Vineri, 17 noiembrie 2017, ne-am hotărât să schimbăm ceva. Să creștem spiritual. Așa că ne-am dat întâlnire cu trei personalități sighetene și ne-am propus să numim evenimentul „Ceai cu poeții”. De care ceai? Nu contează. De care poeți? Formidabili – sau, cum îi place Antoniei Luiza Dubovici (Zavalic), una dintre invitatele noastre, să spună: „Poet(ul) – un preafericit bolnav incurabil” (fragment „Din cugetările (mele) de astăzi”).

Marin Slujeru ne-a făcut onoarea de a ne împărtăși cunoștințele sale despre cultura japoneză și Haiku,  poezie japoneză cu formă fixă, alcătuită din 17 silabe. Poetul Marin Slujeru nu este străin de această „formulă”. Obiectivitatea și tema naturii sunt surprinse într-o manieră surprinzătoare.

Cel de-al treilea oaspete cu care am avut șansa să schimbăm idei este Ion Mariş, fondatorul și coordonatorul Editurii Valea Verde. Ion Mariș s-a dovedit a fi o persoană ambițioasă care a reușit să-și îndeplinească visele printr-o muncă nu tocmai ușoară și prin pasiune.

Și, nu în ultimul rând, moderatoarea întâlnirii „Ceai cu poeții”, prof. Brîndușa Oanță de la C.N. Dragoș Vodă, care a impulsionat exprimarea sinceră a câtorva păreri ale tinerilor prezenți la acest eveniment inițiat de dumneaei.

Este o adevarată oportunitate să ai in fața ta oameni care îți vindecă întreaga ființă prin cuvintele pe care le aștern pe foaie. Mi-e greu să transpun în câteva cuvinte amalgamul de emoții pe care le-am trăit la această întâlnire, căci ele îmi vor rămâne mereu sub forma unui autograf al sufletului. (Mihaela)

Consider că această întâlnire a avut un impact mare în dezvoltarea mea personală, deoarece acești trei oameni au venit la întâlnirea cu noi gata să dea din casă tainele scriitoricești și învățăturile pe care le-au aflat de-a lungul unei vieți de om. Cuvintele spuse de aceștia m-au motivat să lupt pentru visele mele, indiferent de obstacole. Respect! (O. Andrei)

Întălnirea de astăzi cu scriitorii din Sighet m-a relaxat atât fizic, cât și mental! Impresionantă a fost răbdarea și atenția la detalii de care au dat dovadă poeții, răspunzând la fiecare întrebare pe care eu și colegii mei o adresam. Nu mă așteptam! Recunosc faptul că voi citi cu plăcere versurile acestora, fiindcă fără doar și poate transmit o emoție aparte. (Larisa)

Astăzi am realizat că poezia poate fi şi o treaptă către iluminare. Autorii care au venit în clasa noastră şi-au prezentat versurile, o parte din ființa lor, o trăire. Logica poeziei reprezintă pentru fiecare altceva. Fiecare cuvânt care apare în opera pe care o creează are o poveste şi o imagine (un miraj, o halucinație) anume pentru ei. Poeții sunt la fel ca umbra pe care o cauți vara când vrei să te fereşti de soare. Ei te introduc în lumea lor.  Pentru mine această zi a venit cu multe învățături şi m-a încurajat să scriu. (Mădălina).

A consemnat Mirela Costinar & clasa a XI-a F, CNDV

A trecut azi (18 nov. 2017) la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, domnul Grigore Hotico (domiciliat la Baia Mare), unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan” primii deținuți politici anticomuniști din Maramureșul istoric.

Pentru ilustrarea biografiei sale, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu oferit de domnia sa în urmă cu câțiva ani.

Tinerii să caute istoria adevărată a țării
-interviu cu domnul Grigore Hotico –

Stimate domnule Grigore Hotico, sunteți unul dintre ultimii supraviețuitori ai „Frăției de Cruce” din Sighetu Marmației, organizație cu activitate intensă în perioada 1946-1948. Care era atmosfera în Maramureș la ora aceea și ce v-a determinat să vă angajați în lupta anticomunistă?
În evenimentele din 1945, când s-a încercat anexarea Maramureșului la URSS, eu nu m-am implicat personal fiind încă foarte tânăr dar țin minte că la noi în sat la Ieud s-au dat lupte armate și primarul Roibu i-a dezarmat pe activiștii ucrainieni. Satul nostru a fost atunci centrul rezistenței românești și asta am plătit-o scump în anii următori când prigoana comunistă s-a dezlănțuit la noi mai mult decât în alte părți. După 1948 tot satul nostru Ieud va deveni și focarul principal al rezistenței greco-catolice din Maramureș, plătind cu ani grei de temniță mai mulți preoți, călugărițe și credincioși.

Ca elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet am văzut cum treptat se instala atmosfera comunistă. Ca să nu putem merge duminica la biserică ni se programau de multe ori activități culturale sau sportive. Eu nu realizam încă gravitatea situației dar vedeam că noul regim punea în funcții oameni de nimic, majoritatea de origine străină. Pătrășcanu, a cărui vizită la Sighet mi-o amintesc, avea un discurs mai naționalist, dar va plăti pentru asta mai târziu.

Împreună cu colegii mei Vasile Dunca și Ștefan Deac am intrat în „mănunchiul de prieteni”, o ramură a Grupului Legionar Maramureș, condus de profesorul nostru Aurel Vișovan. Am participat la întâlniri pe grupuri mai mici, dar n-am apucat să devin „frate de cruce” fiind mai puțin avansat în pregătire.

Când și în ce condiții ați fost arestat?
Am fost arestat pe 22 august 1948. Eram cu Ulici Petru într-un magazin din centrul Sighetului. Am fost luat și dus la Securitate. N-am fost bătut atunci. Am primit numai o palmă, dar ce palmă grea ! De ce? Fiindcă mi s-a găsit în buzunar o fotografie a unei mătuși din București. Securiștii credeau că era vreo colaboratoare secretă de – a noastră.

Un securist pe nume Toth a observat că aveam curea și șireturi la pantofi. Pur și simplu nu mi se ceruse să le predau. Pentru el era însă un pretext foarte bun. M-a pus să fac 100 de flotări în praful gros ce era pe jos, m-a înjurat…După ce am terminat m-a pus să fac iarăși până am picat grămadă. M-a lovit puternic cu cizma în șale. Și azi, după mai mult de 60 de ani, mai simt durerea în șale…La închisoarea din Sighet am stat o saptămână singur în celulă, apoi câte doi și din noiembrie ne-au pus împreună pe toți 18.

Eu am primit o condamnare de 2 ani și 6 luni. Cu ceilalți împreună am trecut pe la Jilava și am ajuns la Târgșor. Acolo eu am fost repartizat la bucătărie așa că timpul a trecut destul de ușor. Având o pedeapsa mai mică de executat pe mine nu m-au dus la Canal ci la Gherla în decembrie 1950. În aceeași situație cu mine erau Ionică Ilban și Petrică Ulici. N-am știut noi ce ne așteaptă la Gherla. Doar câteva luni, dar ce experiență groaznică…Am primit o bătaie sora cu moartea. Un alt ieudean închis la Gherla, Ioan Bizău, a declarat sub tortură că eu aș fi povestit la Târgșor că tatăl meu a știut despre activitatea mea anticomunistă și nu m-a denunțat. Pretextul era foarte bun ca să fiu bătut și să mi se ceară să recunosc. Nu puteam însă să recunosc această minciună fiindcă ar fi însemnat să-l bag și pe tata în pușcărie…
Am fost eliberat în aprilie 1951, dar viața mea va fi permanent marcată de consecințele anilor de închisoare…

După eliberarea din închisoare ați mai fost urmărit ?
Am făcut 3 ani de armată la muncă, apoi în 1956 m-am stabilit în Baia-Mare. Securitatea mă urmarea la serviciu și pe stradă.

În 1959 am fost luat noaptea și dus la Securitate. Mi-au pus reflectorul puternic în ochi. Îmi lăsasem soția acasă singură. Era însărcinată și mă gândeam că n-o să mai apuc să-mi văd copilul. După câteva ore care mi s-au părut o veșnicie, a venit un securist, mi-a tras câteva palme…am început să lăcrimez… Ofițerul Bob m-a întrebat ” „Ce faci dacă te contactează cineva ca să aruncați în aer Combinatul Chimic? ” Am calculat rapid că o asemenea persoană nu putea fi decât trimisă de ei așa că am răspuns prompt: ” Vin și vă spun” . Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte de groază n-am spus nimănui. Soției i-am spus o minciună. De-abia după Revoluție a aflat adevărul…

Veți împlini anul acesta frumoasa vârstă de 85 de ani. Ce îndemn dați tinerilor de azi?

Să caute istoria adevărată a țării. Altfel nu se poate pune o bază solidă pentru viitor.
Vă mulțumesc.

A consemnat preot prof. Marius Vișovan

LENGHEL IRIMIE (pseudonim literar: IEREMIA LENGHEL), n. la 18 nov. 1943, în com. Boiu Mare, jud. Maramureș. Psihiatru. Poet. Eseist. Prozator. Absolvent al Facultății de Medicină Generală din Cluj (1968). Secundariat în Psihiatrie la Clinica de profil din Cluj-Napoca (1973-1975); medic specialist (1975, Iași) și primar (1991, Cluj). Cursuri de perfecționare în Psihiatrie și Organizare Sanitară în țară și în Franța. Doctorand în art-terapie la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (din 2006). Certificat de competență lingvistică, în limba franceză, la Universitatea de Nord Baia Mare (2006). în prezent, medic primar psihiatru la Spitalul Municipal din Sighetu Marmației, unde a fost medic șef secție (1977-2009) și director medical (1990-2000). Articole și comunicări de specialitate ca prim autor sau în colaborare.

7 decembrie 2011 – obținerea titlului științific de doctor în domeniul artelor plastice și decorative OMECTS. nr. 6468/2011.

Opere literare principale: „Inocențele visării (versuri, Ed. Echim, 1998), „Timpul floral” (versuri, Ed. Echim, 1999); „Poeme pastelate” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001); „Mirajul veșniciei” (eseu, Ed. Viața Medicală Românească, 2005); „Poeme atemporale” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007); „Impasto, versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2008); „Poienile luminii” (versuri, antologie de autor, Ed. Dacia, 2010).

ACTIVITATE ART-TERAPEUTICĂ

1973-1975 – în timpul secundariatului (rezidențiatului), la Clinica de Psihiatrie din Cluj, era fascinat de lucrările patoplastice (puține, e adevărat) efectuate de bolnavi. Primele noțiuni ale terapiei prin artă le-a aflat de la medicii psihiatri: dr. Nicolae Stroilă, dr. loan Bâlcea și dr. Iuliu Albini.

1975 – Primul an de activitate la Sighet. Impresionat de numărul mare al bolnavilor, surprins de faptul că unii aveau preocupări picturale, i-a venit ideea terapiei prin artă.

1977 – Devenind medic șef de secție, a organizat primul atelier de art- terapie la Secția de Psihiatrie Bărbați a Spitalului Municipal Sighet.

*

Din noianul amintirilor se desprinde chipul unui tânăr înalt, singuratic, cu privire profundă. Nu participa la trăznăile colegilor în pauzele dintre ore. Mereu, cu o carte în mână. Așa-mi apare cel care azi își aniversează ziua de naștere, dr. IRIMIE LENGHEL. Am avut onoarea să fie colegul meu de liceu în acei ani minunați, când visai cu ochii deschiși la viața ce te așteaptă. Cred că de atunci dl. doctor „pritocea” versuri pentru viitoarele poezii: „Mergi cu mine,/spre viață,/fiindcă sunt o CALE-N DAR,/ perspectivă-n dimineața/ FIECĂRUIA cu HAR” (Cale-n dar, vol. Poeme atemporale). Tot în acea perioadă cugeta, cred, la: „Taina fericirii ce caut s-o dezleg/ E-n primăvara vieții, soare, flori și vise/ E-n taina nemuririi ce vreau ca s-o culeg/ Din raze de lumină pierdute prin abise.” (Ecce homo, vol. Inocențele visării). Acel tânăr a evoluat sclipitor atât pe plan profesional cât și literar. Sunt mândră că își amintește de anii de liceu, fapt căruia îi datorez posesia volumelor publicate.

Domnule doctor Irimie, la ceas aniversar primește, virtual, din partea mea, o floare de magnolie. Îmi dau seama acum, că „Liniștea nu e o tăcere!” (Liniștea, vol. Timpul floral)

La mulți ani!
Cu prețuire, Eva Oanță

*

Să fii un om mereu îngândurat e ca şi cum planurile tale cu lumea sau cu vibraţia unui univers viu se nasc unele din altele, aşa cum un lan de floarea- soarelui atinge şi cerul şi pământul. Domnul Lenghel Irimie este un astfel de om. Prins neîncetat în contemplare cu determinare. Şi inevitabil prins şi într-un proces de vindecare prin artă. Detaliile conştiinţei care lucrează constant sunt pentru el izvoare de autocunoaştere şi de dezlegare din neputinţele inexplicabile. Simplu şi aerian ca un ulm călător, acest creator de momente luminoase este prietenul nostru neştiut. Dar azi îi urez vădit, pe faţă, ani mulţi şi buni lângă oameni buni!
(Doina Rândunica Anton)

*

Între profesie și poezie!

Investigând timp de decenii abisurile conștiinței umane, cu luminile și umbrele ei, doctorul și poetul Lenghel Irimie a acumulat o experiență profesională și de viață excepționale și un prestigiu remarcabil în comunitatea specialiștilor.

Pacienții doctorului au beneficiat de generozitatea și competența sa, mulți în situații limită pentru existența lor. Le-a prescris nu doar tratamente convenționale ci a privit în și dincolo de boală, în profunzimile sufletului, în povestea vieții fiecăruia, convins că printr-un exercițiu de empatie profesională poate identifica, înțelege mai bine, trata eficient și sufletul omului, rănile lui nevăzute, restituindu-i dreptul la speranță.

Acolo unde unii au văzut doar întuneric și un orizont închis, el a căutat lumina pe care a eliberat-o, a întreținut-o și sub inspirația Celui care a modelat lutul originar și l-a investit cu Ființă prin Cuvânt. Pentru că medicina este în egală măsură “știință și conștiință” (I. Hațieganu) și, adăugăm noi, credință, misiune și vocație.

Dar, unde a mai încăput și poezia?… te întrebi. În toate cele amintite. Pentru că medicina este și artă și ritual ce transcede urii și banalității.

Cuvântul zidește și vindecă, muzica încântă, pictura luminează ochiul și incită privirea, toate înnobilând ființa. Cred că din astfel de convingeri intelectuale s-a apropiat doctorul de literatură și artă. Și pentru funcția lor terapeutică. Cu poezia s-a logodit la anii maturității, legând-o intim de destin.

Tentația de a-i citi poezia și prin “cheia” profesiei, mi-a permis să descopăr și să înțeleg preaplinul sufletesc al poetului, în exprimări relativ scurte și sentențioase, un diagnostic liric, alteori în confesiuni mai elaborate ce ocolesc cu deliberată discreție, metaforizarea în exces, în favoarea relevanței ideilor, aluzive la experiențe de viață, ca meditație a eului poetic.

Sunt sigur că poezia și dragostea de artă, de viață și oameni, îl vor însoți încă mulți ani.

Să ne bucurăm împreună!
(Gheorghe Mihai Bârlea)

*

Numele Irimie Lenghel, medic primar psihiatru, Doctor în ştiinţe medicale, impune admiraţie şi respect. Domnia sa are o atitudine firească faţă de noi, ceilalţi, nu induce ştiuta distanţă de castă medicală. Este atent, manifestă interes pentru ce spunem, ce gândim. Pe cei care scriem ne citeşte, ne apreciază. Este el însuşi poet, un atent caligraf al aurei intime… Propensiunea creativ-artistică se regăseşte şi în demersul său profesional, specializându-se în artterapie. La Mulţi Ani, domnule doctor!
(Marin Slujeru – 18 nov. 2017)

Joi, 16 noiembrie 2017, de la ora 16:00, Sala Radio România Sighet găzduiește vernisajul expoziției personale de pictură ‘’Ecouri de Toamnă’’, a artistului plastic Sorin Halici.

Sorin Halici este un nume binecunoscut de comunitatea sigheteană. Este instructor de karate Shotokan cu centură 6 Dan, titlu acordat de Federaţia Japoneză de Karate, preşedinte Takashi Shibuya, 9 Dan. De asemenea, este instructor sportiv în cadrul Federaţiei Române de Karate (WUKF) şi Preşedinte al Clubului Sportiv KAMIZA DO din Sighetu Marmaţiei, singurul club din țară afiliat, din 2016, la organizaţia ESKA (European Shotokan Karate Association). Sorin Halici este preşedintele ESKA pe ROMÂNIA și președinte JKA ROMÂNIA din partea JKA JAPONIA (Asociația Japoneză de Karate Shotokan).

Pentru Sorin Halici, pictura este o completare a profesiei de instructor sportiv.

Între anii 1984-1986 urmează cursurile de pictură de la Şcoala Populară de Arte din Sighetu Marmaţiei sub îndrumarea doamnei profesor Erzsébet Péter Ütő.

A participat la numeroase expoziţii locale şi naţionale. Lucrările sale se află în multe colecţii private din ţară şi străinătate. Tehnicile de lucru preferate de artist sunt pictura în ulei şi vopseaua acrilică, pictând cu precădere peisaje.

Vernisajul este completat de un moment poetico – muzical susținut de Doina Rândunica Anton și de prof. Gheorghe Ștețca.

Expoziția va fi deschisă în perioada 16.11.2017 – 30.11.2017.

Comunicat de presă

Absolvenții clasei a VI – a (echivalentul de azi al clasei a X – a), Liceul Dragoș Vodă, diriginte Gavril Godja, în parcul central din Sighet, fotografie realizată în iunie 1948. În centrul fotografiei, alături de elevi, este profesorul de latină Török.

Au absolvit 25 de tineri, dintre care, în luna august a aceluiași an au fost arestați 7 elevi. Acuzați de “uneltire contra ordinii sociale”, au fost condamnați și au executat – la prima condamnare – între 2 și 4 ani.

Cei arestați (cu vârsta cuprinsă între 16 – 19 ani) au fost: Andreica Gheorghe, Codrea Petru, Coman Gavrilă, Dunca Ioan (Nelu), Ilban Ioan, Motrea Ioan, Rad Constantin. Din grupul celor șapte, la câteva luni după arestare, Coman Gavrilă a decedat.

O parte dintre cei 7 au fost arestați și în al doilea val, în anul 1958.

Salut, Sighet!

De la Iași, odată cu revista am primit și acest mesaj, care ne umple și pe noi de înalte sentimente și ne încurajează solidaritatea culturală :

„Suntem la finalul unui an…special: Iaşi – Capitala României 1916-1918. Oraş al Marii Uniri.
Suntem în prag de CENTENAR 1918-2018 şi de …semicentenar al editurii Junimea.
Vă mulţumim pentru superioară înţelegere, tacită stimulare a eforturilor noastre,
fertilă colaborare culturală.
De Sfinţii Arhangheli…
P.S. Colecţia 2015-2017 a revistei Scriptor poate fi citită online, pe site-ul editurii Junimea (http://www.editurajunimea.ro/ revista-scriptor-2/).
Vă invităm să vizitaţi şi pagina de Facebook – Editura Junimea.”
Redacţia JUNIMEA-SCRIPTOR

Cornelia APETROAIE
Cezar BACIU
Viorel DUMITRAŞCU
Lucian VASILIU

Descărcați și citiți revista, cu un clik mai jos:
SCRIPTOR-11-12-2017
*
Și de la Familia, revista n-a venit doar ea „ambalată” în plicul virtual:
„Dragi prieteni, trimitem atașat numarul 9 al revistei noastre, dorindu-vă lectură plăcută!”

Revista de cultură Familia
Oradea, Piaţa 1 Decembrie nr. 12
tel: 0259/414.129
web: http://www.revistafamilia.ro
facebook: http://www.facebook.com/revistadecultura.familia
Citiți revista, în format pdf, procedînd la fel:
Familia nr 9_2017
*
Mișcarea literară, de la Bistrița, a ajuns la noi cu ajutorul confratelui Icu Căciun dar, mai complet, via Zorin Diaconescu. Le mulțumesc amîndurora.

Revista poate fi citită / descărcată aici.

Autor, Vasile Gogea

Cu ocazia sarbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril (8 noiembrie), ziua numelui Majestății Sale Regele Mihai, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” aceste imagini – document de acum 20 de ani, pentru a retrăi atmosfera unui eveniment istoric pentru orașul nostru și unindu-ne în rugăciune pentru sănătatea sa în acest moment greu.

Cuvântul de întâmpinare a Majestății Sale a fost rostit de către prof. Aurel Vișovan, președinte de onoare al Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric.

preot prof., Marius Vișovan

Anul acesta, Aradul a găzduit cea de-a a XXV-a ediție a Fes­tivalul Internaţional de Teatru Tânăr Francofon „Amifran“. De acest festival se ocupă în mod deosebit profesorul Florin Didilescu – creatorul şi inima Asociaţiei Amifran. Fidel unei promisiuni făcute acum 25 de ani, Festi­valul Internaţional de Teatru Tânăr Francofon reuneşte an de an pe scena mare a Teatrului Clasic «Ioan Slavici», sute de liceeni din România, Franţa, Spania, Germania, Italia, Rusia, Bulgari, Polonia, Canada etc.

Aproape 400 de participanți, 12 spectacole ale unor trupe din România, 10 spectacole din străinătate, 9 ore de formare în cadrul a 17 ateliere, 27 de animatori din Franța, România, Quebec, Italia și Bulgaria, un spectacol al atelierelor cu rol de evaluare, 7 sesiuni de dezbateri în jurul spectacolelor prezentate (En coulisses, la parole aux jeunes ), un concours-spectacol dedicat dramaturgului Jean Giraudoux și textului său La guerre de Troie n’aura pas lieu (Războiul Troiei nu va avea loc), un concurs de fotografii Au-dela du rideau (Dincolo de cortină), un spectacol de deschidere în care joacă actrita Roxana Fânață, (fostă amifrană ), cinci numere ale cotidianului festivalului Girouette de la nuit, iată câteva date care oferă rezumatul acestei a 25 a ediții.

Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmatiei a participat anul acesta cu spectacolul Pinocchio de Joël Pommerat, în interpretarea tinerilor actori Mihai Petrețchi, Daniel Pop, Denissa Fetico, Corneștean Anca, Camelia Kellerman, Frankel Orly.

Reluare modernă a unei cunoscute povești a italianului Collodi, aceasta pune în scenă peripețiile unui Pinocchio dedublat, în aspirația lui spre umanitate, obligat să treacă numeroase probe ce îi servesc drept învățătură. Un bătrân taie într-un bloc de lemn o mică păpușă cu caracteristici umane pe care o numește Pinocchio. Și miracolul se realizează: marioneta prinde viață. Pinocchio aspiră la o viață ușoară; totuși, el urmează sfatul tatălui său și merge la școală. Dar drumul lui nu este pavat cu trandafiri. Conținutul povestirii lui Collodi se regăsește în piesa lui Joël Pommerat, ridicând în același timp întrebări importante despre adevăr, despre lume și despre părțile întunecate și fermecătoare ale naturii umane.

Autor, prof. Gelu Marian

N.R. De mai bine de 15 ani profesorul Gelu Marian coordonează trupa de teatru școlar „Ferdy” a Liceului „Regele Ferdinand” din Sighet, elevii făcând o tradiție din participarea la câteva festivaluri de teatru francofone de imens prestigiu și istorie, din țară și străinătate, muncind din greu pentru a se prezenta cât mai onorabil. Piesele abordate fac parte din repertoriul teatral pentru copii și adolescenți, în special din autori francezi contemporani: Yves Garric (Caprices de papillons), Ann Rocard (Le Petit Chaperon Fou, Qui suis-je?, Défilé de mode, Les chasseurs de choux, grande représentation du cirque Plic, La belle au bois dormant, un tournage qui reveille!) Sylvain Brison (La Dingomachine), Thierry Francois (Gare aux valises), Mélanie Sandt (Ah.. La vie quotidienne) dar și români: Ion Băieșu, Valeriu Butulescu, sigheteanul Ludovic Bruckstein etc.

Volumul conține 156 de pagini, fotografii document, facsimile și reproduceri de colaje. Va fi lansat la „GAUDEAMUS” – București, noiembrie 2017. Imaginea de pe coperta I: „Pîini”, pictură în ulei de Teodor Rusu
*
CUPRINS

Visînd la prundu’ Izei
Huta
„Micii oameni mari” ai Sighetului de acum o sută de ani
Maramureșul și maramureșenii în Primul Război Mondial
Arhivele istoriei
Povestea celor șapte pitici din Rozavlea
Lupii Chioarului sau moara fără noroc a istoriei
La sfîrșitul lecturii…
Marius Oprea – întoarcerea la sine a poetului
„Trilogia certocratică” sau cui îi mai e frică de Dorin Tudoran
Memento Brașov 15 noiembrie 1987. O mărturie fundamentală…
Un manifest „tipărit” la Brașov în decembrie 1989
Decembrie 1989. Manifestul Copilului Necunoscut
Timișoara – decembrie 1989. De cîte gloanțe e nevoie pentru un foc de avertisment?
Text și destin
Ce mult te-aș fi iubit, Herta!
„Un manual al suferinței depășite”
Gheorghe Grigurcu la 80 de ani: un pelerin al memoriei
Din jurnalul operatorului de serviciu al Observatorului Cyberspațial Gogea’s Blog
Din UMBRĂ…
Soldatul și Imperiul sau cum Švejk renunță la „supunere”
1988. „Numai e oo!”
Redescoperind „pîinile însîngerate” ale lui Teodor Rusu
Fragmente cu Doina Cornea
Ariadna
Alibiuri pentru bătrînețe
A murit poporul român?
Mineriada ascunsă
13-15 iunie 1990. Armata română la… cumpărături?
Declarația de la Zürich
Brașov 7-9 septembrie 1990. Prima Întrunire a Rezistenței Române
Scrisoarea lui Paul Goma adresată (ne)brașovenilor în 15 noiembrie 1990.
Un posibil dicționar… român-român
Regina Ana, a loialității absolute

CODICIL
Acest nou volum de ANAMTEME îl continuă și îl completează pe primul, apărut la aceeași editură, în anul 2015. L-am alcătuit încurajat (și, într-un fel, obligat) de reacțiile și mesajele primite de la numeroși cititori (de toate categoriile și de toate vîrstele, „profesioniști” sau doar „pasionați”), de onorarea lui cu premiul „Liviu Petrescu” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România și, nu în ultimul rînd, de puterea de persuasiune a generosului, neobositului director al Editurii Eikon, domnul Valentin Ajder.

În momentul în care am început „asamblarea” cărții aveam deja în minte două texte far, în funcție de care urmau să fie aduse în acest „port al memoriei” toate celelalte. Acestea două sunt Visînd la prundu’ Izei și Regina Ana, a loialității absolute. Dacă primul mi s-a părut din prima clipă că, nu doar cronologic și subiectiv, își are locul în deschiderea cărții, cel de-al doilea, după mai multe restructurări de ansamblu și modificări ale cuprinsului, a rămas oarecum însingurat la final. Cu o formulă, deja demon(et)izată, „ultimul, dar nu în ultimul rînd”. Abia față în față cu acele cîteva rînduri, aparent stinghere, un gînd mai vechi, care pulsa în mine de mult, și-a găsit expresia în cuvintele pe care le rostisem și le scrisesem de atîtea ori în ultimii ani, dar în „combinații” incomplete, s-a limpezit și a vorbit astfel:

Memoria nu este, nu a fost și nu va fi niciodată o republică. Ea rămîne mereu supusa – mai mult sau mai puțin loială – a adevărului. Acesta, și numai acesta, rămîne mereu suveran. Chiar și atunci cînd, în diverse circumstanțe, este vremelnic detronat.

Așa cum scrie un cercetător de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, conf. univ. dr. István Király V., autor al Fenomenologiei existențiale a secretului, (lucrare apărută la Editura Paralela 45, în 2001 și prea puțin comentată, ca să nu spun citită), anamtemele mele își asumă, cu modestie, doar această datorie de a umple „un gol databil al defazării temporale între istorie și memorie”.
(Cluj-Napoca, octombrie 2017)
*

La precedenta mea prezență la „Gaudeamus” – București 2013 – împreună cu Bedros Horasangian, Ion Mureșan, Valentin Ajder și Liviu antonesei

*
De același autor:

Scene din viaţa lui Anselmus, roman, Ediţia I, Editura Litera, 1990;  Premiul „Corona” al revistei Calende şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, 1991. Ediţia a II-a,  cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8.

Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal şi alte texte. (cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu), Editura Polirom, 1996. Premiul „Cartea anului”, la Salonul naţional de carte, Cluj, 1997; nominalizare la premiile ASPRO.

Propoieziţii, versuri, Editura Solstiţiu&Decalog, 1998.

Exerciţii de tragere cu puşca de soc, publicistică, Editura Paralela 45, 1998.

(Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, Editura Charmides, 2000. Premiul special al Editurii Scrisul românesc, 2ooo.

OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, Ediţia I, cu o postfaţă de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002. Medalia comemorativă a Primăriei Cluj-Napoca; nominalizare la premiile Filialei Cluj a  Uniunii Scriitorilor.  Ediţia a II-a, cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012.

Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, Editura Limes, 2002. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, 2003; nominalizare la premiile ASPRO.

Repere ale gîndirii româneşti, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefaţă de Acad. Alexandru Surdu), Editura Grinta, 2003. Nominalizare la premiile Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor.

Tratat despre înfrînt, meditaţii, Editura Charmides&Eikon, 2004. Premiul Centrului pentru Cultură al judeţului Bistriţa-Năsăud  la Concursul Naţional de proză „Liviu Rebreanu”, 2004.

Încă Propoieziţii, versuri (cu o postfaţă de Ion Mureşan), Editura Grinta, 2006. Premiul Festivalului internaţional de poezie Sighetu Marmaţiei, 2006. Nominalizare la premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, interviu (cu o postfaţă de Liviu Antonesei), Ediţia I, Editura Eikon, 2010. Diploma de excelenţă a Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia, Galaţi, 2011.  Ediţia a II-a, cu trei fotografii de Constantin Cojocaru, Editura Eikon, 2013.

 Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, Editura Charmides, 2012. Premiul revistei Mişcarea literară (Bistriţa), 2013; Premiul „I.D. Sârbu” al Filialei Cluj a U.S.R., 2013.

Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), cu o prefaţă de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013. Nominalizare la Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfaţă), Editura Charmides, 2014.

La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefaţă de Dorin Tudoran, postafaţă de Letiţia Ilea), Editura Charmides, 2014. Premiul Festivalului Naţional de Proză „Saloanele Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2014; Premiul „Radu Petrescu„, al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, 2015. Nominalizare la Premiile „Observator cultural”, 2015. Nominalizare la Premiile Filialei Cluj a USR.

ANAMTEME. Exerciţii de anamneză, (postfaţă de Andrei Zanca), Editura Eikon, 2015. Premiul “Liviu Petrescu” al Filialei Cluj a USR (2016).

LUCA PIŢU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspaţial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefaţă de Bedros Horasangian, post-prefaţă de Şerban Foarţă, pre-postfaţă de Dorin Tudoran, postfaţă de Vasile Gogea), Editura Charmides, 2015.

Din gramaTEMAtica, poezii, Editura Școala Ardeleană, 2016. Premiul Național pentru Poezie eCreator, Baia Mare, 2017.

Timbre literare fără… T.V.A., Editura Grinta, 2016.

*

A tradus din limba franceză lucrarea Maramureşul,  de Alexandru Filipaşcu,  Editura Echim, 2002.

A îngrijit (alături de Adrian Michiduţă) ediţiile critice:

Mircea Florian, Filosofia Renaşterii, Editura Grinta, 2003.

Ion Petrovici, Misiunea filosofului, Editura Grinta, 2004.

*

Prezent în peste patruzeci de antologii și volume colective.

*

(pentru mai mult, vezi pagina  Cărţile mele pe Gogea’s Blog)

*

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog 

Orașul nostru din acest colț îndepărtat de țară a fost binecuvântat cu multe. O astfel de binecuvântare sunt poeții, acești șlefuitori de cuvinte măiastre. Poate cel mai reprezentativ dintre ei, o figură proeminentă de dac liber, este domnul Echim Vancea, care azi își aniversează ziua de naștere. Este precum un lac cu ape limpezi și adânci, dar care te învăluie în undele lui atunci când îi lecturezi poezia.

Urându-i un călduros „La Mulți Ani!”, citez din poezia „Umbra” a Maestrului: „[…] de afară nimeni niciodată nu vede locul încărcat/ de tăcerea care nu ascultă decât de ea însăși/ într-o totală și rece mânie trebuind să petreacă”. (UMBRA nu îşi împarte PRADA cu nimeni, Ed. Echim, 2016)

Cu respect,
Eva Oanță

***

Bădiţa Echim locuieşte dealul cel verde, valea cea plină de clocotul vieţii
Jur împrejur, ca nişte mesteceni tulburaţi de culori,
Pribegim noi, fraţii lui, ca poeţii
Si uite cum îmi râde inima de câte ori se uită spre mine,
Dar gândul cel bun e uneori doar unduirea tristeţii,
Căci aşa de aproape trăim încât ne vorbim foarte rar
Însă azi, de luminoasă aniversare,
Îţi urez viaţă lungă, Echime, şi cât mai
senină,
Cu tine cel împătimit de toate,
plină!

Doina Rândunica Anton

***

Iată o zi minunată în care se sărbătorește un poet! Domnule Echim, un întreg anotimp vă sărbătorește astăzi, sub “o pânză de toamnă târzie”, cum nu se poate spune în cuvinte. Astăzi, 19 octombrie, este cea mai frumoasă zi în care putea să se nască un mare poet. Citindu-i poemele acestui om dăruit cuvintelor privesc un “vitraliu fără nici o fisură”, prin înșiși ochii luminii.

La mulți ani poetici, Domnule Echim!

Cu prețuire,
Antonia Dubovici

***

Toamna își revarsă aurul în frunza codrilor și în foșnetul anilor prietenului, colegului și poetului Echim Vancea, cel inconfundabil, nonconformist, care refuză clișeele și-n viață, și-n literatură. Ba se și revoltă, nu de puține ori! Ne-am născut în același an, în același sat – Nănești, dar în zodii diferite. Pe Iza noastră mitică, ne leagă amintiri de neuitat, care în biografiile noastre au valoare de tezaur. Boala scrisului, cum zic unii, împătimirea întru cuvânt, ne-a prins din tinerețe. El este astăzi un  poet legitimat, prin cele 20 de cărți și, mutându-se, contaminat de aerul multiculturalismului, mai are încă multe de spus și de scris.

Și nu uita, Echime, că astăzi nu aniversăm doar ziua ta de naștere, ci și 47 de ani de când, după ce făcuserăm o petrecere, în spirit tradițional, împreună cu Gheorghe Pârja și fratele meu, Vasile, în casa în care te-ai născut în Nănești, ne-am dus în cătănie. Amintirea aceasta ne restituie sentimentul tinereții fără de sfârșit.

La Mulți Ani, Echime, și ignoră-i – așa cum știi tu – pe cei care au dovedit ingratitudine, din ignoranță, pentru persoana omului de cultură și a poetului Echim Vancea!

Salutare, frate!

Gheorghe Mihai Bârlea

***

O mare bucurie poemele de Octombrie ale lui Echim Vancea, scriitor român contemporan! Imensă munca lui poetică, copleşitoare roadele ei (căt’ă 20 de volume, pline-ras de poezie)! Operă de cunoaştere şi autocunoaştere poetică tot mai profundă. Nu-i pe măsura orişicui să o asimileze în devenirea ei. De aceea, m-am limitat la a-l întâlni zi de zi şi a-l lăsa să mă sfădea în voie. Căci mângâioasă este căldura mâinilor sale mari! La Mulţi Ani, prietene, Echime! Fă ce-i fa’ şi fii sănătos! Boldog születésnapot kivánom!! Igen!

Marin Slujeru
19.10.2017

***

PRECUM Echim, puțini poeți!
“Rău” dar cu suflet admirabil, bătăios dar respectând valorile, prea discret cu propria-i poezie, ereticul de/la serviciu Echim Vancea își tot caută lumea lui, pe care ceilalți i-o refuză. Se mânie doar pentru a-și ascunde durerea, fiind nepregătit pentru compromisul cu… trecătorii.

La anii pe care i-a atins îi doresc să-și completeze opera și, la cele douăzeci de volume de poezie pe care le-a publicat să adauge, scriind, diferența până la… 66!
La mulți ani, Maestre!

Ion Mariș

Sursă foto: Ion Mariș

7 minute primite în dar, din cei 101 ani de viață ai Domnului Șora

MOTTO:
„Realitatea este că atenția existențială (dacă și cînd e) își – ca să spun așa – secretează propria ei atenție operațională. Dar, în lipsa ei, de nu se știe unde (din umana libertate de opțiune desigur, zisă și liber arbitru) se iscă o atenție operațională capabilă să funcționeze și fără sprijinul celei existențiale.”
(Mihai Șora, în A FI, A FACE, A AVEA, Cartea Românească, 1985, pp. 170-171.)
*
Așa cum numai Poetul Ion Mureșan poate scrie „gramatica vieții”, în ultima seară a FICT 2017, de la Cluj, am ajuns în situația nevisată de a rosti „cîteva gînduri”, ca „uvertură” la proiecția unui fragment din filmul realizat de Doamna Luiza Șora, și dedicat acestui decan de vîrstă al tuturor filosofilor din lume la această oră, numit În căutarea muntelui vrăjit, o compilație, după cum a explicat Doamna Luiza Șora, între titlurile cărților lui Marcel Proust și Thomas Mann, „În căutarea timpului pierdut” și „Muntele vrăjit”, fără legătură directă cu conținutul lor literar.

În fața acestei situații, am citit – la sugestia Doamnei Luiza Șora și susținut de acest diRector al noii „Școli Ardelene” de carte și cărturari în formare care este poetul Vasile G. Dâncu – textul pe care i l-am dedicat Domnului Mihai Șora la împlinirea a 95 de ani (aveam la mine, pentru a i-l oferi, volumul meu ANAMTEME, în care apăruse). Dar, și pagina din revista Tribuna în care l-am publicat prima dată (pentru că era ilustrat cu o fotografie emblematică pentru spiritul filosofului.)

La capătul lecturii, de cîteva ori aproape rămas fără glas din cauza emoțiilor care mă copleșeau, în mijlocul aplauzelor, l-am observat pe Domnul Șora cum se ridică de pe canapeaua pe care ședea, mai repede ca cineva să-și dea seama și să-l sprijine, și se îndreaptă spre mine: o înclinație, o strîngere de mînă, o îmbrățișare…
*
Și-mi șoptește la ureche: „…mulțumesc pentru aceste șapte minute din cei 101 ani ai mei pe care mi-ați oferit ocazia să vi le dăruiesc…”
*
…eu îi mulțumesc Mai Știutorului Magistru pentru că, după vizionarea filmului, întrebîndu-l, cu „insolența” unui „ucenic” dacă ne poate spune care au fost „cea mai neagră zi și cea mai albă noapte din cei 101 ani ai vieții Sale”, am mai primit o „lecție”: „…o, multe nopți albe… nopți de lectură, nopți de iubire…  da, nopți albe de lectură… ” Și s-a oprit. Observînd că mai așteptam și răspunsul la cealaltă parte a întrebării, Doamna Șora a completat: „ Mihai Șora nu are memoria negrului… fiind un om luminos, are doar amitiri în culori și, desigur albul, care e sinteza lor…”

…Era aproape de miezul nopții… Dar era o mirabilă „noapte albă” la Cluj!
*
Textul, aici: Mihai Şora 95. O clipă solară într-un timp întunecat

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: vasilegogea.wordpress.com

Viețile sunt nouă, zice Crina Voinaghi în volumul de proză scurtă dăruit cititorilor genului în această vară¹, iar lumile sunt atâtea câte personaje. Multe și diferite, întrepătrunse și fascinatoare. Un multivers alcătuit din universurile personale elaborate sârguincios de fiecare și observate minuțios de cea care le consemnează și validează în scris existența. Din poveste în poveste, pelerinajul cititorului este unul gratifiant, presărat cu recompense pe măsura investiției în lectură. Întotdeauna este așa.

Femei, bărbați, tineri, tinere, copii și pisici, neapărat pisici, se pun în mișcare și fac să se întâmple bucăți de povești care n-au nevoie nici de început, nici de sfârșit, care par să iasă din pălăria neagră a demoazelei de pe copertă. În două momente distincte: cel al taifasului cu pisica (neagră, cu coadă lungă, băgăreață) și cel al numărului de magie pisicească, zicem noi. N-avem decât să ne luăm după coada pisicii și să urmărim pălăria.

Să nu omitem partea de avertisment, foarte important, din versurile Beatles-ilor puse pe post de motto: „Nothing is real and nothing to get hung about”. Și, anticipat, o mărturisire: după ce am citit cartea Crinei Voinaghi, mai că ne-a venit să răsturnăm acest vers și să conchidem: allistrueandallis real….

Să vedem, așadar, ce ne așteaptă îndărătul cuvintelor, pentru că ele sunt cheia de intrare în lumile și viețile promise. Ordinea este aleatorie.

Intrând în Vise(le) cu dinți ale Mălinei alături de Pițu, pisica cu coada „neobișnuit de lungă”, cititorul devine părtașul „vieții virtuale onirice” a naratoarei și își dă silința să deslușească formula alunecării dintr-o realitate într-alta. Protagonista trăiește succesiv în două lumi care și-o revendică din motive diferite. De la un punct încolo, viața ei este scenariul unui joc de ping-pong în care ea joacă rolul mingii, paletele fiind mânuite din umbră după o rânduială obscură care nu se lasă descoperită, nici înțeleasă. Rămâne certă tocmai confuzia, starea  subiacentă din care nici măcar ciupiturile repetate și dureroase nu o salvează întotdeauna. Lumea care o cheamă insistent întinzându-i mrejele somnului o ademenește într-un vis (sau ne-vis, vorba Mălinei, cine știe?) cu mulți copii, care se joacă liberi (vai, mult prea liberi!) și de foarte multă vreme (mult prea multă!). Copii cărora nu le lipsește nimic, cel puțin în aparență. În afară de…..părinți. O singură problemă au acești copii, altfel descurcăreți: nu cresc. „Suntem într-o capcană din care nu putem scăpa”, explică unul dintre ei. În numele cui o fi vorbind? Aceasta pare să fie întrebarea pe care o suscită textul în cauză, Vise cu dinți. Orice text care se respectă te pune, într-un fel sau altul, într-o postură interogativă. Unul dintre rosturile lecturii. Se naște o întrebare care ar aștepta un răspuns. Întrebarea apare în interacțiunea cu textul, dacă textul, după cum spuneam, este unul care se respectă. Răspunsul, pe de altă parte, este unul personal. Nu este rostul textului să-l formuleze. Răspunsul este de resortul cititorului. Naratoarea din Vise cu dinți are propriul răspuns: „Copiii se înghesuiau toți în jurul meu, voiau ceva de la mine, fiecare altceva și în esență toți cam același lucru. Aveau chipul meu și plângeau.” Detaliile din „vis” nu se lasă părăsite după revenirea forțată la așa-zisa realitate: „Eram cu capul pe birou, mă luptam cu niște copii disperați după puțină atenție, sătui de libertate, nimic de pe birou nu mai era în ordine și, ce e mai rău, eu mă simțeam exact ca ei.” Ne permitem să preluăm discursul naratoarei și să adăugăm: …deoarece eu eram toți acei copii…Și noi?…

Un alt soi de întâlnire cu sine este relatată (la persoana a treia, de data aceasta) de către Sofia. Întâlnirea este un text amețitor, în care ai sentimentul că intri de mai multe ori, pe mai multe uși, un text în care au loc mai multe întâlniri, cea mai cea fiind întâlnirea cu „o parte din ea lăsată în urmă, îngropată undeva, […], fără de care spera că poate să trăiască”. Peste care, adăugăm noi, s-au așezat, îndărătnic, niște măști confecționate cu grijă, animate pe criterii de „așa se face”, mesagere ale morții într-o lume din care se scapă tot prin somn, sau prin vis „sau ce o fi fost”, gândește personajul. Nu prea contează, întrucât „unele lucruri mai bine le lași așa”, socotește Sofia. Dar, la un moment dat, măștile ajung să strângă. Și nu mai suporți, tu, eu, el, noi. Dincolo de măști, disponibilitatea pentru iubire.Pur și simplu.

Personajul feminin fără nume din Roz de martie iese din casă de trei ori, într-o dimineață, trântind ușa, ca să ducă gunoiul pe care tocmai i-l răscolise, cine alta decât pisica?Culmea! Odată dus, gunoiul se încăpățânează să se mai ceară o dată afară. Ca s-o ajute pe aruncătoare să înțeleagă că trăirile ei nu încap într-o singură lume.

Dacă lumea își declină virtuțile cu postulate bazate pe a avea, fericirea pe care o poți găsi acolo nu poate fi decât o Fericire de mohair. Tot ce vrea are Carla, alintată Charlotte, dar este oare fericită? Întrebare al cărui singur rost este să marcăm cele două verbe, „a avea” și „ a fi”. Carla are tot ce îi trebuie, o spune ea însăși de nouă ori pe patru pagini și jumătate de text. Textul începe și se sfârșește cu „am tot ce îmi trebuie”. Între început și sfârșit, argumente în favoarea fericirii. Cam șubrede, ce-i drept, din moment ce concluzia ne duce cu gândul la celebra așteptare din capodopera lui  Samuel Beckett. Carlei noastre i se pare că singurul lucru care-i rămâne de făcut, dincolo de abundența din viața ei, este să aștepte: „Așa că aștept, cu inima mea nouă într-o anumită proporție, să aibă iar soțul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când îi spun că am tot ce îmi trebuie.” Întrebarea noastră, născută din text, ar fi: ce ne (mai) trebuie?

O viață este doar un titlu, al primului text din volum, în realitate textul intră în mai multe vieți trăite, cum altfel decât în mai multe lumi? Irina, cu vârstă și cu statut de bunică, privește prin fereastra bucătăriei cu ochii (interiori?) modelatori ai „închipuirilor adolescentine”.  Amnezia anterogradă care s-a instalat, oarecum protector, într-o parte din ființa ei, partea aceea care se sustrage inacceptabilului, o repoziționează în contextul familial. Lumea pe care și-a creat-o nu poate fi ignorată de cei din jur, chiar dacă acestora le este greu s-o pătrundă. Interferențele generează tensiuni, tristeți și amărăciuni, chiar disperare, dar deschid uși nebănuite prin care răzbat, în cele din urmă, un pic de iubire, un pic de înțelegere și un pic de eliberare. Atât cât se poate.

Iubirea dă semne în cele mai neprevăzute momente. Ea își orchestrează evidența amplasând, în jocul de puzzle, piesa doveditoare care se ivește atunci când dorul este atât de puternic încât trece de barierele vieții prezente, reînviind secvențe neterminate dintr-un alt timp, pentru a le da deplinul înțeles. Amintire cu bunici este textul în care un furtun de scos vinul din butoi și un pachet de L&M roșu îl readuc în sufletul adolescentei, aflată în vizită la bunica, pe bunicul plecat de o vreme în lumea tuturor.

Răzvan este un băiețel de cinci ani care dorește să ajungă mare întrucât se gândește, foarte serios!, la viitorul lui. Planete precum Saturn, Jupiter și Pluto fac parte din destinațiile prezumate. Între mine și cer, un albastru – textul care ne conduce într-un fel de sală de cinema în care vizionăm gândurile lui Răzvan, are accente candide, ingenuitatea personajului dovedindu-se de folospentru cititorul care ar putea crede, cu aroganța și atotștiința adultului, că lumea copiilor de cinci ani este una la îndemână, ușor de manipulat și lesne de cuprins cu mintea. Morala: cerul nu-i totuna cu albastrul!

Alte lumi și alte vieți defilează prin imaginația stârnită a cititorului în textele care le creionează și întregesc volumul dându-i o frumoasă consistență de – cum spuneam la început – multivers. O ademenitoare invitație la călătorie. Ça vaut le coup d’y aller!

¹Crina Voinaghi, Nouă vieți, Sighetu Marmației, ed. Valea Verde, 2017.

Articol preluat din Discobolul, nr. 235-237, 2017, cu acordul autoarei.

Sursă foto: Sandu Aldea

N.R.  Ultimele exemplare din volumul „Nouă vieți”, autor Crina Voinaghi, se găsesc la Coffee Factory și la Librăria „Luceafărul” din Sighet.

Mă numesc Borodi Ion, prietenii şi în familie îmi zic Nelu. M-am născut în municipiul Sighetu Marmaţiei în urmă cu 53 de ani. De profesie sunt poliţist local la Primăria Sighetu Marmaţiei, am 10 ani vechime. Scriu poezii de 29 de ani, de când am cunoscut-o pe actuala mea soţie Maria, iubirea dintre noi fiind ,,dragoste la prima vedere’’. Şi aşa a şi rămas până acum. Prima poezie şi următoarele le-am scris pentru soția mea şi pentru familia mea. Sunt un familist convins, am doi copii, un băiat şi o fată, de 3 ani sunt şi bunic: am doi nepoţei, Luca Theodor şi Maria Nicoleta. Îmi iubesc foarte mult familia, suntem o familie unită, foarte ataşati unul faţă de celălalt. Tot pe primul plan este şi profesia mea de polițist, pe care o iubesc foarte mult fiindcă îmi place ceea ce fac, nu consider nici un efort prea mare în a-mi ajuta semenii, atunci când aceştia îmi cer ajutorul.

Am terminat Facultatea de Drept din Chişinău – Rep. Moldova – consider că niciodată nu e prea târziu ca să te perfecţionezi! – pentru a fi un bun profesionist în meseria aleasă. Poezia este latura mea sensibilă de care sunt legat pentru totdeauna şi faţă de care mă simt atras tot timpul ca de un magnet. Îmi place să scriu în momentele de inspiraţie, îmi place să mă joc cu cuvintele, să aştern pe hârtie toate emoţiile şi sentimentele care mă domină sau le simt într-un anumit moment.

Anul 2016 a fost anul meu de debut literar. În 11 iunie am avut lansarea de carte cu primul meu volum de poezii de dragoste cu titlul ,,Iubita mea… Iubitul meu…’’, volum editat de cunoscuta scriitoare, poetă şi romancieră Rodica Elena Lupu, membră a Uniunii Scriitorilor din România, volum tipărit la Editura ,,ANAMAROL’’ din Bucureşti. După anul debutului, alte creații de-ale mele au mai fost publicate în șapte antologii de poezie. Poezia este viaţa mea şi felul meu de a fi!

Cu respect şi consideraţie pentru toţi cititorii mei…
Borodi Ion [Nelu].

Toamna

E toamnă peste ’ntreg pământul
Iar eu la masă stau şi scriu,
Mă-ntreb pe mine, întreb şi gândul
Şi mă gândesc aşa-n pustiu.

Văd frunze care dezertează…
Din creanga ce o am sub geam,
Sunt bucuroase, chiar flirtează
Cu ochii mei, privind în van.

Vin rânduri de-ntuneric roată
Mă-ncercuiesc cu neantul lor,
Când ochii mei lumină caută
Tăcerea nopţii, cântă în cor.

Privesc în zare şi cu nesaţ mi-s ochii
Când noaptea mă acoperă subtil,
În ei îmi intră de lumină aşchii…
Umbra mi se pierde-n negură tiptil.

În minte am ghemuri de vise…
Şi-n palmă, aerul de toamnă îl strâng,
Când pleoapele îmi cer să fie închise
Dar eu de viaţă şi lumină sunt flămând.

*

Călimara cu cafea

V-am scris versete pline de iubire
Cu pana mea ’nmuiată în cafea,
Sunt onorat de voi, mă simt ca şi un mire
Şi voi la fel să vă simţiţi, aş vrea.

Când mâna mea, cuvinte drăgăstoase
Aşterne pe hârtie, luate chiar din gând,
La voi îmi zboară mintea la clipele frumoase
Când commenturi aşterneţi, rând pe rând.

Prieteni dragi, ce-mi sunteţi ca şi nişte rude
Doar voi m-apreciaţi şi mă iubiţi,
Când sufletul mi-l pun în transpiraţii ude
Voi ochii când citiţi, mi faceţi fericiţi.

Am pus cafea în slove, să nu vă fure somnul
Şi scriu cu pana mea ’nmuiată în cafea,
Mă rog ca să simţiţi, c-aşa o vrea şi Domnul
Tot plânsul meu din suflet şi dor aşişderea.

Mă uit la călimara ce îmi adapă pana
Mi-e sufletul de voi, de preţuire plin,
Şi gâtul mi-e uscat, când iau în mână cana
Mai scriu vreo două strofe, ce vouă vi le-nchin.

*
Lăsați-mi scrisul…

Lăsați-mă să scriu despre iubire
Luați tot ce vreți, eu n-am să plâng,
Versurile mele vă las ca amintire
Că sufletul de scris îmi e flămând.

Lăsați-mi dragostea și scrisul
Luați ce vreți, tot ce doriți,
Dar nu-mi luați gândul și visul
Nici pașii mei bătătoriți.

Lăsați-mă să scriu de dor și jale
Lacrimile dacă vreți, eu vi le dau,
Printre cuvinte eu îmi caut o cale
Dar ochii mei prin ele mă trădau.

Lăsați-mă cu scrisul și iubita
Vă dau averi și bogății ce n-am,
Că pana și cu scrisul mi-e ursita
Și viața toată la ele mă înham.

Cu drag vă dăruiesc ce-am scris
Căci fără voi, sunt bun de balamuc,
Iar versurile-s de haiduc proscris
Și strofele răpite din inimă le aduc.

Borodi Ion [Nelu] – Sighet