de dinamica socială, proiectată în zona tumultuoasă a puterii și îmbrăcată într-o formulă eseistică, reprezintă una dintre trăsăturile individualizatoare ale creației lui Ivasiuc.

Brîndușa Oanță: Dispariția sa dramatică la cutremurul din ‘77 a curmat o carieră literară de mare forță. Credeți că s-ar fi ridicat, dacă ar mai fi trăit, la nivelul unui Marin Preda, Nicolae Breban sau Augustin Buzura?
Gheorghe Andrașciuc: Alexandru Ivasiuc are un potențial creator de excepție. Forța narativității atât la nivelul construirii discursive, cât și la cel al viziunii, surprinderea anomaliilor sistemului politic care a mutilat numeroase destine, înzestrarea personajelor cu o anumită forță de dezbatere a ideilor sunt câteva particularități care puteau căpăta și alte forme de expresie artistică. Cu siguranță, Alexandru Ivasiuc a avut un potențial creativ și cultural de excepție. E greu de stabilit locul lui Ivasiuc în raport cu scriitorii pe care i-ați amintit, însă, cu certitudine, ar fi reprezentat o voce de prim-rang în cultura și literatura română și nu numai.

Brîndușa Oanță: Pentru că tot sunteți un specialist în proza maramureșeană, puteți nominaliza un urmaș contemporan al lui Alexandru Ivasiuc?
Gheorghe Andrașciuc: Nu cred că putem vorbi de un urmaș al lui Alexandru Ivasiuc, însă trebuie subliniat că Maramureșul a dăruit țării numeroși prozatori de excepție.

Brîndușa Oanță: Care credeți că ar fi modalitățile de a-l face mai cunoscut pe Alexandru Ivasiuc, cititorilor, mai ales celor maramureșeni, cu precădere celor tineri?
Gheorghe Andrașciuc: Trebuie să pornim de la ideea potrivit căreia prezentul se raportează la această literatură din perspectiva libertății de opinie de care se bucură, ignorând limitele extraordinare și seismele estetice la care au fost supuși scriitorii. Este greu de înțeles pentru cineva care trăiește într-o societate democratică subordonarea scriitorilor unor stereotipii ideologice nimicitoare. Actualitatea nu este dispusă să reflecteze asupra poziției intrepide a multor scriitori, printre care s-a numărat și Ivasiuc, de a ignora, în mod voluntar, șabloanele procustiene ale cenzurii, supunându-se astfel celor mai drastice sancțiuni din partea sistemului represiv. În prezent există, o oarecare recunoaștere a importanței pe care o ocupă Ivasiuc în literatura română. În manualul din clasa a X-a, la nuvela psihologică, se studiază Corn de vânătoare, o bijuterie a creației lui Alexandru Ivasiuc.

În vederea promovării creației scriitorului amintit, intenționăm demararea colocviilor județene la care să participe cadrele didactice, studenții și elevii din județul Maramureș. Sper ca în ianuarie să putem lansa proiectul educațional prin care vom demara o discuție despre rolul operei scriitorului sighetean în cadrul literaturii române.

Brîndușa Oanță: De unde putem procura lucrarea și în ce tiraj a apărut?
Gheorghe Andrașciuc: Cartea poate fi procurată de la Librăria „George Coșbuc” (Sighet) și de la alte librării din țară, și a apărut într-un tiraj de 300 de volume.

Brîndușa Oanță: Mulțumim și vă dorim să continuați (re)descoperirea lui Alexandru Ivasiuc!
Gheorghe Andrașciuc: Cu siguranță, există numeroase valențe în cadrul operei lui Alexandru Ivasiuc asupra cărora merită să ne aplecăm. După cum am mai subliniat, în alte ocazii, lectura operei scriitorului sighetean poate reprezenta un exercițiu intelectual de excepție. Considerațiile exprimate în acest interviu sunt decupate din studiul pe care l-am dedicat lui Alexandru Ivasiuc, elaborat sub coordonarea profesorului universitar doctor, Mircea Popa. Înainte de a vă mulțumi pentru promovarea scriitorului Alexandru Ivasiuc, vreau să spun că, dacă îi vom citi opera în cheia epocii în care a fost creată, cu siguranță, vom „vedea” valoarea extraordinară a acesteia.

Autor, Brîndușa Oanță

Un concert de George Enescu interpretat în premieră mondială de pianista Aurelia Vișovan

Prin strădania compozitorului, muzicologului și profesorului clujean, acad. Cornel Țăranu (un devotat cercetător și „restaurator” al partiturilor enesciene „neterminate”, făcînd o muncă extraordinară, asemănătoare celei a lui Perpessicius pe manuscrisele eminesciene), a fost descoperită în arhive o lucrare de tinerețe a marelui nostru compozitor George Enescu niciodată prezentată publicului și a cărei existență a fost unanim ignorată. Este vorba de Concertul pentru pian și orchestră, compus la Paris când compozitorul avea doar 16 ani. Sigheteanca Aurelia Vișovan, un „produs” al Școlii de Muzică „George Enescu” din Sighetu Marmației, s-a bucurat de privilegiul și onoarea de a fi prima interpretă a acestei lucrări scoase din uitare.

Concertul a avut loc la Cluj, vineri 24 noiembrie 2017, la Casa Universitarilor, Sala Auditorium Maximum, de la ora 19:00, și a fost susținut de Orchestra „Antonin Ciolan”, dirijor Gabriel Bebeșelea, solistă Aurelia Vișovan (asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena, Austria).

Alături de Concertul pentru pian și orchestră de George Enescu, au fost interpretate și alte lucrări orchestrale ale aceluiași compozitor.

Pianista Aurelia Vișovan s-a născut la Sighet și va împlini anul acesta 27 de ani. A fost eleva profesorului Monica Chifor, clasele I – VI (în perioada 1995 – 2002), apoi a urmat Liceul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj Napoca.

Este absolventă a Conservatorului “Gheorghe Dima” din Cluj și din anul 2016 doctorand la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria). A câștigat numeroase premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s blog

Red.: Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, sighetenii vă cunosc mai ales prin cele 4 decenii de activitate la Liceul “Dragoș Vodă” unde ați predat matematica și o vreme fizica, îndrumând un număr mare de elevi, care vă poartă peste ani un deosebit respect. Mai puțină lume, însă, cunoaște pasiunea dvs. pentru teatru și frumoasele realizări pe care orașul nostru le-a avut în acest domeniu cu o jumătate de veac în urmă…
A.V.: La început a fost o obligație, pe parcurs a devenit o pasiune. Trebuia să facem muncă culturală pe gratis în timpul liber, la început am recitat poezii în cadrul cenaclului “George Coșbuc”, apoi am fost cooptată în 1955 în trupa de teatru a Casei de Cultură, pentru un an de zile. Apoi m-am alăturat trupei de teatru a Sindicatului Medicilor unde am avut o activitate mai îndelungată. Totul s-a încheiat în 1968, când, având deja copii mici, a trebuit să renunț definitiv. Mi-a plăcut foarte mult, am pus mult suflet în teatru, dar a fost și foarte greu pentru că nu am vrut ca munca mea de profesoară să aibă de suferit. De aceea de multe ori îmi pregăteam lecțiile noaptea… Reprezentațiile noastre au fost la Sighet, la Sala Studio, dar am avut și turnee în alte localități : Vișeu de Sus, Baia Mare, Satu Mare, Dej…

Red.: Cine erau colegii cu care ați colaborat și care, în afara carierei profesionale s-au dedicat, ca și dvs., cu succes, și teatrului ?
A.V.: De la Casa de Cultură mi-i amintesc pe Mărioara Leordean, Andrei Calogherato, Ica Izvoranu, Alexandrina Năstase… iar din echipa medicilor pe dr . Circa, dr. Ursu, dr. Moigrădean cu soția, dr. Pârvu, dr. Vlad, dr. Pop Dionisie, dr. Miron ( vecinul nostru de lângă gară, unde locuiam atunci), prof. Titircă, prof. Lică, prof. Pârșe….

Red.: Enumerați, vă rog, câteva din piesele în care ați jucat.
A.V.: Cu cei de la Casa de Cultură am jucat „O noapte grea” de Lucia Demetrius (cu care am luat premiul doi pe țară la un concurs al teatrelor de amatori), „Tania” de Arbuzov (ambele în regia directorului nostru Ludovic Brückstein), am pregătit și „Gaițele” de Kirițescu dar n-am mai ajuns să o jucăm…. iar cu echipa medicilor „Titanic Vals” și „Escu” de Tudor Mușatescu, „O scrisoare pierdută” de Caragiale și „Opinia publică” de Aurel Baranga (în care am avut 3 roluri).

Red.: Care a fost cel mai mare succes al trupei medicilor din Sighet ?
A.V.: Participarea la faza națională a Concursului teatrelor de amatori ale Sindicatelor, la București în 1961. Un moment de mare încărcătură emoțională, în juriu fiind actori celebri de la Teatrul Național, care ne-a oferit costumele și decorurile. Am prezentat „O scrisoare pierdută”, eu jucând rolul eroinei feminine Zoe. Deși nu am luat premiu, am fost foarte apreciați, maestrul Birlic – unul din giganții teatrului românesc – urcând pe scenă pentru a ne felicita călduros, ceea ce ne-a onorat într-un mod cu totul deosebit.

Red.: Regretați faptul că Sighetul nu are un teatru ?
A.V. : Categoric, da. Îmi amintesc cu cât drag mergeam la teatru când eram studentă la Cluj și la București, deși buzunarul nu-mi permitea decât cele mai ieftine bilete. Cred că teatrul este foarte important pentru viața culturală a unei localități, pentru evoluția intelectuală a tinerilor.

Cinematograful, televiziunea, și mai nou internetul au avut fiecare perioada de glorie, captând atenția generațiilor respective.Teatrul însă nu va dispărea fiindcă are ceva ce nu poate fi înlocuit – contactul direct între sufletul omului din sală și sufletul omului de pe scenă, precum și emoția colectivă ce se creează astfel. Gustul pentru teatru, ca și cel pentru operă și muzica clasică se cultivă, se educă.

Red.: În numele cititorilor “Salut, Sighet ! “, vă mulțumim și vă mai așteptăm!

Citim tot mai puţin. Dar parcă mai selectiv. Fiecare caută „ceva” în cărţi: o lectură uşoară, o sursă de informaţie, un model de viaţă, o abordare deosebită a unei idei, un început de drum, un sfârşit de etapă, o surpriză sau o reconfirmare. Lectura (de timp liber) de calitate ar trebui să fie: iluminatoare, stimulatoare de minte şi de imaginaţie, plăcută şi… memorabilă.

În umbra lui Shakespeare – un roman istoric din Transilvania are câte un pic din toate aceste „ceva”- uri şi este din plin „de calitate”.

Walter Übelhart  împleteşte realitatea lumii noastre, a unui oraş prea puţin spectaculos al secolului al XXI-lea – Baia Mare, cu perioada în care Nagybánya (Frauenbach)  intra în secolul al XVII-lea. Mineritul ajutase la dezvoltarea zonei şi se puneau bazele unei instituţii de învăţământ superior în oraşul privilegiat de rege cu dreptul de a bate monedă proprie.  Toate acestea derulându-se pe fundalul acelei lumi medievale târzii  a misterelor, ocultismului, societăţilor secrete, a teatrului şi a familiilor  nobile.

Cartea incită prin jocul dintre lumină şi întuneric, dintre cunoaştere şi mister, prin reluarea unor întrebări ce au generat de-a lungul secolelor  ipoteze aproape incredibile şi, încă, disputate şi discutabile: Cine sunt autorii extraordinarei opere literare shakespeariene? Cine a fost William Shakespeare? Ce legătură ar putea fi între „Romeo şi Julieta”, Baia Mare şi alchimişti? Au existat solomonarii? Câte lumi mai există, în afară de lumea noastră?…

Dincolo de mister, conspiraţie şi superstiţie, În umbra lui Shakespeare este un roman bazat pe ani de documentare şi muncă, „muncă” ce a pornit de la o întâmplare absolut banală – o întâlnire şi o scurtă discuţie – din care a rezultat însă o poveste senzaţională. În care un autor celebru şi atât de iubit din spaţiul britanic, William Shakespeare, devine un simplu personaj, iar un personaj cvasi-necunoscut din spaţiul transilvan, Johannes Banfi Hunyades, devine autor.

Aşadar, aceasta carte ne prinde rapid prin subiectul său „fierbinte”, prin ritmul alert şi stilul modern. Ne lasă „cu gura căscată”, spectatori ai unei poveşti ce ne dezvăluie Baia Mare dintr-o perspectivă (să recunoaştem) prea puţin cunoscută.

Autor, Eliza Tudor

Walter Übelhart s-a născut la Baia Mare în data de 08 .05.1970, într-o familie de etnici germani.

A absolvit Școala primară și gimnazială nr. 6 (actualmente Nichita Stănescu) din Baia Mare. A urmat apoi cursurile Liceului de Științe ale Naturii (azi Emil Racoviță) din Baia Mare.

Este licențiat al Facultății de Biologie din cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj Napoca.

A publicat studii științifice de biologie în Reviste de specialitate ale Academiei Române și a participat la simpozioane internaționale pe teme de biologie vegetală în România, Ungaria, Elveția și Germania.
Coautor la două cărți – Cercetări floristice în Alpii Bavarezi, Munții Jura , Fiordul Lysefiorden – Norvegia.

Autor al unor articole de specialitate pe teme de istorie în Revista Prounione din Baia Mare s-a apropiat și de etnografie, susținând conferințele ,,Satul Maramureșean” și ,, Maramureș țară veche cu oameni fără pereche“ în Tubingen și Heidelberg (Germania).

A publicat diverse articole în ziarele Neustaedter Zeitung și Suddeutsche Zeitung din Stuttgart (Germania).

În anul 2004 i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al comunei Welschenrohr, cantonul Solothurn, Elveția, iar din anul 2008 este Președintele Forumului Democrat German din România, organizația județeană Maramureș.

Din anul 1994 este antreprenor și cofondator al unei firme de producție și comerț exterior. Este reprezentant pentru județul Maramureș al Instituției Financiare Nebancare ,,Stiftung”.

În anul 2016 a publicat romanul ,,În umbra lui Shakespeare“ (Editura Maestro Tip).

La Sighetul Marmației, lansarea volumului ,,În umbra lui Shakespeare“ de Walter Übelhart va avea loc vineri, 24 noiembrie 2017, de la ora 17:00, la Casa Iurca de Călinești (str. Dragoș Vodă, nr.14). Moderator, Ion Mariș.